Cu ce cărți să pleci acasă de la Bookfest 2016 – sugestii

Între 1 și 5 iunie sunteți așteptați la Romexpo în pavilioanele C1, C2, C4 și C5 pentru noutăți editoriale, reduceri, întâlniri cu scriitori, ateliere și alte răsfățuri. Nu ratați nici standul Israelului, țara invitată în acest an. Și pentru că evenimentul debutează chiar de ziua copilului, și ei au parte de multă atenție în acest an. Mai jos sunt noutățile editoriale din care să-ți întocmești lista de cumpărături pentru acest târg. Spor!

Editura Nemira

Editura marchează cei 25 de ani de când ne încântă cu volume minunate alături de cititorii ei: vă așteaptă la târg cu peste 800 de titluri la reducere generală de 25% și campanii speciale pentru Super-Cititorii Nemira. Toți cei care vin la stand se pot înscrie la tombola ce are ca premiu o bibliotecă de 100 de cărți!

Anul acesta, de 1 iunie, copii au parte de o  surpriză în plus: un colț de joacă patronat de bufnița Nemi – care dă numele editurii de carte pentru copii, unde se vor putea juca și participa la evenimente dedicate (scenete, lecturi).

Printre noutățile de la târg se numără: „Viața mea” – autobiografia lui Charlie Chaplin, mult-așteptatele continuări ale seriilor „Outlander” și „Witcher„, „O noapte, Marcovici„, de Ayelet Gundar-Goshen, „Misterul regelui. Despre scris„, de Stephen King şi „E greu să fii zeu„, de fraţii Arkadi și Boris Strugațki.

Grupul Editorial Trei

 Cărţile editurilor Trei, Pandora M şi Lifestyle Publishing au reducere de până la 50%. De asemenea, peste 100 de titluri vor avea preţ promoţional 10 lei.

Cititorii pasionaţi de psihologie vor găsi la standul Trei volumele: „Află adevărul”, continuarea bestsellerului „Spy the lie”, „Psihologia sinelui”, care reuneşte prelegerile lui Heinz Kohut de la Institutul de Psihanaliză din Chicago și Tratatul de psihologia personalităţii, unde Mihai Aniţei, Mihaela Chraif, Vlad Burtăverde şi Teodor Mihăilă propun o abordare exhaustivă asupra personalităţii.

Recomandările estivale ale editurii sunt: „Măştile fricii” de Camelia Cavadia, „Carieră malefică” de Robert Galbraith (aka J.K. Rowling), „Cartea clanului din Baltimore” de Joel Dicker, „Convinge-mă!” — un nou thriller de Lee Child şi „Cotloane întunecate” de Ruth Rendell.

Noutățile din colecţia Young Fiction Connection: „Banda celor şase ciori” de Leigh Bardugo, „Îngeri căzuţi” de Susan Ee şi „Mara Dyer. Începutul” de Michelle Hodkin.
Printre delicatesele literare se mai numără: „Împărăţia cerurilor” de Emmanuel Carrère – îşi imaginează începuturile creştinismului şi urmăreşte parcursul şi învăţăturile apostolilor Luca şi Pavel. Iar în „Povestea cea bună”,laureatul Nobel pentru literatură J.M. Coetzee dialoghează cu psihoterapeuta Arabella Kurtz despre nevoia umană de a imagina poveşti.

Colecţia StArt este inaugurată la acest târg odată cu apariţia volumului „Confesiunile unei dependente de artă” de Peggy Guggenheim, și îşi propune să familiarizeze cititorii cu arta modernă a secolului XX şi cu fabuloasa lume din spatele cortinelor care ascund de multe ori poveşti extraordinare şi viziuni inedite.

Editura Litera

 Vizitatorii standului Litera se vor bucura de peste 500 de noutăți editoriale de excepție și reduceri de preț de până la 70%.

Printre noutățile editoriale pregătite de editura Litera se numără cărțile-mărturie ale laureatei Premiului Nobel pentru Literatură 2015, Svetlana Aleksievici – „Războiul nu are chip de femeie” și „Ultimii martori”,  în colecția Clasici Contemporani Litera, volumul doi din celebra serie „Lupta mea” de scriitorul norvegian Karl Ove Knausgård, cartea „Crizele de după criză” de Paul Dobrescu în seria Kronika.

Litera Mică își așteaptă cititorii cu una dintre cele mai bogate oferte editoriale din ultimii ani: colecții mult îndrăgite de copii precum „Zootropolis”, „Întors pe dos”, „Regatul de gheață”, „Descendenții”, „Sofia”, „Plușica”, „Soy Luna”,„Garda Felină”, „Enciclopedia De ce?”, „Prima mea carte de întrebări și teste”.

Editura Humanitas

 Toate cele peste 1 000 de titluri ale editurii vor avea reducere de la 10% la 35%, iar editiile de colectie vor putea fi cumparate la preturi speciale valabile numai la Bookfest.

Printe noutățile aduse la târg se numără: o antologie de povestiri ale deținătorului Premiului Nobel pentru literatura Shmuel Yosef Agnon, „Tâlcul tuturor faptelor. Povestiri hasidice”, „Scrisoare către tata” de Franz Kafka, „Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe)” de Lucian Boia, „Nebunia de a gândi cu mintea ta” de Gabriel Liiceanu, „Neliniști vechi și noi” de Andrei Pleșu, „Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?)” de Radu Paraschivescu, „Trei sute de ceaușești liliputani” de Vladimir  Tismăneanu și Ciprian Măceșaru, „Anatomia ratării. Tipuri și tare din România postcomunistă” de Teodor Baconschi și Dan-Liviu Boeriu, „Calea Idei Brown” de Ricardo Pigolia, „Orologiul fără ore” de Ana Blandiana, „Poate Estera” de Katja Petrowskaja.

În colecția Raftul Denisei de la editura  Humanitas Fiction vor fi lansate şapte noutăţi editoriale, dintre care două cărţi-eveniment: „Toată lumina pe care nu o putem vedea” de Anthony Doerr, Premiul Pulitzer pentru literatură 2015 şi „2084. Sfârşitul lumii” de Boualem Sansal, roman distins cu Marele Premiul al Academiei Franceze tot în anul 2015.

Grupul Editorial Corint

 Corint a pregătit reduceri de până la 50% și o selecție de noutăți: Miercuri, 1 iunie „Jurnal secret. Serie nouă” de Alex Ștefănescu, „Poveștile Peleșului” de Carmen Sylva, „Și eu am descoperit America” de Marina Almasan, „Jurnalul de la Guantánamo” de Mohamedou Ould Slahi, „ISlamISm. Planul secret de creare a califatului” de Glenn Beck,  „Aventurile lui Păienjenel” de Joe Popov.

Polirom & Cartea Românească

 La ediţia din acest an a Salonului Internaţional de Carte Bookfest, Editurile Polirom şi Cartea Românească vor participa cu peste 1.000 de titluri, toate aflate la reducere (20-50%). La standul celor două edituri (Pavilionul C2, Romexpo), vizitatorii târgului vor putea găsi cele mai recente apariţii (fiction şi nonfiction, cca 300 de titluri noi de la ediţia anterioară a tîrgului), pachete promoţionale, titluri-surpriză şi literatură pentru copii cu 50% reducere.

Dintre noutăți: Cu prilejul Centenarului DADA, va fi lansat volumul aniversar „Șapte manifeste DADA. Lampisterii • Omul aproximativ”, de Tristan Tzara. Ediția aniversară „Întoarcerea huliganului”, de Norman Manea, publicată cu prilejul împlinirii a 80 de ani. Câștigătorii Concursului de Debut al Editurii Cartea Româneasca, ediția 2015 – George State („Crux”) și Gabriel Pătrașcu („Vacanțe filocalice”) – își vor lansa volumele premiate. Volumul câștigător al Premiului Uniunii Europene pentru Literatura 2016, „Vârstele jocului. Strada Cetății”, de Claudiu M. Florian.

Alte titluri care vor fi lansate la târg: „Durere” de Zeruya Shalev, „Copiii sălbatici” de Constantin Iftime, „Învoiala” de George Bălăiță, „Ultima țigară a lui Fondane” de Cătălin Mihuleac, „Vineri seara într-o vale cu lup„ de Nicolae Strâmbeanu, „Sexualitate și societate. Istorie, religie și literatură” de Andrei Oișteanu, „Sărbătoarea Corturilor”de Ioan T. Morar, „Arhiva trădării și a mîniei” de Ion Vianu, „Lebăda cu două intrări și ascultă cum plîng parantezele” de Nora Iuga,  „Ea şi El. Biografia unei relaţii” de Aurora Liiceanu, „O ciudățenie a minții mele”de Orhan Pamuk, „Instalația”de Alex Văsieș, „rezistență”de Alina Purcaru, „Spațiul dintre nori. Cu rucsacul prin India”de Desirée Halaseh, „Ridicat de la pămînt” de José Saramago, „Munții Înalți ai Portugaliei” de Yann Martel.

Grupul Editorial Art

 Noutățile care vă așteaptă la stand: „Omul ilustrat” de Ray Bradbury, „Marginea fundaţiei” de Isaac Asimov, „Lupul din umbră” de Tony Hillerman, „Poştaşul sună întotdeauna de două ori” de James M. Cain, „Vânătorul” de Richard Stark, „Steaua Polară” de Martin Cruz Smith.

Iar pentru cei mici: antologia „Uite cine vorbește„, din Colecția Cărțile mele, coordonată de Florentina Sâmihăian și Liviu Papadima, „Olguța și un bunic de milioane”de Alex Moldovan, una dintre cărțile finaliste ale Trofeului Arthur, ediția 2014, numărului 3 al revistei „Ordinul povestitorilor”, „Dosarul Popcorn” de Ana Rotea, carte câștigătoare a secțiunii 8–14 ani din cadrul Trofeului Arthur, ediția 2015.

Editura Curtea Veche

 Editura a pregătit pentru cititori reduceri de preț de până la 80 % la toate volumele, cu excepția noutăților de la târg, carți la prețuri unice (5 – 10 lei), noi volume și întâlniri cu unii dintre cei mai cunoscuți autori contemporani.

Printre numeroasele noutăți se numără volumul „Cea mai frumoasă poveste vol. II”, de Adrian Cioroianu, „Exilul Regelui” de Diana Mandache, „Dosarul Lenin”, cel de-al doilea volum semnat de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu, „Euro-Falia” de Armand Gosu, „Copilul invizibil” de Gáspár György.

Cunoscutul polițist Marian Godină revine în atenția cititorilor, de data aceasta cu o carte pentru copii: „În misiune cu Marian”.

Ziua Copilului este sărbătorită cu reduceri de  minim 50% la aproape toate volumele dedicate copiilor, ateliere de povestit și ilustrat în jurul volumelor „De ce zboară vrajitoarele pe cozi de mătură” de Adina Rosetti și Cristiana Radu și „Mandale dacice, vol 2” de Mădălina Corina Diaconu și Mihai Ionuț Grăjdeanu.

Editura  All

 Dintre noutăți: „This is retention. Prima carte din România despre păstrarea clienților”, „Eminescu, poem cu poem”, de Alex Ștefănescu, „Sub acoperire. Povestea adevărată a poliției secrete din Marea Britanie”, de Rob Evans și Paul Lewis, „Cartea sănătății femeii” de Marilyn Glenville, „În umbra eșafodului” de Carol Birch, „Așa ceva nu ți s-ar putea întâmpla niciodată” de Jon McGregor.

Editura Vellant

 Standul editurii Vellant vă așteaptă cu următoarelenoutăți: „Iocan”, revistă de proză scurtă – 21 de autori scriu despre trecut, aeroporturi, iubire, maşini, despărţiri, începuturi, despre ştiucă, despre pierderi şi regăsiri. „Împotriva interpretării” de  Susan Sontag – prima colecţie de eseuri a lui Susan Sontag, care i-a și adus renumele de una dintre cele mai incisive voci critice moderne. „Te-au făcut la cap. Cum să supravieţuiești vieţii de familie” de Oliver James – în această carte revoluţionară, Oliver James demonstrează cum modul în care suntem crescuţi în primii șase ani de viață are un efect esențial asupra a ceea ce devenim și cum ne comportăm.

„TURB@” – TRSC a desenat şi Radu Manelici a „montat” imaginile într-o carte. Un comic book despre iepuri care se „drogheaza” cu carbune şi devin isterici. Un savant japonez ajunge la Târgu-Jiu. Artă monumentala pe fundal. „Asta schimbă totul. Capitalism vs. Mediu” de Naomi Klein – cea mai importantă lucrare de până acum a autoarei bestsellerului internaţional „Doctrina şocului” este o explicaţie cuprinzătoare pentru felul în care schimbările de mediu ne provoacă să abandonăm ideologia „pieţei libere“, să restructurăm economia globală şi să refacem sistemele politice. „Lento. Meduza” de Antoni Casas Ros – o poveste despre alteritate. Un text delicat, fantezist, punctat cu momente teribile marcând întoarcerea aspră la realitate, alternanţa dintre imaginarul absolut şi o sensibilitate sufocată.

Scris de Andreea Chebac 

sursa: bookblog.ro

 

Radu Paraschivescu recomandă „Lumea în si bemol”

Dia Radu este un reporter şi un intervievator destoinic. Dovezi? Un premiu naţional pentru jurnalism obţinut în 2013 din partea Asociaţiei Române de Istorie a Presei, colaborările la publicaţii ca Esquire, Cuvântul sau Dilema şi interviurile pe care le ia pentru Formula As unor oameni care chiar au lucruri interesante de spus: Adriana Bittel, Horia Colibăşanu, Sabina Fati, Iuri Kordonski, Mircea Cărtărescu, Dan M. Fărcaş, Tudor Giurgiu, Grete Tartler, Monica Macovei etc. Acum însă iată că Dia Radu iese pe piaţă cu un volum de convorbiri cu pianistul Dan Grigore, un exponent al excelenţei româneşti în muzică. Volumul se numeşte Lumea în si bemol, iar titlul cărţii este dat de Cella Delavrancea, care i se destăinuie la un moment dat cu aceste cuvinte lui Dan Grigore.

Cartea apare la Editura Polirom, în colecţia Ego grafii, şi este o încântare. Fiindcă Dia Radu ştie să se documenteze şi să întrebe, şi bineînţeles fiindcă Dan Grigore are ce şi cum să povestească. De altfel, de la prima la ultima pagină a cărţii am avut impresia că Dia Radu ni-l înfăţişează pe pianist ca pe un trofeu în preajma căruia nu e tocmai uşor de ajuns.

Volumele în doi, scrise în temeiul confesiunii şi al aducerii aminte, nu sunt o raritate în România. Humanitas are o colecţie care se cheamă „Portrete în dialog”, iar Polirom a publicat deja câteva cărţi scrise la două mâini sau vorbite la două guri. Bine, şi atunci prin ce se impune cartea al cărei protagonist este Dan Grigore? Prin câteva lucruri precise. Unul este farmecul (şi uneori hazul nebun al) pianistului. Altul este stilul lui de-a povesti, cuplat la o bogăţie a expresiei şi la un talent care ar face din el un prozator straşnic. Iar altul este caierul însuşi al vieţii lui Dan Grigore. O viaţă cu lumini şi umbre, cu bucurii şi cumpene, cu succese fulminante şi eşecuri, cu drame şi eliberări.

În Lumea în si bemol Dan Grigore ni se livrează fără să-şi cosmetizeze existenţa sau relaţiile. Pianistul îşi admite greşelile şi nu-şi trece sub tăcere presiunile familiale. În acelaşi timp, are pagini în care se jupoaie fără milă, semn că autoscopia nu se face doar cu francheţe, ci şi cu exigenţă. Nemilos cu proştii şi canaliile, aprinzându-se uşor pentru diverse cauze (inclusiv politice), iubăreţ foc în tinereţe, dar nu numai, rapidist înfocat şi totodată artist acreditat ca pianist al Casei Regale, Dan Grigore izbuteşte să facă din povestea vieţii sale un recital pigmentat de momente de virtuozitate. Iată de ce spun că Lumea în si bemol e o carte pe care o isprăveşti în patru-cinci ore, după care îţi vine s-o iei de la capăt.

Despre ce întreabă Dia Radu şi despre ce răspunde Dan Grigore? Despre începuturile în care copilul de atunci inventa artificii pentru perfecţionarea tehnicii, dar şi despre profesoarele care l-au avut elev sau student – nume importante, cum ar fi Jeni Ionescu, Florica Musicescu şi mai ales Cella Delavrancea. Despre pedagogii străini, între care sclipeşte figura austriacului Richard Hauser. Despre cele trei modele de viaţă şi de artă: Sergiu Celibidache, Salvador Dalí şi Bobby Fischer. Despre marii pianişti la al căror nivel de performanţă s-a străduit să ajungă: Aldo Ciccolini, Sviatoslav Richter sau Arturo Benedetti Michelangeli. Despre slăbiciunile ascunse ale altor mari artişti, cum ar fi violonistul Henryk Szerying. Despre Bach şi Brahms. Despre dirijorii cu care s-a armonizat şi despre cei pe care i-a considerat mediocri, spunându-le-o verde în faţă. Despre rivalitatea şi prietenia sincopată cu Radu Lupu. Despre admiraţia pentru Celibidache. Despre şicane, pile, răzbunări, ranchiune, piedici ideologice, laşităţi ale unor colegi, mâncătorii ale altora şi în general despre zgura care a înecat viaţa artistică din anii 1980. Despre familie şi monarhie. Despre spectacolele de muzică şi poezie realizate cu Ion Caramitru. Despre un Hamlet la care Dan Grigore nu doar că a pus muzica, ci a şi contribuit la traducere. Despre splendoarea unei cariere de multe ori ameninţate. Despre providenţă, despre singurătate, despre esenţa cristică a muzicii. Un amănunt: Dan Grigore nu e un om comod sau concesiv. Şi nici nu trebuie. Este, în schimb, una dintre cărţile de vizită frumoase ale culturii române.

Lumea în si bemol. O carte de citit de două ori: o dată în galop, fascinat de ritmurile şi de cultura protagonistului, a doua oară tacticos, cu pixul şi hârtia alături, spre a nota lucruri care nu trebuie uitate. 

http://www.digi24.ro/embed/Stiri/Digi24/Actualitate/Cultura/DA-TE+LA+O+CARTE+Radu+Paracshivescu+recomanda+Lumea+in+si+bemol?video=0&width=600&height=400

sursa + material video: digi24.ro

 

CARTE DE ARTĂ: Relaţia Fridei Kahlo cu arta, moartea, politica, Diego, Troţki, Dali

Biografie şi ficţiune, poveste şi istorie, Cartea secretă a Fridei Kahlo desenează destinul implacabil al unei artiste, al unei femei, al unui spirit tulburat.Citiţi o cronică a cărţii: „Cartea secretă a Fridei Kahlo”, de F.G. Haghenbeck.

„Cartea secretă a Fridei Kahlo”, de F.G. Haghenbeck, a apărut la Editura Nemira, în traducerea Elenei-Anca Coman.

Volumul a apărut în colecţia Babel, coordonată de Dana Ionescu. Biografie şi ficţiune, poveste şi istorie, Cartea secretă a Fridei Kahlo desenează destinul implacabil al unei artiste, al unei femei, al unui spirit tulburat. În roman sunt îmbinate relatări din epocă, mărturii, fragmente de jurnal şi indicii autobiografice din tablouri pentru a reda complicata existenţă a unei dintre cele mai cunoscute şi controversate artiste din întreaga lume. Relaţia Fridei Kahlo cu arta, cu viaţa şi moartea, cu politica, precum şi cu personaje marcante ale epocii ei ca Diego Rivera, Troţki, Hemingway, Dalí sau Henry Miller se dezvăluie capitol după capitol.

Cartea Plantei de Mentă, un carneţel negru, cu reţete culinare după care se pregăteau ofrandele cu ocazia Zilei Morţilor, s-a descoperit cândva printre obiectele personale ale Fridei Kahlo. Inspirat de această mărturie emoţionantă şi de tablourile Fridei, H.G. Haghenbeck a început să reconstituie viaţa celebrei pictoriţe.

„Dintre toate locurile casei, bucătăria era inima ce o făcea să palpite, transformând o clădire inertă într-o fiinţă vie. Mai mult decât o simplă locuinţă, Casa Albastră era sanctuarul, refugiul şi altarul stăpânei sale. Casa Albastră era Frida. În ea strângea amintiri ale trecerii sale prin viaţă. Era un loc unde convieţuiau fără probleme portretele lui Lenin, Stalin, Mao Zedong cu catapetesme rustice ale Fecioarei de Guadalupe.”

Textul integral al acestei recomandări de lectură este disponibil la adresa:

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/viata-tumultuoasa-a-pictoritei-de-ziarul-de-duminica-15277104

de Lucian Vasilescu

sursa: mediafax.ro 

Fiica negustorului de sake

Titlu: Fiica negustorului de sake
Autor: Kido Okamoto
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Angela Hondru
Numar pagini: 328
ISBN: 978-973-689-852-5

 

Despre inspectorul Hanshichi, protagonistul volumului Fiica negustorului de sake se spune că este echivalentul lui Sherlock Holmes în literatura japoneză, ceea ce m-a făcut teribil de curioasă să îi citesc aventurile. Mi-a plăcut colecția de povestiri, mi-a amintit într-adevăr de construcția istorioarelor scrise de Arthur Conan Doyle, însă nu am avut aceeași senzație de dependență, nu a reușit să mă aducă în starea aceea în care pur și simplu nu poți lasă cartea din mână pentru nimic în lume.

Parțial, cred că acest lucru se datorează faptului că antagoniștii, japonezi fiind, au un simț al onoarei cu care noi, cei dintr-o cultură diferită, pur și simplu nu suntem obișnuiți, mai ales când este vorba despre niște personaje negative. Concret, imaginați-vă că în momentul în care majoritatea acestora sunt confruntați pentru faptele lor regretabile, nu doar că nu încearcă să evadeze sau să nege ceea ce au făcut ci chiar ajung să își ceară spășiți scuze în fața detectivului. Un alt lucru care contribuie la acest fapt este că inspectorul Hanshichi nu este un detectiv privat ci un angajat al statului, un fel de anchetator oficial în fața căruia cei cu care ia contact se pleacă plini de respect. Acest detaliu deosebește într-o oarecare măsură volumul lui Kido Okamoto de majoritatea poveștilor cu detectivi ce sunt nevoiți să răzbată mai greu în cazurile primite având în vedere că nu au acces la toate informațiile și avantajele unei funcții oficiale, care să le deschidă toate ușile.

Multe dintre povestiri au inițial un aer fantastic, învăluite fiind de superstiții, istorii cu fantome, cu ființe supranaturale și spirite răzbunătoare. Treptat însă, anchetatorul perspicace reușește să își dea seama cum stau lucrurile și în final să le demonstreze și celor din jur că doar natura umană stă la baza fiecărui mister și că geloziile, invidiile sau dorința de răzbunare duc în multe cazuri la scenarii malefice dar, totodată, surprinzător de inventive.

Povestirile sunt destul de scurte și ritmul suficient de alert încât să te țină în priză, iar autorul se pricepe extrem de bine să îți păstreze interesul crescut. Nu se pierde în detalii lipsite de importanță, oferă descrieri succinte, îndeajuns de clare încât să îți formeze o imagine a cadrului în care se desfășoară acțiunea, însă fără să ajungă să plictisească. Iar firul narativ al fiecărei povestiri este surprinzător, faptele se păstrează învăluite în mister până la sfârșit, iar cititorul nu va reuși de multe ori să ghicească vinovații sau motivația acestora oricât s-ar strădui.

Per total, volumul oferă o lectură plăcută,  antrenantă, dar fără a deveni prea solicitantă. În plus, stilul asiatic și descrierile culturii și mentalității japoneze vor reprezenta și de data aceasta un aspect fascinant, oricât de obișnuit ai fi cu lecturile nipone.

Scris de Roxana Turcitu 

sursa: bookblog.ro

Straturile jocului de go

 

Jocul de go și metaforele sale, la granița dintre viața trăită și viața ficționalizată.

Titlu: Maestrul de go
Autor: Yasunari Kawabata
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2015
Traducere: Flavius Florea
Numar pagini: 208

De câte ori mă așez să îl citesc pe Kawabata, ca, de altfel, pe marii scriitori japonezi (poate cu excepția lui Haruki Murakami), dar mai ales, de câte ori mă așez să scriu despre ei, pare că ceva îmi scapă printre degete. Fiecare scriere pare să aibă o peliculă fină, un perete de sticlă ce separă cititorul de narațiune în sine, astfel încât cele mai puternice trăiri și emoții sunt resimțite mai mult ca estetic decât empatic. Pentru mine, cel puțin.

Astfel am „simțit” și Maestrul de go, romanul inspirat de partida de retragere a maestrului Honinbo Shūsai, ținută vreme de jumătate de an (1938), contra tânărului în ascensiune Minoru Kitani, numit în carte Ōtake. Dincolo de scriitura tehnică, prelucrată din relatările lui Kawabata pentru ziarul Mainichi, romanul prezintă lupta ficționalizată dintre meijin (titlul cărții în original) și propria îmbătrânire (boala, jocul cu un adversar tânăr și plin de încredere), dintre tradiția jocului de go și modernitate. De altfel, această ciocnire profundă dintre ceea ce se schimbă și ceea ce trebuie păstrat este o temă recurentă în literatura japoneză, atât la Kawabata, cât și la alți scriitori de renume precum Yukio Mishima.

„Odată cufundat în partidă, bătrânul maestru uita cu totul de sine și, fără alte toane, se lăsa complet în grija organizatorilor. Chiar și atunci când din cauza bolii sale se iveau dificultăți în privința evoluției partidei, lua un aer absent, ca și cum ar fi fost vorba de altcineva.” – figura maestrului aflat la finalul vieții este surprinsă discret de Kawabata, uneori în contrast cu însăși măreția jocului de go, alteori în contrast cu propria reputație ori cu idealurile culturii tradiționale. De altfel, „în Japonia, goul a depășit noțiunea de joc, de divertisment, pentru a deveni o Cale și o Artă. Venind din vremuri străvechi, curg în el misterul și înaltele calități ale Orientului”, mai adaugă Kawabata, pentru a sublinia încă o dată de ce o partidă a acestui joc poate da naștere unui roman atât de discret în profunzimea dramelor umane pe care le înfățișează.

Rolul lui „Kawabata” ca jurnalist-personaj este, de asemenea, unul special, având o relație apropiată cu cei doi jucători, observându-le îndeaproape trăirile și încercările – maestrul „invincibil” care își desfășoară mortalitatea și tânărul de 29 de ani care trebuie să poarte istoria în spate, în detrimentul tristeții de a-l vedea pe meijin stingându-se pe măsură ce jocul de go progresează: „Am vorbit întretăiat, dar i-am spus multe. Totuși, Ōtake-7-dan nu s-a clintit. N-a afirmat că va continua să joace. Avea motive întemeiate, desigur, și, deoarece renunțările și concesiile se acumulaseră, era plin de nemulțumire.”

Dincolo de toate aspectele tehnice și hărțile ce arată gobanul (tabla de joc) încărcat, Maestrul de go este un roman despre mortalitate, schimbare, istorie și legăturile subtile dintre ele.

Scris de Alice Teodorescu 

sursa: bookblog.ro

Cartea de ştiinţă cu mai multe vânzări decât ”50 de umbre ale lui Grey”

Best sellerul ”50 de umbre ale lui Grey” are un concurent neaşteptat, o carte de 78 de pagini despre fizică vânzându-se în mai multe exemplare.

Din septembrie anul trecut, când a fost publicată, cartea lui Carlo Rovelli, ”Şapte lecţii scurte despre fizică”, s-a vândut în Italia de mai multe ori decât ”50 de umbre ale lui Grey”, best sellerul lui E.L. James, iar traducerea în engleză a devenit cea mai bine vândută carte nouă despre ştiinţă a editurii Penguin.

Care este secretul lui Rovelli?

Până la urmă, fizica nu este un subiect atât de popular, fiind chiar mai puţin populară decât subiecte precum matematica sau ingineria, scrie Business Insider.

Rovelli este un fizician interesat în mod special de gravitaţia cuantică, un domeniu care încercă să îmbine două mari teorii: teoria gravitaţiei a lui Isaac Newton şi teoria relativităţii a lui Albert Einstein. Acesta este şi un scriitor pasionat de ştiinţă, prin urmare este obişnuit să transforme idei complexe în concepte simple, uşor de înţeles.

Cartea acestuia ”acoperă fizica modernă şi este scrisă pentru oameni care nu ştiu nimic despre aceasta”. ”Ce este căldura? Ce este spaţiul? Ce este timpul? Şi mai ales… câte mistere mai există? Cartea se concentrează mai mult pe mulţimea de lucruri pe care nu le ştim decât pe ceea ce ştim”, spune scriitorul.

Sursa: Gândul

Interviu Rui Zink: „Când râzi de monstru, monstrul nu mai e așa de înspăimântător”

Interviul acesta optimist a avut loc înainte de evenimentele din Colectiv, Paris și alte tragedii care le-au urmat. În noua perspectivă pe care au căpătat-o lucrurile, cuvintele scriitorului portughez Rui Zink sunt cum nu se poate mai potrivite.

„Instalarea fricii”, cel mai recent roman al său, vorbește exact despre toate temerile și fobiile care invadează viața confortabilă a omului modern. Este o utopie în care cineva îți bate la ușă cu scopul precis și tehnic de a instala frica la domiciliu.

Dar fricile pot intra în viața ta doar dacă le inviți. Și la câtă libertate suntem dispuși să renunțăm pentru a ne simți în siguranță? Vă invit să citiți cuvintele lui Rui Zink, la fel de solide și sănătoase precum rafalele de râs din timpul discuției avute cu el.

AC: Există oare o cheie de lectură pentru un roman metaforic ca Instalarea fricii?
RZ: Titlurile mele sunt mereu cheia cărții. Cele mai multe dintre ele sunt ca o monedă: pe de-o parte, sunt foarte directe, o cheie de lectură, în același timp, sunt jucăușe, sunt deschise către mai multe metafore. Dar, dacă nu înțelegi titlul, poți trece la primele trei propoziții: „Cineva bate la ușă. – Bună dimineața, doamnă, am venit să instalăm frica!”. Este o metaforă pentru democrația din ziua de azi când oamenii corupți pot intra în casa ta doar dacă îi inviți. Și, de fapt, îți petreci timpul invitându-i.

AC: Dar de ce ați ales să scrieți despre frică dintre toate sentimentele umane?
RZ: Asta e o întrebare la care nu mă așteptam! Dar acum, că m-ai întrebat, îmi amintesc! A fost o reacție furioasă la ceva ce nu-mi place. Mulți oameni din generații diferite se simțeau furioși și neputincioși la mine în țară. Iar eu cred că unul dintre scopurile unui scriitor este să le dea putere celor care n-o au, cititorul să spună: „Asta e exact ce voiam eu să spun, tipul ăsta a nimerit-o la fix!”

Am vrut să scriu despre ceva care acum ocupă prea mult spațiu din viața noastră. Trăim o viață foarte confortabilă, dar totuși avem terorism, problema refugiaților, planeta e în pericol etc. Frica e o emoție care nu-mi place deloc, dar este un mijloc foarte bun de a-i controla pe oameni. De exemplu, acum partidele spun în campania electorală: „Nu votați cu ceilalți pentru că veți fi în pericol cu ei”, în loc de: „Votați-ne pentru că suntem foarte buni”. Nu inventez nimic, google it! Până la 9/11, scopul principal în Europa de Vest era libertatea. Libertatea era ceea ce voiau și românii. Libertate! Iar acum ce vrem? Siguranță! (n.e.: râde ironic și amuzat).

Dar hai să uităm de cuvântul frică și să punem cuvântul siguranță în locul lui. Așa că, vezi, noi am ales acum siguranța și siguranța începe să îngrădească libertatea. În „Instalarea fricii”, fac un fel de catalog de clișee, pentru că cele mai multe dintre fricile enumerate în carte sunt clișee – se joacă cu ceva implantat deja în mintea noasră.

AC: De ce credeți că se întreaptă cititorii spre cărțile dumneavoastră? Ce îi atrage?
RZ: Știi, asta e a doua întrebare la care nu eram pregătit să răspund pentru că nu m-am gândit niciodată la asta. Nu m-am gândit niciodată pentru că eu știu de ce am scris-o și de ce aș vrea ca oamenii să o citească.

Cred că această cartea, cel puțin în țara mea, oferă câteva răspunuri oamenilor care erau cumva furioși și confuzi legat de guvernarea actuală. Și eu le-am oferit un soi de comedie politică black. Scopul meu a fost de la început să scriu o carte fără să scriu. Să folosesc doar foarfeca, nu stiloul, și să încerc să scriu o carte folosind doar cuvintele oamenilor care nu-mi plac.

De exemplu, un politician portughez a spus: „Avem o ciumă gri în Portugalia”, adică prea mulți bătrâni. A fost un om real care a spus asta, eu doar am schimbat puțin textul și l-am folosit în carte. Unul dintre cele mai  amuzante pasaje din carte, din punctul meu de vedere, este când căpitanul unui vas de sclavi le spune acestora: „Suntem toți în aceeași barcă.” Adică nu vă mai plângeți! Și ăsta a fost un lucru pe care chiar l-a spus prim-ministrul Portugaliei atunci când oamenii se plângeau că își pierd locurile de muncă. Pentru un cititor portugez, cartea este plină de expresii pe care le-a auzit de la oameni reali, iar eu doar le-am schimbat puțin, le-am întors împotriva lor. Schimbându-le, au devenit grotești și, în loc să producă teamă, devin amuzante. Când răzi de monstru, monstrul nu mai e așa de înspăimântător.

AC: Personajele dumneavoastră nu sunt construite în alb și negru, nu sunt complet bune sau rele, dar credeți că ele pot deveni niște eroi cu care cititorii să empatizeze?
RZ: Personajele sunt foarte deschise, sunt un fel de vase goale care pot fi umplute de cititor. Cât despre femeia, personajul din Instalarea fricii, cititorul decide ce este. La un moment dat un cititor s-a plâns că sunt foarte macho pentru că mereu femeia este o victimă în cărțile mele. Și m-am simțit prost pentru că nu i-am putut explica că ceea ce spune nu este în mintea mea, e în mintea personajului. În cărțile mele, încerc să creez personaje care, chiar dacă sunt bune sau rele, puternice sau slabe, spun mai multe despre cititor decât despre personaj.

AC: Folosiți des expresi „google it”.

RZ: Da (începe să râdă), cred că poate fi un titlu pentru acest interviu.

AC: Care este relația dumneavoastră ca scriitor cu Internetul?
RZ: Acum 14-15 ani, chiar am scris un roman pe Internet și sunt foarte mândru de el! Nu e publicat în Română, dar… „google it” (n.e.: continuă conștient de efectul pe care îl are acum expresia)! A apărut înainte ca Internetul să devină așa de puternnic. În 2001, era încă foarte lent, dar un site a vrut să se promoveze, știau că acesta este noul Vest Sălbatic, și m-a provocat să scriu un roman online. Împreună cu editorii mei am creat un dispozitiv în care am publicat 3 capitole pe săptămână timp de 3 luni, iar primul capitol a fost singurul scris în totalitate de către mine. După care ofeream mereu 4 opțiuni de continuare a poveștii, iar cititorii o votau pe cea pe care o preferau. Îmi place să public pe net și cred că a publica online sau pe hârtie e acelaș lucru, doar valoarea simbolică nu e aceeași. Pe hârtie nu depinzi de electicitate, nu dispare, hârtia rezistă, e mereu acolo și dă un sentiment de unitate și respect cuvintelor.

AC: Dacă ar fi să vă asemănați cărțile cu un fel de mâncare din bucătăria portugheză, ce ați alege?
RZ: Ar fi niște pești foarte mici, un fel de macrou mai mic, care prăjiți sunt foarte, foarte buni și îi mânânci cu totul, direct cu oase. Asta pentru că am tendința să nu scriu cărți foarte mari. Pentru mine, mărimea potrivită a unui roman este undeva în jurul a 150 de pagini. Este dimensiunea în care poți avea frumusețe estetică și perfecțiune și în același timp e suficient de mare încât să poți aprofunda un subiect. Am în minte o imagine foarte vizuală despre o carte și mereu încerc să găsesc acea formă perfectă, micuță și rotundă.

AC: Acum cititorii au mai puțină răbdare să citească cărți mai mari?
RZ: Nu chiar. Cred că acum cartea are mulți competitori. Nu suntem multi-tasking, dar suntem multi-focusați și avem mai puțin timp la dispoziție să ne concentrăm pe ceva. Așa că romanele mari din secolul XIX erau potrivite în perioada în care nu exista televiziunea, iar verile erau lungi și plictisitoare. Problema cu romanele mari este că trebuie să fie ori foarte ușor de citit, în tren, de exemplu, citești ușor 100 de pagini pe oră pentru că sunt doar clișee și de fapt survolezi pagina pentru că știi deja ce e acolo, sau o capodoperă și o capodoperă trebuie să aibă 700 de pagini. Dar ești sigur că e o capodoperă? Pentru că dacă nu e o capodoperă, de ce ceri din partea mea așa de mult timp?

AC: Ca cititor, când știi că citești o  carte bună?
RZ: Este vorba de intuiție antrenată și hrănită cu mii de cărți. Odată l-am întrebat pe un critic de artă cum devii critic de artă și el mi-a răspuns: „După ce ai văzut 10.000 de tablouri.” Eu citesc mult și cred că am citit cărți foarte bune, i-am citit pe tipii canonici – the chanon guys – am avut poeți și scriitori incredibili ca mentori și ca prieteni. Așa că am încredere în intuiția mea. Iar uneori pot descoperi un fals. Știi povestea prințesei și a bobului de mazăre? Eu sunt o prințesă! Uneori citesc o carte despre care unii mi-au spus că e grozavă și îmi spun: da, dar am mai citit asta înainte, în altă carte.

AC: Cum vedeți comunicarea dintre dumneavoastră și cititori: tot ce ați avut de spus este între copertele cărții sau vă plac evenimentele și întâlnirile cu cititorii?
RZ: Nu-mi place să mă întâlnesc cu cititorii. Cartea a fost inventată exact pentru ca noi să nu ne întâlnim personal. Dar acum întâlnirile cu cititorii, cu alți scriiitori și festivalurile sunt o parte importantă din indutria cărții de azi, e draguț, dar inutil. Ești mult mai câștigat dacă iei o carte cu tine în pat, decât dacă iei scriitorul.

Scris de Andreea Chebac 

sursa: bookblog.ro

Jurnalisti cumparati – o carte despre manipularea prin presa aservita politicienilor, serviciilor secrete si marilor bancheri

„Va puteti imagina ca angajati ai serviciilor secrete scriu texte in redactii, care apar apoi ca articole semnate de jurnalisti cunoscuti? Stiti care jurnalisti au fost unsi si caror mass-media apartin ei? Aveti habar despre cum se acorda renumitele premii pentru jurnalism?“ Acestor intrebari si multor altele despre manipularea prin presa incearca Udo Ulfkotte sa le dea raspuns, „iluminandu-si“ cititorii asupra meandrelor unei bresle considerate a patra putere in stat. Ca lucrurile nu stau tocmai drept si intotdeauna „pe bune“, ca mass-media a renuntat in parte la functia ei critica si de control, jurnalistul german argumenteaza si demonstreaza cu diverse dovezi. O face pe parcursul a trei sute de pagini ale unei carti non-fiction care a aparut la finele anului trecut in Germania si care este deja un bestseller ajuns la al cincilea tiraj.

„Jurnalisti cumparati – cum politicienii, serviciile secrete si marii finantisti ai Germaniei influenteaza mass-media“ a aparut la editura Kopp Verlag din Rottenburg in septembrie 2014 in varianta tiparita, de e-book si audio-book. In doua saptamani a ajuns in top ten al vanzarilor pe Amazon si figureaza in lista de bestseller la categoria non-fiction intocmita de Spiegel (momentan pe locul al saselea).

• O carte cu scandal

Cartea a starnit un scandal in mediul vizat, adica in mass-media, prin dezvaluirile pe care autorul le face privitor la anume practici corupte si jurnalisti la fel. Iar publicul cumparator de ziare sau abonat la TV a putut afla mai multe despre cum, in loc sa aiba parte de informari de presa corecte si impartiale, i se toarna adesea pe gat gogosi. Articole semnate sub mari nume de la serioase ziare germane, cum sunt Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ), Bild sau Sueddeutsche Zeitung (SZ) sunt, in opinia autorului, transcrieri ale unor materiale de presa intocmite la comanda si cu sprijinul serviciilor secrete, sau modelate in spiritul unor lobby-uri, fara ca ultimele sa fie marcate publicitar.

In cadrul acestui demers, ia nastere o situatie win-win, din care toate partile castiga, zice Ulfkotte:  politicienii si lobby-stii diverselor interese isi cumpara presa pozitiva, concernele mass-media economisesc bani, caci deplasarile si „acomodarile“ jurnalistilor si ale echipelor de filmare peste hotare sunt platite de catre cei interesati. Jurnalistii privilegiati sunt unsi cu bani si cadouri, beneficiind de cazari si „servicii incluse“ (chiar si femei) in hoteluri de lux.

Singurii care pierd sunt „consumatorii de presa“, care in loc sa primeasca pentru banul platit o relatare corecta, critica, echidistanta, sunt manipulati in directia intereselor dominante ale momentului, difuzate cu frenezie de unele agentii de presa si de o parte din mass-media main-stream.

• Despre autor

Dr. Udo Ulfkotte (n. 1960) a studiat la Freiburg si Londra. Timp de 17 ani, el a scris pentru Frankfurter Allgemeine Zeitung, mai cu seama ca reporter de razboi. A predat management in probleme de securitate la Universitatea din Lüneburg si este expert in servicii secrete, dupa cum e prezentat de editura Kopp. Membru in Marshall Memorial Fund al SUA, ca si in comisia de experti pe probleme de securitate a Fundatiei Konrad Adenauer, referent al Academiei Federale pentru politica de securitate, Ulfkotte este autorul catorva carti, intre care „Corectitudinea politica“ (2013), coautor Michael Brückner.

Intr-un interviu luat de catre CompactTV si difuzat pe YouTube, Ulfkotte este intrebat daca cei cca 85.000 de jurnalisti din Germania mint si „sunt cu totii corupti“. Autorul neaga, spunand ca el, ca autor, „se ocupa exclusiv de cei mai cunoscuti jurnalisti din mass-media centrala“, decidenti in redactii si formatori de opinie pe care toata lumea in Germania ii cunoaste. El s-a aplecat, conform propriilor spuse, asupra unui segment constituit din 321 de jurnalisti care creeaza si conduc curente de opinie. Pentru Ulfkotte, este important a afla daca acesti lideri de opinie din presa „sunt dirijati si mituiti de undeva“. Pentru ca, daca este asa, „e ingrozitor“.

• Am fost faptas

Dezvaluirile jurnalistului Udo Ulfkotte incep cu propria persoana. „Am fost un faptas“, spune el. „Inainte sa demasc alti jurnalisti, ma autodenunt. Scriu cat de corupt am fost eu insumi in relatari, ce retele m-au influentat in relatarea mea, intotdeauna girata de angajatorul meu“. Scopul declarat al dezvaluirilor sale este ca, impreuna cu cititorii cartii sale, sa schimbe ceva, pentru a pune punct „dezamagirii crescande a multor oameni cu privire la jurnalistii si mass-media mincinoasa“.

„In nici un caz nu ma refer la multii ziaristi corecti si seriosi, care muncesc mult si sunt prost platiti, fie ei redactori angajati sau freelancer-i“, spune Ulfkotte. „In carte e vorba de cei cu o treapta deasupra acestora si distantati de noi, cetatenii, de cei care coalizeaza cu elitele, se lasa corupti si mituiti pentru relatarile lor favorabile“. Aceasta manipulare a unor decidenti din mass-media germana, a unor formatori de opinie din presa notabila, autorul cartii „Jurnalisti cumparati“ o demonteaza pe parcursul a cinci ample capitole, cu exemple, liste de nume si referinte-beton.

Daca nu ar fi fost asa, probabil ca autorul ar fi fost dupa gratii, pentru calomnie dar si dezvaluirea unor „secrete de stat“. Faptul ca a fost hartuit si perchezitionat acasa in cateva randuri nu l-a impiedicat insa sa isi sustina punctul de vedere, ceea ce i-a adus printre comentatorii online un renume de „Snowden german“.

• Fronturi propagandiste

Dar sa vedem, pe scurt si fara a devoala prea mult din substanta cartii, care sunt punctele in care Ulfkotte atinge la nerv presa si pe „cumparatorii“ ei (nu cei care scot banutul pentru ziar din buzunar). Cititorul de presa atent ca si telespectatorul critic din Germania se pare ca demult nu mai are impresia ca i se livreaza pentru banii lui stiri documentate si echidistante, mai ales in domeniul politic sau economic. In locul acestora, este indopat cu opinii care au depasit demult granita indoctrinarii, iar jurnalismul investigativ este din ce in ce mai palid.

Asa-zisa „presa de calitate“ este intoxicata de articole cu scop manipulativ, iar trolii lui Putin din presa online sunt demult in razboi cu „trolii lui Obama“ si „a cincea coloana a SUA“, crede autorul. Acesta considera ca nu e corect ca un jurnalist sa nu-l informeze pe cititor daca e membru in vreo asociatie transatlantica, al carei scop mai mult sau mai putin declarat este influentarea „elitelor“ in sensul intereselor americane. Si reciproca este valabila, cu mentiunea ca in presa notabila din Germania nu se inghesuie multi ca sa scrie pro-rusi.

Intre jurnalistii, redactorii-sefi si formatorii de opinie abonati la „jurnalismul roz“ pro-american, o serie de nume figureaza in asociatii de lobby si think-tank-uri cu radacini peste ocean. Unora dintre acestea, cum este „Atlantik-Brücke“ (Podul atlantic) -fondata in 1957 ca organizatie de propaganda a puterii de ocupatie in Germania, si in care figureaza multe nume notabile, printre care si cel al Angelei Merkel-, Ulfkotte le mentioneaza apropierea de CIA.

O mare influenta in Germania este identificata de autor in ce priveste si alte structuri transatlantice in cadrul carora figureaza oameni de presa: Comisia Trilaterala (a miliardarului Rockefeller), German Marshall Fund, American Academy, American Jewish Committee, Aspen Institute, Atlantische Initiative, Deutsche Atlantische Gesellschaft (Societatea germano-atlantica), Deutsche Gesellschaft für Auswärtige Politik ( Societatea Germana pentru politica externa – DGAP) si European Council on Foreign Relations (ECFR) a miliardarului George Soros.

De pe aceste pozitii de „membrii in cluburi“ cu interese vadit pro-americane, unii jurnalisti ar functiona, potrivit autorului, ca „banca de lucru extinsa a NATO“. Falsuri, omisiuni si relatari partinitoare le atribuie autorul in ce priveste acoperirea in presa main-stream a diverselor asa-zise revolutii si rasturnari „programate“, de dictatori. In timpul razboaielor „pentru putere si pentru resurse“ din ultimii treizeci de ani, oameni-cheie din mass-media germana s-ar fi inrolat, contra unor avantaje si distinctii, in tavalugul propagandistic menit sa faca aceste actiuni militare comestibile pentru cetatean.

• Pe scurt si despre romani

Insa nu doar in politica externa s-ar comporta unii jurnalisti de parca ar fi „maimute dresate“. Ulfkotte scrie despre acoperirea in presa a crizei financiare declansate in 2008 si cu care inca si azi UE se lupta, incercand sa atenueze efectul asupra unor populatii speriate de prabusirea Euro sau a unor banci. In acest context, de relativa nesiguranta, e clar ca populatiilor autohtone nu le surade o avalansa de imigranti saraci. Pentru a netezi asperitatile, presa centrala s-ar fi conformat semnalului dat de cancelarul Angela Merkel, la inceputul anului trecut.

Disputa referitoare la „imigratia saraciei“, declansata odata cu completa liberalizare a pietei muncii la 1 ianuarie 2014, pentru romani si bulgari, „n-a prea fost pe gustul lui Merkel“, scrie Ulfkotte. Si astfel, presa si TV-ul german a fost inundat de „un val de relatari conform carora romanii si bulgarii sunt extrem de harnici si ne umplu bugetele sociale, in loc sa le goleasca“. Televiziunea de stat ar fi emis chiar sintagma „vin prusacii Balcanilor“, in slugarnicia ei fata de semnalul dat de la guvernul aflat in prag de alegeri europarlamentare si preocupat sa nu strice buna-dispozitie a alegatorului german.

Ulfkotte considera ca cifrele de asistenta sociala nu demonstreaza neaparat entuziasmul fata de competentele tuturor noilor veniti, e deranjat de faptul ca fenomenul n-a fost supus unei dezbateri publice reale si ca „migratia saraciei“ ca si „turismul social“ au fost scoase din dictionarul cuvintelor corecte politic si „premiate“ ca „necuvintele anului“.

de Dani Rockhoff  

sursa: economie.hotnews.ro

Resurse suplimentare: Extremely popular German journalist Udo Ulfkotte admitted that the corporate media of the West completely bows down to the wealthy, to corporate interests, and to the lies perpetuated by extremely powerful people

Fragment: Drumul catre libertate. Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord de Yeonmi Park

Titlu: Drumul catre libertate. Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord

Autor: Yeonmi Park ISBN: 978-973-46-5670-7

Număr pagini: 304 

– fragment –

Am crezut că aceasta fusese ultima încercare căreia trebuise să‑i facem faţă în drumul nostru către libertate. Dar, aproape imediat ce am ieşit pe porţile centrului Hanawon, a început să‑mi pară rău că plecam de acolo. Mă aflam acum în ţara opţiunilor, unde supermarketurile îţi ofereau 15 mărci de orez din care să alegi, iar eu tînjeam deja să mă întorc într‑un loc unde să ni se spună ce să facem.

Imediat ce ne‑am obişnuit cît de cît cu noua noastră viaţă, am aflat cît de dureroasă poate fi libertatea.

Eu şi mama am primit un pachet de relocare pentru locuinţă şi alte cheltuieli în valoare de 25.234 de dolari în următorii cinci ani. Pare o sumă enormă pînă ce iei în considerare faptul că majoritatea familiilor sud-coreene cam atît cîştigă într‑un an. Fugarii trebuie să muncească din greu ca să ajungă la nivelul unui cetăţean mediu, iar mulţi dintre ei nu reuşesc niciodată. Ni s‑a spus că mai putem primi nişte bani dacă locuim în afara capitalei aglomerate, aşa că eu şi mama am acceptat oferta şi am fost trimise într‑un orăşel industrial de lîngă Asan, cam la două ore cu trenul de Seul.

Apartamentul nostru ne‑a fost repartizat şi plătit de stat. Pe numele mamei a fost deschis un cont şi ni s‑a acordat un stipendiu unic ca să avem cu ce porni. Dar nu am primit toţi banii odată. Se ştia că unii intermediari chinezi îi caută pe fugari în Coreea de Sud ca să le ceară banii pe care aceştia li‑i datorează. Şi mai erau şi escroci sud‑coreeni care îi păcăleau pe fugari, uşurîndu‑i de banii pe care îi primeau de la stat pentru reinstalare. Cazurile acestea erau foarte frecvente pentru că nord‑coreenii nou‑sosiţi habar nu aveau cum funcţionează lucrurile în lumea reală.

În Coreea de Nord nu există contracte scrise, aşa că la Hanawon ne‑au tot spus că pe lumea asta totul se întîmplă pe hîrtie, iar după ce semnezi ceva, devii responsabil pentru acel lucru. Nu mai poţi să te răzgîndeşti. Dar e greu să scapi de obiceiurile vechi şi să‑ţi faci altele noi. Aşa că guvernul s‑a gîndit că, dacă primeam banii în tranşe, nu riscam să‑i pierdem pe toţi odată. Dar, dacă ar fi văzut cum trăiam în Asan, şi‑ar fi dat seama că eu şi mama oricum nu prea mai aveam ce pierde.

Complexul de locuinţe în care stăteam era cocoţat pe un deal de la marginea oraşului, nu departe de cîteva magazinaşe şi o linie de autobuz cu care ajungeai în zonele mai populate. Aici chiriile erau foarte mici, iar clădirea noastră era plină de chiriaşi care primeau ajutor de la stat, inclusiv bătrîni şi infirmi ce nu mai aveau familii care să aibă grijă de ei, mai mulţi oameni cu boli psihice care ar fi trebuit să stea la azil – şi noi.

Scris de bookblog.ro

Ghidul autostopistului galactic

„O parodie SF inegalabilă”

„Cum se poate pleca de pe planetă:
1. Sunați la NASA. Numărul de telefon este: (731) 483-3111. Explicați că e foarte important să plecați cât mai curând posibil.
2. Dacă ei nu cooperează, telefonați oricărui prieten de la Casa Albă – (202) 456-1414 – ca să vă pună o vorbă bună pe lână tipii de la NASA.
3. Dacă nu aveți prieteni la Casa Albă, telefonați la Kremlin (cereți operatoarei să vă facă legătura la 0107-095-295-9051). Nici cei de la Kremlin nu au prieteni acolo (cel puțin nu au prieteni pe care să-i facă publici), dar se pare că dispun de ceva influență, așa că puteți încerca.
4. Dacă nici asta nu merge, telefonați papei pentru îndrumări. Numărul de telefon este 011-39-6-6982 și centrala lui telefonică, bănuiesc, este infailibilă.
5 Dacă toate aceste tentative eșuează, faceți semn unei farfurii zburătoare aflate în trecere și explicați-le celor dinăuntru că este extrem de important să plecați înainte de a primi factura telefonică.”

Pe coperta 4 a cărții, stă scris: „Cartea scriitorului britanic este o parodie SF inegalabilă…” Pentru fanii genului (mă refer la parodie, nu la SF), Ghidul autostopistului galactic ar putea avea valoarea unei Biblii. Există o sumedenie de fraze de genul: „Este un fenomen economic cunoscut, dar tragic când vezi cum operează, căci cu cât mai multe magazine de pantofi s-ar fi deschis, cu atât ar fi trebuit fabricați mai mulți pantofi, care deveneau tot mai proști și mai de nepurtat, cu atât oamenii se vedeau nevoiți să cumpere mai mulți ca să rămână încălțați, iar cu cât magazinele proliferau, cu atât întreaga economie se apropia de ceea ce cred că se cheamă Orizontul de Eveniment Pantof. Așa a devenit imposibil din punct de vedere economic să se mai construiască și altceva în afara magazinelor de pantofi. Rezultatul – colapsul, ruina, foamea.” Aproape toată acțiunea celor cinci cărți care formează acest volum are la bază astfel de raționamente absurde, similare cu acele demonstrații matematice în care se strecoară pe undeva o mică greșeală abia observabilă și care reușesc să dovedească faptul că 2 = 3.

Douglas Adams a devenit un simbol al literaturii SF și sunt sigur că părerea mea în ce privește acest roman poate fi considerată blasfemie, dar pur și simplu nu pot să nu iau în considerare următorul lucru: autorul este un simbol, dar după cum spuneam, al parodiilor, nu al literaturii SF. „Ideea mea preferată era să scriu ceva care să combine comedia și genul Science Fiction”, spune autorul despre proiectul care l-a făcut cu adevărat celebru.

Și pe partea SF există o cantitate suficient de mare de absurditate. Este foarte adevărat că anumite idei sunt geniale, iar ca exemplu mă gândesc la Restaurantul de la capătul universului, chiar dacă sunt prezentate destul de pueril aici. Dar altele, cum ar fi Marvin, robotul deprimat, sau crearea Pământului ca o comandă specială – laolaltă cu distrugerea lui – ori Gândire Profundă – cu celebrul său răspuns 42 la întrebarea Care este răspunsul la Viață, Univers și tot restul? – nu le pot vedea altfel decât absurde și nepotrivite pentru un roman SF de calibru.

O voi spune din nou: aceasta este părerea mea, și pentru a fi luată în considerare nu trebuie pierdut din vedere faptul că eu nu am un simț al umorului compatibil cu cel al lui Douglas Adams și nici faptul că eu mă așteptam la un SF inteligent, de calitate, în care parodia, evident, nu ar fi avut ce să caute.

Evident, ca orice carte apreciată la nivel global și Ghidul autostopistului galactic are părțile ei bune. De unele am amintit, de altele nu. Așa încât, chiar și acei cititori care, ca și mine, nu au apreciat cartea în ansamblu, ar putea descoperi anumite elemente care îi vor satisface.

Titlu: Ghidul autostopistului galactic
Autor: Douglas Adams
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Eugen Dumitrescu
Numar pagini: 816
ISBN: 978-606-579-745-1

Scris de Ovidiu Leonte 

sursa: bookblog.ro 

5 traduceri mult așteptate toamna asta… și nu numai

Piața literară zumzăie cu noi apariții și mi se scurg ochii și după vitrinele librăriilor noastre cât și după rafturile virtuale amazoniene.

Cum toamna se numără concediile nu am putut rata plimbarea prin una – două librării londoneze în căutare de… nici mie nu îmi era foarte clar ce, așa că am mers pe principiul coperte ochioase și/sau titluri faimoase.

Din tot ce am răfoit, cântărit și răzgândit în lista de viitoare lecturi au rămas cinci cărți ale căror traduceri abia le aștept.

1. Prima pe listă ar fi How to Be Parisian Wherever You Are: Love, Style, and Bad Habits care are ca autoare o suită de prietene a la Sex and the City dar pe varianta pariziană – Anne Berest, Audrey Diwan, Caroline De Maigret, Sophie Mas – și care promite sfaturi despre stil, frumusețe, cultură, atitudine și bărbați. Un fel de șuetă citită acompaniată de relaxare, puțină nebunie și obligatoriu un pahar de vin și un ruj roșu seducător.

2. Pe locul doi ar fi mult așteptată continuare a seriei Millenium, The Girl in the Spider’s Web, cea de-a patra carte fiind scrisă de David Lagercrantz care preia cârma de la talentatul Stieg Larsson. Aici atracția e simplă – se ia o serie de cărți hiperfaimoase și i se adaugă o continuare. Va reuși să fie un succes sau un eșec? Va fi Lisbeth la fel de atrăgătoare prin întâmplările în care se aruncă sau e un fel de mix și repeat din cărțile 1-3? Partea bună că e așteptarea nu va dura foarte mult pentru că editura Trei deja o are pe lista de viitoare lansări.

3. Numărul trei în listă e Go Set a Watchman de Harper Lee. S-au scris multe despre continuarea romanului Să ucizi o pasăre cântătoare (n.r. To Kill a Mockingbird). Cu o istorie fascinantă la mijloc – romanul se credea inițial pierdut, apoi s-a presupus că ar fi o primă versiune a romanului deja apărut – și multe semne de întrebare legate de lansarea târzie, cartea îndeamnă cel puțin la o lectură din curiozitate.

4. Ultimul roman al lui Salman Rushdie, Doi ani, opt luni și douăzeci și opt de nopți, se află pe locul patru și e în curs de apariție la Editura Polirom. De Rushdie mi-a plăcut dintotdeauna pentru că știe să îmbine narațiunea cu un strop sau mai multe de magie. Așa e și cazul de față, carte în care copiii născuți dintr-un djin și un muritor de rând ajung să fie protagoniștii unui război dintre întuneric și lumină timp de doi ani, opt luni și douăzeci și opt de nopți adică 1001 de nopți.

5. Iar ultimul pe listă se abate de la noțiunea de singular pentru că vă propun o serie de cărți ale misterioasei autoare italiene Elena Ferrante. Seria stânsă în jurul romanelor napoletane (My Brilliant Friend, The Story of a New Name, Those Who Leave and Those Who Stay și The Story of the Lost Child), spune povestea a două prietene, Elena și Lila, de-a lungul vieții lor. Ce face ca această serie să fie mai specială decât toate celelalte? Realismul. Relația dintre cele două fete, adolescente, femei nu e niciodată una simplă și ușoară, cu atât mai mult cu cât prima carte din serie se deschide cu dispariția Lilei, iar lucrurile sunt departe de a fi numai lapte și miere.

Scris de Calina Matei  

sursa: bookblog.ro

Borges: conversații și eseuri

Titlu: Borges la 80 de ani: conversații. Cărțile și noaptea

Autor: Jorge Luis Borges

Editura: Polirom

Anul aparitiei: 2014

Traducere: Ariadna Ponta și Tudora Șandru Mehedinți

Numar pagini: 312

ISBN: 978-973-462-887-2

„Cred că pentru un autor cel mai bine e să facă parte dintr-o tradiție, să facă parte dintr-o limbă, pentru că limba continuă să existe când cărțile poate au fost uitate, sau poate că fiecare epocă rescrie aceleași cărți la nesfârșit, schimbând sau adăugând câteva întâmplări. Cărțile nemuritoare sunt poate mereu aceleași cărți. Rescriem mereu ce au scris anticii și asta ar trebui să constituie o dovadă suficientă. Cât despre mine, eu unul nu am nici o ambiție. Cred că sunt o greșeală. Că lumea m-a învestit cu prea multe valențe. Sunt un scriitor mult supraevaluat. În același timp, vă sunt recunoscător tuturor pentru că mă luați în serios. Eu nu mă iau.”

Jorge Luis Borges este unul dintre favoriții mei când vine vorba de scriitorii sud americani. Îmi plac și Gabriel García Márquez, Mario Vargas Llosa, José Saramago și încă mulți alții. Dar Borges este cel la care revin iar și iar, este de altfel singurul scriitor pe care l-am recitit de nenumărate ori. Probabil și pentru că prin el am descoperit literatura sud americană, care are în mine un fan înrăit.

Cele două volume, unul de conversații, în care poetul este provocat de mai mulți profesori și asistenți universitari specializați în literatură, precum și de poeți și scriitori să comenteze pe marginea unor teme propuse de aceștia, iar celălalt, compus din eseuri pe marginea temelor predilecte din opera sa, a obsesiilor sale și a condiției la care a fost supus din cauza orbirii, sunt compilate într-un tom adresat mai degrabă celor interesați de Borges ca om, ca literat, de felul în care funcționează mintea celui care a oferit lumii Aleph, Moartea și busola sau Cartea de nisip. Din cele două volume, se desprind câteva dintre ideile majore ale operei sale, dar și câteva aspecte care privesc direct viața personală, intimă, a scriitorului, aspecte care, deși cu siguranță i-au influențat opera, nu au constituit niciodată motive de lamentare.

Consolarea cu condiția de nevăzător

Jorge Luis Borges a început să-și piardă vederea prin 1955, din cauza unei boli ereditare. Orbirea lui, modestă, îi spune el în conversații, deoarece este parțială la unul din ochi, nu l-a aruncat – așa cum se crede la modul general, într-un întuneric total. „Pot încă desluși culori, pot încă desluși verdele de albastru. Există o culoare care nu mi-a fost infidelă, culoarea galben.” poate din acest motiv, sau poate dintr-un motiv mult mai profund, mult mai intrinsec legat de firea sa, Borges își privește condiția de nevăzător – el folosește termenul orb mai des decât pe cel de nevăzător – cu un optimism încurajator. „N-am îngăduit orbirii să mă descurajeze”, spune el. Mai mult chiar, descoperă că „faptul de a fi orb are avantajele lui”, pretextând că această condiție i-a oferit ocazia să se întâlnească cu anglo-saxona, pentru care autorul a făcut pasiune. În legătură cu percepția timpului, undeva, tot în conversații, el spune: „Unul din darurile orbirii e că simți timpul altfel decât majoritatea celorlalți, nu?” Iar pe parcursul „multelor, prea multelor mele conferințe”, Borges observă mai multe avantaje decât dezavantaje pentru orbire. În eseul Orbirea, Borges vorbește despre „strania ironie” a faptului de a fi fost numit director al Bibliotecii Naționale exact atunci când orbirea a început să-și facă simțită prezența. Această ironie l-a inspirat să scrie superbul Poem al darurilor (Poezii, Jorge Luis Borges editat de Polirom în 2005): Reproș ori lacrimi nimeni să nu poată | A socoti divina-i măiestrie, | Când El, cu o superbă ironie, | Mi-a dat și cărți, și noapte deodată.”

Așteptarea morții

Probabil din cauza orbirii, sau poate din cauza singurătății, ori poate din alte cauze, pe care nu le-a exprimat foarte clar niciodată, Jorge Luis Borges și-a așteptat moartea ca pe o mântuire, ca pe o odihnă binemeritată. …atunci când sunt nefericit, găsesc o adevărată consolare în gândul că în câțiva ani, sau poate în câteva zile, o să fiu mort și atunci toate astea n-o să mai conteze.” Borges nu vede moartea ca pe o condamnare a tuturor ființelor, ci ca pe un binemeritat final al unei lungi și obositoare călătorii. Viața trebuie să se sfârșească prin moarte, așa cum orice călătorie obositoare trebuie să se sfârșească prin odihnă. Pentru că după asta tânjește el cel mai mult: odihna. „Dacă m-aș gândi că moartea mea e o simplă iluzie și că după moarte aș exista mai departe, atunci aș fi foarte, foarte nefericit.” Pentru că așa ceva nu ar însemna în niciun caz odihnă, ci continuarea unei lupte continue de a fi, de a fi Borges, de care autorul pretinde că s-a săturat. „Aștept cu nerăbdare să fiu șters de pe firmament.”

Modestia

Caracteristica cea mai proeminentă a tuturor discursurilor lui Borges este modestia. Este însă vorba nu de acea modestie ineptă, care are la bază o timiditate exagerată sau o lipsă de încredere în propria persoană. Este de fapt modestia izvorâtă din faptul că așteptările pe care le are față de sine însuși nu îi sunt satisfăcute. Este sfiala și mirarea de a fi încadrat între corifei ai literaturii pe care îi admiră, dar față de care se simte inferior; iar inferioritatea aceasta și-o justifică – doar lui, însă – cu vârf și îndesat. Niciodată Borges nu s-a privit pe sine însuși ca pe un egal al celorlalți scriitori, iar uneori a considerat publicarea câte unei cărți o mare greșeală, cum a fost, spre exemplu, Dimensiunii speranței mele, în cazul căreia a recurs la metode extreme: a căutat cartea în librării, a cumpărat toate exemplarele pe care le-a găsit și le-a ars. „A fost un act de justiție”, a justificat el acest gest extrem.

„Eu nu scriu ficțiune, eu inventez realitatea”. Când Alastair Reid – eseist și traducător al lui Borges în engleză – îi spune autorului că el ar fi spus asta odată, Borges îi răspunde: „Cred că dumneata mi-ai făcut cadou fraza aceasta și îți mulțumesc”. când, totuși, Reid îl convinge să-și asume paternitatea frazei pentru că el este cel care a spus-o, argentinianul replică: „E bine dacă așa am făcut”. Conversațiile sunt pline de acest gen de refuz și apoi acceptare, nu atât a paternității expresiilor, cât a valorii lor reale.

Cele două obsesii

Labirintul și coșmarul sunt nu doar teme predilecte ale operei lui Jorge Luis Borges, dar și obsesii ale sale. Temele sunt inserate în conversații cu o naturalețe care denotă obișnuința de a le utiliza în argumentație. Atunci când, spre exemplu, vorbește despre opere precum Orlando furioso („deplâng faptul că nimeni nu pare să-l mai citească pe Ariosto”) sau O mie și una de nopți, Borges își încheie replica astfel: „Operele astea două […] seamănă una cu alta în sensul că sunt cu adevărat nesfârșite. Și faptul că citim scrieri lungi chiar e o virtute. Trebuie să fie lungi. Un labirint trebuie să fie lung.” Labirintul este prezent în multe dintre scrierile lui Borges, fie în mod direct prin descrierea acestuia, fie sugerat prin imensitatea posibilităților pe care povestirea le oferă.

„Visul este genul. Coșmarul este specia”. În eseul Coșmarul”, Jorge Luis Borges ne vorbește despre acest fenomen nu neapărat ca despre ceva care îngrozește. El este impresionat de „cât de uimitor, cât de straniu este faptul de a visa”. Susține că are un coșmar în fiecare a doua sau a treia noapte, iar acest lucru este mai mult o eliberare decât o încătușare. Motivul? Sunt excelente surse de inspirație pentru opere literare de mare valoare (chiar dacă pe cele scrise de el nu le consideră valoroase). Printre cele pe care le menționează se numără Divina comedie a lui Dante și The Prelude a lui Wordsworth. În ambele opere, coșmarul generează imagini literare de o valoare incontestabilă.

Volumul de față este ca un soi de cheie la toată opera lui Jorge Luis Borges. Oferă explicații pentru multe dintre temele operelor sale, descrie drumul pe care îl parcurge autorul de la inspirație la scris, dar și felul în care își percepe condiția specială, aceea de scriitor orb.

Scris de Ovidiu Leonte 

sursa: bookblog.ro

30 de cărți de citit toamna asta

După vara lenesă și călătoare, știu că toamna e momentul să arunc o privire prin librării și să văd cu ce îmi împrospătez bibiloteca. Am dat o raită prin „bucătăriile” editurilor pentru a vă anunța cele mai noi titluri aflate acum în pregătire. Nu vă mai rețin cu introducerea, pentru că lista-i lungă și bogată :).

VELLANT

Cum să citești un romancier, de John Freeman – Autorul vine în octombrie la conferintele DoR, The power of Storytellin.

Pisica pierdută, de Caroline Paul, ilustrații de Wendy MacNaughton ​- Și  Wendy MacNaughton vine la The power of Storytelling

Mitologii, de Roland Barthes

Fata babei și fata moșneagului, de Ion Creangă – Ilustrații de o clujeancă foarte talentată Ileana Surducan

POLIROM

Străin în căsnicie, de Emir Kusturica – O colecţie de istorii inspirate din realul mărunt cu teme dintre cele mai obişnuite: poveşti de familie, poveşti de dragoste, monografia cuplului se consumă în scurtmetraje pline de umor şi de compasiune etc.

Marsilio Ficino şi problemele platonismului în Renaştere, de Ioan Petru Culianu – Cartea este lucrarea de licență a lui Ioan Petru Culianu și inaugurează cercetarea sa asupra Renașterii și a imaginarului ei, continuată până la cartea sa din 1984, Eros și magie in Renaștere. 1484.

O viaţă de om, aşa cum a fost, de Nicolae Iorga – Bine-cunoscuta autobiografie a lui Nicolae Iorga apare acum integral, după ce, în anii ’70 şi ulterior, au circulat mai multe ediţii cenzurate ale textului. Iorga îşi începe relatarea cu perioada copilăriei şi se opreşte în 1933, acoperind anii de şcoală, de studenţie, studiile în străinătate, angrenarea treptată în politică şi, în sfîrşit, anii în care a fost prim-ministru. Pe lîngă descrierea evenimentelor politice, cărora le este dedicat cel mai amplu spaţiu, Iorga face şi o trecere în revistă a activităţii sale ştiinţifice şi numeroase referiri la personalităţi ale lumii culturale.

Celălalt Simion, de Petru Cimpoeșu – „Tranziţia” s-a încheiat, dar personajele lui romanului, prizoniere ale unui trecut de care nu se pot detaşa, par blocate într-o logică a eşecului. Ispita apare sub forma unui presupus Deputat care propune personajului-narator şi prietenilor săi o metodă simplă şi eficientă de a face bani. Odată „pactul” încheiat, se pune în mişcare un carusel de întîmplări funambuleşti şi în egală măsură absurde, cu aluzii evidente la demonismul lui Bulgakov.

Alaska. Singur în sălbăticie, de Dave Metz – Un specialist în supravieţuirea în sălbăticie se angajează în cea mai îndrăzneaţă experienţă a vieţii lui: însoţit doar de doi câini, va face un traseu de aproape 1.000 de kilometri pe schiuri prin Alaska, traversînd lanţul muntos Brooks Range. Va avea la el un GPS, un telefon cu legătură prin satelit, îşi va transporta singur proviziile şi va ţine un jurnal zilnic.

CURTEA VECHE

Luarea Izmailului, de Mihail Siskin – Un narator neobosit și schimbător face un parcurs în aceeași măsură geografic și istoric al Rusiei, dinspre capitală spre provinciile cele mai îndepărtate; călătoria, totodată istorică și geografică, este prilej  de cunoaștere a tuturor cruzimilor și atrocităților de care sunt capabili oamenii.  În aparență avocat pledant într-un proces atemporal al mamelor infanticide, naratorul devine un fel de rătăcitor mitologic, dar lui nu ii e dat să cunoască sfârșitul suferinței semenilor. Scrisori, jurnale, rapoarte, mărturii în instanță, rechizitorii,  legende, pilde,  toate  se conjugă pentru a crea  o capodoperă aflată  între epopee și autobiografie.

HUMANITAS

Lecţii de magie, de Elizabeth Gilbert

Departe de trunchi: Părinți, copii și căutarea identității, de Andrew Solomon

România în lumini și umbre, de Ethel Greening Pantazzi – Publicată în 1921, cartea canadiencei Ethel Greening Pantazzi este un minunat amestec de istorii şi istorie. Volumul debutează luminos, într-o Românie necontaminată de smogul revoluţiei industriale, dar Luminile unui trai confortabil şi îndestulat se sting parcă simbolic în seara intrării României în Primul Război Mondial, în vara anului 1916. Urmează retragerea şi rezistenţa în supraaglomerata şi deznădăjduita capitală moldavă. Evadarea spre aparent mai liniştita Odessă aduce cu sine doar o noapte şi mai adâncă. Victoria bolşevicilor, în toamna anului 1917, a schimbat total viaţa liniştitei colonii româneşti din Odessa, iar arestarea soţului autoarei, alături de alţi reprezentanţi ai protipendadei româneşti, a prilejuit şi momentul de eroism al canadiencei.

Compania. Scurtă istorie a unei idei revoluţionare, de John Micklethwait, Adrian Wooldridge – Compania, cea mai influentă invenţie britanică, a dat naştere Revoluţiei Industriale, marcând apoi întreaga perioadă modernă şi contemporană. Această carte explorează critic şi sintetic originile, istoria şi viitorul companiei.

HUMANITAS FICTION

Să nu plângi, de Lydie Salvayre – Poate cea mai așteptată carte de la Humanitas Fiction. Premiul Goncourt 2014. Nonagenara Montserrat, împuținată de vârstă și de boală, rememorează, într-o savuroasă și lipsită de pudibonderii franceză amestecată cu spaniolă, cele mai fericite și tragice clipe ale vieții ei, toate din vara anului 1936, când Spania era scindată între mișcările politice divergente, între ideal și crimă. La cincisprezece ani, Montse, o fată dintr-un cătun catalan, ajunge în Barcelona revoluționară, unde descoperă dragostea și libertatea. Însă euforia începuturilor este întunecată violent de tăvălugul războiului.

Ora de aur, de Ann Leary  – Imediat după publicare, Ora de aur a devenit bestseller New York Times. În 2013, FilmNation Entertainment a cumpărat drepturile de ecranizare a cărţii, pelicula urmând să-i aibă, în 2016, pe Meryl Streep şi Robert De Niro în rolurile principale.

Profesorul și menajera, de Yōko Ogawa – Romancieră, autoare a numeroase volume de proză scurtă și eseistă, recompensată cu cele mai importante premii literare din Japonia, tradusă în peste 20 de limbi, Yōko Ogawa este mai cu seamă cunoscută datorită romanului Profesorul și menajera, ecranizat în 2006 de regizorul Takashi Koizumi.

Evreii și cuvintele, de Amos Oz, Fania Oz-Salzberger (carte scrisă împreună cu fiica sa) – Sub forma unor eseuri care au la bază un dialog între Amos Oz şi fiica sa, Fania Oz-Salzberger, cartea pune de fapt problema străveche a identităţii evreieşti, demontând clişee şi preconcepţii şi sintetizând câteva dintre trăsăturile esenţiale ale istoriei evreilor, cu sinceritate şi umor. Figuri exemplare de rabini, o istorie a personajelor feminine din Biblie sau potenţialul autor feminin al Cântării Cântărilor.

PUBLICA

Școli creative, de Sir Ken Robinson – Cea mai recentă carte a autorului prezintă soluții inovatoare pentru a transforma sistemul educațional demodat și propune o abordare eficace pentru a dezvolta dragostea de învățare și pentru a permite elevilor să se confrunte cu provocările reale ale secolului XXI.

Simțul stilului, de Steven Pinker – Cercetător în domeniul științelor cognitive și profesor în cadrul Departamentului de Psihologie al Universității Harvard, regândește ghidul de utilizare al limbii în funcție de exigențele secolului XXI, provocându-ne să creăm o proză clară, coerentă și elegantă.

Probe de empatie, de Leslie Jamison – Confruntând suferința – reală sau închipuită, a ei și a celorlalți –, Jamison dezvăluie nevoia impetuoasă, atât în plan personal, cât și în cel cultural, de a simți.
În plus, o putem întâlni pe Leslie la București, în cadrul unui eveniment care nu ar trebui ratat: The Power of Storytelling din 9 și 10 octombrie.

NEMIRA

Războiul Bătrânilor, de John Scalzi este poate cea mai importantă apariţie în colecţia Nautilus din toamna aceasta. John Scalzi face parte din noul val de scriitori SF de după 2000, nominalizat la toate premiile importante. Umorul autorului şi abordarea neconvenţională a unori teme vechi – războiul interstelar şi lupta pentru colonizarea altor lumi – va câştiga mulţi fani şi din afara cititorilor SF, mai ales în rândul amatorilor de filme precum Star Trek şi Interstellar.

Distanţa dintre noi – Nominalizat la Man Booker Prize în 2013, este un roman a cărui acţiune se petrece în anii ’60 în Calcutta. Personajele principale sunt Subhash şi Udayan, doi fraţi a căror relaţie este întreruptă de mutarea unuia dintre ei în Statele Unite ale Americii, pe când celălalt rămâne să ia parte la mişcarea mişcarea anti-stabiliment din India anilor ’50. Autoarea exploatează cu mult talent consecinţele alegerilor fiecăruia dintre ei, suprapunându-le universului sărac şi lipsit de speranţă în care evoluează până la momentul despărţirii.

Amintirile gheţii, de Steven Erikson – Este partea a treia din Cronicile Malazane. Povestea merge mai departe și scoate la suprafață universuri noi și provocări neprevăzute: continentul Genabackis a dat naștere unui imperiu nou și înfricoșător: Pannion Domin. Secerând totul în cale, acesta distruge pe oricine nu se placă în fața Clarvăzătorului, regele-preot din Pannion, care trebuie să înfrunte alianța periculoasă dintre oastea lui Dujek Un-Braț și Arzătorii de Poduri ai lui Whiskeyjack, dar și dușmani mai vechi.

LITERA

Lupta mea. Moartea unui tată (vol. 1), de Karl Ove Knausgard – Devenit părinte, Karl Ove Knausgård se regăsește în fața propriului eu, un puști sensibil, care crește în umbra unui frate sociabil, a unei mame adesea absente și a unui tată cu accese de mânie imprevizibile. Maturizarea lentă a sentimentelor, flirturile neliniștite, pasiunea pentru rock compun cu o onestitate dureroasă romanul unui adolescent hipersensibil.

Și totuși suntem muritori. Ce contează cu adevărat la sfârșitul vieții, de Atul Gawande – Întrebarea pe care o pune autorul este ce poate face medicina pentru a îmbunătăți nu doar viața, ci și sfârșitul acesteia. Pentru că, prea adesea, oamenii își trăiesc bătrânețea în scaune cu rotile, în aziluri în care sunt tratați ca niște copii, sau mor din cauza unor boli grave, chinuiți de medici care nu vor să recunoască faptul că au fost învinși și care insistă să încerce pe pacient cele mai revoluționare tratamente, în ciuda suferințelor inimaginabile prin care acesta trebuie să treacă inutil. Atul Gawande argumentează că ultimele săptămâni sau luni din viața unui om pot fi trăite cu demnitate, alături de cei dragi și în mediul care l-a făcut fericit.

Excelența în management, de Linda A. Hill și Kent Lineback – Un program de pregătire pentru managerii în formare. Cum ai putea stăpâni arta de a conduce? Cum să faci față dificultăţilor zilnice din activitatea de management? Cartea oferă sfaturile inteligente și practice, conceptele esențiale și exemplele pe care le conține le vor permite atât şefilor aflaţi la început de carieră, cât şi celor cu experienţă să-și atingă potenţialul maxim de lider.

Puterea voinței. Cum funcționează autocontrolul, de ce e important și ce putem face pentru a-l îmbunătăți, de Kelly McGonigal – Puteţi învăţa cum să vă controlaţi atenţia, emoţiile şi dorinţele, printr-un program pas cu pas care vă ajută să vă  identificaţi obiectivele, să vă întăriţi autocontrolul și să faceţi schimbări pentru toată viața, indiferent dacă este vorba de slăbit, sănătate financiară, reducerea stresului, învingerea tendinței de a tergiversa lucrurile, cum să fiţi un părinte mai bun sau cum să vă concentraţi mai bine.

TREI

Grey. Cincizeci de umbre ale lui Grey, versiunea lui Christian, de E L James – Acum poţi vedea lumea din Cincizeci de umbre ale lui Grey şi altfel: prin ochii lui Christian Grey! E rândul lui Christian să vorbească: dezvăluindu-ne gândurile şi visele lui, E L James ne oferă o perspectivă nouă asupra poveştii de dragoste care a încântat milioane de cititori din întreaga lume.

Millennium 4, de Dadid Lagercrantz – Toamna aceasta, Lisbeth Salander şi Mikael Blomkvist se întorc în mult aşteptata continuare a seriei Millennium a lui Stieg Larsson, semnată de David Lagercrantz. În acest thriller încărcat de adrenalină, hackerul de geniu Lisbeth Salander şi jurnalistul Mikael Blomkvist se înfruntă cu o nouă provocare periculoasă şi trebuie din nou să-şi unească forţele.

Într-o noapte, Blomkvist primeşte un telefon de la o sursă de încredere care pretinde că are informaţii vitale pentru Statele Unite. Sursa a fost în contact cu o femeie tânără – un hacker de geniu, care-i aminteşte lui Blomkvist foarte mult de cineva. Implicaţiile sunt uriaşe. Blomkvist, disperat să găsească un subiect de senzaţie pentru Millennium, îi cere ajutorul lui Lisbeth. Care, la rândul ei, are propriile probleme urgente.

Războiul care a pus capăt păcii. Drumul spre 1914, de Margaret MacMillan – Volum deschide o nouă colecție de Istorie la Editura Trei. Lucrarea este un magistral tour de force prin istoria și diplomația sfârșitului de secol al XIX-lea  și începutului de secol al XX-lea. Într-un tablou panoramic, MacMillan explorează perioada premergătoare izbucnirii Primului Război Mondial, în încercarea de a descifra cauzele care au adus, după o îndelungată perioadă de pace și prosperitate pe continentul european, la marșul nesăbuit către o conflagrație de proporții mondiale.

Scris de Andreea Chebac 

sursa: bookblog.ro

Cuvintele creează o lume

Titlu: Ochii doamnei mele: o poveste despre viața amoroasă a lui Shakespeare
Autor: Anthony Burgess
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2015
Traducere: George Volceanov
Numar pagini: 292
ISBN: 978-973-689-885-3

„Toată treaba asta e teatru. Există undeva o realitate ce trebuie reprodusă și, cu cea mai cruntă ironie a lui Dumnezeu, ar putea fi înțeleasă doar printr-o joacă de-a teatrul, luând realitatea prin surprindere.”

Cuvintele creează o lume, iar cuvintele lui Anthony Burgess creează o lume în care cu greu distingi ficțiunea de realitate, firul speculativ al narațiunii fiind atât de bine urmat și încărcat de întâmplări încât la final de lectură ai crede mai degrabă că autorul a fost contemporanul marelui bard și chiar confidentul său.

Ochii doamnei mele: o poveste despre viața amoroasă a lui Shakespeare ar trebui să facă cinste mai mult decât o face deja cărților scrise de autorul Portocalei Mecanice, pentru că, deși nu se ridică la nivelul de șoc și groază al celei din urmă nu e cu nimic mai prejos din punct de vedere literar. Cu siguranță nu e la fel de memorabilă, dar romanul de față are un je ne sais quoi al lui care m-a făcut câteva zilele la rând să mă întreb ce-o mai face WS și cum îi mai merge ba cu sonetele, ba cu iubirile clandestine.

Cartea ne prezintă ascensiunea mânușarului din Stratford, devenit poet și actor ca mai apoi să se dedice dramaturgiei și într-un final să ajungă acționar al unei trupe de teatru. Dar lucrurile nu sunt atât de simple sau de lipsite de obstacole pentru că viața profesională nu face decât să urmeze mai degrabă traseul dictat de cea personală, de la căsătoria forțată cu o femeie pe care o lasă însărcinată, la prieteniile mai puțin platonice cu anumiți lorzi, la aventura mistuitoare pe care a avut-o cu prostituata Lucy Negro.

Pe lângă palpitațiile date de suișurile și coborâșurile rezultate din complicațiile amoroase, Burgess ilustrează cu talent și atenție alte evenimente din epocă, mai cu seamă intrigile ce se țes la curte și cât de ușor este să decazi din favorurile reginei, sfârșind inevitabil în ștreang, printr-o execuție publică.

Naratorul vorbește prin gura lui WS, fâcând din personaj unul detașat de evenimentele ce îl înconjoară și astfel asigurându-i un final mai puțin brutal și sângeros.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la roman e faptul că se abate și nu se abate de la canoanele unui roman istoric. Are prezente toate elementele care fac din el un roman de factură istorică, redând în detaliu manierismele acelei epoci, culoarea locală atît prin fapte cât și prin personaje, dar nu are parte de un limbaj prăfuit sau de o acțiune care se mișcă cu încetinitorul, ci din contra, intrigă și invită la descoperire.

Și că tot pomeneam de limbaj – una din fricile mele a fost că mă voi lovi de același limbaj inventat pe care l-am gustat în Portocala Mecanică și că am să-mi blestem zilele fiind prinsă într-o perioadă istorică lâncedă cu zăbrele din cuvinte menite să-ți testeze atenția și răbdarea de la un paragraf la altul. Dar n-a fost cazul. Cartea am parcurs-o destul de ușor, poate și pentru că mă așteptam la mai rău.

Iar la final vă las cu o concluzie care nu îmi aparține, dar în care cred cu tărie și anume că romanul de față îi face dreptate lui William Shakespeare pe care l-am redescoperit sub un alt chip și pe care îl recomand tuturor celor care văd în bard doar sonete și Romeo și Julieta.

Scris de Calina Matei 

sursa: bookblog.ro

Ce citim vara asta. Cinci recomandari de lectura de la Dan C. Mihailescu

Cu un top 5 al cartilor de citit vara asta, criticul si istoricul literar Dan C. Mihailescu ne spune care sunt cartile pe care ni le recomanda, dar si ce citeste zilele acestea. Pe primul loc in lista de titluri pentru cititorii HotNews.ro: Paul Morand, „Bucuresti”. Plus: ce le recomanda soferilor pentru cele patru ceasuri Bucuresti-Sibiu, ca sa devina „un om de altadata. Adica un om si jumatate”.

HotNews.ro l-a intrebat pe cunoscutul critic si istoric literar Dan C. Mihailescu – care sunt 5 recomandari de lectura, pentru vara asta. Vezi mai jos raspunsurile sale, oferite via e-mail.

Rep: Ce carti nou-aparute ne recomandati vara asta, pentru concediu, si de ce?
Dan C. Mihailescu: Am topul cu cinci tilturi deja in cartusiera:

1) Paul Morand, Bucuresti, Ed. Humanitas. Cartea unui calator frenetic, insurat cu Elena Chrissoveloni Sutu (greco-romanca, spita de bancheri, fermecator de apriga femeie) si pentru care Bucurestii se recomandau Europei ca o irezistibila „cura de nepasare”. Citita azi, dupa 80 de ani, ne este oglinda vie si la bine si la rau.

2) Jean d’Ormesson, Ciudata e lumea, pana la urma, Ed. Baroque. Spectacolul magnetizant al unui academician octogenar care lupta, cu seducatoare jovialitate, sa-l impace pe Dumnezeu cu stiinta, sa imbine placerile cu ratiunea, sa amestece conservatismul cu liberalismul, pe scurt: sa arda paradoxuri in numele dulcetii de-a fi.

3) Donna Tartt, Sticletele, Ed. Litera. Nu degeaba o lauda Stephen King. Fie ca v-ati format gustul romanesc la scoala lui Dickens, fie ca ati deschis ochii pe Jan McEwan aveti aici un roman zdravan, simfonic, musculos si nevrotic totodata, leac perfect de compensat insomniile caniculare.

4) Gabrielle Zevin, Viata de poveste a lui A.J.Fikry, Editura Nemira. Carte romantioasa, pentru patimasii bibliofili, cu zone de inefabil anacronic, cearcane sprintene si bucurii duioase. Poveste de dragoste printre rafturi de librarie, cu hachite haioase si-un final de-o nobila tristete.

5) Regal de vara Salvador Dali la Humanitas: Jurnalul unui geniu reeditat simultan cu Chipuri ascunse, singurul roman scris (in 1943) de divinul nebun al ceasurilor lichefiate, deghizat huysmansian intr-un Des Esseintes adorator abstinent, iubind in absolut, dar inseland cu nonsalanta si, oricum, dubland halucinant estetismul cu instinctualitatea.

Rep: Ce cititi dumneavoastra, zilele acestea?
Dan C. Mihailescu: August este, de 15 ani pentru mine (adica de cand realizez „Omul care aduce cartea„), luna lecturilor de placere. Prin urmare, abia acum am vreme sa ma avant in cea de-a doua mie de pagini din corespondenta lui Paul Morand cu Jacques Chardonne, aparuta-n primavara la Gallimard si despre care as vrea sa scriu in Romania literara.

Rep: Ce obiceiuri de lectura ati constatat in jurul dumneavoastra, in perioada asta?
Dan C. Mihailescu: Pentru multa lume, vara este menita lecturilor usoare, de plaja, hamac, livada sau terasa. Evazionism, minimalism, exotism, memorialistica, suspans, povesti de succes, lecturi motivationale. Pentru altii, mult mai putini, abia acum vine timpul meditatiei intense, al ragazurilor zen, reculegerii, imblanzirii de sine. Dar mie in clipa asta imi place sa ma gandesc la soferi, la cei care umbla masiv cu masina pe sosele, prin munti, prin circuitele turismului cultural etc. Le recomand fierbinte audiobook-urile. Asculti in extaz, cale de patru ceasuri – Bucuresti-Sibiu – cele trei CD-uri cu Andrei Plesu citind Craii de Curtea Veche si la coborare esti pur si simplu alt om. Un om de altadata. Adica un om si jumatate.

de Raluca Pantazi     HotNews.ro 

Ernest Bernea: Indemn la simplitate

Omul modern a avut o sete de mai bine, dar nu s’a aplecat îndeajuns asupra naturii acestui bine. Punctul luminos, unificator, a lipsit. Lumea nouă s’a încrezut prea mult in civilizatie şi progres, dar nimeni nu sta să gândească ce anume sunt acestea pentru fiinta spirituală a omului. Şi atunci drumurile s’au deosebit, după cum deosebite erau idealurile.

Civilizatia acestei ultime epoci istorice a făcut din om „o fiintă complexă”. Găsim in această tendintă şi stare a sufletului contemporan o caracteristică a vietii moderne, dornică de progres.

Ce înseamnă oare această complexitate a omului de azi, produs ultim al unor credinte vechi ? O continuă creştere a nevoilor materiale, o desvoltare a lor fără limită. Judecată interior, ea mai înseamnă rafinament şi ornamentatie. Aceste însuşiri alcătuesc tot atâtea semne de distinctie.

Să lămurim lucrurile mai departe. Complexitatea omului de azi nu înseamnă ceea ce am putea crede că înseamnă, adică: distinctie în înteles de superioritate, complexitate în înteles de adâncime şi frumusete interioară. Complexitatea aceasta care era şi o sete de a se îmbogăti, a pus omul sub povara unor elemente secundare, din afara fiintei noastre morale, din afara nevoilor acestei fiinte, l-au încărcat şi l-au prefăcut până la năruire.

Educatia a fost făcută în raport cu unele valori la modă, de natură mai mult socială şi materiala. Omul a avut o sete de a progresa, de a creşte chiar interior ; omul a încercat să depăşească starea în care se afla dar nu in raport cu anumite valori spirituale permanente ci in raport cu oamenii. Etica modernă a avut la temelie nu atât o dorintă sinceră de proprie depăşire ci mai mult o dorintă de întrecere între oameni.

Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi, semn al unei înalte trepte de civilizatie, cu atât el a devenit mai putin stăpân pe sine, cu atât a fost mai putin liber. Sufletul său aparent înăltat, devenise lipsit de putere, se subtiase şi se complicase. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renuntând la ceea ce îi era esential, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumusete şi tărie. Vieata interioară a omului a avut toate aparentele unei creşteri adevărate ; in realitate s’a petrecut o sărăcire şi anume din cauză că această creştere nu era organică ci era o adunare, o adăugire. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambitiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi estetic, l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a decorativului şi inutilului.

A fi o fiintă complexă nu este în sine o stare rea; dimpotrivă. Trebue însă să fie rodul unei serioase şi fireşti creşteri interioare, creşteri a elementelor esentiale, a stâlpilor vietii noastre morale. Trebue să fie o îmbogătire a ceea ce ne apartine esential. Altfel ajungem la tipul omului modern, prezent încă între noi şi specific tuturor epocilor decadente, omul descentrat în care vieata este nefirească şi vointa lipsită de îndrumare. Povara trufiei, povara propriilor creatii ale omului, povara combinatiilor şi constructiilor aşa zisului progres cultural şi civilizator, apasă încă sufletul celor mai multi dintre noi.

Omul acesta a confundat Complexitatea cu complicatia. Iată numele adevărat al stării sale interioare. De aceea este atât de nenorocit, de aceea este atât de greu de, înteles şi de satisfăcut. Omul despre care vorbim este mereu nemultumit, mereu ridicat împotriva vietii şi a conditiilor date. Omul complicat este o fiintă dificilă şi nenorocită.

In setea sa de progres şi de civilizatie materială omul s’a descentrat, adică a confundat esentialul cu secundarul, dând o atentie deosebită celor ce nu-l alcătuiau în fond. Omul cetătii de azi este un om făcut, este o fiintă artificială. S’a construit înfruntând legile fiintei sale morale. Tot ceea ce a fost adăugat nefiresc şi a împodobit sufletul său mândru, nu a făcut decât să-l scoată din făgaşul destinului său propriu, de om.

Pentru ca o înnoire să fie posibilă, omul trebue să renunte la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reîntoarce către elementele originare ale făpturii sale.

Nu poate fi vorba de o renuntare la progres şi nici de o întoarcere la „starea naturalã” a unui filosof francez, ci de mergerea înainte dela început pe calea deschisă nouă, în desvoltarea omeniei şi a tuturor virtutiilor ce-o alcătuesc. Ce înseamnă pentru noi întoarcere ? Inseamnă renuntare la inutil, la rugina sufletului. Ce înseamnă desvoltare ? Ce înseamnă progres ? Inseamnă creştere din sâmburele fiintei, înseamnă, în limita superioară, înflorire. Aceasta inseamnă a fi cult, a fi om superior, a fi distins şi complex: înflorire. Să ajungi să-ti exprimi esenta. Nu întoarcere deci, nu oprire, ci creştere deplină şi firească.

Aci se aşează simplitatea. Simplitatea este starea morală a omului care se mişcă esential si sincer. Simplitatea în etică, întocmai ca si în estetică, înseamnă linie mare. Liniile mari dau sensul făpturii, liniile mari constituesc.

Simplitatea ca stare morală este o stare originară, legată de începutul fiintei. De aceea Evanghelia, cartea simplitătii şi a permanentei vorbeşte de simplitate în legătură cu copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.

Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. Omul simplu rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. Omul simplu trăieşte vieata din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentrucă este în ea.

Simplitatea dă o sigurantă şi o certitudine interioară adevărată, dă putere de depăşire a contingentelor şi viciilor apăsătoare. Pe calea simplitătii omul se împlineşte pentrucă trăieşte firesc şi esential.

Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Firescul şi armonia ei o fac să rodească şi pe o altă dimensiune a vietii, aceea a orizontului deschis. Sensul vietii este prins mai uşor şi mai adevărat de omul simplu decât de omul complicat, pentrucă cel dintâi păstrează legătura directă cu viata, are totodată simtul realitătii aparente şi tainice. A fi simplu înseamnă a fi in vieată, a fi în vieată înseamnă a-i trăi şi cunoaşte sensurile. Sensul vietii nu poate fi prins stând în afara ei, călcând un drum artificial. Omul simplu trăieşte cu ochii în distantele mari ale lumii.

Din aceste elemente şi înfătişări ale simplitătii întelegem cum acela care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască şi în lumină, în frumusete. Fiinta sa interioară, aparent mică, are dimensiuni foarte mari, neîntelese de acei care judecă după criteriile civilizatiei burgheze. Omul simplu ajunge să cunoască adâncurlle şi să cuprindă lumea, să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială el merge pe căile fireşti ale omeniei ; cugetul şi fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse.

Bucuria trăirii în simplitate poate fi înteleasă din libertatea şi rodnicia pe care o câştigă omul.

Omul simplu este o făptură vie; este o făptură originară de mare plinătate şi echilibru interior.

LA VÂNAT DE OAMENI

De ce se urăsc oamenii ? E atât necunoscut şi atâta suferintă legată de soarta noastră încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.

De ce se chinuesc oamenii unii pe altii ? N’au loc sub soare ? Nu le ajunge pânza cerului ? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de altii.

E multă frumusete în lume dar oamenii orbi nu o văd. Inclinarea spre a face răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.

Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.

Vieata ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire fată de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.

De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe altii ? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul ? Locul tău, locul darurilor proprii nu ti-l poate lua nimeni ; îl ai odată cu vieata.

OMUL „CIVILIZAT”

Omul „civilizat” este în genere înclinat să traiască mai mult prezentul ; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simturile trupului atât de rafinat de civilizatia aceasta de care sunt atât de mândri.

A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzatii tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieti pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.

Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest, om ; poate să se frângă şi osia cerului ! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea”. Totul trebue consumat acum pe calea simturilor însetate de puternice sguduiri, trebue îndrumat către totala satisfactie a pământului uscat şi nerodit din noi.

Gândurile mari, credintele, dorul unei vieti mai pure şi mai frumoase sunt ale poetilor, ale visătorilor ; omul „civilizat” n’are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentrucă „nu umblă după himere”. Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce vieata numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.

Drama începe acolo unde prezenta sa este activă. El retează elanuri, compromite credinte, îngenunche frumusetea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinta sa înrădăcinată atât de puternic într un pământ care şi el refuză să-l primească.

Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic ?!

LIBERTATI ŞI LIBERTATE

De veacuri omul suferă şi luptă pentru libertate. Libertatea de cuget, de faptă, libertatea pentru darurile frumusetii şi ale credintei.

O zădărnicie cât muntele vietii. Omul trăieşte mereu, trăieşte desgustător de plin toate libertătile făpturii sale căzute ; trăieşte libertatea desfrâului, a minciunii, a lenei şi a furtului ; libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă vieata într’o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare.

Aceasta pentrucă omul nu a înteles şi nici nu a făcut nimic pentru câştigarea adevăratei libertăti care este o conditie absolută a omeniei.

Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul.

Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât creatie ; libertatea este putere deschisă pajiştilor înflorite ale lui Dumnezeu. Când omul apare, omul de conştiintă şi misiune, apare si libertatea. In acest caz libertatea nu este ceva formal şi relativ, ci este ceva esential şi absolut. Imprejurul omului adevărat, în fapta şi în cugetul său, în simtămintele care îl străbat, libertatea este o cale a, vietii şi a desăvârşirii, este o conditie a spiritualitătii şi un semn al omului în rosturile sale mari.

RÂSUL DURERII

Sunt oameni care râd în fata suferintei, suferinta lor sau a altora. Râsul în fata suferintei exprimă două naturi desi are o singură. înfătişare. Intre acei ce râd în fata încercărilor grele sunt deosebiri esentiale.

Unii oameni râd în fata suferintelor dintr’o nesimtire, dintr’o infirmitate lăuntrică. Ei nu pot să înteleagă suferinta ; nici n’o acceptă nici n’o înlătură. Aceşti oameni râd pentrucă nu văd, pentrucă sunt lipsiti de omenie.

Altii râd cã n’au ce se face, râd că altfel iar doborî durerea, râd să înşele, să mângăe propriul lor suflet sau pe al altora. In cazul acesta, râsul este o terapeutică morală cu mari roade.

Cine râde de suferinta lui şi a altuia, fără ca acest râs să aibă o temelie de adâncă umanitate, adică să fie îndemn, depăşire, leac împotriva răului prezent, este un cinic. Cinismul este unul din cele mai triste peisagii ale, sufletului omenesc.

DELA HUMOR LA BATJOCURĂ

Sunt oameni care din orice situatie ştiu să scoată la lumină partea comică. Râsul în sine sau judecat din punct de vedere moral nu este de condamnat. E un lucru firesc al naturii noastre; are o înrâurire positivă asupra vietii lăuntrice.

Trebue făcută însă o deosebire care îndeobşte nu este luată în seamă. Sunt oameni cari caută să picure cu acidul trufiei lor suferinta şi îngenuncherile în fata destinului ale altora. Aci râsul nu mai are un sens creator. Oamenii se socotesc în genere prea deştepti şi îşi hrănesc trufia din sufletul celor mai adânc încercati. Râsul în acest fel trebue condamnat pentrucă are un sens negativ. Este ceea ce numim batjocură. Şi nimeni nu are dreptul de a se chema om dacă se simte bine când râde pe seama celor mai adânci şi umane dintre stările interioare ale fratelui său.

Există totuşi un altfel de râs creator. E vorba de humor. Oamenii cari sunt dăruiti cu acest simt al humorului sunt dintre cei mai buni. Râsul lor este positiv, este luminat. Râsul lor este o bucată din dorul nostru de vieatã.

Humorul este blând ; batjocura este crudă. Humorul este uman ; râsul batjocoritor este inuman. Inteligenta este prezentă în humor ca şi în batjocură, dar această aleasă însuşire a omului este aci curată, nu este pervertită, drăcească cum e în al doilea caz.

Ernest BERNEA

(din volumul „Indemn la simplitate – Mãrturisiri ptr. un om nou”

Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucuresti, 1939)

Sursa: Foaie Nationala

Ce să citești în concediu

Nu există vacanţă fără cărţi. Fie că mergem la mare sau ne aventurăm pe un vârf de munte, fie că ne petrecem concediul într-o ţară îndepărtată sau într-un oraş sau sat apropiat, mereu se va găsi suficient loc în bagajele noastre pentru câteva cărţi.

Problema apare atunci când trebuie să ne decidem ce să luăm cu noi. O carte lejeră, una mai dificilă, una clasică sau cele mai noi apariţii din librării? Gusturile diferă de la o persoană la alta, şi adeseori stările noastre ne influenţează ce şi cum citim sau ce luăm cu noi în vacanţa pe care cu toţii ne-o dorim.

Una dintre cărţile pe care le-aş recomanda pentru o zi caniculară, este Travels in the Scriptorium, de Paul Auster – o carte scurtă şi oarecum simplă, dar care ne antrenează imaginaţia prin jocurile metaficţionale cu care autorul ne-a învăţat în mai toate romanele sale: cine este acest bătrân Blank, cum de şi-a pierdut memoria de pe o zi pe alta, cine sunt toate acele personaje care îl vizitează în camera sa, cum se va termina manuscrisul de pe masa sa?

O altă carte care mi-a plăcut în mod special şi pe care am citit-o într-o vacanţă la munte a fost Despre eroi şi morminte, de Ernesto Sabato, un roman ,,total”, cu un stil aparte şi cu o poveste greu de uitat, cu puternice accente de roman psihologic, dar care te face în acelaşi timp conştient de diversitatea argentiniană.

Amos Oz este un alt scriitor care poate fi luat în vacanţă şi care nu trebuie omis din lista de lectură, fie că vorbim despre Pantera din subterană, Muntele Sfântului Rău sau Să nu pronunţi: noapte– un roman pentru iubitorii romanelor de dragoste, al non-cuvintelor, al tăcerii şi al deşertului.  

O altă carte de un lirism aparte este cea a Simonei Popescu, Exuvii, o carte despre identitate, despre amintiri, conturând în paginile sale un alt portret al artistului, al scriitorului.

Vieţi de tinichea de Paul Harding este alegerea perfectă pentru cei care vor să citească o meditaţie asupra vieţii şi a morţii, în care scriitorul încearcă să pătrundă în ascunzişurile sufletului uman, nu prin acţiunile săvârşite de personaje, ci prin limbaj, prin cuvintele din care setea de viaţă răsună.

În caz că nu suntem amatorii romanelor lirice, dar iubim scrierile postapocaliptice, Drumul lui Cormac McCarthy poate fi una dintre cele mai bune alegeri, o scriere mai simplă, diferită de stilul faulknerian, încărcat, cu care autorul ne-a învăţat, dar care ne face să medităm la condiţia umană şi să ne imaginăm o lume dincolo de evenimentele din 9/11, în care cele mai adânci temeri ale omenirii devin realitate.

Abatorul 5 al lui Kurt Vonnegut e o altă scriere interesantă şi captivantă, care îmbină elementele satirice cu cele ştiinţifico-fantastice şi metaficţionale, un roman istoric până la un anumit punct, despre bombardarea oraşului Dresda în timpul celui de-al doilea război mondial, şi impactul războiului asupra minţii şi vieţii omeneşti.

Scris de Raisa Stoleriu 

sursa: bookblog.ro

Plăcuţele de la Sinaia decriptate de un specialist criptolog într-o lucrare de excepţie: Vorbele din Plumb, de Eugen Nicolaescu. PREAMBUL

Semnalăm în premieră şi cu deosebită plăcere apariţia unei lucrări excepţionale despre controversatele Plăcuţe de la Sinaia. Eugen Nicolaescu, autorul volumului “VORBELE DIN PLUMB. Plăcuțele de la Sinaia – Lectură intermediară” (Editura Semne, 2015) este un profesor de criptologie, ceea ce face lectura cu atât mai incitantă. Publicăm în exclusivitate Prefaţa profesorului Ion Constantin, cunoscut şi pasionat istoric pe teme naţionale, urmând să revenim cu câteva fragmente de dezvăluiri asupra misterelor ce înconjoară tăbliţele de plumb, ascunse şi azi (oare de ce?) de ochii publicului larg, în ciuda faimei lor. Dr. Ion Constantin observă cu întreptăţire că indiferent de statutul lor – copii după originale de aur topite (sau făcute dispărute) sau falsuri fenomenale – Plăcuţele de la Sinaia ar trebui să fie scoase la lumină din subsolurile Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan”. Analiza matematicianului criptolog Eugen Nicolaescu consolidează ipoteza originalităţii mesajului istoric încriptat în Tăbliţele de la Sinaia, oferind noi argumente şi observaţii temeinice, pe măsura experienţei sale profesionale într-un domeniu atât de special al apărării naţionale – Cifrări și Transmisiuni Cifrate -, ceea ce ne îndeamnă să o recomandăm specialiştilor şi factorilor de decizie în speranţa expunerii plăcuţelor de plumb la adevărata lor valoare, de filă autentică de istorie antică sau/şi opera de artă inestimabilă. (V.R.)

Prefață

O carte despre o posibila cronică a regilor daci

Eminent matematician și expert criptolog, cu o îndelungată activitate în cadrul Centrului Național de Cifru și Transmisiuni Cifrate al României, domnul Eugen Nicolaescu se dovedește, prin cartea de față, un pasionat și temerar cercetător al istoriei noastre vechi. Domnia sa ne propune o ”lectură intermediară” a faimoaselor plăcuțe de plumb de la Sinaia, un set de artefacte arheologice scrise într-o limbă necunoscută, în alfabetul grecesc (cu câteva litere adiționale), textele fiind însoțite uneori și de imagini. Depozitate de mai bine de un secol în subsolul Institutului de Arheologie ”Vasile Pârvan” din București, plăcuțele (tăblițele) au constituit de-a lungul timpului subiectul unor vii controverse, pe tema autenticității lor pronunțându-se istorici și lingviști, dar și diverse persoane doritoare să contribuie la aflarea adevărului despre o presupusă cronică a dacilor.

Dominantă în rândul specialiștilor, ideea că artefactele de la Sinaia sunt ”falsuri” a descurajat mult timp orice inițiativă serioasă de cercetare, generații întregi de istorici, arheologi, lingviști etc. ocolind subiectul, pentru a evita riscul descalificării profesionale și al oprobiului breslei. Pentru dr. Aurora Pețan, cercetător principal la Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan – Al. Rosetti, din București, specialist în filologie clasică, ”este un mare mister de ce, timp de mai bine de un secol, nimeni nu s-a ocupat de aceste piese”, deși ”toată lumea știa de existența lor”, mister pe care aceasta și-l explică doar prin ipoteza conform căreia Grigore Tocilescu, Vasile Pârvan, Radu Vulpe, Alexandru Vulpe ”știau că a existat un tezaur de piese de aur care a fost distrus” și că, astfel, scoaterea la lumină a copiilor ar fi generat un întreg scandal.

După decenii de tăcere, plăcuțele au revenit în actualitate la începutul acestui mileniu. La Congresul Internațional de Dacologie din iunie 2003, istoricul Augustin Deac, care în calitatea sa de cercetător la fostul Institut de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR, știa despre existența plăcuțelor dinainte de 1989, a susținut o comunicare cu titlul Enigma plăcuțelor cu scris dacic de la Sinaia, cerând autorităților să se implice în rezolvarea cazului ”dispariției tezaurului original”. Cu acest prilej, au fost prezentate mai multe imagini cu două tăblițe aflate la Mânăstirea Sinaia.

În toamna aceluiași an a apărut cartea inginerului Dan Romalo, Cronică apocrifă pe plăci de plumb ?, care valorifică, într-un studiu inedit și riguros realizat, o parte din fotografiile executate de autor în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Cartea a fost reeditată în 2005 sub titlul Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb ? Dan Romalo avansează două ipoteze: fie aceste extraordinare obiecte sunt autentice, și atunci avem de a face cu cea mai importantă descoperire făcută vreodată în domeniul istoriei vechi, căci ele descriu cu lux de amănunte lumea dispărută a geto-dacilor, de acum 2000 de ani, fie sunt niște falsuri de o anvergură și de o ingeniozitate nemaiîntâlnite, făcute cândva de un geniu enciclopedic și vizionar, cu ajutorul unor mijloace necunoscute. În cazul acesta, falsul – mai vechi de o sută de ani, ar aparține și el istoriei, și ar merita să intre în cartea recordurilor, la capitolul ”cele mai ingenioase falsuri”. Ambele ipoteze sunt fascinante și nasc o sumedenie de întrebări: de unde provin aceste tăblițe din plumb ? De ce nu am auzit niciodată despre ele, fie falsuri sau nu ? Iar dacă sunt falsuri, atunci cine este eruditul care a reușit un fals-capodoperă de asemenea proporții și, mai ales, în ce scop ? Împărtășind opinia lui Dan Romalo, că, dacă piesele respective sunt opera unor falsificatori, atunci aceștia sunt ”absolut geniali”, semnatarul prefeței cărții, dr. Alexandru Suceveanu, director adjunct la acea vreme al Institutului de Arheologie din București, consideră că autorul ”a făcut un imens serviciu culturii române deschizând calea unor cercetări care vor lămuri, în cele din urmă, problema”. La rândul său, acad. Virgil Cândea, semnatarul postfeței cărții lui Dan Romalo, își manifesta convingerea că cititorii acesteia vor prețui inițiativa autorului de ”a atrage atenția asupra acestor piese enigmatice, chiar dacă nu vor împărtăși integral soluțiile și ipotezele”. Ilustrul istoric adresa un îndemn autorului de a face neîntârziat publice misterioasele texte și imagini care, indiferent de natura lor – originale sau falsuri, au dreptul la atenția și verdictul autorizat al savanților. ”Chiar falsurile se cuvin studiate, pentru că furnizează informații utile despre motivațiile, împrejurările, data, autorii și procedeele confecționării lor (dovadă, studiile actuale privitoare la falsurile monetare). Ignorarea apriorică a pieselor suspecte întemeiată pe prejudecăți sau teama de discreditare nu se justifică” – aprecia acad. Virgil Cândea.

Imediat după apariția primei ediții a cărții lui Romalo, cercetătoarea Aurora Pețan a început studierea sistematică a acestei teme, iar în noiembrie 2003 a susținut o primă comunicare, la institutul unde lucra, intitulată Observații lingvistice asupra Cronicii apocrife pe plăci de plumb. Apoi, în iunie 2004, a susținut o conferință, la Academia Română, intitulată O posibilă sursă de cunoaștere a limbii dace, iar în ianuarie 2005, conferința Tăblițele de plumb dacice – fals monumental sau izvor istoric ignorat ?, la un seminar pe teme de arheologie organizat la Facultatea de Istorie a Universității București. Notabile sunt și investigațiile întreprinse, în ultimii ani, pe aceeași temă, de Adrian Bucurescu, filolog și ziarist, care s-a preocupat de descifrarea unor plăcuțe, și de cercetătorul Branislav Stefanovsky din Macedonia, care a publicat, la rândul lui, o carte cu traduceri ale textelor respective ș.a.

Toate acestea arată că plăcuțele de la Sinaia merită a fi studiate din multiple perspective, dat fiind că ele se prezintă ca o adevărată ”cronică a dacilor”, unde sunt consemnate nume de regi daci, toponime dacice, evenimente importante de la curtea regilor daci, precum alianțe, razboaie câștigate, diferite evenimente. Prin conținutul lor profund coerent, amploarea și rafinamentul cu care au fost executate, bogăția de detalii, acestea incită la un studiu serios. Este tocmai ceea ce face domnul Eugen Nicolaescu în cartea sa, unde se realizează pentru prima dată deslușirea înțelesului înscrisurilor din plăcuțe, prin traducerea acestora. Valoarea documentară a cărții este considerabil sporită grație ”dicționarului selectiv” pe care autorul îl atașează în partea finală, instrument extrem de util în deslușirea textelor.

Considerăm că lucrarea pe care domnul Eugen Nicolaescu o pune la dispoziția cititorilor este deosebit de utilă, putând contribui la lămurirea unor aspecte de mare interes din istoria străveche a poporului român. Tăblițele de la Sinaia sunt de o importanță covârșitoare pentru istoria și cultura națională, fiind prima oară când aflăm ce spun dacii despre ei înșiși și despre confruntarea cu dușmanii lor, romanii. Importanța lor constă nu numai în informațiile istorice deosebit de valoroase, dar și în valențele estetice, a frumuseții artistice, de multe ori la nivelul unor adevărate capodopere, literare și plastice.

Ion Constantin, doctor în istorie

(Va urma) Sursa: Ziaristi Online

Darul lui Jonas

Titlu: Darul lui Jonas                             Autor: Lois Lowry                                   Editura: Arthur                                         Anul aparitiei: 2014                             Traducere: Radu Paraschivescu      Numar pagini: 208                             ISBN: 978-606-8044-46-0                

Darul lui Jonas este una dintre distopiile clasice care a rămas în permanență în atenția publicului de-a lungul timpului. Ecranizarea din 2014 a readus cartea în lumina reflectoarelor și am profitat de lansarea volumului și în România pentru a-l citi în sfârșit.

Dintre distopiile scrise cu multe decenii în urmă, Darul lui Jonas mi s-a părut cea mai apropiată de cărțile de acest gen publicate în ultimii câțiva ani. Poate și pentru că are ca protagonist un adolescent și nici nu este la fel de întunecată precum 1984 a lui Orwell sau Minunata lume nouă, de exemplu. Am regăsit totuși elemente comune cu aceste volume, cum ar fi copiii creați la comandă și crescuți până la o anumită vârstă într-un mediu controlat de autorități. De asemenea, am fost surprinsă să descopăr și aspecte aproape identice cu cele din distopiile recente care au fost probabil inspirate de Darul lui Jonas. Mesele trimise zilnic în cadrul familiilor, alegerea de către stat a joburilor sau a partenerilor de viață în funcție de personalitate și abilități și renunțarea la membrii în vârstă ai societății în momentul în care ating o anumită etate, reprezintă doar câteva exemple peste care am dat și în Legăminte (Ally Condie).

Lumea în care trăiește Jonas este, așadar, un mediu controlat în cele mai mici detalii. Și, desigur, unul perfect, în care nu se întâmplă aproape niciodată nimic rău, neprevăzut sau periculos. Sentimentele și emoțiile intense sunt și ele reduse la minimum (cei care au parcurs Delirium de Lauren Oliver vor fi familiarizați cu acest aspect), astfel că oamenii trăiesc o viață satisfăcătoare, sunt conduși de o stare de mulțumire permanentă și au puține motive să se plângă.

Ce am perceput eu ca fiind diferit față de toate celelalte distopii – clasice sau recente – este faptul că în romanul de față autoritățile nu sunt neapărat un personaj negativ. Desigur, respectă cu strictețe regulile și solicită membrilor comunității același comportament. Și atât. Nu au intenții necurate, nu plănuiesc să dobândească mai multă putere. Bineînțeles, există două-trei aspecte care par încercări de a arunca o lumină cât mai aspră asupra conducerii. Însă, din punctul meu de vedere, nu este așa. Oamenii care obișnuiesc să mintă asupra muncii lor nu fac altceva decât să respecte aceleași legi de care spuneam mai devreme și să facă aceleași lucruri pe care le-au făcut generații întregi dinaintea lor. Dacă așa au moștenit de zeci de ani anumite reguli, nu le mai pun la îndoială corectitudinea, nu văd neapărat ca pe ceva greșit ceea ce fac și, probabil, nici nu se gândesc că ar există alternative. În plus, în viața reală, nicăieri, niciodată, un guvern nu a fost în totalitate transparent în fața populației. Ar fi absurd să își dezvăluie fiecare secret. O societate nu ar putea funcționa în felul acesta, s-ar prăbuși în cel mai scurt timp. Și atunci, de ce să privim același comportament al autorităților dintr-o poveste imaginară ca fiind ceva ce trebuie blamat? Sigur, din punctul nostru de vedere cel puțin un anumit aspect ar putea părea îngrozitor. Însă din punctul de vedere al personajelor, acesta este singurul mod în care au fost învățați de generații să acționeze.

Cât despre traiul riguros controlat, acesta este mult mai strict decât regimurile dictatoriale din istoria reală, însă, în același timp, este și mai lipsit de primejdii. Nu există disidenți, „dușmani ai poporului”, oameni eliminați pentru că luptă împotriva sistemului. Nu luptă nimeni împotriva sistemului pentru că, deși totalitar, acesta pare a fi într-adevăr pus pe roate pentru binele membrilor comunității. O replică foarte interesantă a fost cea în care Jonas subliniază cât de absurdă i se pare ideea că oamenii ar putea fi puși vreodată în postura de a-și alege singuri meseriile sau partenerii de viață.

Povestea a decurs puțin altfel decât mă așteptam. Lipsiți de multe dintre amintirile trecutului, ale umanității, oamenii sunt și lipsiți de profunzime, având în principal numai emoții și sentimente superficiale. Din punctul meu de vedere, această lipsă de amintiri ar fi trebuit să fie echivalentă cu o lipsă a conștiinței. M-aș fi așteptat ca oamenii să repete într-un mod accentuat greșelile istoriei, nu să trăiască într-o armonie desăvârșită, indiferent de voința autorităților.

Planul de răzvrătire al lui Jonas mi s-a părut neclar. Nu mă refer la alegerile impulsive pe care le ia sub presiunea momentului, atunci când un eveniment neașteptat îl dă peste cap. Ci la planul gândit înainte în amănunt, cel pentru care s-a pregătit zile întregi. Înțelesesem că evadarea nu era singura dorință. Că ar fi trebuit să schimbe ceva și în inima societății. Dar la momentul lecturii, nu reușisem să pricep ce anume și în ce mod. M-am documentat ulterior pentru a-mi clarifica nelămuririle.

Finalul este deschis, iar din postfața autoarei, am descoperit că fac parte din minoritatea care a văzut lucrurile în negru. Trebuie să recunosc faptul că am fost surprinsă să aflu că există și alte moduri de a interpreta finalul pentru că în momentul în care l-am citit, nici măcar nu îmi trecea prin minte faptul că ar putea fi privit și altfel decât o făceam eu. Mai mult, am aflat că volumele următoare ale seriei, scrise mult mai târziu și care reprezintă povești paralele din același univers, dar cu alte personaje principale, oferă informații clare despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în ultimele pagini ale volumului Darul lui Jonas.

Citește recenzia filmului Darul lui Jonas/ The Giver

Scris de Roxana Turcitu  

sursa: bookblog.ro

Noutati editoriale: „Celebritati cu origini in Romania”, de Mihai Rogai

La Editura Vremea a aparut recent in colectia Fapte, Idei, Documente un volum semnat de un emigrant român care îşi iubeşte ţara şi care a adunat in paginile cartii zeci de celebrităţi de talie mondială cu origini în România: „Celebrităţi cu origini în România”, de Mihai Rogai.

”Lui Mihai Rogai nu-i este ruşine că este român. De aceea, între Mihai Rogai şi alţi români din străinătate care încearcă să-şi uite limba, se autoizolează şi îşi botează copii cu nume de import, este o distanţă ca de la zenit la nadir. Cartea de faţă nu este una a unui „specialist”. A unui scriitor care trăieşte de pe urma condeiului. Cu toate acestea este remarcabilă. Cu râvnă şi acribie, Mihai Rogai a răscolit bibliotecile europene, iar acum ne supune atenţiei zeci de celebrităţi mondiale care au ascendență românească. Vă las plăcerea să le descoperiţi singuri, dar merită precizat că Mihai Rogai a fost primul care a scris despre originea (şi) română a Maicii Tereaza, a Winonei Ryder, sau a actorului Adrian Zmed, a celebrului muzician şi interpret Art Garfunkel, îl readuce în atenţia opiniei publice pe Edouard de Max, unul dintre cei patru actori români societari ai Comediei Franceze (alături de Jean Yonnel, Elisabeth Nizan – născută Elisabeta Şăineanu –, şi Maria Ventura) sau pe violonistul, compozitorul şi dirijorul de muzică de film Carli Elinor, care a compus şi compilat muzică la varianta originală a filmului lui Charles Chaplin „Goana după aur”. Tot Mihai Rogai i-a „redescoperit” pe Petre Cristea, câştigător al Raliului Monte-Carlo şi pe Henri Negresco, cel care a construit celebrul hotel Negresco de pe Riviera Franceză. De fapt, cartea lui Mihai Rogai este o pledoarie pro-România. Demonstrează că nu suntem acei ţigani sau „Tâlhării Romei”, ci, prin reprezentanţii săi de frunte, România poate sta mândră alături de celelalte mari puteri culturale ale lumii. Că nu suntem cu nimic mai prejos decât ceilalţi europeni, dar că „nu ştim să ne vindem marfa”. Evident că o astfel de carte poate şi trebuie să stea, cu mândrie, la loc de cinste în biblioteca oricărui român, mai ales dacă este un pribeag, pentru a-i încălzi sufletul. Cred însă că un astfel de volum ar trebui publicat în limbi de circulaţie mondială, chiar de către Ministerul de Externe. Nu putem să schimbăm imaginea României doar cu ţigani virtuoşi sau fotbalişti, ci prin asumarea acestor celebrităţi cărora, ca şi lui Mihai Rogai, nu le-a fost ruşine că-s români. O carte fascinantă, scrisă cu inima şi cu certă valoare academică.”-  Florian Bichir , Senior editor Evenimentul Zilei.

de D.S.     HotNews.ro

Romanul „Lumea de orez” de Su Tong, se lanseaza miercuri 22 aprilie, la Libraria Humanitas de la Cismigiu

Miercuri, 22 aprilie, ora 19.00, Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38) va găzdui lansarea romanului Lumea de orez de Su Tong, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori chinezi comtemporani.

La eveniment vor participa Florentina Vişan, profesor universitar şi seful catedrei de Limbi orientale din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, Luminiţa Bălan, profesor universitar şi director al Institutului Confucius din cadrul Universităţii din Bucureşti şi Elisabeta Lăsconi, critic literar. Întâlnirea va fi moderată de Denisa Comănescu, director general Humanitas Fiction. Romanul Lumea de orez apare în colecţia „Raftul Denisei”, traducerea din chineză fiind semnată de Dinu Luca.

Brutal, direct, uluitor prin felul în care creează și distruge o lume cu o mare economie de mijloace stilistice, Lumea de orez, primul roman al lui Su Tong și un triumf al avangardei anilor 1980, își șochează și deopotrivă își fascinează cititorii.

Lumea de orez este lumea lui Cinci-Dragoni, un tânăr care caută refugiu din calea apelor într-o prăvălie de orez aflată la periferia unui oraș din sudul Chinei. La fel ca multe dintre personajele acestui univers aflat mereu pe punctul de a se prăbuși, Cinci-Dragoni găsește în orez – în acumularea, consumul și fetișizarea acestuia – singurul țel al existenței. Într-un text bine ritmat și adesea hipnotic, Su Tong surprinde exuberanța, decadența și mai ales violența care însoțesc pas cu pas transformarea lui Cinci-Dragoni în stăpân și apoi în victimă a insațiabilelor sale dorințe.

„Balzac și Zola și-ar fi recunoscut în Su Tong spiritul geamăn, care ilustrează cu aceeași strălucire dezastrele pe care oamenii și le provoacă unii altora și mai cu seamă lor înșiși.“ (Kirkus Reviews)

O poveste cutremurătoare, dar în același timp fremătând de viață, imaginată și scrisă cu extremă onestitate.“ (Time Out)

SU TONG (numele adevărat: Tong Zhonghui) s-a născut în orașul Suzhou pe 23 ianuarie 1963. Debutează în anii studenției cu poezie (1983), apoi cu proză (1984), publicând primele povestiri importante în 1986–1987 (Amintiri din livada cu duzi, Fuga din 1934, Trecând în zbor peste satul meu natal cu nuci stufoși). În scurtă vreme, Su Tong este apreciat de critică drept unul dintre cei mai însemnați membri ai avangardei literare chineze de la sfârșitul anilor 1980. Autorul își câștigă notorietatea în China prin nuvela Stol de soții și concubine (1989), a cărei versiune cinematografică (Dahong denglong gaogao gua / Sus-sus lampionul roșu), în regia lui Zhang Yimou, a fost nominalizată la Oscar în 1991. Scriitor prolific, Su Tong a publicat peste două sute de nuvele și povestiri, eseuri, precum și șapte romane, cele mai cunoscute dintre acestea fiind: Lumea de orez (1991), Viața mea ca împărat (1992, tradus în română cu titlul Eu sunt împăratul Chinei), Binu (2006) și Malul fluviului (2009). Romanele și povestirile sale au fost traduse în multe limbi, iar câteva au fost ecranizate. Su Tong a fost recompensat cu numeroase premii naționale, precum și cu Asian Literary Prize în 2009; de asemenea, a fost nominalizat, în 2011, la Man Booker International Prize.

de D.S.     HotNews.ro

Noutati editoriale: Pasarea Bunului Dumnezeu de James McBride

O împletire splendidă de istorie şi imaginaţie, Pasărea Bunului Dumnezeu a scriitorului american James McBride este atât o aventură palpitantă, cât şi o explorare înduioşătoare a ceea ce înseamnă identitatea şi supravieţuirea. Volumul aparut recent in traducere din engleză de Ioana Filat a aparut la editura Pandora.

„Un nou roman magnific semnat de unul dintre autorii momentului: James McBride.” – The New York Times Book Review

„Absolut original, pitoresc şi plin de viaţă.” – Washington Post

„Cepşoară, băiatul negru silit să se deghizeze în fată, este fără îndoială urmaşul lui Huckleberry Finn. Purtat de colo-colo prin pustiurile Statelor Unite, alături de armata improvizată a lui James Brown, zis Bătrânul, şi obligat să asculte propovăduielile ameţitoare ale acestuia, Cepşoară rămâne, prin isteţimea, umorul şi inocenţa lui, un învingător.” – Domnica Drumea

„Cartea lui McBride ne prezintă vremurile barbare premergătoare războiului de secesiune, când negrii, pentru care încă nu se inventase asepticul oameni de culoare, se pregăteau, în zornăit de lanţuri şi în foşnet de Biblie, pentru marea confruntare cu libertatea.” – Marin Mălaicu-Hondrari

James McBride este scriitor, muzician şi dramaturg. Autobiografia sa, The Color of Water, a fost doi ani pe lista de bestselleruri New York Times. Este considerat un scriitor american de referinţă, fiind studiat în şcoli şi universităţi. Romanul său de debut, Miracle at St. Anna, a fost ecranizat de Spike Lee, o figură emblematică a industriei cinematografice. James McBride semnează editoriale în The Boston Globe, People Magazine şi The Washington Post.

de D.S.     HotNews.ro

Hyperliteratura lansează „69 de motive stupide ca să te apuci de citit” la Adenium

Da, ne pregătim de primul nostru proiect editorial! Se numește 69 de motive stupide ca să te apuci de citit și va apărea în luna mai la prietenii noștri de la Adenium, care cum au auzit de acest proiect, s-au și grăbit să ne facă o ofertă, pe care am acceptat-o imediat (evident, negocierile au fost atât de dure, că s-a lăsat cu fire albe de ambele tabere și unii dintre noi au nevoie de consult psihologic).

Însă partea cea mai bună legată de cartea asta, ca și de revista noastră, de altfel, este că n-o să-ți folosească la absolut nimic!

E simplu: O carte nu este necesară (iar a noastră cu atât mai puțin)! O carte nu satisface nicio nevoie obligatorie, bazală, nu mulțumește trebuințe imediate, primordiale. Nu-ți promite nimic, nu garantează nimic. E un obiect dispensabil. Te cultivă, te deșteaptă, îți dezvoltă imaginația, dar nu e musai (să vrei) să fii mai deștept. Poți trăi mult și bine fără să știi nimic. Poți să rămâi în continuare prost și Pământul tot o să se învârtă.

Și dacă nu vreau să rămân prost?

69 de motive stupide ca să te apuci de citit este de fapt un ghid util pentru cei interesați de literatură, la începutul formării unei biblioteci (și a unei culturi generale vaste), și în același timp o carte savuroasă pentru cunoscători, pentru împătimiții cititului, care vor găsi cu siguranță viziuni proaspete asupra cărților, alături de titluri și autori noi.

Pornind de la principiul că literatura nu-și are locul în rafturi sau în sertare, că ea nu este îngrădită în definiții și teorii, ci vie și în continuă mișcare, revista Hyperliteratura a ajuns repede una dintre cele mai citite reviste online de cultură din țară și un brand îndrăgit de zeci de mii de internauți, iar cartea noastră vine ca un răspuns pentru cititorii noștri, pentru nenumăratele întrebări și nelămuriri pe care am încercat să le rezolvăm de-a lungul timpului, și mai ales ca un cadou al încrederii pe care ei ne-au acordat-o.

69 de motive stupide ca să te apuci de citit este alcătuită din 69 de articole, editoriale, fragmente din anchete și interviuri, recenzii și alte lucrări apărute pe Hyperliteratura în cei trei ani de existență. De la recomandări de titluri și autori care n-ar trebui să lipsească din nicio bibliotecă, la cărți mai puțin cunoscute, dar la fel de importante și interesante, analogii și analize inedite ale unor cărți sau teme clasice, văzute mereu din alte unghiuri, până la povești savuroase din spatele cărților, din viețile autorilor, dar mai ales din viețile cititorilor lor.

De ce fix 69?

Pentru că, evident, am căutat un titlu catchy, care să vândă. Nu suntem ipocriți, recunoaștem de la bun început că vrem să vindem această carte în mii și mii de exemplare. Pentru că după epuizarea celui de-al zecelea tiraj, vrem să ne luăm o rulotă cu care să mergem în Vamă, să stăm într-un hamac cu o bere și cu o carte bună, după ședința de redacție de dimineață.

Dar o să fie groasă?

Foarte groasă și cu cojones! 272 de pagini, în format carte de buzunar.

Dar o să fie scumpă?

Dăcât 25 de lei și va fi cu de toate, ca o șaorma.

Dar o să se găsească peste tot?

Absolut! Dar mai ales la lansări (avem în plan un turneu în toată țara!) și mai ales prin comandă online de pe site-ul nostru, ca s-o primești și cu autografele întregii echipe Hyperliteratura, alături de mici cadouri și surprize pe care le pregătim pentru fiecare comandă.

Mai mult! Ea poate fi precomandată deja de pe pagina special creată pe site-ul nostru pentru carte. Trimite-ne un mail în care să ne spui că vrei să achiziționezi cartea cum apare, iar noi te vom contacta imediat ce iese din tipar pentru a ți-o trimite (prin poștă, curier sau vine cineva de la noi direct la tine acasă, dacă ești din București).

Clic aici pentru precomandă.

Bine, bine, dar de ce trebuie s-o citesc?

O carte celebră despre cum să te lași de fumat începea cu un pasaj în care se spunea că 9 din 10 care au citit-o chiar au abandonat nicotina definitiv și irevocabil. Una despre cum să începi o dietă sănătoasă promitea că nu doar vei slăbi, dar energia ta va fi la cote inimaginabile. Această carte nu este despre cum să te lași de ceva, ci cum să te apuci de un viciu. Da, viciu, pentru că evadarea din realitate, cultura generală îmbogățită, o viață trăită într-o mie de alte vieți pot fi pentru societatea noastră semianalfabetă considerate droguri.

Ei bine, această carte promite că va pune pe gânduri un necititor (căci toți avem astfel de prieteni, nu?) și 1 din 10 va intra într-o librărie să-și cumpere o carte. Această carte promite unui cititor înrăit, pe de altă parte, că se va amuza și va găsi aici nenumărați prieteni cu care va avea 69 de discuții și dezbateri și călătorii mișto de tot. Una peste alta, cititor sau necititor, această carte îți va da o poftă de citit și mai mare. Și, la încheierea ei, vei avea cel puțin un titlu nou în wishlist, alții poate chiar o listă.

Iar toate acestea nu te vor ajuta cu absolut nimic. Repetăm: Poți să rămâi în continuare prost și Pământul tot o să se învârtă.

PS. Dă like la paginii cărții pe Facebook aici

de Andrei Ruse 

sursa: hyperliteratura.ro

Claude Karnoouh sau scepticul-lucid al modernității târzii

Colecţia de eseuri & articole publicate de Claude Karnoouh în vremea din urmă a fost prinsă într-un volum ce a văzut lumina tiparului la sfârşitul anului trecut. Târgul Gaudeamus, unul din spaţiile preferate ale autorilor români postcomunişti, a reprezentat punctul terminus (lansarea) pentru, ceea ce nimerit ar trebui numite, reflecţiile unui franţuz despre contemporaneitate.

C. K. nu este un autor comod. Este agasant, acid, irită spiritele călduţe, nevricoase, acelea care se tem şi de simpla arătare a unui “lup de hârtie” (I. D. Sîrbu), adică pe toţi acei pudibonzi ce jură pe democraţie şi drepturile omului, dar în toată plenitudinea lor nu se arată a fi decât bieţi câini de pază al unui alt totalitarism, funest şi acesta, respectiv gândirea obtuză, infestată de clişeele limbii de lemn.

Citind eseurile amintite, observ anumite evidenţe, clare ca lumina zilei. Propriile analize ni-l arată pe C. K. într-o dublă ipostază. Pe de o parte, scriitura percutantă dezvăluie (hiper)lucidul, realistul care ştie, prin intermediul gânditorilor clasici, că omul este lup pentru om (homo homini lupus). Pe de altă parte, latura sceptică, tragică, chiar melancolică a omului care cunoaşte că nu are privilegiul să trăiască în cea mai bună lume posibilă, dar este atent şi penalizează (selectiv) derapajele puternicilor lumii. De aici starea de spleen, de tristeţe iremediabilă, ce-l face pe autor să fie chiar inconsecvent cu prorpia-i luciditate. Să mă explic.

Lumea despre care scrie Karnoouh este una sumbră, hulpavă, hărpăreaţă. Capitalismul consumerist provoacă panică, este straniu. Penumbrele ce se lasă peste lume, ca într-un film noir, stârnesc groaza, sperie la fiecare scenă. Fie şi de-ar fi să enumerăm doar o parte din filmele şi cărţile pe care-şi susţine C. K. argumentaţia şi tot ar fi suficient spre a surpinde măcar o parte din esenţa spaimei din scriitura profesorului francez: There will be blood, Cheyenne Autumn, American Holocaust: The Conquest of the New World, Blood Meridian: Or the Evening Redness in the West, Planet of Slums, Blood Diamonds, Mississippi Burning, Hard Times, Die Freudlose Gasse (Strada fără fericire), iată tot atâtea moduri de a imagina natura modernităţii, şlefuită sub biciul necruţător al imperialismului capitalist.

O parte însemnată a eseurilor lui C. K. participă la corul lamentaţiilor ce derivă din ceea ce simplu se numeşte intrigă şi conspiraţie. De la războaiele neocoloniale din Irak & Afganistan şi disfuncţiile sistemului economic american (crah-ul bursier, deflaţia), la potentaţii economic care conduc America, la vedere sau la nevoie, prin intermediul oamenilor-paravan, la sindicatele şi partidele de stânga care sunt în complicitate tacită cu puterea capitalistă, până la comploturile, corupţia, şantajul, asasinatele şi lipsa unei critici radicale efective (ceea ce fac Badiou, Negri, Žižek nu este altceva decât o opoziţie autorizată, cu voie de la poliţie), ce face ca democraţia reprezentativă să satisfacă interesele fără limite ale multinaţionalelor, ei bine, iată tot atâtea moduri menite a stârni şi amplifica dezgustul vizavi de imperialismul capitalisto-consumerit de dată recentă. Atunci însă când criza este una profundă şi se prelungeşte, oculta politico-financiară identifică acele elemente menite a contracara anumite tendinţe reformiste ale lumii profane. Rezultă operaţiuni perfecte de marketing politic, în stare să satisfacă exigenţele în materie de democraţie participativă (doar) ale bieţilor naivi. Multiculturalismul este una din manierele eficiente de a neutraliza economicul şi economia politică prin absorbirea tuturor curentelor aparent opuse modului de producţie capitalist, iată ce ne spune C. K. În acest sens, alegerea lui Obama a fost soluţia perfectă. Întruchipa omul providenţial, numai că el, naivul, era doar un simplu “om de paie al democraţilor americani” (p. 30). Pe de altă parte, când autonomia puterii prezidenţiale prinde contur în mintea unor preşedinţi (cazurile Nixon şi Kennedy ale vremii lor), iniţiativa/iniţiativele sunt înăbuşite preventiv – vezi scandalul Watergate şi asasinatul din Dallas.

Să mai adăugăm faptul că repetitivitatea muncii productive nu este altceva decât o sumbră fatalitate, că planeta este ruinată şi întunecată (p. 47), că omul hiperconsumist visează doar să se transforme în mic-burhez conformist (pp. 45-47), că politica internaţională se bazează pe legea celui mai puternic, enunţată şi cosmetizată aşa încât să poată fi transformată în drept internaţional, în drept al cetăţenilor (p. 180), că voinţa de cunoaştere şi voinţa de putere funcţionează ca un destin inexorabil al omului, ca o damnaţie – iată avem cercul complet. Suplimentar, C. K. mai scrie despre faptul că planeta a ajuns pe buza prăpastiei, zguduită de catastrofe climatologice, geografice şi agricole ireversibile, despre cucerirea vestului american şi exterminarea amerindienilor, abominabila cucerire a Filipinelor, sclavia negrilor, susţinerea unor dictaturi atroce în America Latină, folosirea napalmului şi a yellow rain-ului în Vietnam, metodele de interogare violentă practicate de CIA şi lista poate continua cât de mult ne este vrerea. Numai cataclisme peste tot, ceea ce desigur poate fi perfect adevărat.

Am citit o parte din lametaţiile deznadăjduite ale lui C. K. în vagonul-tren care alearga prin Dobrogea, de la Medgidia la Tulcea. Sub efectul combinat al dramatismului eseurilor, mirosul înţepător din vagonul călător şi imaginea clară a parcului eolian de la Cogealac (modernitatea), în contrapondere cu iţirea haotică a unor mahalale sordide – periferia periferiilor sau dezvoltarea subdezvoltării (André Gunder Frank), catastroficul mi se multiplica aidoma scenelor din Metropolis, acea distopie de demult ce face referire la criza perpetuă a capitalismului.

Acesta este Karnoouh-scriitorul ce ne devoalează imaginea înfricoşetoare a lumii de azi. Mai că îţi este frică să ieşi din casă cu atâtea spaime ce prind contur printre rândurile dese. Există însă şi latura cealaltă, a gânditorului realist, a celui care ştie că lumea este aşa cum este pentru că istoria este exemplară şi ne învaţă ce trebuie să ştim. Aşa îl descoperim pe C. K. realistul, cel din Reflecţii asupra politicii practice (pp. 179-194) spre exemplu. Este unul din eseurile cele mai bune ce ni se perindă prin faţa ochilor. Aici intră în scenă analistul conştient, cel care ştie că marii regi ai lumii sunt nişte cuceritori de calibru şi nu simpli piraţi, aşa cum sunt denominaţi cei ce pradă individual (dialogul dintre Alexandru cel Mare şi un pirat căzut în mâinile sale – Cicero, De republica, III, 14 – este sugestiv). Iată de ce, în acest eseu, şi în altele, C. K. părăseşte cămaşa celui ce notează cu acribie toate relele lumii şi intră în pielea celui ce pluteşte deasupra apelor şi îşi cizelează propria raţionalitate. Filmul difuzat de Arte şi dedicat lui Robert McNamara, un “strălucit om de stat”, pune în lumină nu doar omul rece, de oţel, ci şi pe cel al marilor clarităţi, pe cel care ştie că politica înfăptuită cu alte mijloace, deci războiul (de la Clausewitz citire) reprezintă o operaţiune militară ambivalentă şi că dacă un război se pierde, cei care nu au câştigat vor fi “condamnaţi pentru crime de război” (generalul LeMay). Acest adevăr banal, devoalat de generalul LeMay, exprimă clar un adagiu binecunoscut, uitat de politologii şi comentatorii aflaţi în slujba puterii: “La raison du plus fort est toujours la meilleure” (Jean de La Fontaine). Iată de ce toţi marii gânditori “au descris politicul cu un bun-simţ acut şi realist al raporturilor de forţă” (p. 181). Dacă-i citim pe supremii înţelepţi, Tuicidide, Sfântul Augustin, Niccolò Machiavelli, Charles-Maurice de Talleyrand, Carl Schmitt, Hobbes, La Fontaine sau Carl von Clausewitz, vom fi vaccinaţi împotriva oricăror puseuri optimiste, vom şti că umanismul, culmea, nu este apanajul societăţii umane. El poate fi real sub forma unor apariţii insulare, dar nu poate fi norma. Mai ştim că o Cetatea a Soarelui este de neconceput aici pe pământ. Istoria secolelor trecute a încrustat în carne şi acest adevăr. Atunci de unde această dulce-combinaţie între luciditate şi pulsiuni idealiste? Tot mai aşteptăm paradisul aici pe pământ? Sau este vorba doar de un simplu spleen? În mod categoric, cele două feţe ale aceleiaşi monede (reflecţiile lui C. K., unele hiper-lucide, altele prăpăstioase, o lamentaţie inconsecventă cu ea însăşi) sunt de natură să contrarieze. Ceea ce se şi întâmplă cu omul C. K. Ca demers raţional, coerent, ca gândire logică, Karnoouh hiper-lucidul, cel ce îşi trage seva din învăţăturile înţelepţilor lumii, îi este superior lui Karnoouh-criticul, celui ce nu oboseşte în a contabiliza îndeobşte (doar) relele imperialismului capitalist.

de Aurelian Giugal

sursa: apcrc.ro

LECTURI ÎN VREMURI DE AUSTERITATE. Viaţă şi moarte în patru romane

Patrick Modiano (n. 1945) este cel mai recent, ca să nu spunem ultimul – se vede, la fiecare pas, ce gingaşă, dulce şi frumoasă e limba română – laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Nu mai comentăm deciziile juriului, nici comentariile comentatorilor români – în general, mai mult boscorodeală decît lecturi serioase şi aplicate –, ci mergem direct la surse. Cărţi. Mai multe volume şi mai multe titluri ale lui Modiano au atras interesul cîtorva edituri româneşti. Avantajul de a te ocupa de cărţile lui Modiano este că sînt subţirele. Remarca asta o făcea şi sagacele Costi Rogozanu, bun critic, după opinia mea, care, dacă nu mai scrie – decît rar – ,vorbeşte despre cărţi, cel puţin la obiect. L-am descoperit pe Modiano abia după apariţia unui excelent dosar/caietModiano (L’Herne, 2012), unde profilul lui era devoalat nu doar de scrisori şi fotografii inedite, ci şi de numeroasele intervenţii elogioase şi admirative ale unor nume dintre cele mai mari (inclusiv Cioran) ale culturii/ literaturii franceze. Păcat că nu avem şi noi astfel de alcătuiri biobibliografice care să dea contur şi consistenţă personalităţilor din cultura noastră. Călătorie de nuntă (Editura Polirom, 2014, traducerea din limba franceză de Elena-Brânduşa Steiciuc, colecţia „Biblioteca Polirom“) este un roman din 1990.Bulevardele de centură (tot Polirom, 2014, traducerea Livia Storescu, reeditat în aceste luni) a circulat la noi şi înainte de 1989. Un roman cu propoziţii scurte, ce reface destinul unei femei şi o poveste de dragoste. Mai multe, cine pe cine a iubit. O cădere în timp, o cădere în viaţa lăuntrică a unui realizator de documentare care bate tot mapamomdul. O femeie s-a sinucis. Cîndva. Nimeni nu mai ştie nimic de ea, din trecut, din frînturi de întîmplări, memoria reface totul. Parisul, ca personaj, unde trăieşte, de fapt, naratorul, şi Milano, unde moare acea femeie. Barbès-Rochechouart, Montmartre, Etoile, Châtelet, bulevardele Soult şi Wagram, metroul, Porte Clingnan – court, Grădina zoologică din Vincennes, da, Parisul, care e şi altceva decît atentate teroriste şi mascaţi înarmaţi pînă în dinţi. Sîntem plimbaţi mereu în spaţiu şi timp. Saint-Tropez, o aventură la mare, toate au un început, căderea în trecutul unei femei iubite, Coasta de Azur, 1942, o aventură, apoi, Parisul mereu generos pentru deambulări de tot felul, finalul la Milano. E firesc să se întîmple ceva. Orice. De-ale vieţii. De-ale literaturii. Greu de găsit, astăzi, un roman în care să nu se moară. Dacă nu se sinucide cineva, este ucis. Moartea individuală, moartea colectivă, moartea ca fapt banal, se trăieşte. Bun, foarte bun, romanul lui Modiano, realmente. Şi fără Premiul Nobel ar merita citit.

O altă poveste, istoria relaţiei dintre un tată şi-o fiică (şi invers), o altă poveste franţuzească şi pariziană deopotrivă găsim în romanul Nimeni (Editura Pandora M, 2014, traducerea Svetlana Cârstean, colecţia „Literary Fiction.“) al unei autoare mai puţin cunoscute la noi, Gwenaëlle Aubry. Scriitoarea (n. 1971, Premiul Femina, 2009, pentru acest roman, cu un prestigiu internaţional în curs de configurare rapidă, dovadă prezenţa pe mai multe liste de premii: Médicis, Goncourt, Premiul Academiei Franceze) se dovedeşte o bună cunoscătoare a psihologiei umane. Pătrunde în locuri întortocheat accesibile. În sufletul şi mintea oamenilor. Structura romanului e inedită – e greu să mai descoperi roata astăzi, dar încercări se fac –, literele alfabetului constituind un incipit pentru fiecare capitol. Alfabetul latin, evident. Iată ce spune Gabriela Adameşteanu de – spre acest roman. „Un apreciat profesor de drept lasă moştenire un manuscris în care, povestindu-şi boala (sindromul maniaco-depresiv), şi-a căutat identitatea pierdută. Boala l-a transformat într-un „nimeni“, dar comentariul profund, nu nuanţat, al fiicei îl recompune din măştile ordonate alfabetic. Două voci, două vieţi decalate, efortul de a ascunde suferinţa, de a atinge sau de a păstra normalitatea. O carte tulburătoare, pasionantă, impecabil scrisă, despre legături indestructibile de familie, despre graniţa incertă dintre literatură şi proiecţiile psihice.“ Ce spune Simona Sora, tot pe coperta a IV-a a volumului: „Dacă tata ar fi trăit, spune Virginia Woolf în Jurnal, n-aş fi scris nici un cuvînt. Pentru că tata n-a reuşit să trăiască niciodată cu adevărat, pare să spună Gwenaëlle Aubry, în Nimeni, a trebuit să încep să scriu. Romanul familial şi, mai ales, figura tatălui retează sau, dimpotrivă, autorizează fantasma scriitoricească. A deveni scriitoare înseamnă, pentru Gwenaëlle Aubry, a da o voce unui părinte pierdut în propria-i nevroză, înseamnă a dialoga cu eurile lui multiple, înseamnă a-l autoriza să existe măcar după moartea sa fizică. Iar acest dialog – care ne implică şi pe noi, fie că citim, fie că scriem – s-ar numi Nimeni, aşa cum foarte bine s-ar putea numi Noi, toţi.“ Ce să mai spun? Eu nu mai am nimic de comentat sau de adăugat. Bună ideea editurii de-a apela la opinia unor distinse prozatoare, mult mai corecte în aprecierile lor, decît propoziţiile luate de-a gata din diverse publicaţii, oricît de faimoase.

David Foster Wallace (n. 1962, s-a sinucis în 2008) este un scriitor american, care debutează, în 1987, cu romanul Mătura sistemului (Editura Curtea Veche, 2014, traducerea din limba engleză de Adrian Buz, coperta, Griffon and Swanns, minimalistă în exces – ca să exprime ce? –, colecţia „Byblos“) care a avut un mare succes în Statele Unite. Următoarele cărţi, povestiri şi romane i-au creat o anume faimă, nu greu de obţinut sau pierdut prin teribilele mecanisme de promovare a editurilor de peste ocean. Avem acum, la îndemînă, un prim volum tradus în româneşte, şi ne putem face o idee singuri dacă traducerea cărţilor lui Wallace, în peste 20 de limbi, a meritat efortul sau nu. Acţiunea, polimorfă şi multietajată – este vorba despre orice în acest roman, unde apare şi un simpatic papagal cu numele Vlad Ţepeş, pe lîngă diferite feluri de cîrnaţi, Cat Stevens, taţi şi bunici, autostrăzi, restaurante, prezervative, iubiţi şi antihrişti; totul denotă dezordinea asumată a societăţii americane din anii ’80 –, începe cu un splendid capitol decupat din viaţa studenţească. Doi băieţi răi, studenţi, bine băuţi şi drogaţi, dau buzna peste trei adolescente într-un cămin de colegiu. Al fetelor. Ei vor să se amuze/distreze, violenţa nu e doar de limbaj, lipseşte puţin să iasă rău. Un parcurs epic cinematografic în sine acest (excelent) capitol care ne introduce personajele – sîntem în 1981, ca mai apoi, tot conţinutul romanului să se verse în 1990, cînd deja întîmplările o iau razna. Întîmplări reale sau cam tra-la-la, cu toate ingredientele postmodernităţii literare americane. Comparaţiile cu scrisul lui Don De Lillo şi Thomas Pynchon sînt corecte – l-aş adăuga pe Robert Coover, pentru dimensiunea pe alocuri, metafizică şi fantastică-magică a textului – şi dau în mare măsură cheia de lectură a unui corpus compact de evenimente /întîmplări, altfel disipate pe spaţii narative mici, foarte american în detalii şi în psihologia colectivă. Da, romanul a meritat să fie tradus în peste 20 de limbi.

Sebastian Faulks, scriitor britanic, care nu este la prima apariţie în limba română, semnează, de această dată, masivul roman Cîntecul păsărilor (Editura Litera, 2014, traducere din limba engleză Justina Bandol, colecţia „Premium“), tradus şi publicat, şi el, tot în peste 20 de ţări. Ca idee, mă gîndesc acum care dintre autorii români, e vorba aici despre prozatori, a fost tradus în peste 20 de ţări? Probabil ar intra în competiţie Zaharia Stancu şi Mircea Cărtărescu, în mod cert Norman Manea sau Varujan Vosganian s-ar apropia de astfel de cifre, dacă ar fi să ţină cineva socoteala. În Cîntecul păsărilor, avem două poveşti de dragoste şi una de război. Primul Război Mondial a dorit autorul să fie în atenţia noastră. Chiar dacă doar pe mari fragmente, intercalate temporal şi geografic cu altele. Ba sîntem în Franţa lui 1910,1916, 1917, 1918, ba în Anglia lui 1978 şi 1979. Iubiri individuale, morţi în grup. Nu se mai moare pe cont propriu, la bucată, ci la grămadă, colectiv. Marea Britanie pierde 60.000 de militari în lupte, într-o singură zi. Enorm. Marele Abator uman, comemorat anul trecut de beligeranţii de odinioară, a deschis calea către alte nenorociri care au urmat. O prefaţă confesivă şi explicită a autorului însuşi – din 2004, romanul a apărut în 1993 – consemnează nu doar tribulaţiile cărţii, ci şi demersul întregului său proiect. Nu doar literar. Un roman despre barbaria unui război, un război care deja pare uitat prin muzee, arhive şi memoria cîtorva supravieţuitori. Acum, detaliile de zi cu zi vin înapoi prin timp. Bine creionate, bine redate, nu ştiu cît de bine asamblate între ele. O meditaţie profundă însă despre cine sîntem noi, aşa ca plămadă repede trecătoare. Prin viaţă şi prin literatură. Eroii şi eroinele de roman au şanse să trăiască mult mai mult decît ne este dat nouă.

Autor: Cristina MANOLE

sursa: observatorcultural.ro

TOP cele mai bune CĂRŢI ale secolului XXI. 12 romane alese de critici literari

Critici de la cele mai mari publicaţii, dar şi de la site-uri specializate din domeniul cărţilor şi al editurilor, au votat cele mai bune cărţi ale secolului XXI, pentru un top realizat de BBC Culture. Este vorba despre cărţi publicate în limba engleză.  

În căutarea celor mai bune romane ale primilor ani din secolul 21, editorii BBC Culture au rugat mai mulţi critici de carte să nominalizeze cele mai bune romane publicate în limba engleză de la 1 ianuarie 2000. În total, criticii au desemnat 156 de cărţi, iar pe baza voturilor acestora, editorii publicaţiei britanice le-au selectat pe primele 12. Printre cei chestionaţi s-au aflat critici de la The New York Times, revista Time, Newsday, fondatorii site-urilor specializate Bookslut şi The Millions şi mulţi alţii.

Topul celor mai bune cărţi ale sexolului 21:

12. Jeffrey Eugenides, Middlesex (2002)

“M-am născut de două ori: prima oară ca fetiţă, în Detroit, într-o zi remarcabil de senină din ianuarie 1960, şi apoi din nou, în adolescenţă, de data asta ca băiat, într-un salon de urgenţe de lângă Petosky, Michigan, în august 1974”, scrie Eugenides în primele rânduri ale romanului. La 14 ani, Calliope Stephanides descoperă că are o mutaţie recesivă rară care o face să fie pseudo-hermafrodit. Considerând că are un creier de bărbat, face schimb de gen şi devine Cal. Într-un limbaj adesea exuberant, Eugenides aşterne întrebări despre credinţă şi liberul arbitru în povestea iniţiatică a lui Cal şi istoria creşterii antreprenoriale a părinţilor săi, Desdemona şi Lefty. (Şi ei au propriul lor secret genetic.) În cele din urmă condiţia lui Cal îi oferă un cadou aproape mitic – „abilitatea de a comunica între genuri, de a vedea nu cu monoviziunea unui sex, ci prin stereoscopul amândurora”. Middlesex a acoperit golul dintre aprecierea critică şi cea comercială, câştigând un premiul Pulitzer şi fiind vândut în milioane de copii.

11. Zadie Smith, White Teeth/ Dinţi albi (2000)
Smith, pe atunci un fenomen în vârstă de 23 de ani, a uimit lumea literară cu primul ei roman, care a prezentat un scriitor de un spirit şi un orizont inimitabile. Dinţi albi, care a câştigat premiile pentru carte ale Whitbread şi Guardian, are acţiunea în Londra, unde Archie Jones şi Samal Iqbal, prieteni care s-au cunoscut în timpul serviciului militar din Al Doilea Război Mondial, s-au stabilit pentru a-şi creşte familiile. Romanul se deschide când Archie, divorţat de a doua sa soţie, stă în „Cavalier Musketeer Estate-ul lui plin de fum, cu faţa aplecată pe volan”. A ales sinuciderea în ziua Anului Nou din 1975, având maşina parcată în faţa magazinului unui măcelar, doar ca să fie salvat de proprietar. Pe măsură ce Dinţi albi se desfăşoară, e din ce în ce mai plin cu scene şi personaje vivide, un portret al Londrei postcoloniale multiculturale. Munca lui Zadie Smith include alte două romane nominalizate de critici în sondajul BBC Culture: NW, clasat pe locul 18, şi On Beauty/ Despre frumuseţe.

10. Chimamanda Ngozi Adichie, Half of a Yellow Sun/ Jumătate de soare galben (2006)
În al doilea său roman îndrăzneţ şi imaginat în detaliu, Adichie s-a inspirat din trecutul său ancestral pentru a scrie despre conflictul din Biafra, care i-a traumatizat ţara şi familia timp de trei ani după ce poporul Igbo din estul Nigeriei s-au retras în 1967 (bunicul său a murit într-o tabără de refugiaţi în timpul războiului). Romanul este povestit din perspectivele surorilor gemene Olanna şi Kainene, un băiat în casă în vârstă de 13 ani şi Richard, un expat britanic îndrăgostit de Kainene. Iubitul academician al Olannei, care este în favoarea secesiunii, devine şi un personaj cheie pe măsură ce Adichie arată repercusiunile greutăţilor puterii postcoloniale asupra vieţilor individuale. „Romanul lui Adichie este un tur de forţă, din punct de vedere artistic şi intelectual”, observă criticul Walton Muyumba. „Este şi un roman politic serios despre dragostea în timpul războiului”. Romanul din 2013 al lui Adichie Americanah s-a clasat de asemenea în vârful clasamentului, dar mai avea nevoie de un vot ca să ajungă în top 12.

9. Ian McEwan, Atonement/ Ispăşire (2001)
Romanul tulburător şi frumos construit se deschide într-o zi de vară din 1935, când Briony, în vârstă de 13 ani, îi arată mamei sale o piesă pe care a scris-o ca să o joace împreună cu cei trei veri ai săi mai tineri în seara următoare. „Briony era departe de a şti atunci, dar acesta a fost cel mai înalt punct de împlinire al proiectului”, scrie McEwan. „Nu s-a apropiat cu nimic de satisfacţie, tot ce a urmat a fost vise şi frustrare”. În acea seară, Briony vede cum verişoara ei de 15 ani Lola este atacată în pădurea întunecată. Mărturia fetei îl implică pe Robbie, iubitul din Cambridge al surorii ei Cecilia şi fiul servitoarei familiei, iar el ajunge la închisoare. Într-o a doua parte, McEwan oferă o relatare panoramică a evacuării cumplite din 1940 a comunei franceze Dunkirk, Robbie aflându-se printre cei salvaţi. Dându-şi seama că a stricat viaţa Ceciliei şi a lui Robbie, Briony lucrează ca asistentă în timpul bombardamentului Regatului Unit de către Germania nazistă, într-o a treia parte. Pe măsură ce Mcewan urmăreşte aceste personaje pe parcursul a 60 de ani, căutarea lui Briony pentru mântuire evoluează într-o meditaţie asupra puterii artei.

8. Ben Fountain, Billy Lynn’s Long Halftime Walk/ Plimbarea lungă de la pauză a lui Billy Lynn (2012)
Acest roman de debut, câştigător al premiului National Book Critics Circle, se distinge prin „pura sa veselie înţeleaptă”, observă criticul Steven G. Kellman. Opt novici din plutonul Bravo al armatei Statelor Unite, proaspăt întorşi dintr-un schimb de focuri cu insurgenţii irakieni, sunt „botezaţi” eroi de război de canalul de televiziune Fox News. Turul victoriei de două săptămâni prin America se încheie cu un onor militar în timpul pauzei de la jumătatea unui meci de fotbal. Fountain surprinde excesele Texasului, ale fotbalului american, ale afacerilor şi războiului şi ne oferă un narator memorabil în persoana tânărului de 19 ani Billy Lynn, prin combinaţia sa de dorinţă, năucire şi stres post-traumatic. „E oarecum ciudat”, îi spune unei majorete a echipei Dallas Cowboys, „să fii onorat pentru cea mai rea zi din viaţa ta”.

7. Jennifer Egan, A Visit from the Goon Squad/ O vizită de la brigada teroristă (2010)
Meditaţia prostiană a lui Egan asupra timpului, faimei şi muzicii a câştigat premiul National Book Critics Circle şi premii Pulitzer. Cine este teroristul din titlu? „Timpul este teroristul secret, cel pe care îl ignori pentru că eşti atât de ocupat să îţi faci griji pentru bătăuşii din faţa ta”, spune Egan. Scriitoarea alternează naraţiunea între punk rockerul devenit producător muzical Bennie Salazar, asistenta lui Sasha şi un cerc de aspiranţi. Colette Bancroft, editor literar la The Tampa Bay Times, a ales cartea lui Egan în topul personal „nu doar pentru că este un experiment în formă splendid scris care are un succes răsunător, dar pentru că secolul 21 este subiectul său esenţial. Egan juxtapune teme literare atemporale, cel mai notabil călătoria inexorabilă de la tinereţe la îmbătrânire, cu o explorare a felurilor în care o lume rapid schimbătoare reformează experienţa umană. Este un roman care e clarvăzător, surprinzător, înţelept şi pur şi simplu o lectură explozivă.”

6. Michael Chabon, The Amazing Adventures of Kavalier & Clay/ Aventurile uluitoare ale lui Kavalier şi Clay (2000)
Joe Kavalier, un artist al evadărilor în stilul Houdini, fuge în 1939 din Praga aflată sub ocupaţie nazistă şi ajunge în New York. Împreună cu vărul lui din Brooklyn Sammy Clay, inventează un personaj supererou numit Escapistul şi lansează epoca de aur a benzilor desenate. „Romanul cuprinzător, propulsiv şi cu poveşti multiple este excelent scris, bogat emoţional şi profund din punct de vedere istoric şi moral”, spune editorul-şef al Booklist Donna Seaman, pentru care acest câştigător al premiului Pulitzer este cea mai bună carte din ultimii 15 ani. „Poate fi văzut şi ca un pod între secolele 20 şi 21 prin perspectiva sa asupra celui de-al Doilea Război Mondial şi naşterea supereroilor de benzi desenate ca o formă nouă şi potentă de a naşte mituri în masă dusă mai departe pe valul în creştere al tehnologiei. Romanul lui Chabon a influenţat masiv alte opere excepţionale din ficţiunea secolului 21. Dar Aventurile uluitoare ale lui Kavalier şi Clay este şi o anchetă atemporală asupra tendinţei noastre tragice spre ură şi război, nevoia noastră trainică de poveşti şi doinţa noastră persistentă de puteri magice şi transcendenţă”.

5. Jonathan Franzen, The Corrections/ Corecţii (2001)
Provocatoarea sagă multigeneraţională de familie, câştigătoare a unui premiu US National Book, a fost printre primele romane care au surprins spiritul primei decade a secolului. Pe măsură ce Alfred şi Enid Lambert şi cei trei copii adulţi ai lor îndepărtaţi se adună la sfârşitul secolului 20 pentru „un ultim Crăciun”, boala Parkinson a tatălui progresează, iar Statele Unite se află în pragul unui colaps economic. „Corecţia, când a ajuns într-un final, nu a fost o explozie de balon peste noapte, ci o decepţie mult mai gentilă, o scurgere de valoare de un an din pieţe financiare cheie „, scrie Franzen. Acest „al treilea roman uluitor – o capodoperă ca voce, personaj şi naraţiune – este atât epic cât şi intim”, observă scriitoarea New York Times Carmela Ciuraru. „Franzen şi-a asigurat locul ca scriitor american major.” Laurie Hertzel, editor-şef literar al Minneapolis Star-Tribune, adaugă: „Romanul ăsta mare, întins şi îmbelşugat cu unele dintre cele mai importante teme din primii ani ai acetui mileniu – incertitudinea economică, conflictele dintre părinţi şi copiii lor de vârstă mijlocie aflaţi în derivă şi problemele enorme ale unei societăţi îmbătrânitoare care a trecut de floarea vârstei.”

4. Marilynne Robinson, Gilead (2004)
Reverendul John Ames, pastor într-un oraş mic din Iowa, îi descrie fiului său viaţa şi moştenirea sa anti-sclavie într-un limbaj liric impresionant în acest prim episod al trilogiei lui Robinson (împreună cu Home/ Acasă şi Lola). „Nu mă pot gândi la un romancier în viaţă care să scrie mai serios şi mai profund despre credinţa religioasă, care a devenit un subiect aproape tabu în literatura contemporană”, scrie criticul şi autorul Dawn Raffael, care a clasat romanul Gilead primul în lista sa. „Robinson este şi un scriitor de idei, şi un stilist excelent al prozei, investigând marele întrebări din spaţiul intim al familiei şi comunităţii.

3. Hilary Mantel, Wolf Hall (2009)
Saga lui Mantel care reimaginează cu îndrăzneală Europa secolului 16, spusă din perspectiva lui Thomas Cromwell (cu Henry al VIII-lea ca personaj secundar), a câştigat premiile Man Booker şi National Book Critics Circle, a fost adaptată pentru scenă şi filmată ca o nouă miniserie BBC. „Excelenţa repovestirii unei poveşti vechi este frumos ilustrată în examinarea fără cusur a lui Mantel făcută asupra puterii prin progresul lui Thomas Cromwell”, observă criticul Karen R Long. Mary Ann Gwinn, editor literar al Seattle Times, scrie: „Nu m-am simţit niciodată atât de complet catapultată în mintea unui personaj, cu mult mai puţin atât de demult şi de departe”.

2. Edward P Jones, The Known World/ Lumea cunoscută (2003)
Cu acţiunea plasată în 1855 pe plantaţia lui Henry Townsend – născut sclav, acum proprietar de sclavi – Lumea cunoscută e un triumf al empatiei, afundând cititorii într-o perioadă morală complexă fără să facă simple judecăţi de valoare. Confruntându-se cu o moarte timpurie, Townsend cântăreşte viitorul plantaţiei sale din Virginia şi al sclavilor pe care îi tratează în felul în care fostul său proprietar, acum mentorul său, l-a învăţat. „Din lectura mea, Lumea cunoscută este cel mai bun roman american publicat în secolul 21 – o operă uluitoare despre oameni care experimentează şi supravieţuiesc sclaviei Americane”, observă criticul Walton Muyumba.

1. Junot Díaz, The Brief Wondrous Life of Oscar Wao/ Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wao (2007)
Câştigătorul sondajului este primul roman al lui Junot Diaz, despre un tocilar de ghetou din New Jersey pe nume Oscar, care visează să fie Tolkienul dominicano-american şi să găsească dragostea. A fost de asemenea nominalizat drept cartea numărul unu de către cei mai mulţi critici. „E ceva mare pentru mine să mă îndrăgostesc de o carte când ADN-ul ei este science-fiction, fantezie şi testosteron”, spune Elizabeth Taylor, editorul literar al The Chicago Tribune. „Aceasta e numai a doua carte a unui autor latin care a primit premiul Pulitzer în ficţiune”, observă criticul şi autorul Rigoberto Gonzalez. „Oscar Wao a reafirmat legăturile puternice pe care latinii le menţin cu limbajul, cultura şi istoria teritoriului lor ancestral. A revitalizat de asemenea întrebările acestea: Cine este american? Ce este experienţa americană?”

Sursa: mediafax

Cărți cu povești fascinante, de pus sub brad

”Multumesc pentru acest moment”

Într-un timp record, Editura RAO publică această carte care în Franța s-a vândut în peste 500.000 de exemplare în 16 zile. Cartea a fost tradusă în 11 limbi.

Fosta „primǎ doamnǎ” a Franţei publicǎ o carte acidǎ despre François Hollande

Valéry Trierweiler schițează un portret devastator al președintelui Franței pe care sindromul câștigătorului l-a făcut să-și piardă clarviziunea și luciditatea care constituiau forța sa până în acel moment.

”Valery Trierweiler, fosta primă doamnă a lui François Hollande, îi dă președintelui Franței lovitura de grație, într-o lucrare cu alura unei extinse confesiuni și a unei reglări de conturi”, scria Le Nouvel Observateur.

”Cartea lui Valéry Trierweiler: un secret demn de un roman de spionaj. Autoarea așterne pe hârtie cei 9 ani cât a durat relația sa cu François Hollande și cei aproape doi ani petrecuți la Palatul Elysée… În 256 de pagini, ea aruncă în aer viața politică din Franța, care încă mai încearcă să limiteze amestecul dintre viața privată și cea publică, și atacă mai violent ca niciodată funcția prezidențială. Acesta este rezultatul răzbunării sale”, scrie Julien Martin.

”O carte în care ea revine asupra lunilor pe care le-a petrecut la Elysée și nu ezită să dezvăluie culisele lumii politice pe care a cunoscut-o îndeaproape”, nota cronicarul de la People sub titlul O poveste adevărată.

Valérie Trierweiler povesteşte de fapt episoade intime din perioada cât s-a aflat alǎturi de actualul preşedinte François Hollande, cu un accent special pe cele 18 luni cît a trǎit la Palatul Elysée: ”Tot ceea ce scriu este adevărat. La Elysée mă simțeam uneori ca și cum aș fi făcut un reportaj. Și am suferit prea mult de pe urma minciunilor pentru ca să mint la rândul meu”, se destăinuie ea.

Cartea ar fi putut purta titlul Scene de menaj la Elysée. În cuprinsul amintirilor sale ea relatează cum a fost repudiată de François Hollande îndrăgostit de actrița Julie Gayet.

”Cum am ajuns aici?

Ce s-a întâmplat de ne-am îndepărtat atât de mult unul de celălalt într-un timp atât de scurt. Puterea a acționat ca un acid, ne-a corodat iubirea din interior. Zvonul despre această Gayet mi-a otrăvit viața, încă din octombrie 2012.

Atunci, la cinci luni după alegerile prezidențiale, am auzit pentru prima dată vorbindu-se despre ea. Nu am crezut nimic; eu însămi am fost, la urma urmei, subiectul atâtor zvonuri abjecte. Dar am aflat în urmă cu câteva zile, că la Elysée s-a organizat un dineu la care au fost invitate artiste. Fusese într-o sâmbătă seară.

Îmi reține atenția un articol din 1992 din Paris Match. Mitterand apare pe copertă, Franța e în plină criză economică și politică. În acest timp, Mitterand joacă golf, se plimbă pe malul Senei și colindă librăriile. Acesta e titlul articolului.

Mi se pare ciudat, firește, că am fost lăsată deoparte de la acest dineu la Elysée, dar nu-mi fac griji. O lună mai târziu, în noiembrie 2012, zvonul revine în forță. Parisul vuiește de existența unei fotografii, dovadă a relației lor. Îl întreb pe François, îi cer să-mi spună dacă a însoțit-o pe actriță după dineul de la Elysée. Mă asigură că nu.

Mă enervez. El cedează presiunilor mele și îmi spune că a fost cu omul de afaceri François Pinault; o cină organizată de Julie Gayet pentru ca ei doi să se poată întâlni. Minciuna mă agasează….”

”Îmi displace faptul că sunt așa de fragilă. Astăzi înțeleg de ce. Încă de la debutul campaniei, François îmi dă o stare de permanentă nesiguranță prin minciunile lui, prin ascunzișurile și secretele lui. Și acționează în felul propriu – n-am văzut, n-am auzit – apelând la aluzii, disimulări și minciuni. Dar de când a ajuns pe culmi, armonia dintre noi a început să pălească. El are alte orizonturi acum. Mă observă din ce în ce mai rar. Pentru mine însă nimic nu contează, decât el. Pentru François cursa frenetică nu se oprește”.

Mai mult ca sigur cǎ aceastǎ carte va fi un succes de librǎrie. Paginile vor fi probabil devorate de amatorii de poveşti galante şi de secrete de alcov din sfera puterii. Editura „Les Arènes” a dat chiar şi o loviturǎ financiarǎ cu aceastǎ apariţie, în 200 000 de exemplare tipǎrite în Germania, pe care a ţinut-o într-un total secret. Palatul Elysée s-a arǎtat de altfel surprins de publicarea acestei cǎrţi, dar nu a fǎcut nici un alt comentariu în absenţa unor informaţii mai precise ţinând de conţinut. Cotidianul popular Le Parisien este primul care a considerat cǎ subiectul meritǎ etalat pe prima paginǎ, şi îi anunţa pe cititorii sǎi cǎ „Palatul Elysée se va cutremura” în urma lecturii.

”În răstimp de câteva ore viața mi-a fost distrusă, iar viitorul meu s-a făcut țăndări. Eram deodată singură, năucită, frântă de durere. Mi s-a părut evident că singura modalidatea de a-mi recăpăta controlul asupra vieții mele era s-o povestesc. Am suferit fiindcă n-am fost înțeleasă, fiindcă am fost tot timpul defăimată.

Și am hotărât să dobor zidurile pe care eu însumi le construisem și să iau pana pentru a-mi istorisi povestea, povestea adevărată”.

Revista Paris Match, care a publicat câteva extrase din paginile scrise de Valérie Trierweiler, precizeazǎ însǎ cǎ în nici un caz secretele de stat nu sunt abordate în amintirile autoarei. Avem de-a face deci doar cu o poveste de dragoste, cu o legǎturǎ (nu tocmai simplǎ) între o femeie care este şi jurnalistǎ, mai precis Valérie Trierweiler, şi un om politic, François Hollande, care a ajuns între timp preşedinte.

Paginile cele mai „picante” ale cǎrţii ar fi putea fi cele legate de ruptura dintre Valérie şi François, când presa a publicat brusc informaţii despre o nouǎ legǎturǎ sentimentalǎ a preşedintelui, cea întreţinutǎ pe ascuns cu actriţa Julie Gayet.

Revista Paris Match publicǎ printre altele cîteva extrase din acest… capitol de carte şi de viaţǎ. In acea dimineaţǎ fatidicǎ, povesteşte Valérie Trierweiler, prima ei reacţie a fost de a lua nişte somnifere şi de a dormi din nou, de a se rupe de realitate.

Portretul pe care Valérie Trierweiler i-l face lui François Hollande nu este foarte tandru. Dimpotrivǎ, ea considerǎ cu amǎrǎciune cǎ ascensiunea politicǎ l-ar fi „dezumanizat” pe fostul ei partener de viaţǎ. Tot felul de anecdote sunt povestite de Valérie, inclusiv unele de dupǎ rupturǎ. „Te voi recâştiga ca şi cum ai fi un scrutin electoral” pare sǎ-i fi spus la un moment dat preşedintele, dupǎ ce Valérie Trierweiler a trebuit sǎ pǎrǎseascǎ Palatul Elysée, iar ruptura a fost anunţatǎ oficial. In total, ea a petrecut 18 luni în palatul prezidenţial când a încercat cu greu sǎ-şi asume acest rol, de primǎ doamnǎ a Franţei (cu ironii venite dinspre lumea anglo-saxonǎ care o numea „the first girl friend” întrucât ea nu a fost niciodatǎ cǎsǎtoritǎ cu François Hollande). Poate aşa se explicǎ şi titlul, „Mulţumesc pentru acest moment”, deşi titlul poate avea şi o notǎ de reproş în sensul „iatǎ, m-ai transformat doar într-un moment al vieţii tale”.

”Pe François nimic nu-l pasionează în afara politicii.. Nimic și nimeni. Literatura nu-l interesează, nici teatrul sau muzica. Cinema-ul poate în mică măsură, dar n-a văzut nimic. Cercul lui de prieteni se limitează la colegii de studii politico-administrative. Dincolo de politică, nimic nu contează… Când în toamna anului 2011 renunțasem la emisiunea mea politică, însoțindu-l în visul său, mă reorientez spre interviuri cu artiști rămânând pe același canal. Realizez o emisiune intitulată Itinéraires, în care intervievez actori, cântăreți etc. François nu se uită la niciuna. Când îi vorbesc într-o zi despre ea se întoarce spre mine și mă întreabă:

Ce-i asta Itinraires?

Rămân înmărmurită. Bărbatul vieții mele nu știe nici măcar titlul emisiunii pe care o moderez. Nimic din ceea ce fac nu-l interesează, nici munca mea de la televiziune, nici cronicile din Paris Match. Nu le citește”.

”Am numărat ieri 29 de SMS-uri. François Hollande, președintele Republicii mi-a trimis 29 de mesaje text. Îmi spune de fiecare dată același lucru, că mă vrea înapoi, că trebuie s-o luăm de la capăt. Iar eu îi răspund de fiecare dată acest lucru: că m-a doborât la pământ și n-a făcut nimic pentu a mă ridica de acolo… Alături de François am refuzat să fiu păpușa de ceară pe care unii ar fi vrut s-o vadă pășind în tăcere în urma președintelui, supusă și transparentă ca un ornament drăguț… N-am păstrat niciunul dintre cadourile scumpe care mi-au fost oferite de el. Acum este prea târziu. N-am fost nici soție, nici protejată. Măcar de-aș fi fost iubită atât cât am iubit. Sunt o femeie liberă”.

Nu este pentru prima datǎ cǎ foste „prime doamne” îşi povestesc în Franţa experienţele trǎite. În 2013, fosta soţie a lui Nicolas Sarkozy, Cécilia, a publicat o carte intitulatǎ O dorinţǎ de adevǎr.

În poveştile de acest gen însǎ, când este vorba de dragoste şi de viaţǎ împǎrtǎşitǎ, nu existǎ însǎ un singur adevǎr ci mai multe, cel puţin douǎ.

”Călătorul”

Un roman cu un spectru larg: aventuri, thriller, polițist, spionaj, suspans….

Călătorul nu este un scenariu de film inserat într-o carte, e o povestire remarcabilă, care te ţine cu răsuflarea tăiată şi te poartă de-a lungul globului cu destinaţii cum ar fi Statele Unite ale Americii, Turcia, Grecia, Afganistan, Arabia Saudită, Bahrain, Germania, Italia…

Autorul declară că lucrarea lui va deveni într-o zi un film, dar va fi o provocare pentru orice versiune cinematografică.

”Călătorul va înfrunta Armaghedonul, un virus al variolei modificat de un terorist arab, care plănuia o «ucidere lentă a Americii», scria Janet Maslin în The New York Times.

Călătorul este numele de cod al unui om care nu există. El condusese altădată o unitate specială americană de informații. Înainte de a ieși la pensie în cel mai total anonimat, el a scris o carte de referință asupra criminologiei și medicinii legale. Dar trecutul lui de agent secret îl ajunge din urmă…

O tânără rănită într-un hotel sinistru din Manhattan. Un cercetător torturat în fața unui laborator ultrasecret sirian. Un complot vizând o înfiorătoare crimă împotriva umanității. Și firul roșu care leagă evenimentele, un om hotărât să meargă până la capăt.

”În urmă cu un an, am scris o carte complicată despre tehnologiile moderne de investigare. În capitolul intitulat Noi frontiere, arătam că am întâlnit o singură dată în viață o situație în care a fost folosit spray-ul antibacterian în cazul unui atac profesionist asupra unui agent secret din Republica Cehă. Cazul respectiv nu este de bun augur – nici până în ziua de azi nu a fost soluționat. Evident, cel care a ocupat camera 89 a știut foarte bine ce făcea, iar eu am început să analizez încăperea cu atenția care i se cuvenea.

Nu era o persoană foarte ordonată și lângă pat zăresc o cutie de pizza. La început nu-mi spunea nimic, dar apoi înțeleg că în ea trebuie să-și fi ținut cuțitul, pe cutie, la îndemână. Probabil că Eleonor nici măcar nu a observat-o.

Mi-o imaginez pe pat coborându-și mâna printre așternuturile răvășite ca să-l apuce de mădular. Ea îi sărută umerii, pieptul și coboară…

Când am intrat am văzut baxul de bere pe birou, o cutie de lapte în frigider, am reținut titlurile de pe câteva DVD-uri care se aflau lângă televizor și am observat tușul de ochi din coșul de gunoi. Și senzația care mi-a apărut prima dată în gând, fără să conștientizez: a fost femeie. Am avut dreptate în aproape tot ce se întâmplase în camera 89 cu excepția celui mai important aspect. Camera nu era locuită de un tânăr; Eleonor nu făcuse sex cu un bărbat dezbrăcat, care ulterior îi tăiase gâtul. Nu un ticălos deștept îi distrusese trăsăturile feței cu acid și curățase încăperea cu spray antiseptic.

Fusese o femeie”

Terry Hayes este un fost jurnalist și autor de scenarii pentru cinema. Născut în Sussex (Marea Britanie), a emigrat în Australia unde a continuat profesia de jurnalist. A scris mai multe scenarii de film, printre care și Mad Max 2.

Călătorul este primul său roman.

”Casa de chihlimbar”

Sarah Parsons nu a fost niciodata la Casa de chihlimbar, uriașa vila din Maryland aflată în proprietatea familiei ei de generații întregi. Nu s-a plimbat niciodataăprin labirintul misterios și nu a explorat cotloanele ascunse ale casei; nu a dansat în sala de bal și nici nu a căutat diamante ascunse în zidurile casei. Dar toate astea sunt pe cale să se schimbe, căci odată cu moartea bunicii, ea împreună cu mama și fratele ei se instalează la Casa de chihlimbar unde va descoperi viziuni din trecut, personaje misterioase și pline de răutate sau obiecte stranii care par să transceandă secolele.

”Mai fusesem aici.

Alergam pe un coridor nesfârșit, cu uși care se deschideau spre alte încăperi. Repetam cuvintele pe care trebuia să le țin minte, direcțiile…

Dacă ai ocazia…

Uși interminabile înainte și în spatele meu, doar că eu crescusem prea mare ca să pot trece prin unele dintre ele, ori eram prea mică să ajung la mânerele altora.

… șansa de a alege

Ea a țâșnit înaintea mea și apoi și-a întors capul aruncându-mi o privire solemnă, arătându-mi calea, iar rochia ei albă flutura în vântul care bătea în rafale peste tot în jur.

… apoi aleg drumul

Eram obosită. Mi se părea că îmbătrânisem și parcă alergam de o veșnicie. Sufeream. Și totuși, trebuia să merg mai departe. Să găsesc ușa potrivită.

… drumul spre…

Și el era pe aici pe undeva. În spatele uneia dintre ușile acestea. Măcar de aș putea ghici în spatele căreia”.

Kelly Moore a conceput prima dată romanul Amber House în timpul Facultății de Drept și un prim exemplar al acestui proiect a fost scris pe la mijlocul anilor 80.

Când fiicele ei, Tucker și Larkin au descoperit manuscrisul cu câțiva ani în urmă, cele trei au decis să-l rescrie împreună. Tucker este în prezent studentă la Universitatea California de Sud, în timp ce Larkin și Kelly locuiesc în Oregon într-o casă plină de antichități.

”Micul prinț”

Acest volum, scris de Antoine de Saint-Exupéry, face parte din colecția Biblioteca Rao a editurii Rao.

De 67 de ani, Micul prinț v-a cucerit sufletele, devenind un mit care a captivat întreaga planetă. Un gen aparte, fiind în același timp și poveste poetico-filosofică și mit inițiatic, cartea ne aduce în prim-plan valorile umane, responsabilitatea și legătura între oameni, toleranța și spiritul de aventură. Este un titlu accesibil tuturor categoriilor de vârstă, o poveste simplă și fermecătoare, spusă într-un limbaj simplu, dar plin de poezie. O poveste încântătoare despre copilărie, singurătate și prietenie.

„Am trăit astfel singur, fără a avea pe cineva cu care să stau de vorbă cu adevărat, până ce am avut o pană în deșertul Sahara, acum șase ani. Se stricase ceva la motor. Și cum n-aveam cu mine nici mecanic, nici pasageri, mă pregăteam să încerc să fac, de unul singur, o reparație dificilă. Era pentru mine o problemă de viață și de moarte. Abia mai aveam apă de băut pentru opt zile. În prima seara am adormit pe nisip, la o mie de mile de orice ținut locuit. Eram mult mai izolat decât un naufragiat pe o plută în mijlocul oceanului.

Vă închipuiți atunci surpriza mea, în zori, când m-a trezit un glas firav și ciudat. Zicea: – Te rog… desenează-mi o oaie! – Poftim?- Desenează-mi o oaie… Am sărit în picioare de parcă aș fi fost lovit de trăsnet. M-am frecat la ochi. M-am uitat cu atenție. Și am văzut un prichindel cu totul extraordinar care mă privea cu gravitate. (…) M-am uitat așadar la acea apariție făcând ochii mari de uimire. Nu uitați că mă găseam la o mie de mile de orice ținut locuit.

Or, omulețul meu nu mi se părea a fi nici rătăcit, nici mort de oboseală, nici mort de foame, nici mort de sete, nici mort de frică. Nu avea deloc înfățișarea unui copil pierdut în mijlocul deșertului, la o mie de mile de orice ținut locuit. Când am izbutit în cele din urmă să vorbesc, i-am spus: – Dar… ce faci aici? Iar atunci el îmi repeta, foarte blând, ca pe un lucru foarte serios: – Te rog… desenează-mi o oaie… (…) Și așa am făcut cunoștinta cu micul prinț”.

”Vrăjitorul din Oz”

De la apariția ei în 1900, povestea a bucurat milioane de copii și adulți deopotrivă. Aventurile micuței și inimoasei Dorothy prin țărâmul lui Oz și ale prietenilor pe care îi întâlnește acolo sunt pline de învățăminte, iar cartea continuă să fie gustată și azi de cititori.

A fost odată ca niciodată o fetiţă pe nume Dorothy, care avea un căţel pe nume Toto. Ea locuia cu unchiul şi mătuşa ei, în Kansas. Într-o zi a venit o furtună uriaşă, un ciclon, care a ridicat în aer casa lor. Unchiul Henry şi mătuşa Em au reuşit să se ascundă în pivniţă, dar Dorothy nu s-a dus, pentru că îl căuta pe Toto, ascuns sub un pat.

Casa a zburat, cu Dorothy şi Toto în ea, până a aterizat în locuri depărtate. Fetiţa îşi dorea să se întoarcă acasă, dar nu ştia drumul. Se aflau în ținutul altinezilor. Casa aterizase taman peste o vrăjitoare rea, de la Răsărit, pe care o omorâse. O altă vrăjitoare, din Miazănoapte, îi explică fetiţei ce s-a întâmplat. În ţara lui Oz erau patru vrăjitoare: două bune şi două rele. Acum mai era doar una rea, cea din Apus. Iar Oz, era marele vrăjitor, din Oraşul Smaraldelor. Dorothy a primit pantofii de argint de la vrăjitoarea răpusă, care aveau puteri necunoscute. Apoi au fost îndreptaţi, ea şi câinele ei, să meargă în Oraşul Smaraldelor din mijlocul ţării, pentru a afla drumul spre casă chiar de la marele vrăjitor.

Drumul spre Oz era pavat cu pietre galbene. Deci cei doi au pornit la drum…. În cale s-au împrietenit mai întâi cu o sperietoare de ciori, pe nume Sperie Ciori. Acesta, spre surprinderea fetiţei, putea vorbi… Era foarte mâhnit că nu avea minte… şi că stătea toată ziua atârnat să sperie ciori… Fetiţa l-a dat jos şi el s-a alăturat fetiţei în călătorie, dorind ca Oz să-i dea un pic de minte… Mai apoi, trecând printr-o pădure, Dorothy a eliberat şi pe Omul de Tinichea, un om făcut din tinichea, care ruginise… iar ea i-a uns încheieturile cu ulei… Și acesta li s-a alăturat la drum, dorind să-i ceară lui Oz o inimă…

Dorothy deja se obişnuise cu ciudăţeniile… pe care le veți descoperi citind această poveste deosebit de pasionantă, scrisă de Frank Baum

Două noi volume din seria Agatha Mistery

”Spada regelui Scoției”

Detectiv aspirant, cu o intuiție extraordinară, Agatha Mistery călătorește prin lume împreună cu aiuritul ei văr Larry, cu majordomul credincios și cu motanul Watson, pentru a rezolva cele mai complicate mistere.

În castelul Dunnotar este păstrată spada legendarului rege al Scoției, Robert Bruce, un vestigiu prețios care va fi expus pentru prima dată în public. Dar în timpul inaugurării, toți cei prezenți cad într-un somn profund din cauze misterioase, iar la trezire descoperă că spada a dispărut.

Între vechile legende și fantasme, verii Mistery sunt hotărâți să rezolve misterul.

”Jaf la cascada Niagara”

Într-un hotel aflat lângă cascada Niagara, a fost comis un jaf: Ratmusqué, hoțul cel mai căutat din Canada, a spart seiful unei renumite cântărețe de operă, dispărând cu un tezaur de bijuterii de o valoare inestimabilă. Numai verii Mistery, urmărindu-l prin păduri dese, populate de urși bruni și elani, vor putea să-l întreacă în istețime.

”Cele mai frumoase povestiri”

În povestirile sale, cunoscutul scriitor Hermann Hesse cultivă în ponderi egale emoția rafinată și melodia fără cusur a frazei. E un analitic, fără îndoială, unul de o minuție care, ea însăși, face cât o sută de confesiuni. Pare să se cunoască pe sine, cu angoasele și iluminările sale, așa cum un profesionist își cunoaște meseria. Nimic nu-i scapă. Niciun detaliu. Și nimic nu este evaluat prea generos sau prea exigent.

Lupul (Fragment de povestire): ”Nicicînd iarna nu mai fusese atît de cumplit de geroasă și de lungă în munții francezi. De săptămîni, aerul era limpede, sticlos și rece. În timpul zilei, cîmpiile piezișe de zăpadă, albe ca laptele, se întindeau la nesfîrșit sub cerul de un albastru intens; noaptea, pe deasupra lor trecea luna, limpede și mică, o luna cumplită, geroasă, cu luciu galben, a cărei lumină puternică devenea albastră și neclară pe zăpadă și semăna cu o întrupare a gerului.

Oamenii evitau orice drum, și mai cu seamă înălțimile, lîncezeau și rosteau vorbe de ocară în colibele satului ale căror ferestre roșii păreau fumurii pe lînga lumina albastră a lunii și se cufundau curînd în întuneric.

Erau vremuri grele pentru animalele din regiune. Cele mai mici înghețau cu duiumul și păsările erau doborîte de ger, iar leșurile slabe cădeau pradă uliilor și lupilor. Dar și aceștia sufereau îngrozitor de frig și de foame. Trăiau acolo numai cîteva familii de lupi și nevoia le-a împins să se apropie și mai mult între ele. În timpul zilei nu ieșeau împreună. Ici și colo rătăcea cîte unul pe zăpadă, slab, flămînd și la pîndă, fără zgomot și sperios ca o nălucă. Umbra lui subțire aluneca pe lînga el pe suprafața ninsă. Își întindea botul ascuțit în vînt adulmecînd și, din cînd în cînd, lăsa să se audă un urlet uscat, chinuit. Seara, însă, ieșeau cu toții și se adunau, urlînd răgușit, în jurul satelor. Acolo, vitele și păsările erau bine păzite și în spatele obloanelor groase așteptau puști. Numai arareori aveau parte de cîte o pradă neînsemnată, un cîine, de pildă, iar doi din haită fuseseră deja împușcati.

Gerul mai stăruia. Adesea, lupii zăceau laolaltă fără să se miște, îngîndurați, încălzindu-se unul pe celalalt, și pîndeau neliniștiți pustiul lipsit de viață pînă cînd vreunul, torturat de chinurile cumplite ale foamei, sărea dintr-o dată scoțînd un urlet înfiorător. Atunci toți ceilalți își îndreptau boturile spre el, tremurau și începeau să urle împreună cumplit, amenințător și cu jale.

În cele din urmă, cîțiva din haită s-au hotărît să pornească în pribegie. În zori, și-au părăsit bîrlogurile, s-au adunat și au adulmecat neliniștiți și temători aerul înghețat. Apoi s-au îndepărtat iute, toți în același ritm. Ceilalți au rămas privind în urma lor cu ochi mari, sticloși, au făcut cîțiva zeci de pași, s-au oprit nehotarîți și dezorientați și s-au întors încet, în vizuinile goale”.

”Povești clasice cu animale”

Deschide această carte, apărută la Editura Litera, şi vei intra în universul magic al poveştilor clasice cu animale!

Vei afla cum reușesc să scape pisicile ducesei de Bonfamille de planul diabolic de răpire pus la cale de majordom, din Pisicile aristocrate… Vei străbate câmpiile Africii alături de micuțul leu Simba, în Regele leu… Îi vei însoți pe Bambi și pe prietenii lui Bocănilă, Floare și Feline prin ascunzișurile pădurii… Vei merge la circ împreună cu Dumbo… Vei număra 101 de dalmațieni jucăuși… Vei primi o lecție despre prietenie, devotament, respect și curaj alături de Doamna și Vagabondul.

Însoțește-ți eroii Disney preferați în minunatele lor aventuri!

Lectura audio book-ului ce însoțește volumul: Stela Popescu.

”365 de povești de seară + CD audio”

În această carte bogat ilustrată vei găsi 365 de povești captivante, câte una pentru fiecare seară a anului. Din ianuarie și până în decembrie ești invitat într-o călătorie plină de magie și de aventuri prin universul extraordinar al poveștilor Disney.

Eroii tăi preferați și poveștile lor minunate te vor conduce pe tărâmul viselor. În fiecare seară ai întâlnire cu personajele filmelor tale preferate!

Cartea este însoţită de un CD audio care conţine 25 dintre poveştile pe care le vei găsi în paginile acestei cărţi.

”Jurnalul secretelor Violettei”

Serialul Violetta prezintă povestea unei adolescente talentate care revine în orașul ei natal, Buenos Aires, după ce a locuit cîțiva ani în Europa. Aici găsește prieteni loiali, descoperă iubirea și pasiunea pentru muzică, în timp ce se confruntă cu toate provocările și dilemele aferente procesului de maturizare .

Noul serial ce combină drama, comedia și romantismul, are o distribuție internațională, cu Martina Stoessel, în rolulViolettei. Colegii ei sunt binecunoscutul actor argentinian Diego Ramos și două personaje foarte cunoscute pentru fanii Disney Channel din America Latina: actorul mexican Jorge Blanco și actrița argentiniană Clara Alonso.

Jurnalul Violetta, are 120 file, fiecare pagină cu design special Violetta.

Identic cu cel din film, cu închidere magnetică, conține multe pagini gata să îți primească secretele pe care le vei scrie acolo, întocmai cum face și Violetta, celebra vedetă a serialului de televiziune, interpretată de Martina Stoesse.

”Violetta. Jurnalul meu. Un an mai târziu”

Secretele și visurile mele povestite în noua serie TV Violetta

”Acum sunt mai mare. Mai hotărâtă și mai conștientă de propria valoare. Dar la fel de îndrăgostită de viață: aceasta sunt eu, Violetta.

Iar acesta este al doilea jurnal al meu. Mă însoțește pretutindeni și știe totul despre mine: ce simt, ce mi se întâmplă, ce fac prietenii mei, ce secrete ascunde familia mea.

Viața mea e un roman original și plin de emoții”.

Inspirat din sezonul 2 al celebrului serial TV Violetta, de la Disney Channel.

scrisă de Magdalena Popa Buluc 

sursa: cotidianul.ro

‘Adulter’, un nou roman de Paulo Coelho, intra din 2 octombrie in librarii

Adulter, noul roman al lui Paulo Coelho, ilustreaza criza existentiala a unei tinere femei din zilele noastre, surprinzand cu finete psihologica incercarile prin care trece pentru a se regasi. Romanul a aparut recent in traducere la editura Humanitas Fiction.

Poate fi cineva obligat sa-si ceara iertare fiindca a iscat o iubire imposibila? Nu, in nici un caz…

Inca nu m-am prezentat. Imi pare bine, ma cheama Linda. Am 31 de ani, 1,75 m inaltime, 68 de kilograme si ma imbrac cu cele mai bune haine pe care banii le pot cumpara (gratie generozitatii fara limite a sotului meu). Barbatii ma doresc, iar femeile ma invidiaza. Si totusi, in fiecare dimineata, cand deschid ochii in lumea asta ideala la care viseaza toti si in care putini reusesc sa traiasca, stiu ca ziua mea va fi un dezastru.

Adulter, noul roman al lui Paulo Coelho, ilustreaza criza existentiala a unei tinere femei din zilele noastre, surprinzand cu finete psihologica incercarile prin care trece pentru a se regasi.

Lansat in portugheza in aprilie 2014, cu drepturi vandute deja in 45 de tari, noul roman al lui Paulo Coelho a devenit bestseller la numai cateva zile de la aparitie in cele peste 20 de tari in care a fost publicat pana acum, printre care Brazilia, Portugalia, Franta, Polonia, Coreea de Sud, Statele Unite, Marea Britanie, Spania. In Statele Unite numele lui Paulo Coelho se regaseste de doua ori in aceeasi saptamana a lunii septembrie in The New York Times Best Sellers List. O data cu romanul Alchimistul care se afla pe locul 2 in topul bestsellerurilor paperback trade fict! ion, atingand astfel un nou record cu 318 saptamani de prezenta continua in lista, iar a doua oara cu explozivul roman Adulter, care a fost cartea verii 2014 si a intrat direct pe locul 2 in celebrul clasament al bestsellerurilor The New York Times.

Adulter este un roman „provocator si profund, o carte despre descoperirea pasiunii in viata si a ceea ce inseamna sa fii liber. O carte care te pune pe ganduri si o lectura coplesitoare pentru oricine si-a pus vreodata intrebarea: Asta este tot?” (Hutchinson)

Atat cititorii lui Paulo Coelho, cat si criticii au fost vrajiti de noul sau roman.

„Din intuneric la lumina, se prabuseste in adancuri si explodeaza spre cer.“ — Le Parisien, Franta, mai 2014

„O sotie nefericita, un amant salbatic. Cu Adulter, scriitorul ne uluieste.“ — Oggi, Italia, iunie 2014

„Coelho exploreaza noi granite ale pacatului feminin.“ — Il Messaggero, Italia, iunie 2014

„Un roman ce impleteste problemele delicate ca depresia, infidelitatea, rutina si casnicia, strabatute insa de spiritul caracteristic al acestui magician al cuvintelor.“ — O Globo Extra, Brazilia, aprilie 2014

„O poveste fascinanta despre frica existentiala, tradare si pacat.“ — Chicago Tribune, SUA, august 2014

„Un studiu inteligent despre lupta unei femei pentru a se simti vie, pentru a intelege ce este important in viata si ce este doar frivolitate.“ — We Love This Book, Marea Britanie, august 2014

Linda tocmai a implinit 31 de ani si, in ochii celorlalti, are o viata perfecta – o casnicie exemplara, doi copii reusiti, o cariera de succes si o casa luxoasa in Geneva. De fapt, ea se afla la capatul puterilor, intr-atat o oboseste mimarea unei fericiri pe care nu o simte.

Numai ca intr-o zi il reintalneste pe Jacob, un fost coleg de care fusese indragostita in adolescenta, ajuns acum un om politic influent. In timpul interviului pe care acesta i-l acorda, in ziarista de succes se redesteapta o pasiune de mult uitata. Linda va incerca sa traiasca pe deplin aceasta iubire imposibila, si nu-si va gasi fericirea pana nu-si va explora fara teama abisurile sufletului.

Paulo Coelho s-a nascut la Rio de Janeiro in 1947. Este unul dintre cei mai de succes romancieri ai lumii, cartile sale traduse in 80 de limbi si editate in peste 170 de tari atingand, pana in prezent, vanzari de peste 165 de milioane de exemplare in intreaga lume, iar in Romania, de peste un milion de exemplare. Inainte sa devina un adevarat fenomen literar, a fost un hippie rebel, apoi autor dramatic, director de teatru, jurnalist, poet. In 1986 face pelerinajul la Santiago de Compostela, eveniment care i-a marcat viata si cariera. Desi profund atasat de Brazilia natala, romanele lui dezvolta drame universale, ceea ce explica primirea entuziasta de care se b! ucura pe toate meridianele. In 2009, a intrat in Guinness Book drept autorul celei mai traduse carti (romanul Alchimistul). I s-au decernat 115 premii si distinctii internationale, iar in 2007 a fost numit Ambasador al Pacii pentru Natiunile Unite. Este membru al Academiei Braziliene de Litere din 2002.

De asemenea disponibile in limba romana: Jurnalul unui Mag (1987); Alchimistul (1988); Brida (1990); Walkiriile (1992); La raul Piedra am sezut si-am plans (1994); Al cincilea munte (1996); Manualul razboinicului luminii (1997); Veronika se hotaraste sa moara (1998); Diavolul si domnisoara Prym (2000); Unsprezece minute (2003); Zahir (2005); Vrajitoarea din Portobello (2006); Ca un rau care curge (2006); invingatorul este intotdeauna singur (2008); Aleph (2010); Manuscrisul gasit la Accra (2012); Adulter (2014). Numeroase dramatizari, CD-u! ri si jocuri electronice dupa cartile sale.

de D.S.     HotNews.ro

Foto: Humanitas

Avanpremieră: „Curgerea neînduplecată a timpului” de Justin Go

Curgerea neînduplecată a timpului

Justin Go

Traducere din engleză și note de Laurențiu Dulman

Colecția Fiction Connection

Editura Trei

 „Un roman ambițios, o operă remarcabilă!” – Booklist

Un roman inițiatic și totodată un tur de forță printr-o importantă perioadă din istoria lumii, Curgerea neînduplecată a timpului este o poveste despre pasiune, moștenire morală și curaj, care se întinde pe parcursul unui secol.

Din Arhivele Naționale ale Londrei, de pe câmpurile de luptă de lângă Somme și până în fiordurile Islandei, Tristan Campbell, posibilul moștenitor al unei averi, încearcă să pună laolaltă piesele unui puzzle: o poveste de dragoste nebunească, o bătălie disperată dusă de soldați a căror speranță e mai degrabă supraviețuirea, nu victoria, o expediție pe cel mai înalt munte din lume.

Însă pe măsură ce se apropie de adevăr, Tristan își dă seama că s-ar putea să caute mai mult decât o avere nerevendicată.

„Poetic, epic, expansiv, sângeros ca un câmp de luptă și tăios precum crestele Everestului.” – Interview Magazine

„Debutul lui Justin Go vorbește despre o poveste de dragoste care transcende timpul și sfidează convențiile.” – Publishers Weekly

„Justin Go folosește elementele unei povești de succes – o avere nerevendicată, o idilă interzisă – pentru a crea un thriller cât se poate de convingător.” – Wall Street Journal Magazine

„Pentru mine, scrisul nu înseamnă să mergi unde ți-ai propus, ci să descoperi lucruri despre care nici nu știai că există. Chiar dacă au fost dintotdeauna în tine.” – Justin Go

Justin Go s-a născut în Los Angeles și a studiat la Universitățile California și Berkeley, precum și la University College of London. A locuit la Paris, Londra, New York și Berlin.

Curgerea neînduplecată a timpului, romanul său de debut, a fost ofertat de agenții literari în mai puțin de 24 de ore de la primirea manuscrisului și ulterior a fost tradus în douăzeci de limbi.

„În primăvara anului 2008, mi-am lăsat slujba din New York  și m-am mutat la Berlin ca să scriu un roman. Aveam 27 de ani. Nu știam nimic despre ce înseamnă să scrii cărți, iar cartea la care lucram era complicată. A trebuit să mă documentez despre nenumărate lucruri și să călătoresc prin toată lumea. Până la urmă, totul mi-a luat șase ani.” – Justin Go

Fragment

Scrisoarea a sosit prin curier săptămâna trecută.

Imediat ce am pus mâna pe plic, mi-am dat seama că era papetărie de bună calitate. Mi-am dat seama după suprafața poroasă a hârtiei de bumbac și după filigranul care se distingea în lumină. Acum, scrisoarea e în geantă, în compartimentul pentru bagaje de mână al avionului, dar mi-au rămas întipărite în minte fibrele de culoarea untului ale hârtiei și literele în relief ale antetului: Twyning & Hooper, Birou de avocatură, Bedford Row numărul 11, Londra.

Curierul mi-a ciocănit la ușă, ținând în mână scrisoarea și o mapă. M-a întrebat cum mă cheamă.

— E un serviciu special, mi-a explicat el. Expeditorul a cerut să fie verificat actul de identitate.

I-am arătat permisul de conducere și am semnat de primire, iar el mi-a înmânat plicul expediat în regim de urgență. M-am dus în bucătărie și i-am scos învelitoarea de plastic. Plicul dinăuntru era alb-gălbui.

Am citit scrisoarea stând în picioare lângă chiuvetă.

Stimate Domnule Campbell,

Numele meu este J.F. Prichard și sunt împuternicit să administrez o moștenire din care încă rămâne de distribuit o parte însemnată. De curând, au ieșit la iveală informații care sugerează o strânsă legătură între dumneavoastră și beneficiarul acestei moșteniri. Întrucât nu am găsit niciun număr de telefon pe numele dumneavoastră, am hotărât să vă trimitem această scrisoare, în speranța că vom putea lua legătura în cel mai scurt timp.

Suntem extrem de preocupați să rezolvăm acest caz așa cum se cuvine. De aceea, v-aș fi foarte recunoscător dacă ați putea să mă contactați cât mai curând posibil, sunându-mă cu taxă inversă la numărul din antet.

Este în avantajul dumneavoastră să păstrați o discreție totală cu privire la această chestiune până vom avea ocazia să stăm de vorbă.

Al dumneavoastră,

J.F. Prichard

Avocat — Clienți privați,

Pentru și în numele cabinetului Twyning & Hooper, PRL

Am luat-o pe strada Valencia și am trecut de patru intersecții, până am ajuns la un telefon public. Receptorul de plastic era spart, dar avea ton. Am stat de vorbă cu trei telefoniste și, în cele din urmă, mi s-a făcut legătura cu Anglia.

Mi-a răspuns secretara firmei de avocatură și mi-a zis că domnul Prichard nu era la birou, dar că puteam sta de vorbă cu domnul Geoffrey Khan.

— Dumnezeule, deci chiar existați! a zis Khan, cu respirația tăiată, de la celălalt capăt al liniei. James o să fie încântat, trebuie să se întoarcă din clipă în clipă. În caz că se întrerupe legătura, ați putea să-mi lăsați numărul dumneavoastră? Ne-a fost foarte greu chiar și să vă găsim adresa…

— Nu am telefon acum.

— Înțeleg. Atunci rămâneți pe fir, James o să se întoarcă imediat. Spuneți-mi, bunica dumneavoastră…

Dar pe linie a intervenit o altă voce masculină. Acest al doilea bărbat părea mai în vârstă și rostea cuvintele cu o precizie ciudată:

— James Prichard la telefon. Geoffrey, preiau eu legătura.

Khan a salutat și a pus receptorul în furcă.

— Domnule Campbell, a zis Prichard, întâi de toate, vă mulțumesc că ați sunat. Iar acum, dacă nu vă deranjează, aș putea să vă pun câteva întrebări simple, să ne asigurăm că nu am greșit și stăm de vorbă cu persoana corectă?

— Sigur, am răspuns eu, apăsând pe unul dintre butoanele de oțel ale telefonului, ca să dau volumul mai tare.

— Minunat. Trebuie să adaug că nu avem legătură cu nicio investigație oficială, și nu sunteți obligat să stați de vorbă cu noi, deși ar putea fie în interesul dumneavoastră s-o faceți. Bineînțeles, toate informațiile pe care ni le veți oferi vor fi folosite doar pentru rezolvarea acestui caz și vor fi păstrate în cea mai strictă confidențialitate. Îmi puteți spune, vă rog, numele întreg al mamei dumneavoastră?

— Elizabeth Claire Campbell.

— Și numele dumneaei de domnișoară?

— Martel.

— Unde s-a născut?

— În San Francisco.

— Mulțumesc. Numele bunicii dumneavoastră?

Am șovăit:

— O chemă Charlotte Grafton. Dar nu știu dacă avea un al doilea nume de botez.

— Nu-i nimic. Știți unde s-a născut?

— Undeva în Anglia.

— Într-adevăr. Vă mulțumesc că mi-ați răspuns la întrebări. Dacă îmi dați voie, aș vrea să vă explic pe scurt de ce v-am deranjat. În urmă cu aproape optzeci de ani, firma noastră a fost solicitată să redacteze un testament cu totul aparte. Clientul nostru a decedat la scurtă vreme după scrierea testamentului, dar, în mod surprinzător, moștenirea sa încă nu a fost revendicată de beneficiarul principal. Și mai surprinzător e faptul că executorului testamentar i s-a cerut explicit să administreze averea până când va putea fi încredințată beneficiarului principal sau urmașului său direct. Din nenumărate motive, această încredințare nu a fost posibilă până în prezent.

Prichard a făcut o pauză. În fundal s-a auzit vocea unei femei, iar Prichard a acoperit receptorul ca să-i spună ceva.

— Scuzați-mă, a revenit Prichard. De curând, mi-a fost prezentat un document care sugerează că s-ar putea să fiți înrudit cu beneficiarul. Nu vreau să vă dau speranțe false, dar încercăm de multă vreme să îndeplinim ultimele dorințe ale clientului nostru, iar aceasta este prima pistă solidă pe care am descoperit-o în ultimele decenii. Țin să subliniez că este atât în avantajul dumneavoastră, cât și al nostru ca asupra acestei chestiuni să fie păstrată cea mai mare discreție. Atenția nedorită poate fi o piedică în calea unei posibile revendicări a averii din partea dumneavoastră.

I-am spus lui Prichard că înțeleg, iar el a continuat:

— Îmi dau seama că sunt prea multe informații ca să le puteți asimila dintr-odată, mai ales că vin de pe celălalt țărm al Atlanticului. Așa că mi s-ar părea cât se poate de firesc dacă ați vrea ca mai întâi să faceți verificări în legătură cu firma noastră. Și aș dori să vă mai întreb ceva. Știți, cumva, dacă se mai păstrează documente legate de trecutul familiei dumneavoastră? Și dacă da, aveți acces la ele?

— Nu sunt sigur.

— Și nu mă refer atât la certificatul dumneavoastră de naștere și alte acte asemănătoare, cât la actele mamei dumneavoastră și, mai ales, la orice document care are legătură cu bunica.

— Slabe șanse, dar aș putea să verific. Nu cred că avem nimic de la bunica.

— V-aș fi recunoscător dacă ați încerca să aflați. Geoffrey o să vă dea o listă cu genul de documente care ne interesează.

O mașină de pompieri a trecut prin spatele meu, sunetul sirenei modificându-și ritmul pe măsură ce se depărta de mine.

— Ce gălăgie! a zis Prichard. Sunteți afară?

— Vorbesc de la un telefon public.

— Ah, a oftat Prichard. Nu-i de mirare că Geoffrey nu v-a putut găsi numărul. În fine, aș vrea să vă mai spun un lucru. Nu mă aștept să-mi dați un răspuns chiar acum, dar credeți că în viitorul apropiat ați putea face o vizită la Londra pe cheltuiala noastră? Cazul acesta depinde mult de rapiditatea cu care ne mișcăm, iar prezența dumneavoastră aici ne-ar ajuta să economisim mult timp.

— Nu știu, cred că aș putea veni.

— Aș fi încântat să ne întâlnim aici. Înțeleg că sunteți student.

— Tocmai am terminat facultatea.

— Felicitări! Și credeți că ați putea întârzia intrarea în câmpul muncii pentru o excursie în Anglia?

— Poate…

— Mai gândiți-vă. Vă fac din nou legătura cu Geoffrey să discutați chestiunile administrative, inclusiv politica noastră de confidențialitate și eventuala vizită la Londra. El cunoaște toate detaliile. Și, bineînțeles, ne puteți contacta oricând doriți, dar Geoffrey e mai ușor de găsit.

Prichard a inspirat adânc și, după câteva clipe, a adăugat:

— Domnule Campbell, vă sfătuiesc să nu discutați această chestiune cu familia dumneavoastră înainte să cugetați temeinic. Nu încurajez ascunzișurile, dar, dacă sunteți îndreptățit la vreo parte din moștenire, asta se datorează familiei dinspre mamă și, prin urmare, v-ar aparține în mod indivizibil. Nici tatăl dumneavoastră, nici mama vitregă sau frații vitregi nu vor putea pretinde vreun beneficiu. De aceea, vă sfătuiesc să fiți foarte discret.

— Înțeleg.

— Vă fac legătura cu Geoffrey. Și sper din tot sufletul că următoarea noastră discuție să aibă loc la Londra.

Asta se întâmpla acum patru zile. Au fost niște zile lungi și m-am simțit bine azi-dimineață, când în sfârșit m-am urcat în avion.

E prima oară când călătoresc la clasa întâi. Stewardesa îmi tot oferă mâncare, șampanie și cafea, iar în cele din urmă se stinge lumina și toată lumea își lasă scaunele pe spate. Preț de o oră, rămân cu ochii deschiși, învelit cu o pătură, apoi îmi aprind veioza și îmi scot agenda.

15 august, cursa British Airways San Francisco–Londra

N-am dormit aproape deloc noaptea trecută. Dar tot nu mă ia somnul în avion. După toate planurile pe care mi le-am făcut, așteptând mereu momentul potrivit, se întâmplă ceva dintr-odată și iau avionul spre Londra. Pentru că nu am avut multe opțiuni: mergeam sau rămâneam acasă. E o lecție bună.

Mâine, am întâlnire cu avocații. N-am găsit niciun document relevant, dar mi-au spus să vin oricum. De ce?

Nu contează. Peste patru ore voi fi la Londra. Asta e tot ce știu, și nu-i puțin lucru.

Închid agenda și îmi sprijin capul de geamul rece.

Când mă trezesc, văd prin fereastra dublă un răsărit trandafiriu. Marginea hubloului e presărată cu mici cristale de gheață — picături de rouă din California, înghețate în aerul rarefiat. Printr-o spărtură în norii cumulus de sub noi, zăresc o coastă neregulată, de culoare neagră, apoi câmpuri de un verde intens. Un ghețar enorm, alb-albăstriu, coboară în mare. Islanda. Sunt la porțile Europei.

Înainte să plec, i-am pus o întrebare lui Geoffrey Khan:

— De ce ar fi lăsat cineva bani unei persoane care nu s-a sinchisit niciodată să-i revendice?

Khan a oftat:

— Și dacă aș ști răspunsul, nu v-aș putea spune. Informațiile despre clientul nostru nu vă pot fi oferite decât de James. Îl puteți întreba când ajungeți la Londra, dar nu cred că știe nici el.

— Înțeleg.

— Și totuși, aș putea să vă spun ceva atât de evident, încât nu e o încălcare a politicii de confidențialitate…

— Vă rog.

— Testamentul a fost întocmit în 1924. Iar oamenii de atunci nu erau ca dumneavoastră și ca mine.

Scris de bookblog.ro

Dacă vă plac romanele SF şi Noir, vă invităm la o lectură incitantă

”Oraşul Abisului”

Oraşul a fost înfiinţat de roboţii care purtau materialul genetic necesar apariţiei oamenilor pe o planetă încă necolonizată. A fost construit în jurul unui abis ale cărui gaze şi aburi erau utilizate pentru a genera energie şi atmosferă. Oraşul Abisului a cunoscut o utopie de 200 de ani, „Belle Epoque”, în care tehnologia a avansat până la un stadiu în care implanturile şi nanotehnologia făceau nemurirea viabilă.

Apoi a sosit Epidemia Fuziunii. ”Aceasta s-a petrecut cu adevărat şi efectele ei au fost mai rele decât ţi-ai putea imagina. La momentul manifestării sale, societatea ne era suprasaturată cu trilioane de maşinării minuscule. Ele erau slujitorii noştri care nu gândeau şi nu se plângeau, cei care dădeau viaţă şi modelau materia. Ele roiau neobosit prin sângele nostru, trudeau neîncetat în celule noastre şi ne populau creierele, legându-ne pe toţi în reţeaua Demarhiei, în care decizile erau luate aproape instantaneu. Forjam şi sculptam materia la scara munţilor, compuneam simfonii din materie, o determinam să danseze după capriciile noastre aidoma focului îmblânzit. Doar Agregaţii se apropiaseră cu un pas mai mult de Divinitate… Şi unii afirmă că nu eram cu mult în urma lor.

Maşinile au creat statele-oraşe orbitale din rocă brută şi gheaţă, apoi au iniţiat materia inertă la viaţă în interiorul biomurilor. Maşini gânditoare au condus acele state-oraşe călăuzind cele zece mii de habitate ale Inelulului Sclipitor, care dădeau ocol lui Yellowstone. Materiile au construit Oraşul Abisului, modelându-i arhitectura amorfă spre o frumuseţe uimitoare şi fantasmagorică… Între timp, alte zeci de milioane de oameni s-au revărsat în Oraşul Abisului sosind de pe orbită, fugind dinainea distrugerii Inelului Sclipitor. Unii dintre ei se număraseră printre persoanele cele mai bogate din sistem, pentru ca acum să fie la fel de săraci ca orice refugiaţi din trecutul istoric. Iar ceea ce au găsit în Oraşul Abisului nu avea cum să-i liniştească”.

„Reynolds transmută space opera într-o poveste de mister picaresc cu accente baroce şi noir. Gândiţi-vă la cartea aceasta ca la o combinaţie între filmul Blade Runner şi unul dintre romanele de aventuri ironice ale lui Jack Vance”, scria cronicarul de la ”Publishers Weekly”.

Alastair Reynolds (n. 1975) este specializat în hard SF sumbru şi space opera. După ce a lucrat în Agenţia Spaţială Europeană până în 2004, a devenit autor liber-profesionist. Până în prezent a publicat 12 romane şi 5 culegeri de povestiri, iar în anul 2009 a semnat un contract de 1 milion de lire sterline cu editura ”Gollancz” pentru a scrie zece romane în următorii zece ani. În limba română au apărut: Câinii de diamant. Zile pe Turcoaz (Ed. Nemira, 2008) şi Prefectul (Ed. Trei, 2012).

Reynolds s-a născut în orăşelul Barry din Ţara Galilor pe 13 martie 1966. Părinţii lui lucrau la British Railways şi slujba lor a necesitat mutări frecvente. După o vreme petrecută în Cornwall, s-au mutat în Truro, au revenit în Barry şi s-au stabilit în 1973 într-un orăşel de lângă Bridgend. Acolo şi-a petrecut Reynolds adolescenţa, înainte de a urma colegiul şi cursurile Universităţii din Newcastle, unde a studiat fizica şi astronomia. Şi-a luat diploma în astronomie atât la această universitate, cât şi la Universitatea ”St. Andrews” din Scoţia.

În 1991 s-a mutat la Noordwijk, în Olanda, unde a cunoscut-o pe Josette, o franţuzoaică ce avea avea să-i devină ulterior soţie. Acolo, Reynlods a lucrat pentru Centrul de Cercetare şi Tehnologie din cadrul Agenţiei Spaţiale Europene până în anul 2004, când a decis să devină scriitor profesionist.

A scris primele patru povestiri SF care aveau să fie publicate pe vremea cât încă era student, între 1989 şi 1991. Ele aveau să apară între 1990 şi 1992, prima fiind cumpărată de revista ”Interzone”. În 1991, Reynolds a absolvit şi s-a mutat din Scoţia în Olanda şi a început să petreacă mai mult timp lucrând la primul său roman, Revelation Space, în timp ce povestirile trimise spre publicare între 1991 şi 1995 au fost respinse. Situaţia a luat sfârşit în 1995, când i-a fost publicată povestirea „Byrd Land Six„, moment despre care el a afirmat că a reprezentat începutul unei faze mai serioase a scrisului. Până în 2013 a publicat peste patruzeci de povestiri şi douăsprezece romane. Operele sale aparţin genului hard science fiction, prezentat sub formă de space opera cu tonuri întunecate, şi reflectă experienţa sa profesională în domeniile fizicii şi astronomiei, precum şi extrapolări despre tehnologiile viitorului bazate pe ştiinţa actuală. Reynolds a afirmat că preferă să păstreze ştiinţa din cărţile sale la un nivel pe care-l consideră posibil şi că, deşi nu crede în fezabilitatea călătoriilor cu viteze superluminice, apelează la elemente ştiinţifice pe care le crede imposibile atunci când povestea o cere. Majoritatea romanelor lui Reynolds conţin multiple fire narative care par independente la început, dar se reunesc ulterior în cadrul poveştii.

Şase dintre romanele sale şi câteva povestiri se petrec într-un univers viitor, numit universul Revelation Space,după numele primului roman publicat care-i aparţine, deşi, înainte de publicarea acestuia, el fusese dezvoltat într-o serie de povestiri. Deşi majoritatea personajelor apar în mai multe dintre romane, operele care aparţin acestui univers au rareori acelaşi protagonist. În timp ce multe opere SF reflectă un viitor extrem de optimist sau unul distopic, lumea viitorului imaginată de Reynolds prezintă societăţi umane care nu tind spre nicio extremă, fie ea pozitivă sau negativă, ci sunt similare celor actuale prin prisma moralităţii sau a amestecului de cruzime şi decenţă, corupţie şi oportunism, cu toate că tehnologia este mult mai avansată.

Seria Revelation Space cuprinde şase romane, şapte nuvele şi patru povestiri a căror acţiune acoperă câteva secole, din 2200 până în anul 40000, deşi majoritatea povestirilor se petrec între 2427 şi 2727. În acest univers, inteligenţa extraterestră există, dar este amintită vag, iar călătoria interstelară se face cu vehicule care se apropie de viteza luminii (călătoria cu viteze superluminice este posibilă, dar este atât de periculoasă încât nicio rasă nu o foloseşte). Paradoxul lui Fermi este explicat prin activitatea unei rase extraterestre anorganice care extermină rasele extraterestre inteligente dacă acestea depăşesc un anumit nivel tehnologic. Trilogia formată din Revelation Space, Redemption Ark şi Absolution Gap prezintă modul în care omenirea atrage atenţia acestei rase extraterestre anorganice şi războiul care rezultă de aici.

Oraşul Abisului este un roman de sine stătător din cadrul acestui univers, acţiunea sa petrecându-se înaintea evenimentelor din celelalte romane ale seriei, dar la 200 de ani de la stabilirea omenirii în sistemul Epsilon Eridani.

House of Suns este un roman de sine stătător a cărui acţiune se petrece în acelaşi univers cu al nuvelei „Thousandth Night” din antologia One Million A.D. Terminal World este caracterizat de Reynolds ca „un fel de poveste de dragoste planetară în stil steampunk dintr-un viitor îndepărtat”.

Proiectul său actual este Poseidon’s Children (al cărui titlu provizoriu a fost 11k), o trilogie hard SF care prezintă expansiunea speciei umane în sistemul solar şi dincolo de acesta şi dezvoltarea Africii ca super-stat tehnologic şi expansionist timp de câteva secole în următorii 11.000 de ani.

Ficţiunea lui Reynolds a primit trei premii şi a fost nominalizată în câteva ocazii. Al doilea roman al său, Oraşul Abisului, a câştigat în 2001 ”Premiul BSFA” pentru cel mai bun roman. Povestirea „Weather” a câştigat Premiul ”Seiun” acordat de Convenţia Naţională SF Japoneză pentru cea mai bună povestire tradusă. Romanele Absolution Gap şi Prefectul au fost şi ele nominalizate la ”Premiul BSFA”. Reynolds a fost nominalizat de trei ori la Premiul ”Arthur C. Clarke”, pentru romanele Revelation Space, Pushing Ice şi House of Suns. În 2010 a câştigat premiul ”Sidewise pentru Istorie Alternativă” cu povestirea „The Fixation„. Nuvela Troika a ajuns pe lista scurtă a premiului ”Hugo” în 2011.

”Locuri întunecate”

”O poveste care-ţi dă fiori, condusă cu măiestrie de un autor incredibil de talentat”, scria în Chicago Tribune.

”Romanul lui Gillian Flynn este o evocare fidelă a vieţii din micile oraşe americane de provincie”, afirma cronicarul de la The Guardian.

”Plasat într-un decor sumbru din Midwest, Locuri întunecate descrie existenţa sordidă a indivizilor lipsiţi de moralitate într-un stil la fel de fascinant precum cel al lui Truman Capote în Cu sânge rece”, apreciază Daily Mail.

Libby Day avea şapte ani când mama şi surorile ei au fost ucise în „Sacrificiul Satanic” din Kinnakee, Kansas. Ea a scăpat şi a depus mărturie că Ben, fratele său mai mare, a comis crimele. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, Club Omor — o societate secretă pasionată de crime celebre — o contactează pe Libby şi o presează să le ofere detalii despre acea noapte sângeroasă, pledând pentru nevinovăţia lui Ben. Libby se implică în investigaţie, dar pe măsură ce aceasta o poartă din cluburile sordide de striptease din Missouri până în oraşele turistice abandonate din Oklahoma, adevărul inimaginabil iese la iveală. Ajunge, aşadar, în punctul de unde a pornit: fugind din calea unui ucigaş.

Gillian Flynn are licenţa în literatură engleză şi jurnalism la ”University of Kansas” şi un masterat în jurnalism la ”Northwestern University” din Chicago. Timp de zece ani a scris pentru revista Entertainment Weekly. Sharp Objects, romanul său de debut (2006), a câştigat de două ori ”Dagger Award”.

Locuri întunecate a fost nominalizat la ”Ian Steel Dagger Award”, acordat de ”Crime Writers’ Association”, şi a câştigat ”Dark Scribe Magazine Black Quill Award” pentru ”Dark Genre Novel of the Year”. De asemenea, a figurat pe lista de bestselleruri a publicaţiei New York Times.

De aceeaşi autoare, la Editura Trei, a apărut romanul Fata dispărută.

”Cine eşti? Cum am ajuns aici? Sunt întrebări care îl frământă pe Nick, în ziua în care sărbătoreşte cinci ani de căsnicie. Şi tocmai acum soţia sa dispare pe neaşteptate. Primul suspect este Nick. Deşi îşi susţine nevinovăţia, dovezile împotriva lui nu încetează să apară. Sub presiunea mass-mediei face paradă de cinism şi de minciuni. Iar jurnalul lui Amy, descoperit de poliţie, dezvăluie că mariajul lor era departe de a fi perfect. Adevărul îţi dă fiori: este Nick un ucigaş?”

Un roman ce a fost considerat de The Observer thrillerul anului.

Atmosfera romanului este percepută perfect din mărturisirile personajului Libby Day: „Nu am fost deloc un copil simpatic şi am devenit un adult teribil de antipatic. Desenează un portret al sufletului meu şi va fi o mâzgălitură cu colţi ascuţiţi”.

„Nu m-am putut lăsa niciodată pradă acestor imagini. Am etichetat amintirile ca reprezentând o zonă periculoasă: Locul întunecat.”

„Dacă dorinţele şi scuzele ar fi dulciuri sau nuci, toţi am avea un Crăciun extrem de fericit, auzeam în minte vocea mătuşii Diane. Aceste cuvinte fuseseră crezul copilăriei mele, amintindu-mi în permanenţă că nimic nu iese aşa cum trebuie, nu numai în cazul meu, ci în cazul oricui, şi de-asta cineva inventase această zicală. Ca să ştim cu toţii că niciodată nu puteam avea întocmai ce ne doream.”

Pe 1 septembrie 2014 va apărea şi filmul „Dark Places” realizat după această carte, şi cu un cast pe măsură: Chloë Grace Moretz, Charlize Theron, Nicholas Hoult…

”Regatul furtunilor”

Un ţinut fabulos: Ravka.

O elită magică: Grisha.

O eroină cu superputeri: Alina Starkov.

”New York Times” considera acest volum un bestseller.

În Shadow and Bone, Falia Umbrei, un ţinut învăluit în beznă, populat de monştri, distruge treptat Ravka, o naţiune altădată măreaţă.

Alina, o fată orfană, singuratică, descoperă că posedă o putere unică ce o face să pătrundă în lumea elitei magice a regatului – Grisha.

Întunecatul, o fiinţă cu o putere de seducţie teribilă, este conducătorul Grishei. Dacă îşi va împlini destinul, Alina va fi nevoită să descopere cum să se folosească de harul său şi cum să reziste atracţiei periculoase pe care o simte faţă de temutul stăpân. În timp ce-şi contemplă viitorul năucitor, Alina nu îl poate uita pe Mal, cel mai bun prieten al său din copilărie.

„Întunecatul„, conducătorul Grishei, a supravieţuit bătăliei din Falia Umbrei şi reapare cu o putere înzecită şi un plan diabolic. Cu ajutorul lui Sturmhond, un corsar faimos, Alina Starkov se întoarce în ţara pe care a părăsit-o, hotărâtă să lupte cu forţele ce ameninţă Ravka. Dar pe măsură ce puterea ei creşte, se vede prinsă tot mai mult în jocul de magie interzisă al Întunecatului, ce o îndepărtează de Mal. Alina trebuie să aleagă între ţara ei, puterea pe care o are şi dragostea pentru Mal — altfel riscă să piardă totul în faţa asaltului iminent.

”Lumea credea că Rusalye era o legendă, un basm, o creatură fantastică ce trăia pe la hotarele ţinuturilor. Dar acum nu mai era nicio îndoială. Dragonul gheţurilor era real şi Mal îl găsise la fel cum găsise şi cerbul. Toate astea îmi dădeau un sentiment ciudat, ca şi când lucrurile s-ar fi întâmplat prea repede, ca şi când ne-am fi grăbit spre ceva ce nu înţelegeam.

Un strigăt de pe una dintre bărci mi-a atras atenţia. Un marinar din barca cea mai apropiată de biciul mărilor s-a ridicat în picioare, cu harponul în mână şi a luat creatura la ţintă. Dar coada albă a dragonului s-a înălţat dintr-odată spintecând valurile şi a coborât cu un plescăit puternic trimiţând un perete de apă spre carena bărcii. Marinarul cu harponul a căzut din picioare, căci barca s-a înclinat periculos:

Bravo! mi-am spus în sinea mea. Luptă cu ei!”

”Autoarea cărţii, Bardugo, populează lumea fantastică pe care o creează cu fiinţe tridimensionale stranii… Cartea a doua a Trilogiei Grisha va face senzaţie”, scria în ”Booklist”.

„Suspans, acţiune, un ritm alert: finalul te va surprinde şi te va face să aştepţi cu nerăbdare continuarea”, comenta ”Kirkus Reviews”.

„Mi-am croit drum înăuntrul Întunecatului, forţând legătura stabilită între noi de colier, şi am pus stăpânire pe puterea lui. Din palmele sale s-a revărsat întuneric, fâşii unduitoare de cerneală neagră, care s-au împletit între ele, creând mâini, un cap, gheare şi aripi — trupul unui nichevo’ya. Primul meu monstru.”

Leigh Bardugo s-a născut la Ierusalim, a crescut în Los Angeles şi a absolvit Universitatea Yale. A lucrat în publicitate, jurnalism şi, mai recent, s-a specializat în make-up şi efecte speciale. În prezent, locuieşte şi scrie la Hollywood. Este membră a trupei ”Captain Automatic”.

”De 19 ori Katherine”

Iubirea, prietenia şi umorul sunt ingredientele picante ale acestui roman spumos, ingenios construit, despre cum te poţi reinventa.

K-5 spunea că băieţii sunt bădărani.

K-10 voia doar o relaţie de prietenie.

K-18 i-a dat papucii într-un e-mail.

K-19 i-a frânt inima.

După Căutând-o pe Alaska, romanul cu care a câştigat ”Michael L. Printz Award”, John Green vine cu o nouă poveste subtilă şi inteligent scrisă. Umorul nebun emană de pretutindeni, de la discuţiile între adolescenţi la observaţiile erudite.

Colin, un „fost copil-minune” pasionat de anagrame, pleacă împreună cu prietenul său Hassan într-o călătorie departe de casă pentru a-şi uita toate dezamăgirile în dragoste. Cu 10.000 de dolari în buzunar şi un mistreţ pe urmele sale, Colin vrea să demonstreze Teorema Fundamentală a Previzibilităţii Katherinelor, care, speră el, va prezice viitorul tuturor relaţiilor.

”Imaginaţi-vă o sală de operaţii la începutul unei intervenţii dificile, dar îndelung pregătite, şi veţi găsi ceva din atmosfera cărţii lui John Green: atenţia la detalii, precizia stilului, acuitatea observaţiilor”, comenta ”New York Times Book Review”.

„Katherine I a fost fiica meditatorului meu, Krazy Keith şi, într-o seară la mine acasă, mi-a cerut să fiu prietenul ei, şi eu am acceptat, iar apoi, după două minute şi treizeci de secunde, mi-a dat papucii, ceea ce la început a părut amuzant, dar acum, privind în urmă, e posibil ca acele două minute şi treizeci de secunde să fi fost cea mai importantă perioadă din viaţa mea”.

”La sfârşitul vacanţei de Crăciun din clasa a unsprezecea, Colin primi un telefon de la un post de televiziune despre care nu mai auzise niciodată şi care se numea CreaTiVity. Cei de la respectiva televiziune şi-l doreau pe Colin în studiourile lor. Îi schimbară înfăţişarea când ajunse la prima înregistrare a emisiunii transformându-l într-un copil minune, cool, meschin şi rebel. Îi cumpăraseră ochelari cu rame dreptunghiulare şi îi dădură părul cu o mulţime de produse pentru a avea o frizură precum cei mai cool copii din şcoală. Iar apoi înregistrară într-o singură zi toate cele şase rude preliminare ale emisiunii, pregătindu-l pentru finală. Colin purtase la şcoală noua lui cămaşă de copil îmbrăcat după ultimul răcnet şi jeanşii de firmă, iar oamenii îl întrebau: Chiar ai să fii la televizor?”

John Green s-a născut la 24 august 1977. Cărţile sale au fost publicate în peste douăzeci de limbi şi figurează constant în topul celor mai bine vândute titluri al publicaţiei ”New York Times”.

Foarte activ şi pe platformele virtuale, John Green a creat, împreună cu fratele său, Brotherhood 2.0, cel mai popular proiect video online, accesat pe YouTube de peste 30 de milioane de fani Nerdfighter din întreaga lume. De 19 ori Katherine a fost nominalizată la ”Michael L. Printz Award” şi ”Los AngelesTimes Book Prize”. De acelaşi autor, la ”Editura Trei” au apărut: Sub aceeaşi stea şi Căutând-o pe Alaska.

În Sub aceeaşi stea, spirite înrudite, împărţind acelaşi farmec şi acelaşi simţ al umorului, Hazel şi Gus încep o cursă contra cronometru în care învaţă ce înseamnă să iubeşti. Povestea lor de iubire este cu atât mai reală cu cât este condamnată încă de la început. Deşi un medicament miraculos i-a prelungit viaţa, Hazel Grace Lancaster, în vârstă de 16 ani, are impresia că de când se ştie a fost în ”fază terminală”. Însă atunci când fermecătorul Augustus Waters, suferind şi el de aceeaşi boală cumplită, apare la întâlnirile unui grup de suport unde merge Hazel, povestea fetei va fi complet rescrisă.

În Căutând-o pe Alaska, fetele vor plânge, iar băieţii vor găsi dragoste, ”atracţie şi dorinţă în parfumul de vanilie şi ţigări pe care îl răspândeşte Alaska”. Romanul surprinde perfect intensitatea trăirilor şi disperarea care definesc adolescenţa.

scrisă de Magdalena Popa Buluc 

sursa: cotidianul.ro

Tranșee săpate adânc în limba română

Scriitorul Radu Paraschivescu, fin colecţionar de perle care provin din amplul program de siluire a limbii române, singurul cu care politicienii noștri se pot mândri că îl duc până la capăt, a mai scos de curând pe piaţă una dintre cărţile dedicate inepţiilor spuse de cei ce  conduc destinele ţării sau de “vedetele” care ne-au acaparat micile ecrane și nu vor să mai plece cu nici un chip din viaţa noastră.

Volumul “Muște pe parbrizul vieţii” este deja al treilea dintr-o serie ce se anunţă a fi aproape fără sfârșit, tot așa cum infinite par a fi prostia și grandomania emiţătorilor de perle ce apar în această amplă culegere.

“Cu opt ani în urmând am publicat prima ediţie din «Ghidul nesimţitului”, nu m-am gândit la acel fals tratat de supravieţuire în mediu ostil ca la o piesă dintr-un puzzle. Și nu mi-am spus că lângă piesa aceea s-ar cuveni să se așeze și altele, pentru a da împreună o imagine a României ultimului deceniu”, mărturisește Radu Paraschivescu în “argumentul” lucrării sale. “N-am percutat nici măcar când am pus pe piaţă, spre sfârșitul lui 2006, prima colecţie de gogomănii autohtone, sub titlul «Fie-ne tranziţia ușoară. Perle românești». În 2007, am recidivat cu “Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie”, dar tot nu am văzut ceea ce ar fi trebuit deja să-mi sară în ochi. Mă comportam ca în faţa unui desen care își dezvăluie concomitent două chipuri, dintre care distingi doar unul. Vălul mi-a căzut de pe ochi abia în 2009, odată cu «Dintre sute de clișee», o carte despre ceea ce am numit, cu o formulă care probabil că a plăcut, din moment ce a fost preluată fără ghilimele, “româna cu fixativ”. Atunci s-a produs declicul. Mi-am spus că ar fi păcat să nu fructific o perspectivă care se deschidea singură, fără forţări ale notei-aceea de a discuta, cu mijloacele comicului, două chestiuni care au cariat zâmbetul ţărișoarei: vulgarizarea comportamentului public și dispreţul pentru limba română.”

Astfel au apărut volumul “Maimuţa carpatină“ și cel pe care vi-l prezentăm noi azi, «Muște pe parbrizul vieţii: Nou catalog de perle»“.

Ca orice lucrare serioasă,  cartea e ămpărţită pe capitole dedicate câte unei “felii” din viaţa noastră: afaceri, politică, media și showbizz, cultură, sex, dragoste, sănătate, medicină, fotbal, gândire, filozofie și religie. Perlele scoase de elevi la bacalaureat “merită“ și ele un capitol întreg.

De departe, cei mai prolifici emiţători de perle sunt aleșii poporului, care au o relaţie extrem de perversă cu limba română, pe care o violează în fel și chip, din toate poziţiile.

“Asemenea intrări pe poarta din dos sunt obscure”, este de părere Ion Iliescu, referindu-se probabil la modul de a se strecura în politică al unor colegi de-ai săi de partid. Nu același lucru l-ar putea spune Iliescu despre fostul său prim ministru, Adrian Năstase, despre care crede că este “un om cu o forţă de penetrare serioasă“. Deși liber cugetător declarat, tovarășul Iliescu nu se opune din când în când câte unui dar divin pe care, înţelept, nu-l comentează: „Dacă Dumnezeu a hotărât ca eu să fiu președintele României și nu patriarhul ei, a știut de bună seamă ce face.” Dar dacă credeţi că Ion Iliescu s-a pocăit, întărcându-și faţa către cele sfinte, acest lucru este, ca să-l cităm pe acesta, “o iluzie falsă”.

Campionii absoluţi ai “dudelor” emise în spaţiul public sunt Gigi becali și Marian Vanghelie. “Eu de la opt la unșpe nu știu Dumnezeu ce-mi spune“, declară primul ortodox al ţării,  Gigi Becali, care se teme de ispite, deși nu le refuză chiar pe toate. Io mi-am pus Boom TV de-ăsta de curând. Și la Boom TV are și două canale porno. Și i-am spus lu ăla: „Bă, mie p-astea scoate-mi-le! În primul rând că n-am nevoie și, în al doilea rând, că, dacă le am, mă uit la ele”.  La capitolul sex, miliardarul cu domiciliul momentan la Poarta Albă pare a fi mare cunoscător, deși “eu i-am cerut voie preotului să mă împreunez cu nevasta mea, nu să fac sex cu ea. Că eu nu fac sex cu nevasta mea.” El le dă sfaturi și în acest sens jucătorilor săi: “Eu le spun mereu fotbaliștilor să facă dragoste normal. De la oral le tremură genunchii.” Cu un singur lucru nu se împacă Gigi Becali: “Bă, mie nu-mi place să citesc, că-mi lăcrimează ochii, mă dor ochii, m-ai înţeles?”

Marian Vanghelie are și el, oricât ar părea de ciudat, gingășiile lui: “Nu există fiinţă umană, fie că locuiește în Africa, în Asia sau în Rahova, care să nu fi văzut un film, să nu fi rupt o floare, o fată, un băiat, după cazul care este fiecare”. El este expert și în materie de căsătorie: “Calitatea unui soţ ideal și a unui om care mă știţi dumneavoastră cum sunt este ca, dacă faci, soţia să nu simtă“. El le dă sfaturi chiar și colegelor din opoziţie: “Eu o iubesc pe Roberta, dar ar trebui să-și găsească unul…un tip mai cuminte, un intelectual rasat care ar putea să se ademenească“. Cât despre Elena Udrea, el recunoaște pe șleau: “La toţi ne plac Elena”.

Indiferent însă de numele lor, fostul premier Adrian Năstase este de părere că: “Sunt situaţii în care femeile nu contează“. Academicianul Răzvan Theodorescu, apreciază însă sexul slab din motive spirituale: “Femeia este bună conducătoare de creștinism”.

Mare cunoscător de politică externă, Mircea Geoană avertizează: “Avem o problemă fiindcă Irlanda se poate răspândi”. Și tot el crede că “situaţia aceasta pare să creeze prea multă emoţie într-un pahar cu apă.”

La capitolul religie, toţi au opinii ferme. “Suntem mai ortodocși decât Papa de la Roma”, este convins Mircea Sandu. Iar Ilie Sârbu, fost teolog, este și mai ferm în convingeri: “Noi suntem un popor ortodox și lucrăm cu vecii vecilor“.

„Nimeni nu spune mai bine „Cristos a înviat!” decât primul sunet de ouă ciocnite»“, zice de-a dreptul pios, Adrian Năstase.
Maria Grapini, deși intrată de curând în politică, are șanse mari să îi ajungă din urmă pe Becali și pe Vanghelie la capitolul inepţii: “Lucrurile astea trebuie cunoscute de celelalte naţii și sigur pe lângă bogăţiile naturale și ceea ce ne-a dat Dumnezeu aici, pe pământ, specific turismului, de la resurse minerale, balneare, mare, munte, Dunăre, Deltă, toate, toate, resursa istorică, situri arheologice, suntem așa, mustim de cultură și istorie”.

Cu altă ocazie însă, Grapini a declarat că, dimpotrivă, “eîncrederea, lipsa de informaţii, manipularea, lipsa de multe ori de cultură au domnit ani mulţi și asta a făcut ca furia și dorinţa de blamare globală, fără analiză cu discernământ să se dezvolte”.

Dacă la capitolul cultură are oarece confuzii, cu privire la momentele importante din viaţă, Maria Grapini nu se poate înșela: “Bună dimineaţa. Azi, în 13 noiembrie, cu mulţi ani în urmă, am avut nunta”.

În concluzie, politicienii noștri duc o luptă aprigă cu gramatica și cu logica. Nu degeaba spune, din proprie experienţă, bănuim, senatorul Gabriela Firea că: “tranșeele noastre sunt sapate în limba română”.

Micii inculţi de azi, politicienii de mâine

Un capitol devastator este dedicat perlelor de la bacalaureat. Dăm mai jos unele dintre ele care nu mai au nevoie de nici un comentariu:

• Unii scriitori au genul feminin, alţii genul masculin. Dar numai unii au genul epic.
• Țăranii lui Creangă vorbesc o limbă fără greșeli de ortografie.
• Cratima uneori apropie, alteori depărtează.
• Numele Hyperion vine din alăturarea a două cuvinte, “hyper” și “ion”. Deci îl chema Ion, dar era mai activ.
• Cătălin o iubește pe Cătălina într-un colţ și aceasta devine nedumerită.
• Iubirea plutea în aer ca fumul de mici.
• Mircea cel Bătrân a fost înmormântat la Cozia împreună cu umbra sa.
• Ion a fost lovit simbolic cu sapa.
• Triunghiul isoscel este un patrulater cu două laturi.
• Creierul este un organ oarecum indispensabil capului.
• Inima are două atricole și două testicole.
• Poezia postumă este o poezie pe care poetul a scris-o după ce-a murit.
• Luceafărul este cea mai lungă poezie din lume și din România, deși nu s-a hotărât încă câte strofe are.
• Cătălina i-a spus lui Cătălin:”Nu pune punct, când inima îţi cere virgulă.”
• Cu acest ultim îndemn în suflet, punem și noi punct articolului nostru, dar suntem convinși că Radu Paraschivescu nu a pus decât, cel mult, punct și virgulă demersului său de a culege recoltele peste măsuruă de bogate ale inculturii “vedetelor” noastre.

de Gabriela Lupu

sursa: RL 

Opera, pe înțelesul tuturor

Opera poate părea pentru mulți un spațiu pretențios pentru a cărui frecventare și înțelegere este nevoie de cunoștințe extinse în domenii precum teatrul, muzica, baletul etc. Cartea lui Tiberiu Soare, un expert în domeniu, face ca spectacolele de operă să devină la fel de accesibile ca un film în mall.

Vi s-a părut prea îndrăzneață ultima afirmație din paragraful anterior? Ea mi-a fost sugerată de contextul în care au fost lansate majoritatea operelor celebre și în care un asemenea spectacol putea pica la premieră dacă nu plăcea unui public venit să petreacă, să mănânce și să se distreze. Compozitorii și libretiștii erau asemeni unor staruri hollywoodiene și chiar arta în sine era privită cu mai mult firesc.

Dirijorul Tiberiu Soare, ca orice maestru al domeniului în care activează, nu contribuie la încriptarea lui și îndepărtarea lui de public, ci încearcă să-l deschidă și să ofere Opera ca o alternativă plăcută de petrecere a timpului liber. „Pentru ce mergem la Operă” include tot soiul de anecdote și detalii amuzante fie din viața muzicienilor și soliștilor, fie din experiența autorului legată de operă. Exemplu: oricât de ceremonios te-ai pregăti să dirijezi „Spărgătorul de nuci” la matineu, în sală te vor aștepta tot o droaie de copii gălăgioși care își încurajează de pe scaun personajul preferat.

Faptul că această carte s-a născut în urma unor conferințe de mare succes susținute de Tiberiu Soare în 2012-2013 și care purtau același titlu ca volumul de față, face ca limbajul să fie unul colocvial și apropiat, deosebit de plăcut la citire. Autorul oferă perspectiva lui de dirijor asupra operelor celebre, detaliază modul în care pot fi montate și interpretate – „Vin ca să spun cam ce îi trece unui dirijor prin cap atunci când dirijează.”

„Pentru ce mergem la Operă?” este formată din 13 capitole, fiecare alcătuit într-un mod asemănător, astfel încât să fie ușor de urmărit. Ni se oferă un context în care a fost creată opera: detalii despre autor și viața lui, momentul în care a gândit-o, cum a fost primită la premieră etc. După care este dezbătut pe larg subiectul respectivei opere. Dar toate acestea sunt departe de o expunere rece și cronologică, sunt o percepție a dirijorului, o interpretare afectivă a lor, cu simpatii și antipatii față de un personaj sau altul și mai ales cu o intensă trăire a muzicii, Tiberiu Soare făcându-ne atenți la anumite pasaje muzicale– „Micile delicii de care te bucuri atunci când deschizi o partitură.”. Astfel Carmen nu este doar o femeie voluntară, ci și o iubitoare de libertate, Oedipe este profund uman, iar pe Don Giovanni îl vedem evoluând de-a lungul a două opere.

De remarcat sunt și titlurile inspirate ale fiecărui capitol, dar și ilustrațiile deosebite ale Mariei Surducan. „Pentru ce mergem la Operă” este o carte încântătoare în care vocea autorului se simte pregnant și îmbucurător de-a lungul paginilor și pe care merită să o scoateți din bibliotecă de câte ori plecați la Operă pentru a reciti capitolul dedicat spectacolului pe care îl veți viziona; vă va induce starea necesară pentru a privi actul artistic drept uman și divin în același timp.

Titlu: Pentru ce mergem la Operă?
Autor: Tiberiu Soare
Anul aparitiei: 2014
Numar pagini: 272
ISBN: 978-973-0-16373-5

Scris de Andreea Chebac 

sursa: bookblog.ro

Omul din spatele actorului

Titlu: Suntem ce sunt amintirile noastre
Autor: Marin Moraru
Editura: ALL
Anul aparitiei: 2013
Numar pagini: 244
ISBN: 978-973-724-665-3

„Prin structură, există actori predispuși să facă dramă și actori predispuși să joace comedie. Pe frontispiciul teatrelor există două măști, una tragică și una veselă. Una care plânge și una care râde. Una este cu colțurile gurii în sus și una cu colțurile gurii în jos. Noi aniversăm sau comemorăm cele două mari aspecte ale teatrului: comedia și drama. Comedia înseamnă cunoaștere și drama înseamnă necunoaștere. Durerea noastră, tragedia noastră, este că suntem înspăimântați de drama necunoașterii. Dacă am cunoaște, nu am mai avea cum să fim îndurerați. Mai există o mască, zic eu, care stă între cele două, și care este masca mirării. Pentru că de la mirare pornesc cunoașterea și cercetarea. Există o mică anecdotă despre doi boi care trag la jug. Unul dintre ei îi spune celuilalt: `Bou ești, mă!` `De ce?` `Pentru că tragi la jug.` `Da ce, tu nu tragi la jug la fel ca mine?` `Ba da, dar eu tocmai am început să-mi dau seama.` Momentul în care, din mirare, boul și-a dat seama ce face, ar trebui sărbătorit. Acolo începe cunoașterea.”

Cartea Suntem ce sunt amintirile noastre este un eveniment. Nu doar faptul că marele actor care este Marin Moraru s-a hotărât să ne împărtășească gândurile sale, dar și faptul că o face într-o manieră inedită. Gânduri și păreri despre lume, despre Dumnezeu, despre ceilalți actori, despre lumea teatrului, despre viață și despre moarte, despre Revoluție, despre istorie și încă despre multe, multe altele, se îngrămădesc de-a valma în paragrafe de lungimi diferite, de la câteva rânduri, la o pagină. Subiectele sunt intercalate, nu păstrează o ordine și nu se dorește epuizarea unuia înainte de trecerea la următorul. Este genul de carte, pe care eu o apreciez foarte mult, care poate fi scoasă din bibliotecă, deschisă la orice pagină, citită pentru câteva minute, apoi așezată înapoi pe raft. Cu siguranță cititorul rămâne cu ceva din experiența asta.

În amalgamul de paragrafe care scot la iveală sumedenia de imagini ce formează gândirea omului, cititorul va descoperi un Marin Moraru nebănuit, profund, cu viziuni despre viață, despre lume sau despre Dumnezeu oarecum neașteptate: „Pentru mine Dumnezeu nu este neapărat creatorul. Din tot ce am citit, din tot ce am acumulat și din tot ceea ce am înghițit până acum, am dedus că până la Dumnezeu mai există o grămadă de ființe din alte galaxii, ființe de origine extraterestră. Iar unele dintre ele chiar au intervenit în gena noastră”, sau „Nu ai cum să descoperi lumea în totalitatea ei. Poți să cunoști doar mici bucățele. Lumea e atât de complicată încât nimeni nu poate avea pretenția să o dezlege pe de-a-ntregul”, sunt gânduri care fac deliciul acestei lecturi.

Cea mai mare pasiune (și de ce nu, cea mai profundă înțelegere) o descoperim atunci când Marin Moraru vorbește despre teatru. De la scenaristică până la regie, de la actori și până la problemele administrative dintr-un teatru, autorul surprinde, cu luciditatea pe care i-o dă experiența îndelungată, o lume nebănuită. Un spectacol care se montează în nouă luni se va consuma într-o singură seară, iar pentru spectator se va reduce la acele maximum două ore cât are loc reprezentația. Dar pentru actori, pentru regizor, pentru toată echipa implicată în montare înseamnă nouă luni din viața lor. În lumina experienței pe care o are, Marin Moraru elogiază actorul, oferindu-i un loc de importanță capitală, atât în film cât și în teatru, așezându-l acolo unde îi este meritul, pe scenă, în față, unde spectatorul îl vede și de unde este apreciat, aplaudat, rechemat. Dar în același context este elogiat și regizorul. Pentru spectator, munca lui nu se vede decât în ceea ce fac actorii. Pentru spectator, pe întreaga perioadă a reprezentației, regizorul va dispărea ca figură distinctă, meritele sale fiindu-i menționate publicului abia la sfârșit, când i se va aminti că acel spectacol a fost regizat de el.

Dar pentru actor, importanța regizorului nu va fi uitată nicio secundă. Regizorul este acela care modelează atât piesa de teatru sau filmul, cât și pe fiecare actor în parte. Și, așa cum este și normal, sunt regizori buni, și sunt regizori geniali, iar impactul pe care aceștia îl vor avea asupra actorilor ține în primul rând de metoda de regizare pe care o adoptă: „Există regizori care îți arată cum să faci, există regizori care nu numai că-ți arată, îți și explică ce și cum trebuie să faci, însă numai așa cum spun ei, și există regizori care, discutând cu tine, te fac să descoperi singur sensul pe care îl doresc ei.”

Pentru că nu păstrează o anumită linie în ceea ce privește subiectele tratate în paragrafele cărții, lectura este foarte facilă. Cu toate astea, Suntem ce sunt amintirile noastre este o carte cu greutate, care oferă anumite răspunsuri, chiar dacă nu foarte satisfăcătoare, dar care ridică și anumite întrebări. Prin ea, Marin Moraru se alătură altor actori, precum Valentin Uritescu, Mircea Diaconu, Oana Pelea și mulți alții, în încercarea de a rupe barajele convenționalului și de a ne marca nu doar prin talentul lor actoricesc, ci și prin calitatea de scriitor, pe care cu talent și-o atribuie.

Scris de Ovidiu Leonte 

sursa: bookblog.ro

Cristian Ardelean – Agenţia (roman câştigător al concursului de debut organizat de Cartea Românească în 2012)

Agenţia lui Cristian Ardelean, roman câştigător al concursului de debut organizat de Cartea Românească în 2012, pare să se înscrie în categoria cărţilor what-you-see-is-what-you-get, în sensul că ce-i în guşă-i şi-n căpuşă. Nu tu rafinamente narative, universuri sofisticate sau personaje pe care e greu să pui degetul. De la cap la coadă totul se vrea de o simplitate dezarmantă, iar strategia adoptată de autor, cea a confesiunii unui personaj narator, nu e nici nouă, nici zguduitoare ca idee în sine. Asul pe care pare să fi dorit să şi-l păstreze în mânecă romancierul este cel al poveştii bine alcătuite, fără timpi morţi, cu încheieturi bine sudate, în fine, cu „poantă” şi ar fi nedrept să nu îi recunoaştem o anume abilitate în modul în care îl joacă atunci când îi vine vremea.

Agenţia din titlu e chiar o agenţie de pariuri sportive dintr-un oraş de provincie al tranziţiei autohtone. Protagonistul, un tânăr profesor de franceză suplinitor, ratat fără mari bovarisme, trăieşte de pe o zi pe alta pariind mici sume şi ferindu-se de excese. Toate bune şi frumoase, până când apare elementul care pune în mişcare o acţiune de natură să-l captiveze pe cititor. Omul nostru pune mâna pe însemnările unui bătrân jucător, nea Curcubete, care, sinucigându-se, nu mai apucă să fructifice previziunile pe care le făcuse cu privire la rezultatele unor meciuri din sezonul respectiv. O va face protagonistul, care va constata cu uimire că acest Curcubete fusese un adevărat geniu al premoniţiei și va începe să câștige bani de pe urma moștenirii veteranului.

De aici o cascadă de întâmplări relatate nu fără un anume savoir faire, cu o frazare fără farafastâcuri şi cu o naturaleţe bine simulată. Autorul construieşte câteva personaje caricaturale, micii monştri benigni ai stabilimentului (Păr-Mărunt, bruta puţină la minte, dar care te ajută la nevoie, trupeşa Marieta („Bertha”), Liţuş lesbiana), ceva mafie locală (Sandu). Portretele sunt sumare, însă destul de reuşite şi nu lipseşte o tentativă de schiţă a unui fragment de frescă socială, repede abandonată însă în favoarea acţiunii. Dialogurile, alerte, sunt veridice, nu lipsesc formulările înzestrate cu umor („Pensionarul, ca dușmanul de clasă, nu doarme niciodată”), ba chiar ni se oferă scene de umor negru:

Și atunci s-a produs tragedia, cataclismul, comédia. Sandu a șutat cu putere într-un aparat de păcănele. Ei, se pare că muncitorii făcuseră o treabă românească tipică, proastă, ca la carte. Nu fixaseră șuruburile cum trebuie în podea, picioarele metalice erau șubrede. Probabil casa de pariuri se zgârcise și luase aparate la mâna a doua. Așa că aparatul nu s-a zgârcit când a fost vorba să se supună principiului acțiunii și al reacțiunii, apoi s-a lăsat cu totul în mrejele gravitației. A căzut cu putere și sete fix peste Sandu, încă atent în jurul agenției, să vadă dacă nu cumva îmi fac apariția. Așa că aparatul și-a făcut apariția peste el. Un zgomot oribil, un trosnit cumplit de oase i-a îngrozit pe toți. Până și Lițuș, care avea o propensiune spre sadism, spre macabru, și-a făcut cruce. Pe sticla aparatului încă se mai roteau, pentru câteva clipe, fructele. Apoi s-au oprit. Patru portocale pe orizontală, și încă patru pe verticala din mijloc. Pe „gura” stilizată kitschos a aparatului țâșneau fără oprire fise de 10 și 50 de bani, care se revărsau peste rămășițele însângerate ale mahărului cu față de contabil/profesoraș. Ca dintr-o mult prea generoasă cutie a milei, avuția (foarte) recentă a agenției se cobora peste chiar primul câștigător la acel aparat. Suntem toți egali în fața morții. De-asta își și permite să ne trateze cu umor și cinism, ca pe niște neica-nimeni ce suntem. Cât despre Sandu, se îmbogățise ca un mare artist ce se voia. Post-mortem.

La apel e prezent şi un firişor de comedie romantică, dar cuplul canonic dintre profesoara de română (Ilinca) şi suplinitorul de franceză cu noroc la pariuri de construieşte un pic forţat. Nici vorbă, el nu e menit să reziste, eroul ştie vorba strămoşilor (Fortuna labilis), iar lucrurile se sfârşesc altfel decât în comediile romantice. Prin ochiurile urzelii epice pătrunde firul etic, cel cu banii n-aduc fericirea. Agenţia seamănă în multe privinţe cu un scenariu de film (nu prea rău ca atare; unii vor găsi că povestea aduce oarecum cu cea din Filantropica, mai vechea peliculă a lui Caranfil) şi e înrudit, ca tematică şi structură, cu alte romane contemporane (Cum să faci primul milion de Bogdan Costin, despre care am scris mai demult aici). Romanul nu e recomandat amatorilor de rafinamente stilistice sau de delicii prozastice, însă îl va satisface probabil în bună măsură pe cititorul care îşi doreşte mai presus de toate claritate şcolărească, story şi ceva suspense.

Posted by Wilkins Micawber

sursa

 

Lansarea cartii Teorema vie, jurnalul unei descoperiri matematice premiate in 2010 cu medalia Fields

Matematicianul francez Cédric Villani e pe punctul de a face o descoperire care îi va aduce medalia Fields, cea mai mare recunoaştere în domeniu, echivalentul premiului Nobel. Teorema vie, cartea jurnal  apărută în colecţia de ştiinţă a editurii Humanitas, este o cronică a anului care a precedat această descoperire. Lansarea cărţii va avea loc luni, 28 aprilie, ora 19.00, în Librăria Humanitas de la Cişmigiu.

Vorbesc despre Teorema vie, povestea  aventuroasă a unei demonstraţii şi a unui matematician cu intuiţii geniale, traducătorul şi prefaţatorul cărţii, Liviu Ornea, prof. dr. la Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti şi cercetător la Institutul de Matematică al Academiei Române, Radu Gologan, prof.  dr.  la Universitatea Politehnică Bucureşti, cercetător la Institutul de Matematică al Academiei Române, preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Matematice din România, dr. Dan Timotin, cercetător principal la Institutul de Matematică al Academiei Române şi Vlad Zografi, coordonatorul colecţiei Cartea de Ştiinţă a editurii Humanitas.

Împreună cu fostul lui doctorand Clément Mouhot, Cédric Villani ajunge la finalul acelui an să scrie o lucrare despre amortizarea Landau. Dar punctul de plecare, marele proiect al lui Villani, este ecuaţia Boltzmann: „Ecuaţia Boltzmann, cea mai frumoasă ecuaţie din lume, după cum i-am spus unui ziarist. Găseşti orice în ecuaţia Boltzmann: fizică statistică, săgeata timpului, mecanica fluidelor, teoria probabilităţilor, teoria informaţiei, analiza Fourier… Unii spun că nimeni nu cunoaşte mai bine ca mine lumea matematică generată de ecuaţia asta.”

Discuţiile intense şi schimburile de mailuri dintre cei doi, transcrise în volum,  sunt ghidul prin lumea fizicii matematice. Pasiunea lor duce demonstraţia şi cartea mai departe. Cedric Villani se opreşte din loc în loc pentru a introduce explicaţii şi a lămuri contribuţia unor matematicieni şi fizicieni faimoşi, ale căror ecuaţii şi teorii apar în discuţii şi sunt punctele de sprijin ale demonstraţiei. Sunt povestite întâlniri, seminarii, colocvii, conferinţe, momente sau gânduri, uneori doar mici  întâmplări din viaţa personală care au rupt blocajele. Geniul lui Villani de a identifica conexiuni îi dă şi acum ocazia de a fi omul de legătură între matematică şi fizică.  „De fiecare dată, totul e declanşat de o întâlnire. De parc-aş fi un catalizator! Şi-n plus, o credinţă fermă în căutarea armoniilor preexistente – la urma urmei, Newton, Kepler şi atâţia alţii au dat exemplul. Lumea e plină de legături nebănuite!“

Se conturează în final un traseu complet şi semnificativ  al conceperii şi verificării ştiinţifice a demonstraţiei.

Teorema vie este o carte inclasabilă, după cum şi autorul ei, Cédric Villani, e un personaj inclasabil – matematician cu intuiţii geniale, intempestiv în porniri, excentric în gusturi, pasional, nonconformist şi înduioşător de cald. Devenit încă de tânăr vedetă a ştiinţei, răsplătit cu Medalia Fields (echivalentul Nobelului) în matematică, Villani ne spune în Teorema vie povestea aventuroasă a unei demonstraţii – sau, mai curând, o pune în scenă, apelând la un arsenal literar surprinzător de bogat.

CÉDRIC VILLANI s-a născut în 1973 la Brive-la-Gaillarde, un orăşel din sud-estul Franţei, într-o familie de profesori de literatură. Pasionat de matematică din copilărie, studiază la Şcoala Normală Superioară din Paris, specializându-se în analiză matematică. În 1998 îşi susţine teza de doctorat „Contribuţii la studiul matematic al gazelor şi plasmelor”, care anunţă preocuparea sa pentru matematicile aplicate. În 2000 devine profesor la Şcoala Normală Superioară din Lyon, iar în 2009 este numit director al Institutului Henri Poincaré. Pentru contribuţiile sale în domeniul ecuaţiilor diferenţiale cu derivate parţiale din fizica statistică, Cédric Villani a primit Premiul Societăţii Europene de Matematică (2008), Premiul Fermat (2009), Premiul Henri Poincaré (2009), Medalia Fields (2010). | cedricvillani.org

de D.S.     HotNews.ro

Euro-Thriller. Cartea care arata lupta din culisele Consiliului European: Summit european e atunci cand Merkel vorbeste si 22 sefi de guverne noteaza

Europa unita „in trup, in cuget si-n simtire” e inca departe de realitate. La Bruxelles, consensul se realizeaza cu greu, caci 28 de „egoisti nationali” isi joaca muschii, incercand sa obtina in primul rand capital electoral si avantaje pentru tarile lor. In luna mai a acestui an au loc primele alegeri europarlamentare de dupa declansarea crizei financiare, care erodeaza inca finantele si economia Uniunii Europene. Cum gestioneaza mai-marii Europei aceasta problema si cum este posibil ca un telefon al lui Merkel sa faca praf sute de ore de tratative? De ce Romania e, intr-un punct, ca si Grecia si de ce Basescu „s-a certat” cu Sarkozy?

Care sunt dedesubturile intelegerilor, ce sfori se trag in culisele institutiilor europene, cum functioneaza lobby-ul voalat, dar si agresiv? Ce cazuri de coruptie apar la Bruxelles? Cati pasi ne despart de Uniunea bancara, asigurarea de somaj europeana, o Europa federala dupa modelul american, o armata si un serviciu secret comune, ale UE? Acestea  sunt cateva dintre temele cartii „Cei care trag sforile in Europa. Cine conduce cu adevarat la Bruxelles”, de Cerstin Gammelin si Raimund Loew, aparute saptamana trecuta in limba germana, la Editura Econ. E o carte care lamureste dedesubturile luptei politice din UE, promovand in cele din urma ideea pro-europeana.

Cerstin Gammelin este corespondenta la Bruxelles a publicatiei germane Sueddeutsche Zeitung, iar Raimund Loew e corespondentul televiziunii de stat austriece, ORF. Autorii, care au cativa ani de experienta jurnalistica in probleme europene, au intrat in posesia unor protocoale informale care sunt tinute la Bruxelles, asa numitele protocoale Antici. E vorba de consemnari ale discutiilor de la summit-urile UE, dar si din cadrul altor intalniri in care se pune la cale, in plen sau pe culoarele institutiilor europene, soarta a 506 milioane de cetateni.

Jurnalistii mai valorifica informatii din 75 de interviuri si discutii neoficiale cu sefi de guverne, comisari si functionari europeni, bancheri si experti. Astfel, cartea care rezulta, „Europas Strippenzieher” ( „Europas Drahtzieher” in editia austriaca) – ed. Econ, 28 februarie 2014, reuseste cu adevarat sa aduca Uniunea Europeana mai aproape de intelegerea cititorului. Si a electorului european, care este chemat la urne intre 23-25 mai 2014.

Prin dezvaluirile aduse, cartea si-a castigat in recenzii calificativul de „Euro-Thriller”. Intr-adevar, stilul si informatiile de insider o califica pentru asa ceva. Insa cartea nu deraiaza in purul divertisment, reusind sa inchege un tablou consistent al istoriei contemporane a UE. Se fac afirmatii curajoase, in care cancelarul Germaniei, Angela Merkel, e considerata un „monarh” care conduce Europa, in timp ce o serie de capi europeni „sunt degradati la nivelul unor simpli statisticieni”.

„Summit european este atunci cand Merkel vorbeste si 22 sefi de guverne noteaza”, ar fi spus un diplomat cipriot frustrat, pe care il citeaza autorii cartii. Cine nu noteaza? Francezul Hollande, caci un presedinte francez nu noteaza niciodata in public ce spune un cancelar german. Italianul Monti – caci fostul premier stie la fel de bine ca si Merkel cum merg lucrurile in Europa -, ca si luxemburghezul Juncker, care stie chiar mai mult decat ea, caci e unul dintre fondatorii Euro. Si bineinteles, englezul Cameron.

Cu toata lupta de orgolii, nu se exclude varianta crearii unui „scaun” de presedinte al UE, incepand cu anul 2017. Momentul coincide cu incheierea mandatului de cancelar al Angelei Merkel. „O femeie puternica, pentru o Europa puternica”, scriu autorii cartii, mentionand ca multi cetateni, din multe tari, spera ca „Angela Merkel s-ar putea decide atunci sa se mute din biroul de cancelar, la Bruxelles”. „Domnul” sau „doamna Europa” ar face UE „mai transparenta si mai personala, cetatenii s-ar putea raporta la persoane concrete”.

Aceasta speculatie a autorilor e un fel de PR in stil german, camuflat si subtil. Caci anterior, se mentioneaza cum, in context european, Germania incearca sa-si pastreze un profil modest, contracarandu-se astfel unele reprosuri exprimate pe la colturi, ca ar vrea sa impuna „o Europa germana”. O Europa dupa chipul si asemanarea Germaniei, in care conteaza cu precadere cifrele, performanta economica, disciplina si rigurozitatea. Modelul nu este agreat de francezi, italieni, spanioli si englezi, iar Europa de Est are aici, practic, un foarte mic cuvant de spus.

Cartea e structurata in capitole care acopera o larga paleta de activitate a institutiilor europene, de la gestionarea schiopatanda a crizei financiare, la lipsa de viziune comuna si coeziune in ceea ce priveste viitorul UE. Sunt decriptate aliantele care se fac in chestiunile energetice, puternicul lobby de firma si de stat, care duce uneori la cazuri de coruptie. Este analizata relatia cu mass-media si cum sefii de state si de guverne folosesc presa pentru a-si alimenta orgoliile si a face o figura cat mai buna, pe plan national.

Criza financiara declansata in septembrie 2008, prin prabusirea bancii americane Lehman Brothers, a lovit cu putere moneda Euro si institutiile financiare europene. In „Casa Europa” a inceput cearta cu privire la rezolvarea dezastrului care ameninta bancile europene.

„Fiecare cu rahatul lui”, i-ar fi spus cancelarul Angela Merkel in 4 octombrie 2008, presedintelui francez de atunci, Nicolas Sarkozi, dupa un dineu de la Palatul Elysee, din Paris. Ulterior, un reprezentant al delegatiei germane indulcea declaratia, spunand ca Merkel l-ar fi citat pe Goethe, cu versurile: „Fiecare isi matura in fata usii, si tot cartierul e curat”. Sarkozy pleda pentru o solutie europeana, Angela Merkel vedea salvarea bancilor ca o problema de nivel national.

Prea inceata, prea ezitanta si prea prudenta apare la inceput, pozitia cancelarului german, atragandu-i  Angelei Merkel porecla de Madame Non, adica Doamna NU. Merkel vrea austeritate si economii de stat, dupa modelul „gospodinei svabesti”. Nu vrea Euro-Bonds si nici „galeti cu bani” comune, pentru salvarea Greciei si a altor potentiali candidati. In Germania se vehiculeaza scenarii si se fac calcule „de dezastru”, in cazul iesirii Greciei din zona Euro.

Citam din carte, o discutie intre cancelar si un consilier al sau:

„Merkel: Deci ce se intampla daca Grecia renunta la Euro?
Consilier: Atunci, in 24 de ore, s-a dus si Ciprul.
Merkel: Si pe urma?
Consilier: Nu stim precis.
Merkel: Portugalia?
Consilier: Nu stim. E posibil ca Portugalia sa iasa si ea, peste o saptamana.
Merkel: Si apoi?
Consilier: S-ar putea sa urmeze Italia. Dar s-ar putea intampla sa nu se intample asa. Nu se poate prevedea cu certitudine. Ne putem pregati, insa nimic nu poate fi planificat in mod sigur.
Merkel: Daca nu stiu ce se intampla atunci cand fac ceva, atunci nu fac”.

Dialogul este simptomatic nu doar pentru gandirea cancelarului Merkel, ci si pentru gandirea germana, in general. Siguranta, predictibilitate, risc stiut si controlat. Aceasta atitudine a dus la multe frecusuri si amanari in procesele de decizie din UE, legate de criza dar nu numai. Daca, cu Sarkozy, Merkel a intrat la un moment dat in rezonanta, pe principiul „ne cunoastem deja bine si oarecum ne-am aranjat”, noul presedinte francez, Francois Hollande, a inceput sa teasa la broderia sudica din constructia virtuala a unei Europe scindate in Nord si Sud.

Intre timp, rigiditatea lui Merkel s-a inmuiat, caci pierderile bancilor germane angajate in Grecia ar fi fost aproape un risc sistemic si deloc de ignorat. In plus, dupa o vizita in China si luarea la cunostinta a ingrijorarilor premierului de atunci, Wen Jiabao, referitoare la pierderile exportului chinez datorate crizei euro, Merkel il asigura pe acesta ca „va face totul, ca increderea sa fie redobandita”. Si a facut, in consens european general si cu binecuvantare chinezo-americana.

Chiar daca inca se simte criza, iar in dulapurile bancilor europene mai exista „multe schelete”, acestea nu vor fi scoase nicidecum la suprafata in anul electoral. Se cunoaste absenteismul euroelectoral, ca si modul in care euro-scepticii, extremistii si populistii nationali incearca sa sape la radacina UE. Din pacate, in loc de consens si actiune comuna, orgoliile sunt la locul lor. La Bruxelles circula gluma ca „in Europa sunt toti egali, iar unii si mai egali”. Greii Europei decid, uneori printr-un telefon sau sms, iar restul spune „da”.

O data insa, a indraznit si presedintele unei tari mai mici si care nu se afla in Clubul Euro, sa spuna NU. „Basescu sparge zidul tacerii”, scriu autorii cartii. Se intampla in 28 octombrie 2010, in sala 50.1, cand se discuta posibilitatea retragerii dreptului de vot al tarilor care si-au depasit limita de deficit bugetar. Merkel apeleaza la articolul 7 din Tratatul de la Lisabona, incercand sa situeze „vina bugetara” pe acelasi plan cu incalcarea drepturilor fundamentale ale omului, a democratiei si libertatii.

„Presedintele Romaniei e primul care se opune. El considera propunerea germano-franceza ca imposibila, prin punerea pe picior de egalitate a drepturilor umane fundamentale, cu bugetele echilibrate”, se scrie in carte. Cu aceeasi pozitie, ii urmeaza premierul luxemburghez Jean-Claude Juncker, colegul sau spaniol Jose Luis Zapatero si cel grec, Giorgios Papandreu.

Sarkozy e enervat, Merkel tace. Lovitura finala o da premierul bulgar, Boiko Borisov, fost antrenor de karate. Presedintele Consiliului European Herman Van Rompuy sintetizeaza in limbaj institutional european infrangerea duo-ului Merkozy cu privire la retragerea dreptului de vot pentru derapaje bugetare: „N-am ajuns mai departe de stadiul analizei. Insa vom verifica in continuare propunerea”.

Plus pentru Romania. In rest, momentele in care tara noastra este evocata in carte sunt strict statistice, sau bile rosii, cum este cea legata de coruptia europarlamentarului Adrian Severin. Alaturi de Grecia, in Romania se inregistreaza cea mai mare amenintare cu saracia, intr-un procent de 23%. In coada clasamentului e si salariul minim al romanilor, de 0,92 euro/ora. Astfel, nu e de mirare ca, de exemplu in  macelariile din Germania, romanii lucreaza pe „salarii ale foamei”.

Si totusi, privilegiul este de a fi fost admisi „in Club”, am zice noi. Un club al Marilor Egoisti, dupa cum zic autorii cartii. Un club care daca vrea sa reziste, trebuie sa se regandeasca si sa-si convinga electoratul, in luna mai, ca merita sa iasa la urne pentru el.

de Dani Rockhoff     HotNews.ro

10 cărţi despre femei puternice care au făcut istorie în literatură

Viaţa femeilor, prejudecăţile cu care s-au luptat, visele şi dorinţele lor au fost mereu un subiect atractiv pentru autorii literaturii mondiale.

De la protagoniste neînfricate, care luptă pentru realizarea visurilor lor şi până la manifeste feministe, iată 10 cărţi, propuse de Huffington Post, pe care orice femeie trebuie să le citească.

1. “Mistică feminină”, de Betty Friedan

În timpul noului val al mişcării feministe din anii ’60 din America, Betty Friedan a jucat un rol semnificativ în provocarea conştiinţei femeilor neinteresate de politică. Cartea sa, intitulată “Mistica feminină” a stârnit vii controverse privind individualitatea feminină golită de conţinut şi existenţa unui ceva dincolo de pustiul interior pe care îl descoperise la femeile pe care le intervievase.

2. “Culoarea sentimentelor”, de Kathryn Stockett

În orăşelul Jackson din  Mississippi, în anii ’60, trei femei care în mod normal nu ar fi avut nimic în comun se leagă printr-o prietenie incredibilă. Ceea ce le apropie este un proiect secret care le primejduieşte viaţa, o carte ce pune în discuţie convenţiile sociale considerate tabu ale vremii lor.

“Culoarea sentimentelor”, romanul de debut al autoarei Kathryn Stockett, este ceea ce se cheamă un fenomen literar: o carte care a fost respinsă de aproape cincizeci de editori şi agenţi, publicată în cele din urmă de “Penguin Group” şi primită cu un entuziasm extraordinar de librării, cluburi de carte, bloggeri şi critică literară.  Drepturile de traducere au  fost vândute în mai mult de 30 de ţări, iar Steven Spielberg a decis să implice studiourile DreamWorks în ecranizarea cărţii.

3. “Cum să fii femeie”, de Caitlin Moran

Cartea este o colecţie de poveşti, întâmplări şi amintiri din copilăria autoarei (şi nu numai) care au marcat-o pe parcursul vieţii.  Au transformat-o în femeia care încearcă să se ridice deasupra tuturor stereotipurilor şi să fie fericită şi mulţumită de ea.

Pe parcursul lecturii o să realizezi că nu eşti singura femeie care îşi face griji pentru cum îi stă părul, sau că este prea grasă, sau că pur şi simplu nu este perfectă. Caitlin Moran ne încurajează să acceptăm faptul că nu putem fi perfecte şi că nu ar trebui să ne lăsăm descurajate de standardele imposibile şi absurde ridicate de bărbaţi la adresa noastră.

4. “Povestirea cameristei”, de Margaret Atwood

“Povestirea cameristei” este o operă de science-fiction sau de ficţiune speculativă. Este scrisă de autoarea canadiană Margaret Atwood şi publicată prima oară de către editura “McClelland and Stewart” în 1985. Amplasată în viitorul apropiat, într-o teocraţie totalitară, care a răsturnat guvernul Statelor Unite, “Povestirea Cameristei” explorează tema subjugării femeii.

5. “Portocalele nu sunt singurele fructe”, de Jeanette Winterson

Jeanette, orfană sensibilă, inteligentă şi rebelă este adoptată de o familie de evanghelişti din nordul industrializat şi mohorât al Marii Britanii. Copilăria ei devine un amestec suprarealist de predici, catehism, zornăit de tamburină în orchestra bisericii şi adaptare târzie la rigorile sistemului educativ. Însă, pe măsură ce Jeanette se apropie de adolescenţă, cariera de misionar pentru care o pregăteau părinţii începe să-şi piardă aura, tânăra îşi descoperă o sexualitate deloc ortodoxă, iar liniştea familiei se destramă.

6. “Persepolis”, de Marjane Satrapi

“Persepolis” este revizitarea, la persoana întâi, a copilăriei pe care Marjane Satrapi şi-a petrecut-o la Teheran, într-o familie cu convingeri de stânga, implicată în mişcări politice încă de dinainte de Revoluţia Iraniană. Urmează, repovestit prin prisma propriei experienţe, conflictul dintre Irak şi Iran, anii petrecuţi la liceu în Viena revenirea în Iran şi plecarea definitivă în Franţa, toate episoadele alcătuind, puse cap la cap, un bildungsroman. Vălul care acoperă, de regulă, sensibilele chestiuni legate de politică, religie şi istorie se ridică în cartea autoarei stabilite în Franţa pentru a face loc multor nuanţe de gri camuflate în imagini exclusiv alb/negru.

7. “Clopotul de sticlă”, de Sylvia Plath

Unicul roman al marii poete Sylvia Plath, a devenit pentru tinerii din anii ’70 ceea ce era “De veghe în lanul de secară” pentru tinerii din anii ’50 – cartea arhetipală care oglindeşte propria lor experienţă, indiferent cât de distorsionată e imaginea reflectată în oglindă. “Clopotul de sticlă” prezintă un eveniment crucial al maturităţii eroinei – încercarea de a se sinucide şi salvarea ei accidentală –, dezvăluind motivele acestei tentative de a se auto-anihila: moartea tatălui ei.

8. “Culoarea purpurie”, de Alice Walker

În 1982, romanul scriitoarei Alice Walker a fost distins cu Premiul Pulitzer. Este o carte cutremurătoare, despre viaţa unei fete de culoare din statele sudiste, supusă la violenţe fizice, psihice şi sexuale de către tatăl şi apoi soţul său. Steven Spielberg a transpus aceasta dramă pe marele ecran în 1985.

9. “Jane Eyre”, de Charlotte Bronte

Una dintre cele mai puternice femei din istoria literaturii, Jane Eyre este o tânără care trece prin multe greutăţi în viaţă, după ce a rămas fără părinţi şi a fost crescută de o mătuşă rece.

Publicat în 1847 şi devenit, între timp, un clasic al literaturii britanice, romanul a fost ecranizat de peste 15 ori şi are suficiente elemente ce pot face din el un exemplu timpuriu de scriere ficţională feministă.

10. “Splendida cetate a celor o mie de sori”, Khaled Hosseini

Khaled Hosseini spune în “Splendida cetate a celor o mie de sori” povestea unei iubiri coborâte parcă din vechile poeme persane, a unei prietenii care nu se dă în lături de la sacrificiul suprem şi a unui oraş care, în ciuda tuturor vicisitudinilor, se încăpăţânează să renască din propria-i cenuşă. În timp ce pe fundal se derulează evenimentele care au marcat istoria Afganistanului în ultimii treizeci de ani – ocupaţia sovietică, jihadul dus împotriva ei, războiul civil şi teroarea instaurată de regimul taliban –, două femei cât se poate de diferite descoperă cât de mare este puterea dragostei şi ce orori pot fi îndurate în numele ei.

sursa: monitorul

sursa foto 

Cealaltă față a lunii – Scrieri despre Japonia

 

Titlu: Cealaltă față a lunii
Autor: Claude Levi-Strauss
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Giuliano Sfichi
Numar pagini: 224
ISBN: 978-973-463-498-9

 

„Gândirea japoneză nu pare nici să anihileze subiectul: în loc de cauză, ea face din acesta un rezultat. Filozofia occidentală a subiectului este centrifugă: totul pleacă de la el. Modul în care gândirea japoneză concepe subiectul pare mai curând centripet. La fel cum sintaxa japoneză construiește frazele prin determinări succesive, mergând de la general la special, gândirea japoneză plasează subiectul la capătul cursei: el rezultă din modul în care grupuri sociale și profesionale din ce în ce mai restrânse se încastrează unele într-altele. Subiectul redobândește astfel o realitate. El este aidoma locului ultim unde se reflectă aparențele sale.”

Cealaltă față a lunii este prima scriere de antropologie cu subiectul Japonia pe care am citit-o vreodată. Extrem de interesant, subiectul este tratat de Claude Levi-Strauss în mai multe conferințe, introduceri sau prefețe la anumite texte de antropologie, dar și în lucrările sale. Acest volum adună mai multe astfel de scrieri, care dezvoltă diferite aspecte ale Japoniei privită din punct de vedere antropologic. De la Spiritul Jomon la Sunete, culori, mirosuri, gusturi și până la Diferențe majore între gândirea orientală și cea occidentală, de la felul în care este perceput și procesat Țârâitul insectelor și până la diferite simboluri și tradiții, colecția de texte din volumul de față aduce în discuție subiecte extrem de interesante.

Unul dintre lucrurile observate la poporul japonez și amintit de mai multe ori în carte este faptul că anumite acțiuni se desfășoară în sens invers față de felul în care se desfășoară ele în occident. Astfel, dacă în occident olarul învârte roata cu piciorul drept, în sensul invers acelor de ceasornic, în Japonia ea este trasă, tot cu piciorul drept (deși Claude Levi-Strauss susține undeva în carte că de fapt este împinsă cu piciorul stâng) în sensul acelor de ceasornic, dacă în occident ața se introduce în ac, în Japonia ața se ține fix iar acul este adus către ață, iar dacă în occident călărețul urcă pe cal prin partea stângă, în Japonia el încalecă pe partea dreaptă. Evident, pentru fiecare dintre aceste fenomene topsy-turvy, de inversare a acțiunilor, există explicații antropologice foarte clare și valide. Spre exemplu, încălecatul se făcea prin partea dreaptă pentru că exista „obiceiul epocii ca războinicul să țină un arc lung în mâna stângă, yunde, sau mâna cu arcul, și să apuce frâul cu mâna dreaptă, mette, sau mâna pentru cal.” (din comentariile lui Junzo Kawada în cadrul convorbirii pe care Claude Levi-Strauss a avut-o cu acesta în 1993).

Deși prima călătorie pe care a făcut-o autorul în Japonia a avut loc în 1977 (ele fiind 5 în total), pasiunea pentru această țară a început, potrivit propriilor sale scrieri, din copilărie, odată cu obiceiul tatălui său de a-i oferi la diferite ocazii câte o stampă japoneză. Claude Levi-Strauss le-a colecționat, le-a catalogat și așa s-a născut pasiunea lui pentru Țara Soarelui Răsare. Mai târziu mulți japonezi, artiști sau critici, l-au „certat” pentru această pasiune, pentru că se pare că stampele sunt de fapt un fel de artă vulgară în Japonia, iar colecționarea acestora, o activitate trivială.

Mi s-au părut extrem de interesante atât descrierea insulei Ryukyu, cât și comentariile cu privire la obiceiurile care stau la baza vieții acestei insule – păstrate până în ziua de azi – unde femeile trăiesc separat de bărbați, unde matriarhatul este încă în floare, iar religia este cea pre-creștină. Începând de la arhitectura locuințelor (imediat în spatele porții, în curte, se află un paravan care blochează vederea spre interiorul curții) și până la ritualurile religioase care declară anumite zone din aceste insule ca fiind sacre, bărbaților interzicându-li-se accesul, totul pare desprins din povestiri vechi, despre o Japonie ancestrală, a cărei existență pare de mult dispărută.

Miturile Japoniei, cărora Claude Levi-Strauss le găsește corespondent în alte zone ale lumii, fie în America, fie în Europa și chiar în Africa, păstrează un japonism, un element aparte, specific acestei țări. Spre exemplu, mitul Iepurelui din Inaba își are ecoul în mituri precum cel al caimanului (crocodilul sud-american) sau cel al cocorului (la amerindienii de limbă salish, de pe coasta Pacificului), însă ambele sunt tratate în povestiri separate, deși nu li se acordă tot atâta importanță ca și în occident, unde sunt în general contopite într-o singură istorie.

Cartea se încheie cu un interviu pe care Claude Levi Strauss l-a oferit pentru Junzo Kawada pentru televiziunea națională niponă, NHK. Din acest interviu am descoperit de fapt până unde a mers pentru Levi-Strauss pasiunea pentru stampele japoneze. Tot aici este completată lista miturilor și tradițiilor nipone, comune cu cele occidentale, precum mitul nipon yanaoshi, „reînnoirea lumii”, sau cel al pedepsirii bogaților, care sunt „obligați să-și excreteze avuțiile” pentru a fi luate de săraci, care se regăsesc și în occidentul secolului al XII-lea, când nou-alesul Papă trebuia să stea „pe un scaun care avea fundul găurit – numit „tron stercoral”, adică tron excremențial – și de acolo, împărțea bogății” […]. În general acest interviu este revelator. El reușește să apropie cititorul de autor prin puterea destăinuirii.

Scris de Ovidiu Leonte 

sursa: bookblog.ro

“Dacă nu eşti în stare să râzi când lucrurile merg prost, atunci sau eşti mort sau îţi doreşti să fii” – despre “Sub dom”, de Stephen King

Răsuflu adânc de 2-3 ori înainte să deschid o carte de dimensiuni considerabile şi, odată ce intru în brânză, nu mă înfrânez până nu termin şi ultima pagină. Apoi, rămâne doar o lipsă imensă – mă ataşez de personaje, de tabieturile lor, de gândurile lor. Intru în poveste. Aceeași senzaţie am avut-o şi după ce am răpus mamutul ăsta născut de Stephen King. Sub dom (Editura Nemira) este cartea schimbărilor psihicului uman în stare de tensiune, cartea unei ipoteze posibile, dar nedovedite, cartea condiţiei umane în toată gloria ei sordidă.

Acţiunea romanului începe atunci când Dale ‘Barbie’ Barbara încearcă să plece din orăşelul care îi pricinuise numai necazuri, însă o barieră se pune în calea libertăţii sale. Un dom care pică din cer şi care izolează oraşul de restul lumii cu un impact rapid, tăios, precis. Ciocnirea unui avion de peretele domului, despicarea tuturor lucrurilor din calea sa (case, copaci, maşini, râuri, lacuri, oameni) sunt evenimentele care preced suita de întrebări şi nedumeriri pe care Barbie şi toţi locuitorii din Chester’s Mill le au.

Imediat după căderea domului, precum cuţitul unei ghilotine invizibile, Barbie se împrieteneşte – ulterior prietenia evoluând în ceva mai mult – cu Julia Shumway, patroană, administrator şi jurnalistă la ziarul săptămânal din oraş, Democratul, divortaţă de 10 ani. Dar asta nu e singura prietenie care se leagă. Pe măsură ce citeşti realizezi că încet, dar sigur, se formează două armate, două baricade ce ar putea da startul unui război în interiorul unui clopot cât un oraş – o perspectivă înfricoșătoare. Moartea şefului poliţiei din Chester’s Mill, Howard ‘Duke’ Perkins, sădeşte neputinţă şi nesiguranţă în sufletele tuturor locuitorilor acestui orăşel, determinându-i să ia decizii disperate. Ȋn aer planează frica şi neputinţa. Este un oraş cu adevărat rupt de lume. Totuşi, niciun locuitor nu foloseşte încă termenii “înăuntru” şi “afară” – subconştientul nostru este înclinat să nege situaţiile noi, mai ales când se anunţă a fi atât de grele. Dar, când aud pentru prima oară, la singurul post de radio local care mai funcţionează, că se află sub un dom, cele mai negre temeri li se confirmă. “dom” nu mai e un substantiv comun. “dom” devine un nume de care toată lumea va auzi în curând. Devine “Domul”. Iar hazardul Domului are să devină în nici o săptămână hazardul războiului, căci aici cele două părţi inamice cresc cât vezi cu ochii, iar un conflict, unul apocaliptic, este iminent.

Secretele noastre. Puterea lor. Planurile noastre. Urzelile lor.

Stephen King

Reflectoarele din jurul domului îndreptate în sus ca şi cum ar semnala o premieră de mare succes la Hollywood le creează locuitorilor senzaţia că sunt nişte insecte într-un terariu luminat. Cu un prim ales care îi mănâncă din palmă, o a treia aleasă mai tot timpul drogată din cauza unor pastile care să-i atenueze durerea de coloană şi cu un şef de poliţie în exerciţiu pe care nu îl duce mintea prea mult, Big Jim ia decizii de unul singur, susţinute de cei trei. Aşa se face că celui de-al doilea ales îi vine ideea de a spori numărul poliţiştilor şi îşi făureşte o armată formată aproape în totalitate din oameni pe care îi poate controla uşor. Junnior Rennie, fiul alesului şi duşmanul de moarte al lui Barbie, care cu o zi în urmă omorâse două fete, a doua zi va ajunge şi el ajutor special de şerif.

La numai trei zile de la neobişnuita întâmplare, spaima intră şi mai adânc pe sub pielea oamenilor atunci când aleşii (Big Jim) hotărăsc să înceapă raţionalizarea alimentelor, când mai au încă atâta hrană. Asta înseamnă că situaţia va mai dura ceva vreme şi că cei aleşi de orăşel să-i conducă nu au habar de nimic. Apoi, Barbie se dovedeşte a fi un fost militar.

Viaţa sub Dom intensifica totul. Linda avea impresia că se aflau sub el nu de câteva zile, ci de ani şi ani.

După încercări eşuate de penetrare a domului, nimic nu mai rămâne de făcut pentru cei din afară. Locuitorii de sub dom sunt pe cont propriu. Ȋnsă adevăratul pericol ce-i paşte pe toţi nu este faptul că Big Jim doreşte supremaţia şi că îndârjirea celorlalţi de a nu-i acorda credit cauzează daune colaterale. Primejdia cea mai mare o reprezintă nişte cantităţi uriaşe de propan, achiziţionate de Big Jim, Andy Sanders şi alţi câţiva acoliţi pentru o afacere cu droguri, care se va dovedi a fi una dintre cele mai mari din State. Ȋn curând vor ieşi la suprafaţă lucruri deranjante pentru Big Jim. Dar oare va mai conta? Sfârşitul situaţiei – orice ar însemna acest sfârşit – e periculos de aproape.

Şi dacă vă întrebaţi care este ipoteza de care vorbeam mai sus, ei bine, este vorba despre existenţa extratereştrilor. Că Domul este opera extratereştrilor este una din multiplele teorii elaborate atât de cei dinăuntru, cât şi de cei din afară. Alţii vin cu teorii care de care mai ciudate: opera vreunei superputeri a răului pe Pământ, un Lex Luthor în lumea reală, opera unei ţări renegate (cum ar fi Coreea de Nord), un fenomen meteorologic sau biologic, o fiinţă vie, un hybrid de E. coli. Atunci când visăm nu realizăm că visăm, deci ipoteza unui vis este exclusă. Un lucru e cert, ei sunt cobaii.

Spre deosebire de alte romane SF, cu precădere cele de dinainte de 2000, şi faţă de alţi scriitori reprezentativi de romane SF, Stephen King plasează acţiunea cărţilor sale în prezent și pe Pământ. Ȋn cartea de faţă este vădit inspirat de lumea înconjurătoare şi de tendinţa oamenilor de a prevesti şi a citi despre apocalipse. Exact asta ne-a servit şi nouă – o apocalipsă sub un dom, o oală sub presiune. Putem presupune că s-a inspirat de la Robert Heinlein, care s-a concentrat foarte mult pe aspectul morbid şi în acelaşi timp realist, sau, de ce nu, de la Douglas Adams, care a introdus elementul de comic în SF. Pentru că, da, de-a lungul cărţii există numeroase momente de un comic specific american. Iar King doreşte să-şi motiveze umorul în situaţia în care cartea este încadrată şi la categoria horror:

Dacă nu eşti în stare să râzi când lucrurile merg prost – să râzi şi să faci puţin circ –, atunci sau eşti mort sau îţi doreşti să fii.

Iniţial voiam să scriu un articol despre diferenţele dintre carte şi serial, dar scenariştii, dintre care şi Stephen King, nu au respectat firele pe care se întinde povestirea. După primele 70 de pagini citite am notat 11 diferenţe (închipuiţi-vă câte diferenţe aş fi remarcat în 1200 de pagini!). Am renunţat. Aş putea spune că nu au păstrat decât ideea domului şi numele personajelor, deşi autorul cărţii s-a implicat direct în realizarea serialului. Pentru cei ce vor citi sau au citit cartea, serialul va fi o dezamăgire, tocmai din această cauză. De altfel, dacă facem abstracţie de carte, serialul nu e deloc rău.

Este interesant cum scriitorii de romane SF reuşesc să reflecte realităţi în operele lor şi, în acelaşi timp, deprimant că unii cititori le găsesc doar nişte scriituri bine documentate. Stephen King ne arată CUM SĂ NU NE PURTĂM în astfel de situaţii (cartea e un adevărat ghid de supravieţuire în condiţii extreme), cum tragicul poate lua locul normalului în scurt timp, datorită gândirii noastre neprihănite, şi că viaţa noastră este darul cel mai de preţ. Sub Dom reprezintă tabloul ideal al sentimentului când întâlnim situaţii în care nu vedem nimic, dar totuşi e ceva acolo. Pot concluziona cele două volume într-o singură propoziţie:

Speră tot ce poate fi mai bun, pregăteşte-te pentru tot ce poate fi mai rău.

*
Găsești cele două volume aici.

scrisă de Tibi Oprea

sursa: hyperliteratura.ro 

Despre leacuri inca nestiute si remedii miraculoase – o dezbatere pornind de la romanul Fascinatie de Ann Patchett

Joi, 17 octombrie de la ora 19.00, la Librăria Humanitas Kretzulescu are loc o dezbatere despre leacuri încă neştiute şi remedii miraculoase ascunse în jungla amazoniană pornind de la cutremurătoarea temă propusă de romanul Fascinaţie de Ann Patchett, publicat la Editura Humanitas Fiction în colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu.

Invitaţi la dezbatere sunt: Elisabeta Lăsconi, critic literar, Virginia Costeschi, editor BookMag.eu, Carmen Toader, psihoterapeut, traducătoarea acestui roman şi Vlad Mixich, jurnalist. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu.

Roman finalist la Orange Prize for Fiction, 2012 si inclus pe listeleTime Magazine’s Best Books of the Year, 2011 • Publishers Weekly’s Top 10 Books, 2011 • Amazon Best Books of the Month, June 2011 • Christian Science Monitor Best Books, 2011 • Barnes & Noble Bestsellers, 2011 • Salon Book Award, 2011 • O, The Oprah Magazine Best Summer Books, 2012. Este în curs de traducere în peste 30 de ţări.

Captivantă odisee exotică, magistrală proză de atmosferă care surprinde magia, dar şi ororile junglei amazoniene, Fascinaţie este un roman provocator despre moralitate şi miracol, adevăr şi iubire, ştiinţă şi sacrificiu. Dincolo de apele năvalnice şi anacondele gigantice din Rio Negro, un savant enigmatic descoperă formula unui medicament care poate schimba viaţa femeilor pentru totdeauna. Experimentele doctorului Annick Swenson sunt însă învăluite de mister, căci ea refuză să ţină legătura cu finanţatorii proiectului. Trimisă pe urmele faimoasei cercetătoare, tânăra Marina Singh va întâmpina, în inima întunericului, provocări peste puterea ei de imaginaţie.

Fascinaţie de Ann Patchett este recomandat de Elizabeth Gilbert, autoarea bestsellerului Mănâncă, roagă-te, iubeşte: „… este un roman de aventuri trepidant, iar personajele lui fac dovada unui curaj nebunesc în lupta pe viaţă şi pe moarte cu pericolele pe care le înfruntă.”

„Patchett e o povestitoare excelentă, care îi pune pe oamenii cei mai obişnuiţi să se confrunte cu situaţii excepţionale, exotice, pentru a afla cine sunt cu adevărat. O aventură extraordinară, narată în stilul fluid şi plin de suspans al lui Ann Parchett, atât de pasionantă, încât cititorul nu mai vrea să se sfârşească.” – comenteaza Publishers Weekly.

„Romanul fascinează prin întrebările profunde, personajele puternice şi revelaţiile cutremurătore.” – scrie Daily Telegraph.

de D.S.     HotNews.ro