Tag Archives: Studii şi articole

Joseph Pulitzer, jurnalistul născut pe malul Mureşului, care a făcut istorie în Statele Unite

by Premiile Pulitzer, cele mai prestigioase distincții ale jurnalismului american, au fost acordate pentru prima dată în 1917, la inițiativa jurnalistului de origine maghiară Joseph Pulitzer. Născut la 10 aprilie 1847, în localitatea maghiară Mako (Macău), situată pe malul Mureșului, în apropiere orașul Nădlac, Joseph Pulitzer a fost fiul unui evreu maghiar înstărit, comerciant de grâne. Mama lui era catolică și avea origine germană. Fratele lui mai mic, Albert, s-a pregătit să devină preot. Joseph a copilărit la Budapesta, fiind educat în școli private și de învățători particulari, conform pulitzer.org. La vârsta de șaptesprezece ani, Joseph a încercat să se înroleze […]Premiile Pulitzer, cele mai prestigioase distincții ale jurnalismului american, au fost acordate pentru prima dată în 1917, la inițiativa jurnalistului de origine maghiară Joseph Pulitzer.

Născut la 10 aprilie 1847, în localitatea maghiară Mako (Macău), situată pe malul Mureșului, în apropiere orașul Nădlac, Joseph Pulitzer a fost fiul unui evreu maghiar înstărit, comerciant de grâne. Mama lui era catolică și avea origine germană. Fratele lui mai mic, Albert, s-a pregătit să devină preot. Joseph a copilărit la Budapesta, fiind educat în școli private și de învățători particulari, conform pulitzer.org.

La vârsta de șaptesprezece ani, Joseph a încercat să se înroleze în Armata austriacă, în Legiunea Străină a lui Napoleon al III-lea, ce urma să plece în Mexic sau în armata britanică pentru serviciul în India. A fost respins din cauza vederii slabe și a sănătății fragile, probleme cu care s-a confruntat toată viața. În cele din urmă, el a ajuns la Hamburg, unde a fost recrutat să lupte în armata unionistă, în Războiului Civil american (1861-1865). Pulitzer a ajuns la Boston în 1864. El vorbea franceză și germană, însă nu știa limba limba engleză. S-a înrolat într-o unitate de cavalerie formată în principal din germani și a luptat un an de partea Nordului.

Joseph Pulitzer a devenit cetățean american

După război, Joseph a ajuns în orașul St. Louis din Missouri, unde a avut mai multe slujbe minore și a început să studieze singur engleza și dreptul la biblioteca din oraș. Aici l-a întâlnit pe Carl Schurz, editor la ziarul german ”Westliche Post”. Impresionat de inteligența tânărului Pulitzer, acesta i-a oferit o slujbă de reporter în 1868.

Pulitzer a devenit cetățean american în 1867 și a fost admis în barou în 1868. La vârsta de 25 de ani, în 1872, Joseph Pulitzer a devenit editor al ziarului, iar în 1878, el a ajuns proprietarul publicației ”St. Louis Post-Dispatch”. John A. Dillon, patronul ziarului ”Westliche Post” a fost de acord să unifice ziarul său cu cel al lui Pulitzer. Astfel, la 12 decembrie 1878 apărea noul ”St. Louis Post and Dispatch”. Numele a fost scurtat devenind ”The Post-Dispatch”, iar numărul de pagini a crescut de la 4 la 8.

Și-a construit o reputație de jurnalist întreprinzător și neobosit. A lucrat la fiecare aspect al publicației și a atacat în paginile sale toate faptele murdare care se petreceau în oraș. El a făcut dezvăluiri ce-i privea pe evazioniști, jocurile de noroc, fraudele legate de asigurări, monopolurile, corupția din oraș. El considera ziarul un instrument al adevărului însă în timp și-a făcut numeroși inamici. Tirajul ziarului a crescut la câteva mii devenind un succes de presă.

Cu toate că era o persoană încăpățânată, Joseph Pulitzer a fost unul dintre cei mai iscusiți editori ai acelor ani, un pasionat cruciat împotriva guvernanților necinstiți, un ziarist care nu căuta senzaționalul pentru a fi competitiv, un vizionar care a îmbogățit pe deplin această profesie, scrie Agerpres.

La 19 iunie 1878 s-a căsătorit cu Kate Davis și au avut șapte copii: Ralph, Lucille, Katherine, Joseph Jr., Edith, Constance și Herbert.

A renunțat la locul din Senatul SUA

La începutul anilor 1880, sănătatea sa a început să se degradeze (a orbit în 1889). În acest context, Pulitzer s-a hotărât să cumpere ziarul ”New York World” pentru suma de 346.000 de dolari de la omul de afaceri Jay Gould (1836-1892), care pierdea 40.000 de dolari pe an încercând să publice acest ziar.

Familia Pulitzer s-a mutat la New York, unde a construit pentru publicația sa o un sediu de 16 etaje, cea mai înaltă clădire din oraș în acel moment (1890). În 1884 a devenit senator de New York, însă a renunțat la această demnitate după numai doi ani, pentru că îi era imposibil să își conducă publicația de la Washington.

Ziarul său a sprijinit alegerea președintelui Grover Cleveland (1884) și a strâns bani pentru ridicarea piedestalului pe care a fost înălțată Statuia Libertății (1886)

”Precizie! Concizie! Acuratețe!”

Moto-ul lui Pulitzer, afișat în redacție, era ”Precizie! Concizie! Acuratețe!”. El considera că faptele trebuie relatate simplu și direct. Cu toate acestea, când William Randolph Hearst (1863-1951) a cumpărat ziarul concurent, ”New York Journal” (1895), Pulitzer a uitat de crezul său. Între cele două publicații s-a declanșat o luptă crâncenă pentru cititori. Pentru a crește vânzările cu orice preț, cele două publicații au început să relateze povești șocante, cu titluri exagerate, și să folosească o mulțime de fotografii și caricaturi.

Rivalitatea a fost intensificată de declanșarea războiului spaniolo-american (1898). După ce a încercat mai mulți ani să-l depășească pe Hearst, Pulitzer a realizat în cele din urmă nebunia lui și s-a întors la crezul său, de a relata doar faptele.

Joseph Pulitzer a murit la 29 octombrie 1911, pe fondul unei insuficiențe cardiace, la vârsta de 64 de ani. Prin testamentul său, el a donat două milioane de dolari în vederea înființării Școlii de Jurnalistică de la Universitatea Columbia (deschisă la 30 septembrie 1912) și a fondat premiile Pulitzer, cele mai prestigioase distincții pentru jurnalism. În prezent, premiile sunt acordate anual la 21 de categorii.

Preluare de pe site-ul cocoon.ro – Scris de Came

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/joseph-pulitzer-jurnalistul-nascut-pe-malul-muresului-care-a-facut-istorie-in-statele-unite

Harta limbilor oficiale ale ţărilor lumii

harta-limbi

Probabil că puţini şi-au pus vreodată întrebarea „Câte limbi oficiale are fiecare ţară din lume?”. Un utilizator al reţelei Reddit a făcut, însă, cercetări şi a construit o hartă a ţărilor lumii colorată în funcţie de numărul limbilor oficiale.

Pentru realizarea acesteia au fost studiate Constituţiile ţărilor, pentru că acolo se arată cu certitudine care este limba oficială a fiecărui stat, scrie Gândul.

Există state care nu au declarat nicio limbă oficială, cum ar fi Statele Unite sau Mexic, dar există state, cum ar fi India, care au peste 10 limbi oficiale. Indienii au nu mai puţin de 16.

Trei limbi oficiale: Belgia, Bosnia şi Herzegovina, Rwanda, Seychelles, Elveţia, Vanuatu, Papua Noua Guinee.

Patru limbi oficiale: Austria, Bahrain, Spania, Singapore.

Cinci limbi oficiale: Palau

Unsprezece limbi oficiale: Africa de sud

Şaisprezece limbi oficiale: India

sursa

Multe profesii de bază de astăzi, printre care cele de chirurg şi de scriitor, vor dispărea la mijlocul acestui secol din cauza inteligenţei artificiale

indexPotrivit datelor lor, în traducerea limbilor străine acest lucru se va întâmpla în jurul anului 2024, iar în scrierea eseurilor la sfârşitul ciclului secundar – până în anul 2026.

Se afirmă, de asemenea, că tehnologia automată va înlocui şoferii de camioane până în anul 2027, iar vânzătorii vor deveni inutili prin anul 2032, notează Rador.

Inteligenţa scriitorilor romancieri va muri în jurul anului 2049, iar a chirurgilor – până în anul 2053. Inteligenţa artificială va înlocui inteligenţa umană peste 45 de ani, probabilitatea fiind de 50%, susţin cercetătorii. Iar peste 120 de ani, în opinia lor, toate locurile de muncă vor fi ocupate de computere. Cercetarea a fost efectuată de Universitatea Oxford în colaborare cu Universitatea Yale, informează Lenta.ru.

sursa: descopera.ro

Pe 28 iunie 1883, ziaristul incomod Mihai Eminescu, conducătorul jurnalului conservator „Timpul”, este arestat

Pe 28 iunie 1883, ziaristul incomod Mihai Eminescu, conducătorul jurnalului conservator „Timpul”, este arestat și apoi internat forțat într-o clinică de boli nervoase. Câțiva eminescologi s-au aplecat cu acribie, mai ales în ultimii ani, asupra misterelor acestei zile. Profesorul Nicolae Balint ne oferă, în exclusivitate, un interviu cu profesorul Nae Georgescu, autorul lucrărilor Boala și moartea lui Eminescu si Eminescu. Ultima zi la Timpul (Dosar de presă). Cartea argumentelor, printre multe altele dedicate poetului și jurnalistului nationalist Mihai Eminescu. În lucrarea din urmă, eminentul eminescolog tratează exact această zi de 28 iunie 1883, când prim-redactorul ziarului „Timpul” își publică ultimul editorial de presă dedicat, parca previzionar, condiției libertății presei și a jurnalistului.

Cartea lui Nae Georgescu „este o minutioasa  refacere a zilei de 28 iunie 1883 in biografia politica a poetului. Sunt aduse si comentate marturii din presa, din arhive, din scrisori, amintiri si comentarii despre poet, totul cu scopul de a afla cat a fost boala omeneasca si cat a fost interventie brutala, care a dus la indepartarea pentru totdeauna a lui Mihai Eminescu din presa si din viata publica”, se afirmă în prezentarea lucrării.

„Eminescu nu era un simplu articlier la ziarul TIMPUL, el dezvolta adevarate teorii sociale, economice si politice, toate  incomode si mai ales nepotrivite in contextul in care, prin alianta care se discuta la nivelul cel mai inalt european, tara noastra trebuia sa renunte la apararea romanilor din Transilvania, lasand definitiv soarta lor in mainile Imperiului Austro-Ungar. Pe de alta parte, Eminescu era un puternic agent de influenta a opiniei publice, scrisul sau fiind mereu asteptat, temut si respectat”, se mai arată în această prezentare.

„Autorul arata cum toti prietenii lui Eminescu, incepand cu junimistii de frunte, ca Titu Maiorescu, Theodor Rosetti ori Iacob Negruzzi, si sfarsind cu ziaristii foarte apropiati, ca Ioan Slavici ori I.L.Caragiale,  parasisera, de fapt, aceasta corabie pentru a se imbarca in  echipele puterii, poetul ramanand singurul ziarist  pe baricadele opozitiei, alaturi de cativa membri marcanti ai acesteia, ca Al. Lahovari ori Mihail Kogalniceanu, care, insa, erau oameni politici, parlamentari angajati, nu ziaristi propriu-zisi. Mai mult, propriul sau ziar, TIMPUL, care a castigat victorii de presa rasunatoare datorita lui Eminescu, ei bine, ziarul isi schimba directia si orientarea si imediat confirma nebunia marelui poet. Cartea desfasoara cu febrilitate documente de acest fel, rezultand un Eminescu tragic, prins intr-o  capcana fara putinta de iesire, dar in acelasi timp puternic, luptator: el a cazut luptand.”. In interviul de mai jos, Nae Georgescu consideră, cu sublinierea autorului intervievat, că „MARELE OM DE PRESĂ, CEL CARE A FĂCUT ISTORIE ÎN PRESA TIMPULUI ȘI A BĂGAT PRESA ÎN ISTORIE, A FOST ÎNVINS TOCMAI DE CĂTRE PRESĂ”. Cu mențiunea noastră că presa respectivă, cu care s-a luptat Eminescu în întreaga sa carieră de jurnalist, om politic și militant pentru România Mare, devenise expresia unei conjurații politice, de sorginte austro-ungară.

Eminescu s-a născut pe 20 decembrie 1849

Nicolae Balint: Moartea lui Eminescu – așa cum este ea descrisă în cărțile de literatură care reprezintă obiectul de studiu al elevilor de diferite grade – este departe de adevăr. De ce această tăcere (enigmă) după atâția ani și mai ales acum când putem să ne exprimăm liber?

Profesorul-Nae-Georgescu-la-Premiile-Eminescu-Ziaristul-Foto-Cristina-Nichitus-RonceaNae Georgescu: Să ne înțelegem: moartea lui Eminescu nu este subiect de manual școlar. Într-un manual se prezintă mai mult opera autorului, se comentează, se analizează, se propune ca model. Viața lui Eminescu nu se cunoaște prea bine, și avem motive să credem că el însuși n-a fost prea darnic cu informații despre sine, dimpotrivă: multe lucruri le-a ascuns, pe altele le-a uitat, altele n-a crezut că-i interesează și pe alții…În fond, ce înțelegem noi prin viața cuiva, fie el scriitor, ziarist, om politic sau simplu cetățean? Ce înălțime a avut, ce culoare aveau ochii sau părul, dacă era șchiop sau surd, dacă se îmbrăca în gri sau negru, etc., etc.? Noi avem multe vieți ale lui Eminescu, mai ales romane, dar și biografii romanțate sau cronologii, care de care mai interesantă, mai captivantă. Sub semnul adevărului, niciuna nu seamănă cu alta, dar de asta nu trebuie să dea seama manualele școlare. Aici e nevoie de o scurtă notă biografică. În privința morții lui Eminescu, sau a altor momente importante din curgerea vieții poetului, s-au scris extrem de multe lucrări și autorii lor chiar că nu se potrivesc unii cu alții, încât manualul școlar nu poate face față. În privința bolii lui Eminescu, de asemenea. Chiar despre ziua nașterii lui Eminescu sunt multe opinii diferite. Noi sărbătorim 15 ianuarie, dar să știți că Eminescu s-a născut pe 20 decembrie (cu un an în urma, respectiv 1949 – nota red. AN). S-a instituit un obicei cultural, cum și de ce să-l schimbăm? În general eu cred că Eminescu trebuie să existe și dincolo de manual, că trebuie să-l gândească nu numai elevii ci și oamenii maturi, cu sau fără școală – cu sau fără manual. Pentru ei e bine să se știe că există o știință, eminescologia, care caută mereu adevăruri, reformulează, readuce în atenție documente vechi, găsește și pune înainte documente noi… Este o știință vie, și, ca orice e viu, este mereu în mișcare .

„Eminescu a fost sacrificat la 33 de ani pentru integrarea României în Europa de atunci”

La 40 de ani neîmpliniți Eminescu era un om tânăr, avea toată viața înainte. Cine și mai ales de ce ar fi avut interesul să-l elimine pe Eminescu?

Sunt complexe politice în jurul personalității lui Eminescu (nu în jurul vieții, ci al personalității sale) care țin de geopolitica momentului, de înaltele interese de stat ale momentului. Suntem în 1883, la 33 de ani abia împliniți ai poetului, și el a trebuit să fie sacrificat, ca ziarist și om politic, pentru ceea ce am putea numi integrarea României în Europa de atunci. Pe fondul unei crize a bolii sale de nervi s-a declanșat o stratagemă de reținere, apoi de îndepărtare a lui din presă – și din acest an, 1883, până în 1889, anul morții sale, el n-a mai putut reintra în viața publică. O puternică presiune politică, dar și mediatică, a făcut ca Eminescu să-și piardă definitiv credibilitatea ca ziarist și om politic. ASTFEL CĂ MARELE OM DE PRESĂ, CEL CARE A FĂCUT ISTORIE ÎN PRESA TIMPULUI ȘI A BĂGAT PRESA ÎN ISTORIE, A FOST ÎNVINS TOCMAI DE CĂTRE PRESĂ.

„Cu Eminescu nu ne putem sălbătici – cu această cădere în calculator, însă, da”

Cum caracterizați relațiile lui Eminescu cu Titu Maiorescu?

Ca relație, legătura dintre ei a fost exemplară. Când spuneți la plural, relațiile, cred că vă referiți la oscilațiile prieteniei lor. I-a încălzit sau răcit și lumea din jur: au iubit uneori aceeași femeie, s-a gelozit unul pe altul pentru sucese… Maiorescu a umblat mult în poeziile lui Eminescu, schimbând sensuri, interpretând . Nu e numai vina lui că urmașii lui, ai lui Maiorescu așadar, l-au preluat orbește, l-au confundat cu poetul și au crezut că chiar acesta, poetul, a scris așa cum ne transmite primul lui editor. Este și vina lor: trebuia să verifice. Oricum, în căderea lui Eminescu de la 1883, Maiorescu a fost acela care a ridicat de la pământ…poezia sa. El l-a lansat ca poet național – într-un climat în care lumea în știa pe Eminescu mare ziarist național. E greu de judecat, adică de dat sentințe; oricum, vă repet, nu e treabă de manual și de minți tinere, în formare: chestiunea privește românul matur, deplin format și informat, capabil să-l iubească și pe Maiorescu – și pe Eminescu, adică să facă diferența dintre ei. Altfel, să știți – asta le spun și tinerilor mei învățăcei: nu-l iubim mai mult pe Eminescu urându-l pe Maiorescu. Ura nu naște iubire, n-o sporește. Curentul antimaiorescian de astăzi nu este de loc fertil. Nu uitați că Titu Maiorescu a întemeiat, la noi, critica literară ca instituție. O literatură fără critică este fără coloană vertebrală, nu are verticalitate și axiologie. Iar astăzi critica literară este înăbușită de o literatură spontană, abundentă, sălbatică pe mari segmente, care se dispensează de critică. Dinspre această dispensă vine și ura față de Maiorescu.

Generația mea a crescut cu Eminescu, dar și înaintea generației mele și după aceasta – chiar și acum – Eminescu rămâne la fel de actual. Cum explicați acest fenomen și acest interes într-o lume (ca cea actuală) care pare că-și pierde sau uită reperele identitare?

O explic exact în sensul celor spuse mai sus: critica literară, întemeiată de Maiorescu, și-a făcut datoria și l-a pus pe Eminescu acolo unde îi era locul, în sufletul românilor, apărându-l, menținându-l acolo. Să ne înțelegem: Eminescu nu e așa, ca un cântec popular, ca o doină continuă pe care o ascultăm cu emoție de neam. Cine-l trăiește astfel este doar un om simplu. Eminescu este un poet de idei, un filosof în poezie – și asta nu ți-o mai spune spectatorul natural al rapsodului din popor, asta ți-o spune critica, estetica, stilistica. Actualitatea lui Eminescu înseamnă și ridicarea din cultura populară (sau de calculator, e tot una) la aceste categorii ale gândirii, adică el este actual pentru că actualizează, prin opera lui, filosofia, ideile, frumosul estetic bine cultivat. Cu Eminescu nu ne putem sălbătici – cu această cădere în calculator, însă, da.

Extras dintr-un interviu oferit ActiveNews prin amabilitatea lui Nicolae Balint, redactor șef al noii ediții a„Ziarului de Mureș”, ce urmează să apară integral în următorul număr al publicației. Primul număr al noii ediții a săptămânalului mureșan, în care puteți găsi o serie de materiale interesante, îl puteți citiAICI.

Foto si Video Nae Georgescu: Ziaristi Online

http://www.activenews.ro/

Cele 11 zile. Motivul din spatele dispariţiei misterioase a faimoasei scriitoare Agatha Christie

Image result for agatha christie 1926Pe 3 decembrie 1926, Agatha Christie s-a ridicat din fotoliul său, a urcat scările şi a sărutat-o de noapte bună pe fiica sa de doar 7 ani, Rosalind. După ce a coborât, s-a urcat în maşina sa şi a dispărut timp de 11 zile.

Dispariţia ei a provocat o mobilizare masivă. Agatha Christie era o scriitoare faimoasă, în cazul dispariţiei ei au fost alocaţi peste 1000 de poliţişti şi sute de civili. Pentru prima dată în istorie fiind implicate şi avioane în cadrul cercetărilor, informează History Extra. 

Secretarul de stat de atunci, William Joynson-Hicks, a urgentat căutările. Doi dintre cei mai faimoşi scriitori de proză criminalistică din Marea Britanie, Sir Arthur Conan Doyle, creatorul lui Sherlock Holmes şi Dorothy L. Sayers, au fost contactaţi pentru a-i ajuta pe poliţişti în cadrul căutărilor.

La scurt timp, poliţiştii au detectat maşina scriitoarei. Vehiculul a fost găsit abandonat în Nelands Corner. Însă în maşină nu era niciun semn al prezenţei scriitoarei sau a altei persoane. La câteva zile, presa a început să creeze ipoteze privind dispariţia ei. Unele  tabloide afirmau că aceasta s-a sinucis, în timp ce altele considerau că este doar un tip de publicitate mascată. Chiar şi un mediu a încercat să o localizeze pe Agatha cu ajutorul puterilor sale, la cererea lui Arthur Conan Doyle.

În a doua săptămână de căutări, veştile privind dispariţia scriitoarei s-au răspândit cu rapiditate, imaginea ei aflându-se pe prima pagină din New York Times.

Pe 14 decembrie, la 11 zile de la dispariţia ei, Agatha Christie a fost localizată. A fost găsită în siguranţă într-un hotel din Harrogate, dar circumstanţele stranii prin care a ajuns acolo au ridicat noi întrebări. Însăşi scriitoarea nu a putut să le furnizeze poliţiştilor informaţii privind modul în care a ajuns la hotel.

Sursa: Wikimedia Commons

Poliţiştii au ajuns la concluzia că Agatha Christie a plecat de acasă şi a călătorit până în Londra cu maşina. Apoi a cumpărat un bilet de tren până în Harrogate. Aceasta s-a cazat la hotelul Swan Hydro, dar a utilizat numele Theresa Neele, numele amantei soţului ei.

Agatha nu a încercat să atragă atenţia asupra ei, însă un membru al formaţiei a recunoscut-o şi a anunţat autorităţile. Atunci când soţul său a venit să o ia de la hotel, Agatha nu s-a grăbit să plece, chiar l-a pus să o aştepte în hol în timp ce ea se schimba într-o rochie de seară.

Agatha Christie nu a discutat niciodată despre cele şate zile în care a dispărut misterios. Soţul său a declarat că femeia a avut o pierde de memorie, dar conform biografului Andrew Norman, romanciera s-ar fi aflat într-o transă psihogenică – o afecţiune rară produsă de traumă şi depresie.

Norman susţine că modul în care Agatha a adoptat o nouă personalitate şi eşecul de a se recunoaşte în ziar sunt semne ale amneziei psihogenice. La scurt timp, scriitoarea şi-a revenit şi a început din nou să scrie, dar nu a mai putut accepta infidelităţile soţului ei, de care a divorţat în 1928. Mai târziu s-a căsătorit cu arheologul Sir Max Mallowan.

scrisă de Oana Bujor

sursa: descopera.ro

sursa foto 

 

 

Modul unic şi fascinant prin care comunicau incaşii

Un antropolog sugerează că marea civilizaţie pre-columbiană „scria” cu ajutorul unor şnururi înnodate numite ”khipu”.

De multe ori s-a pus problema cum o civilizaţie atât de dezvoltată, precum incaşii, cu o întindere de aproximativ 5.000 de kilometri pe teren accidentat şi cu oraşe măreţe a putut exista fără cuvântul scris. Era nevoie de o reţea complexă de comunicaţie, astfel limbajul exprimat vizual era esenţial, scrie Curiosity.

O dovadă în acest sens sunt aceste khipu, reprezentate în imaginea de mai jos. Se credea că sunt doar pentru reprezentarea valorilor numerice, dar cronicile spaniole din secolul XVI afirmă că aceste şnururi înnodate transmiteau mesaje mai complexe.

Credit: Muzeul Larco/Wikipedia

Dovezile recente provin după căderea imperiului incaş. În secolul al XVIII-lea, când ultimii incaşi luptau împotriva conducerii spaniole, existau numeroase rebeliuni, acestea fiind „scrise” în khipu. Antropologul Sabine Hyland este încrezătoare că şnururile înnodate provenite din regiunea Collata reprezintă sunete fonetice. Deşi traducerile acestora sunt dificile (dacă nu imposibile), este un pas important în înţelegerea uneia dintre cele mai influente civilizaţii din istorie.

De asemenea, şnururile analizate la Collata se diferenţiază de restul. În timp ce altele au noduri la intervale regulate şi sunt fabricate numai din bumbac, cele din Collata sunt fabricate din mai multe materiale precum păr de animal şi fibre metalice şi sunt înnodate doar la un capăt, probabil pentru a nu se despica.

Prin colectarea informaţiilor de la localnici şi intervievarea descendenţilor celor care (probabil) au trimis aceste mesaje, cercetătoarea a putut descifra ultimele trei şnururi dintr-un khipu, reprezentând numele expeditorului.

Deşi este cale lungă până la descifrarea întregului mesaj (să nu mai vorbim de întreaga limbă), descoperirea poate avea implicaţii majore . Spre exemplu, culorile khipu-urilor numerice nu au fost probabil alese la întâmplare aşa cum s-a crezut până acum.

scrisă de Alexandru Voiculescu 

sursa: descopera.ro

Johann Gutenberg: fără acest om, cărţile nu ar fi existat

Pe 24 iunie se împlinesc 616 ani de la naşterea inventatorului tiparului cu litere mobile din metal, Johann Gutenberg.

Prima presă tipografică, ce folosea litere mobile şi cerneală pe bază de uleiuri, a făcut ca toate cărţile şi informaţiile cuprinse în acestea să devină mult mai accesibile publicului larg. Procedeul inventat de el a fost atât de revoluţionar, încât a rămas neschimbat timp de patru secole.

Biblia lui Gutenberg a fost prima carte din Europa produsă în masă şi a ieşit de sub tipar pe data de 23 februarie 1455. Publicarea sa a marcant evoluţia tehnologică a lumii.

Înainte, doar bogaţii îşi permiteau să aibă cărţi, volumele fiind extrem de scumpe pentru că erau, de fapt, transcrieri făcute de mână.

Nu se ştie cu exactitace câte volume ale Bibliei lui Gutenberg au fost tipărite la acel moment, dar se crede că ar fi vorba despre 150-180 de cărţi.

Citeşte mai multe despre viaţa lui Johann Gutenberg AICI