Louise Glück – despre

https://achievement.org/achiever/louise-gluck/

Viața lui Octavian Goga – scurt film documentar

George Orwell: „Scriu din pur egoism, pentru a mă răzbuna pe adulţii care m-au umilit în copilărie”

Deși i-am citit cu siguranță cărțile, măcar 1984 sau Ferma animalelor, tot atât de sigur e că nu știm foarte multe despre el.

Născut ca Eric Arthur Blair în Motihari, Bihar, India, scriitorul şi-a schimbat ulterior numele în George Orwell. Se presupune că acesta ar fi fost preocupat de reputația părinţilor săi în timpul în care ar fi fost vagabond. A avut mai multe pseudonime, dar acesta i s-a părut cel mai anglican. “It is a good round English name.” Prenumele „George” a fost inspirat din cel al Sfântului Patron al Angliei, iar „Orwell” a fost luat de la râul cu același nume din Suffolk, Anglia. Când s-a născut, avea o soră în vârstă de 8 ani pe nume Marjorie, iar când el împlinea 8 ani, o altă soră venea pe lume, Avril. Părinţii săi au fost Ida Limozin Blair şi Richard W. Blair, plasat în Motihari pentru munca sa în cadrul Departamentului de Opiu al (British) Indian Civil Service. Orwell își amintește că tatăl său era un om aspru care întotdeauna îl refuza.

A studiat dreptul la Inns of Court din Londra. Se spune că i-a influenţat foarte mult scrisul. Ȋnsă multiplele experienţe de viaţă l-au întărit şi i-au definitivat stilul de scris:

● Ȋn copilărie, era bătut adesea de un coleg de la şcoala-internat în care învăţa, Sf. Ciprian, perioadă povestită în Such, Such Were the Joys. Eseul nu a fost publicat decât după moartea lui. Tot acolo se întâlnea zilnic cu viitorul scriitor Cyril Connolley. Deşi toţi prietenii săi îl vedeau fericit, în aceeaşi perioadă el scria despre copilăria mizeră pe care a avut-o.

● Venind dintr-o familie din clasa de mijloc, părinții săi nu-și puteau permite să-l trimită la o școală privată scumpă, aşa că Orwell s-a străduit să câștige o bursă și și-a acoperit cea mai mare parte din cheltuielile de școlarizare la Şcoala Eton.

● În perioada 1922-1927, Orwell a lucrat ca poliţist în Birmania, pornind pe urmele tatălui său. După promovarea examenului, a devenit asistent al inspectorului de poliţie în Indian Imperial Police, Birmania. A lucrat mai ales în nordul Birmaniei, ceea ce i-a conferit informaţii de primă mână pentru romanul său Zile birmaneze şi pentru eseul Shooting an Elephant.

● Ȋntre 1928 şi 1932 a locuit în Paris şi Londra. Ȋn Londra, se plimba prin împrejurimile sale și prin mahalale şi făcea cunoştinţă cu şomerii şi nevoiaşii. Ȋn Paris, a trăit într-un cartier al clasei muncitoare şi, pentru a putea scrie în continuare, şi-a găsit un loc de muncă ca plongeur (spălător de vase). Aceste experienţe i-au permis să cunoască îndeaproape clasa muncitoare şi sărăcia din Marea Britanie, probleme care au fost descrise cu detalii vii în prima sa carte, Down and Out in Paris and London.

Toată viaţa sa este plină de lucruri interesante, dar există şi multe amănunte mai ciudate pe care nu toţi le cunosc despre vestitul scriitor:

● Orwell dorea să se înscrie în armată, însă problemele medicale au fost un impediment; spera chiar la un rol politic în „Home Guard”. După ce a fost respins, a lucrat, din 1940 până în 1943, pentru BBC Eastern Service. Nu-l încânta deloc faptul că lucra pentru Ministerul Informaţiilor (la BBC), informarea pe care o făcea legat de cel de-Al Doilea Război Mondial nu i se părea esenţială, aşa că şi-a dat demisia în 1943 şi a revenit la meseria de scriitor.

● Odată, Eric a făcut o păpuşă voodoo din săpun unui prieten de care nu îi plăcea. Când s-a dovedit că acel copil chiar a fost rănit, Eric a abandonat ideea înspăimântat. A mai făcut năzbâtii, s-a dat drept o femeie care a scăpat de obezitate sau i-a trimis inspectorului din orașul Southwold un șobolan mort de ziua lui.

● Profesorul său de franceză de la şcoala Eton era nimeni altul decât scriitorul Aldous Huxley.

● Ȋn Birmania, şi-a lăsat mustaţă şi și-a făcut câteva tatuaje pe încheieturile degetelor de la mâini.

● Se fac des confuzii între cartea 1984, a lui George Orwell, şi 1974, a lui David Peace; 1984 a fost finalizată de autor chiar înainte de moartea sa. Cartea se concentrează în jurul luptei fără succes a unui individ împotriva unui regim atotputernic. Poţi citi pe Hyperliteratura o recenzie a cărţii.

● Ferma animalelor este o satiră alegorică a Revoluției Ruse din octombrie 1917 și, mai presus de toate, despre cum toate lucrurile au mers extrem de prost în Uniunea Sovietică.

● În 1936, Orwell a trăit în nordul Angliei, investigând viața clasei muncitoare și a șomerilor din Lancashire și Yorkshire. A scris o carte bazată pe condițiile de trai, financiare și de sănătate de acolo, publicată în 1937. Ȋn cea de-a doua parte a cărţii, scriitorul discută despre relevanţa socialismului în îmbunătăţirea vieții. Cartea se numeşte The Road to Wigan Pier.

● Ȋn primele 6 luni ale anului 1937, Orwell a fost soldat; a condus o unitate militară pentru P.O.U.M., un partid marxisto-anarhist care lupta pentru republicani împotriva fasciştilor lui Franco. A fost împușcat în gât pe frontul din Aragon, în Spania. Glonțul i-a ratat doar o arteră. Era deja slăbit din cauza tuberculozei, așa că a petrecut o mare parte din timp recuperându-se. Cartea sa, Omagiu Cataloniei, reprezintă unul dintre cele mai realiste jurnale ale acelui război.

● Era obişnuit să aibă servitor, aşa că, atunci când a revenit în Southwold, îşi supăra familia aruncând gunoaie peste tot, aşteptând ca ceilalţi să cureţe după el.

● A devenit tutore pentru un copil cu handicap și a fost profesor la Liceul pentru băieţi din Hawthorns timp de câteva semestre. În 1933, a devenit profesor la Frays College din Uxbridge, iar după ce s-a îmbolnăvit prima oară de tuberculoză, nu a mai predat niciodată.

● A lucrat cu jumătate de normă într-o librărie numită Booklovers’ Corner în Hampstead Heath. Proprietatea a devenit în cele din urmă pizzerie, iar în prezent adăposteşte un fast-food.

● A fost şi căsătorit. A întâlnit-o pe Eileen O’Shaughnessy la o petrecere și atunci i-a spus prietenului său: „Acesta este genul de fată cu care mi-aș dori să mă căsătoresc.” S-au căsătorit în iunie 1936 și s-au mutat în micul sat Wallington, într-o cabană numită „The Stores”. Şi-au cultivat propriile legume, şi-au deschis un magazin foarte mic în afara cabanei și au crescut capre și pui. Amândoi au iubit aventura, chiar şi faptul că trăiau într-o cabană reprezenta o aventură: era slab încălzită și curgea apă prin acoperișul de tablă care făcea un zgomot teribil atunci când ploua.

● Eileen a studiat psihologia, iar odată a avut un curs de engleză susţinut de JRR Tolkien. Fratele său mai mare, de care era foarte ataşată, a fost ucis de o bombă în cel de-Al Doilea Război Mondial.

● Aveau un cocoş pe nume Henry Ford, o oaie pe nume Muriel şi un poodle pe care îl chema Marx. Nu departe de ferma lor se afla o altă fermă care se numea Manor Farm, nume pe care, împreună cu numele oii sale, le-a folosit în cartea Ferma animalelor.

● În luna iunie a anului 1944, George și Eileen au adoptat un copil de o lună şi l-au numit Richard Horatio Blair. În luna septembrie, s-au mutat într-un apartament în Islington, la 27b Canonbury Square. Eric i-a permis fiului său Richard să doarmă cu un ciocan în pat în loc de obişnuitul ursuleţ de pluş.

● Titlul iniţial al cărţii 1984 a fost “Last Man in Europe”. Cea mai mare parte a fost scrisă în 1948, anul definitivării romanului fiind una dintre ipotezele titlului cărţii (simpla inversare a ultimelor 2 cifre din an). Altă teorie ar fi că anul 1984 ar fi apărut în cartea lui Jack London, Călcâiul de fier, ca şi în The Napoleon of Notting Hill, de GK Chesterson. Iar soţia lui Eric a şi scris un poem intitulat „End of the Century, 1984”.

● Exteriorul Ministerului Adevărului, din romanul 1984, este inspirat din faţada Casei Senatului, folosită de Ministerul Informaţiei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (unde a lucrat Eileen). Acum aparţine Universităţii din Londra.

● În martie 1945, în timp ce Orwell era corespondent de război, Eileen a suferit de histerectomie. A murit pe masa de operație, la 39 de ani, când inima i s-a oprit din cauza anesteziei. Prietenii l-au îndemnat pe Orwell să plaseze copilul (Richard) spre a fi adoptat din nou. Orwell a refuzat și a continuat să aibă grijă de copil, singura sa legătură cu Eileen. Ulterior, disperat după o companioană și o mamă pentru Richard, Orwell a început să cunoască mai multe femei, dar nu a avut succes. Sonia Brownell, o femeie care lucra la aceeaşi publicaţie ca și vechiul său prieten Cyril Connolley, i-a fost până la urmă soaţă, dar nu pentru că îl plăcea, ci pentru banii proveniţi din vânzarea cărţilor sale. Oricum, George nu ar mai fi trăit mult timp. După moartea lui, Sonia a fugit cu averea pe care i-a lăsat-o şi nu l-a crescut pe Richard, în ciuda dorinţei scriitorului. Copilul a fost crescut de mătuşa lui, Avril, împreună cu soţul ei.

● Ferma animalelor era așezată de bibliotecari la secţiunea „Literatură pentru copii” pentru ca mesajul cărții să nu ajungă la adulţi, însă George intra în fiecare bibliotecă şi muta cartea la secţiunea potrivită.

● Şi-a făcut un duşman din H.G. Wells, autor pe care îl aprecia în copilărie. În eseul Wells, Hitler and the World State, Orwell scria: „perspectiva unilaterală, imaginația mărginită care pe vremea lui Eduard al VII-lea făceau din Wells un vizionar și un profet, acum îl transformă într-un gânditor superficial și depășit.” H.G. Wells i-a răspuns acestuia într-o scrisoare: „Eşti un rahat.”

● Nu a fost numai jurnalist și prozator, ci și poet, chiar și numai ocazional. A scris 17 poeme, care au fost bine primite de public.

● El a inventat Big Brother. Nu vestitul show de televiziune, ci omniprezentul dictator din 1984. “Big Brother is watching you”. De asemenea, acesta a fost votat cel mai înfricoşător personaj din literatură într-un sondaj de pe site-ul librăriei AbeBooks. Voldemort, personalul din seria Harry Potter, a ocupat locul doi.

● A contribuit la mişcarea anti-comunistă. Ȋn 1949, a compilat şi a prezentat Departamentului de Cercetare Informaţii Persoane o listă cu 37 de scriitori şi jurnalişti care se presupuneau a fi comunişti. Lista îl cuprindea şi pe actorul Charlie Chaplin.

● A scris mai mult de 350 de articole de-a lungul carierei de jurnalist. A scris de asemenea scenarii, o piesă de teatru, 29 de colecții de povestiri scurte şi trei cărți semi-autobiografice. A fost redactor literar la „Tribune” și corespondent de război pentru „The Observer”. De asemenea, a scris în mod regulat la „Manchester Evening News”, spre sfârşitul vieţii sale.

● Ȋntr-un eseu din 1946, Orwell ne expune motivul pentru care scria: “Din pur egoism. Ca să par interesant, deştept, ca să se vorbească despre mine, să fiu ţinut minte după moarte, pentru a mă răzbuna pe adulţii care m-au umilit în copilărie etc. etc. Este o nerozie să pretinzi că ăsta nu e un motiv şi încă unul puternic.”

●Numele lui Orwell a rezonat cu mulți artiști muzicali. David Bowie, Eurythmics și Pink Floyd, toți au înregistrat albume inspirate din scrierile lui Orwell.

● Robert Colls spunea despre el că “era un dezrădăcinat. A mers la Eton, dar nu făcea parte din clasa superioară. A servit ca poliţist colonial în Birmania, dar s-a îndepărtat de Raj. A devenit un intelectual căruia îi displăceau intelectualii şi un socialist care a distrus aproape toate formele de socialism. Nu-şi avea locul nicăieri.”

● George Orwell a murit de tuberculoză pe 21 ianuarie 1950, la vârsta de 46 de ani, la Londra. Din cauza tuberculozei, a fost internat în spitale de mai multe ori începând cu anul 1947. A fost înmormântat într-un cimitir din Anglia, Sutton Courtenay, Oxfordshire. Pe mormântul său scrie simplu: “Aici se odihneşte Eric Arthur Blair. Născut la 25 iunie 1903. Decedat la 21 ianuarie 1950″.

Ȋn afară de cărțile menționate mai sus, la Editura Polirom i-au mai apărut: O gură de aer, O fată de preot, Cărți sau țigări.

scrisă de Tibi Oprea

articolul integral, la sursa: hyperliteratura.ro 

 

Un poet rătăcit – Nina Cassian

Scriitorul Ciprian Măceşaru: „În ziua în care nu voi mai simţi entuziasm pentru literatură să ştiţi că am murit“

Ciprian Măceşaru este un scriitor cunoscut, dar a dat lovitura acum câţiva ani cu un excepţional volum de convorbiri cu criticul literar Dan C. Mihăilescu.

La zece ani după momentul debutului, Ciprian Măceşaru e deja un nume important pe scena literară autohtonă. Poet, prozator, jurnalist cultural, dar şi toboşar în câteva trupe cunoscute, Ciprian Măceşaru e un intelectual viu şi proaspăt, curios, mare iubitor de literatură, pe scurt, unul dintre acei oameni pe care nu-i poţi vedea altfel decât în mijlocul cărţilor. A fost de acord sa stea de vorbă cu noi despre proiectele sale trecute şi viitoare, despre colaborarea şi prietenia sa cu Dan C. Mihăilescu, dar şi despre cum arată o zi obişnuită din viaţa lui sau despre ce se întâmplă, astăzi, pe scena literară de pe la noi.

„Weekend Adevărul“: Într-o lume a ultraspecializărilor, dvs. reproduceţi un model cvasi-renascentist: scrieţi literatură în mai multe genuri, desenaţi, sunteţi toboşar, faceţi reviste culturale. Nu vă e teamă că ritmul acesta şi diversitatea preocupărilor (voiam să spun, a talentelor) vă vor risipi/ consuma?

Ciprian Măceşaru: Cred că, până la un punct, risipirea este reală. Îi admir pe cei care se ocupă serios de un singur lucru, însă eu sunt un hedonist cu o curiozitate pantagruelică. Mor de plăcere să încerc activităţi cât mai diverse. Totuşi, dintre preocupările mele, scrisului îi acord cea mai mare atenţie.

scrisă de Florina Pîrjol
Articolul integral la sursa: adev.ro/on0nlk

Florin Gheorghiţă: Fizicianul care vânează OZN-uri

Ieşeanul este primul cercetător care a scris despre fenomenele paranormale. Acesta a colecţionat sute de poze, mărturii ale existenţei OZN-urilor.

Specializat în fizică, Florin Gheorghiţă şi-a descoperit pasiunea pentru fenomenele paranormale imediat după finalizarea facultăţii. De profesie inginer şi specialist în proiectare, Florin Gheorghiţă a rămas marcat de un articol dintr-o revistă franceză denumită „Science et vie“.

„Mi-a atras atenţia un articol despre OZN şi, de atunci, am început documentarea deoarece nu concepeam ca anumite fenomene să rămână fără explicaţii“, ne-a spus cercetătorul. Acesta a început să exploreze fenomenele aerospaţiale neidentificate prin tehnica fotografică, dar şi problema raportului dintre tipurile de civilizaţii umană şi extraterestră.

Florin Gheorghiţă este al doilea român care a scris vreodată despre „enigmele din Galaxie“, într-o perioadă comunistă în care orice informaţie era considerată propagandă imperialistă. „Primul meu articol a fost publicat în 1969, într-o revistă din Anglia, denumită FSR. De la acest articol, mi-am atras o corespondenţă internaţională“, a spus el.

Recunoaştere mondială

La congresul internaţional din Barcelona, din anul 1978, toată sala a fost impresionată de cercetările lui Florin Gheorghiţă. El a ales să vorbească despre faptul că OZN-urile sunt corpuri care se bazează pe alte legi şi principii fizice. A prezentat 50 de diapozitive, fotografiile originale ale evenimentului de la Cluj. A învăţat dintr-un manual de liceu gramatica limbii spaniole pentru a face prezentarea pe înţelesul celor prezenţi.

„După ce am terminat prezentarea, toată sala, adică 200 de persoane din toată lumea s-au ridicat în picioare şi au strigat «Viva Romania», deoarece era pentru prima dată când explica cineva fenomenele OZN, după principiile fizicii“, a spus autorul. În următorul an a primit o invitaţie de la Academia de Ştiinţe de la Belgrad pentru a participa la Federaţia Internaţională de Astronautică din Iugoslavia. Prezenţa la congresele internaţionale, sau „farfuristice“, aşa cum le numeşte el, i-au adus o recunoaştere pe plan european, cel puţin, şi i-au oferit posibilitatea de a se documenta mai mult din revistele de specialitate din lume. A început să trimită articole în toată lumea. A publicat 24 de cărţi din 1973 până în 2009, a tradus în limba română alte şase cărţi şi a obţinut multe alte premii de care este prea modest să mai vorbească.

Profil

Născut: 24 august 1928, la Târgu Neamţ.

Studii: Facultatea de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Iaşi, promoţia 1951. Familie: Căsătorit, are un copil.

Întrebări şi răspunsuri

Cum v-a influenţat perioada comunistă?

A fost greu să mă documentez în perioada comunistă şi mai ales să-mi public cărţile. A doua lucrare, „Enigme în Galaxie“ a fost ţinută ascunsă timp de patru ani în dulap deoarece directorului de atunci de la Junimea i-a fost frică să o publice. Mult mai târziu, directorul de la Cenzură i-a dat permisiunea să o publice.

Cum este percepută opera dumneavoastră de către ieşeni?

Lumea nu ştie lucrurile esenţiale despre corpurile cereşti. După o burtă mare de mâncare, băutură şi multă distracţie, unii nu au capacitatea să înţeleagă cum funcţionează spaţiul, timpul şi omul.

Ce-i place

Îi plac acele persoane care şi-au schimbat comportamentul şi modul de gândire sub impulsul cărţilor sale. Îşi iubeşte soţia care îi împărtăşeşte stilul de viaţă, îl înţelege şi îl sprijină în toate iniţiativele.

Ce nu-i place

Nu-i plac studiile realizate de cercetătorii din Statele Unite despre fenomenele paranormale deoarece folosesc fotografii trucate. Nu apreciază persoanele care au rămas în urmă cu evoluţia spirituală şi care refuză să se schimbe.

Citeste mai mult: adevarul.ro/locale/iasi/iasi-florin-gheorghita-fizicianul-vaneaza-ozn-uri-portret-1_50ae5fd87c42d5a6639c2a6e/index.html

Cea mai recentă apariţie: 

Sufletele, îngerii şi ce ne ascunde ştiinţa

Nu sintem nici pe departe singuri, iar fiintele nevazute aflate in preajma noastra au abilitati si cunostinte mult mai avansate decit noi si doresc sa ni le impartaseasca – tot ce trebuie sa facem e sa fim receptivi si sa descifram semnalele pe care ni le trimit. Astfel pot fi explicate multe miracole, dar si ajutoarele ori pedepsele divine de care avem parte. Acestea au la baza alte legi ale fizicii, in legatura cu care cercetatorii sint deocamdata reticenti. Bogat ilustrat cu fotografii, volumul face primul pas spre cunoasterea acestei stiinte avansate si spre entitatile dezvoltate care o aplica de milenii.

Din cuprins:
Tainuiri versus dezvaluiri • Fiintele intrupate au si corpuri invizibile! • Apropiata lume a sufletelor • Incursiuni in „Lumea de Dincolo” • „Fratii buni” si „fratii rai” din invizibil • Imagini din lumea ingerilor • Aurele colorate • Beneficele emisii invizibile

AUTOR:	Florin Gheorghita
COLECTIE:	HEXAGON.La limita cunoasterii
DOMENIU:	La limita cunoasterii
ISBN:	978-973-46-6465-8
ANUL APARITIEI:	2017
NUMAR PAGINI:	240

Alte lucrări publicate:

• Enigme în Galaxie
• Revenirea zeilor
• Taine primordiale
• Lumi invizibile
• Veghetorii Terrei
• Kombucha ciuperca miraculoasa
• Nevăzuții de lângă noi
• Lumea de dincolo
• Karma Taina reîncarnării
• Dezvăluiri din invizibil
• Fenomenul Valentina
• OZN eterice
• Straniile inteligente unvizibile
• Seniorii cosmosului
• Karma si taina reincarnarii 

si altele…

Nichita Stănescu: „Eu nu mă spăl de poporul meu!”

„A vorbi despre limba în care gîndești, a gîndi – gîndire nu se poate face decît numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decît exprimată în limba română… Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte îmi dau seama că ea are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci cînd am învățat o altă limbă”.

„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente, odată este patrie de pămînt și de piatră și încă odată este numele patriei de pămînt și de piatră.

Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește”.

„Cinstea vieţii mele şi idealul vieţii mele sunt acelea de a fi aşternutul pe care la nesomn să se poată odihni oricând sufletul ţării. Visul vieţii mele este să fiu cina la care stă vorbirea ţării mele când îi este sete de un vin şi de un viu”. (Nichita Stănescu, «Respirări»)

„Cel mai frumos catren, de-aș fi în stare să-l scriu vreodată, ar avea patru versuri: Eminescu, Grigorescu, Enescu, Brâncuși” – «Din dragoste pentru Nichita», înregistrare TV cu Nichita Stănescu)

„Poezia este încă singura avuție pe care omul o are încă nejefuită (…) Un conținut minunat, tainic și revelat atrage după sine o formă minunată și revelată. (…) Am fost un foarte mare iubitor de icoane românești pe sticlă …”

Doamne, apără poporul român.

Ai grijă de el şi

apără-l!

El este al tău

cu blândeţea lui de miel

şi cu răbdarea lui de taur

cu omenia lui

de floare de zăpadă

ce se vede pe geam, Doamne,

pe fereastră şi pe libertate!

Doamne!

poporul meu nu se spală de mine!

Eu nu mă spăl

de poporul meu!

Dacă-mi vine alt miros

decât mirosul lui,

mă spăl pe mâini

numai de propriile mele mâini

şi mă las legat

de boarea de zăpadă

a poporului meu.

Mărul se poate spăla

numai de măr,

de pomul mărului nu! De pom nu!

Apără, Doamne, poporul român

şi nu te spăla de el!

Pe maica mea

care m-a născut pe mine

am dăruit-o poporului român.

Dăruieşte-ţi, Doamne,

pe maica Ta, care te-a născut pe Tine,

poporului român!

(Nichita Stănescu, «Eu nu mă spăl de poporul meu»)

Sursa: Anonimus.ro

Nichita Stanescu – Perfectiunea NU atrage atentia !

Strania moarte a lui Edgar Allan Poe

by DOCUMENTARE-RO

Latura întunecată a lui Roald Dahl, autorul celebrei cărţi ”Charlie şi Fabrica de Ciocolată”

Roald Dahl a fost un om neplăcut, grotesc chiar, care scria cărţi macabre, dar totuşi copiii de pretutindeni l-au adorat, atât pe el, cât şi lucrările sale, scrie BBC.com.

Macabrul ocupă un loc aparte în literatura semnată de Dahl. Printre poveştile sale pentru copii se numără „Charlie şi Fabrica de Ciocolată”, „James şi piersica uriaşă”, „Uriaşul bun şi prietenos”, „Matilda”, „Vrăjitoarele” şi multe altele. În fiecare univers imaginat şi pus pe hârtie de autor, există un nucleu întunecat, macabru, sinistru, grotesc, scrie Mediafax.

Întunericul, din lipsa unui cuvânt mai bun, a fost întotdeauna un ingredient secret – dar nu prea – în literatura pentru copii, indiferent că este vorba despre poveştile fraţilor Grimm şi Heinrich Hoffmann sau lumile descrise în cărţile „Împăratul muştelor” sau „Jocurile foamei”.

Aşa cum explică specialistul în psihologie infantilă Bruno Bettelheim în studiul său „The Uses of Enchantment”, macabrul în literatura pentru copii joacă un rol purgativ important.

„Fără astfel de fantezii, copilul nu reuşeşte să îşi cunoască mai bine monstrul şi nici nu îi sunt date sugestii despre cum să îl poată stăpâni. Drept urmare, copilul rămâne neajutorat cu cele mai mari nelinişti şi frici – mai mult decât i-ar fi indus o poveste cu zâne care oferă neliniştilor o formă şi îi arată modalităţi de a înfrunta acei monştri”, scria psihologul.

Nu este greu de realizat de unde se trage întunecimea lui Dahl. Şi-a pierdut tatăl şi sora mai mare când avea doar 3 ani, iar la vârsta de 9 ani i s-au făcut bagajele şi a fost trimis la o şcoală cu internat.

Primul său volum de memorii, „Boy/ Băiat”, reaminteşte minuţios de înclinaţia directorului şcolii spre bătăi atât de vicioase, încât se lăsa cu sânge.

Roald a fost pilot RAF în al doilea Război Mondial, unde era cât pe ce să-şi cunoască sfârşitul. Fiind invalid după ce s-a prăbuşit în Deşertul Libian, şi-a petrecut restul războiului seducând moştenitoare şi văduve bogate în numele contrainformaţiei.

Primul său mariaj, cu actriţa laureată a premiului Oscar Patricia Neal, era departe de un sfârşit fericit ca cel din basme. Cuplul şi-a pierdut prima fiică din cauza unei boli, iar singurul lor fiu a suferit un accident de trafic, în urma căruia a fost lăsat cu sechele pe creier. Câţiva ani mai târziu, însăşi soţia sa a suferit o serie de accidente vasculare cerebrale.

Neal l-a poreclit prima oară „Roald cel putred”, făcând referire la o parte din el răutăcioasă, dispeptică – parte din care ea vedea prea mult. El a înşelat-o, iar aventura care a durat câţiva ani şi avea să îi sfârşească căsnicia era cu una dintre prietenele ei apropiate.

În ciuda succesului pe care îl înregistra, era nefericit din cauza faptului că scria literatură pentru copii. De asemenea, nu a făcut niciun efort în a-şi ascunde antisemitismul – motiv frecvent găsit în cărţile sale. În 1983, declara pentru New Statesman că Hitler a avut motivele sale de a exterminat 6 milioane de bărbaţi, femei şi copii.

„Există o trăsătură în caracterul evreilor care provoacă animozitate”, declarase scriitorul la vremea respectivă. „Vreau să spun că întotdeauna există un motiv pentru care apar grupări anti-orice. Chiar şi un împuţit ca Hitler nu putea să îi aleagă fără un motiv întemeiat”.

Dacă citeşti suficient printre aceste rânduri (care oricum nu sunt toate), oroarea însufleţită din naraţiunile lui Dahl îşi lasă voalul misterului în jos, începi să înţelegi.

Totuşi, indiferent de persoana din spatele cărţilor, dacă poveştile lui Dahl conţin şi un mesaj pentru adulţi, acela este să le reamintească că lumea unui copil nu este numai despre dulcegării, lumină şi zâne, ci conţine şi umbre: extravagante, înfricoşătoare şi malefic de distractive.

Sursa: Mediafax

by Andreea Diochetanu

sursa foto 

Destin de poet: George Bacovia

Scurt-metraj romanesc, „Bacovia altfel”, de Cristian Stoica

Marin Moraru despre fericire

Bucuriile mărunte există pentru toți – RADU BELIGAN

Ne vei lipsi, Radu Beligan!

1traducator

Otilia Cazimir- “poeta sufletelor simple”

Dintre fetele învăţătorului Gavrilescu, pe cea mai mică o chema Alexandra şi se născuse în 12 februarie 1894, la Cotul Vameşului, aproape de Roman. Și-a petrecut copilăria în satul natal, iar în anul 1898 familia sa se mută la Iași, unde urmează școala, liceul, apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie, dar fără a susține examenul de licență. A debutat în anul 1912 în revista “Viața românească”, cu poezie, iar cea dintâi proză a văzut tiparul în publicația “Însemnări ieșene” din 1919. Cel dintâi volum de poezii, “Lumini și umbre” i-a fost publicat în anul 1923.

Părinţii îi spuneau Luchi. Cum tânăra poetă, la începutul carierei, nu-şi scrisese numele, semnând cu trei steluţe, Mihail Sadoveanu şi Garabet Ibrăileanu, conducătorii de la Viața românească, i-au devenit naşi, primul spunându-i Otilia, iar al doilea Cazimir. Pseudonim ce avea să-i rămână pentru veşnicie, ca o „plăsmuire de legendă“, mulţi citindu-i gingaşele sale versuri, dar fără să ştie cine le scria, fiind un mister chiar şi pentru obişnuiţii redacţiei. Poeta mărturisea: “Daţi-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuşi l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi «Otilie» pe care am întâlnit-o în viaţă – fetiţa cu care am stat în bancă în clasa primară – era proastă, grasă şi buboasă…” (nefericită amintire din copilărie pentru scriitoarea recunoscută îndeosebi datorită textelor sale pentru copii…!).

„Duduia Otilia“, își va alege un domiciliu aprate cu un scop deosebit. Într-un colț la Iașului (care va deveni mai târziu strada Otilia Cazimir nr. 4) dorea păstreze în suflet, ca într-un sipet, amintirile strămoşeşti. S-asculte înlăcrimată durerile nenumăraţilor prichindei din mahala şi ale părinţilor necăjiţi. Să privegheze ca nimeni să nu clintească o aşchie din colţul de istorie al Beilicului. Denumirea își are originea în cuvântul “bei”, reprezentantului Porţii otomane. Palatul lui se numea „Beilic” şi de aici îşi va lua numele şi partea aceasta a Iașului. În jurul palatului mai erau câteva clădiri care atârnau de el şi formau „curtea”. În acest palat, beiul a invitat pe domnul Moldovei Grigore Ghica şi i-a tăiat capul cu ienicerii (1777) pentru că protestase contra cedării Bucovinei către Austria, de Înalta Poartă (1775). Pe locul fostului palat, s-a făcut mai târziu o modestă grădină publică şi un şi mai modest monument: capul lui Grigore Ghica înfipt ca pe-o prăjină. Pe lângă istoria Moldovei, Duduia dorea să păstreze și istoria personală: amintirea poetului George Topârceanu (1886-1937), redactor la „Viaţa românească“, prietenul ei nemuritor şi subiectul multor versuri duioase.

Pierdut după o boală gravă şi neiertătore, rămânea ca o icoană în casa duduii Otilia, prezent pretutindeni, pe banca din gradină, în cadrele de pe pereţi şi de pe birou, rostul viaţii ei încetând la 7 mai 1937, o dată cu bătăile inimii lui Top. Troiţa sa, totdeauna înflorită, rămânea singura ţintă a drumurilor poetei. La mormântul din dealul Eternităţii găsea alinare şi linişte sufletească, murmurând versurile şoptite odinioară împreună: „Cum stăm iar alături – şi e sară / Dar mâna-ţi uită parcă să m-alinte /O, nu-ntreba ce gânduri mă-nfioară:/ Eu n-am uitat, tu nu-ţi aduci aminte…“

Războiul, ajuns, în martie 1944, la marginile oraşului, ieşenii fugeau înspăimântaţi spre Muntenia, Ardeal şi Banat. Pleca şi dânsa, părăsindu-şi micul avut: casa, biblioteca, vechile covoare moştenite de la bunica şi noianul de amintiri înghesuite în sertare, în pod şi într-o magazioară. Angajată inspectoare a teatrelor, mergea cu Teatrul Naţional la Jimbolia şi la Timişoara, lăsând sufletul la Iaşi, unde se întorcea imediat după armistiţiul din 23 august 1944. La 25 noiembrie, seara, sosea în „mica gară“ amenajată în Păcurari, căci gara mare era ocupată pentru transportul trupelor sovietice către front. În drum spre casă parcurgea, emoţionată, strada Păcurari. Arsă şi nimicită de lupte, aceasta devenise „un lung şir de ruine. Ici-colo, prin câte un fund de curte, pâlpâia o lumină săracă, o lampă chioară sau un capăt de luminare“. Găsea casa întreagă şi modestul ei avut ocrotit de un evreu. În mahala locuind şi mulţi evrei, de-a lungul timpului se ajutaseră, în timpul prigoanei procurându-le hrană şi adăpostind fetele unui vecin. În Iaşii de după război, lipsurile fiind mari, iar funcţia teatrală neplătită, începeau zilele grele când nu avea ce pune pe masă şi nici lemne de foc.

La 31 decembrie 1945, scria unor prieteni la Timişoara: „Sunt umilitor de nenorocită. Mâine e Anul nou şi noi nu avem nimic în casă“. Venea şi anul 1946, cu seceta cumplită fără pâine, alimente şi cu ogoarele pârjolite de arşiţă. Fiind îndepărtată vechea conducere a Direcţiei Generale a Teatrelor din Ministerul Artelor, datorită schimbărilor politice, la 1 martie 1947, poeta rămânea fără modesta ei slujbă teatrală, fără nici un mijloc de trai şi cu îngrozitoarea durere de a nu putea cumpăra medicamente pentru iubitul ei nepot, Jănel, fiul surorii Elena (Nuţa), grav bolnav de TBC, ce se topea văzând cu ochii. Pentru a obţine internarea lui la spitalul din Moroeni, unde era un medic vestit, scria disperată profesorului ieşean Petru Comarnescu, demnitar în Bucureşti, şi fostului vecin, Lucreţiu Pătraşcanu, care locuise cu părinţii, la mătuşa, Cornelia Stoica, vecină de gard.

Răspunzând apelului disperat, la 15 septembrie 1947, scria:
„Dragă duduie Otilia, Am primit rândurile matale. În ce priveşte soarta nepotului matale, te rog să nu ai nici o grijă. Mai serioasă mi se pare situaţia nouă pe care Ministerul Artelor ţi-a creat-o. Fii bună şi pune din mâna pe condei şi fă-mi o propunere privitoare la situaţia matale pe care am putea să ţi-o asigurăm, în condiţiile actuale ale Iaşilor. Voi face tot ce-mi stă în putinţă să-ţi satisfac dorinţa. Dar să ştiu concret ce ar fi de făcut. Cu cele mai bune sentimente, L. Pătrăşcanu“. Urmărit, arestat în anul următor, anchetat vreo 6 ani, socotit trădător de unii colegi de partid, Lucreţiu Pătrăşcanu era executat în aprilie 1954, îngrozind-o pe duduia Otilia.

Îşi câştiga existenţa traducând din rusă şi franceză

Neobţinând nicio angajare, a trebuit să trăiască traducând din limba rusă şi franceză şi stilizând lucrări pentru editurile bucureştene. Scria necontenit, mai ales noaptea, dormind doar câteva ore şi uitând să mănânce, fapt pentru care, între 1947-1954 avea la activ, traduse, aproape vreo 50 de volume cu versuri şi proză. Observând situaţia, Zaharia Stancu îi scrie: „Ar fi o mare pierdere să te ocupi numai de traduceri“. Dar nu-i spunea nimeni din ce să trăiască dânsa şi toţi din jur, pe care-i ajuta cu „bunătate nefirească“: rude necăjite fosta femeie din casă, Agripina, bătrână şi nevolnică pe care o ţinea mai departe hrănind-o îngrijind-o, plătindu-i o pensie, medicamentele şi medicii, cum proceda şi cu alţi vecini din cartier. Ar fi dorit câteva zile libere, o vacanţă, „Cuvânt atât de fraged pentru mine/ Şi astăzi, când vacanţa nu mai vine“. Nu se mai putea, căci avea de terminat lucrări cu scadenţă. Se multumea amintindu-şi vacanţa copilăriei:

„Vacanţă însemna, pe vremea ceia,/ Pupitrul şcolii zăvorit cu cheia,/ Apoi o casă într-un sat bătrân,/ Concert de greieri risipiţi prin fân,/ Plăcinte aurii cu poale-n brâu/ Şi peşte prins cu undiţa la râu,/ Şi dinţi vopsiţi în violet cu mure;/ Apoi, plimbări pe drumuri de pădure,/ Romane răsfoite pe furiş (Când cerul viu te spiona in desiş/ Cu mici şi-albastre cioburi de faianţă./ Pe vremea ceia, da, aveam vacanţă!“ („Licurici“). Acei care o vizitau, păşeau pragul căsuţei ca în alt veac. Camera ei dinspre stradă, cu vechi mobilier părintesc, părea un muzeu Topîrceanu. „Pretutindeni, pe pereţi, în ramele oglinzii mari, pe mese şi mesuţe, fotografii de-ale lui Topîrceanu“. Şi un „roi de băieţaşi cu părul zburlit şi fetiţe ochioase, purtând în surâsul lor ceva misterios, întrebător, o întreagă familie de prichindei“. Potrivit tradiţiei, îşi servea musafirii cu o delicioasă dulceaţă de trandafiri ori o cafea fiartă pe loc şi apoi se întorcea la lucru.

În cumpăna nopţii între vise cu necăjiţi şi copilaşi ce-i cereau ajutorul, o vizitau şi foştii vecinii, spătari, paharnici, stolnici, logofeţi postelnici, veniţi din lumea umbrelor să-i spună că pământul mahalalei lor pitoreşti – centrul de odinioară al vechilor Iaşi – era ameninţat de tăişul buldozerelor ce trebăluiau cu înverşunare pe coastele apropiate, ridicându-se pădure de blocuri. Căsuţa urma să-i fie dărâmată, liliecii smulşi cu crâncenie şi pitoreasca ei străduţă umbrită de arbori centenari să dispară. Pentru Otilia Cazimir, poeta sufletelor delicate, asta însemna asasinarea întregului ei trecut, a tuturor amintirilor legate de acei pereţi înlăuntrul cărora fusese şi ea, odată, fericită.

Aici s-a bucurat primind, în anul 1927, Premiul Academiei Române, apoi Premiul Femina şi, în 1937, Premiul Naţional pentru Literatură, ce-o consacrase scriitoare de seamă a ţării. S-a zbătut, a făcut plângeri şi rugăminţi pretutindeni, la Iaşi şi Bucureşti, obţinând iertarea căsuţei, pentru o vreme sau. La 8 iunie 1967, după cinci decenii de prestigioasă creaţie literară, duduia Otilia pleca după Topârceanu, lăsând dragului ei oraş, modesta sa odaie cu pridvor şi geamlâc – altar scriitoricesc al fostului Iaşi, donat de familie şi declarat muzeu în iunie 1972.

sursa: istorie-pe-scurt.ro

Un poet atipic: Liviu Ioan Stoiciu

Modalitatea sa de scriere seamănă cu un exerciţiu de exorcizare, dar şi cu dicteul automat. Duhurile rele ce bântuie fiinţa pot fi alungate prin introspecţie. Cuvintele şi imaginile ce se nasc prin cufundare în magma sinelui profund sunt înregistrate în grabă, într-un ritm sincopat.

Un aer postapocaliptic, de rău augur, degajă paginile cărţii Nous, autor – Liviu Ioan Stoiciu, apărute la finele anului trecut, la Ed. Limes din Cluj. Liviu Ioan Stoiciu este un poet atipic. El scrie, afirmă Daniel Cristea-Enache, „ceva care în nici un fel nu aduce cu poezia, experimentând nu prin artificii şi găselniţe, prestidigitaţii şi jocuri grafice, ci la nivelul de profunzime al gândirii producătoare, atins prin adâncire şi auto-explorare”. Un punct de plecare al acestei lirici abracadabrante – după opinia lui Daniel Cristea-Enache, dar şi după alţi exegeţii, mai vechi şi mai noi – ar fi ampla trilogie a lui Marin Sorescu La Lilieci, apărută între anii 1973 – 1980 la Editura Eminescu.

Desigur, lecturând chiar şi în diagonală cărţile lui Stoiciu şi pe cele ale autorului Liliecilor, descoperim unele similitudini. În literatură, ca şi în natură, de altfel, nimic nu apare din gol. Undeva, cândva, cineva, conştient sau nu, a dat tonul. Unii au fost atenţi la acel glas, alţii nu. La „bolboroseala” glasurilor Liliecilor lui Marin Sorescu a vibrat, paradoxal, nu numai Stoiciu, ci şi Mircea Cărtărescu. Poeziile din splendidul ciclu al Georgicelor sale, scrise în răspăr cu tendinţele epocii, publicate în volumul Faruri, vitrine, fotografii, în 1980, îşi trag, într-un fel, şi ele rădăcinile din La Lilieci. Interesante influenţe. Poeţi cu stiluri şi tendinţe diferite vibrează la un moment dat aproape pe aceeaşi undă, dar fiecare din ei îşi cântă cu măiestrie propria sa arie. Temperamentul fiecăruia îşi pune amprenta pe fiecare cuvânt rostit.

Apariţia primului volum La Lilieci a stârnit nedumerirea criticilor, familiarizaţi cu un anumit tip de discurs sorescian, previzibil în mare parte, în care fantasticul „lucrurilor umile” şi latura banală a realităţii sunt proiectate în absurd, în metafizic. În La Lilieci are loc o schimbare de ton şi de viziune. Fraza se ramifică. Discursul îşi păstrează, măcar pe alocuri, tonul parodic, dar abordarea e alta. Viziunea e una pictural-naivă, pigmentată de note de sarcasm şi de picanterii balcanice. Dacă în Singur printre poeţi, în Moartea ceasului sau în Tinereţea lui Don Quijote e întoarsă cu susul în jos, prin intermediul parabolei, o lume cu reflexe urbane, în La Lilieci e înfierată, cu umor, uneori chiar cu nostalgie, lumea satului, potopită de clişee şi tot felul de gunoaie, inclusiv idei aduse, pe tălpi, dar şi prin intermediul radioului şi a televiziunii, din mediul mahalalei.

Desigur că şi Marin Sorescu, vorbesc de cel din La Lilieci, n-a apărut din senin. Influenţe putem descoperi plecând de la povestea vorbei lui Anton Pan şi până la „scheciurile” lui Amza Pelea din ciclul Nea Marin, devenite extrem de populare prin anii 70-80. Dar am putea avea în vedere şi proza lui Anton Bacalbaşa şi, de ce nu?, şi pe cea a lui Zaharia Stancu din Desculţ. Am putea descoperi, desigur, şi alte puncte de plecare. Ne oprim însă cu influenţele aici.

Iată cum arată lumea ţărănească în viziunea lui Sorescu: ”Îmi arată încă de cu toamnă opincile viitoare pe spinarea porcului gras, venit blând la şanţ, la politica oamenilor,/ şi întinzându-se să-l scărpinăm pe burtă,/ cu degete mari, noduroase, de la picioare.// Zicea: de aici, până aici, ia pune laba, să luăm măsură./ N-am porticala la mine, că le-aş da şi gaură./ Nici n-ai să simţi cum trece viforul, o să domneşti la iarnă.”

Şi iată cum arată ţăranii în Georgicele lui Mircea Cărtărescu: „ţăranul de când cu electrificarea înţelege cum stau lucrurile pe planetă/ se indignează graţios în mijlocul pogoanelor sale/ de situaţia din cipru şi liban/ pândeşte sateliţii şi le smulge/ aparatura electronică bă/ plozilor nu uitaţi bateriile solare să ne-ncălzim la chindie conserva de fasole/ cu cârnăciori produsă la feteşti/ bă daţi în câini lumea e mică/ bă cu gerovital se duc ridurile ca-n palmă/ hai daţi-i zor cu porumbul că eu mă duc/ puţin pe lumea cealaltă adică a treia/ şi ultima. feţii mei/ dragii mei copchiii mei ce să-i faci/ aşa e jocul/ arză-l-ar focul”. Ţăranii lui Mircea Cărtărescu au reflexe avangardiste. Ei aparţin mai mult tranziţiei, decât epocii ceauşiste în care au fost scrise. Oricând, scriitorul ar putea reveni la această temă. După Faruri, vitrine fotografii, Poeme de amor, Levantul, Orbitor şi Solenoid, lumea Georgicelor îl aşteaptă. Mircea Cărtărescu trebuie doar să coboare în infernul tranziţiei de-acum şi s-o descrie. Breşa, oricum, a fost făcută cândva, în tinereţe. Avangardismul a cotropit de mult spaţiul mioritic. Ciobanii nu mai comunică între ei sunând din buciume sau fluiere, ci accesează direct, în timp ce fierb oloaiele cu zer, chat-ul. Mai pe scurt, lumea aceasta nouă, hibridă în esenţa ei, aşteaptă să fie prinsă într-o nouă epopee, parodică, postmodernă, pe măsura timpului pe care îl trăim. Oare va rezona Mircea Cărtărescu la o astfel de provocare?!

Şi acum, iată, în sfârşit şi lumea ţărănească văzută prin lentilele lui Stoiciu: „Răscrăcănat, bunicul, în uniformă regală de gală, rupe/ o nouă halcă din mămăliga mucegăită, o/ fărâmiţează şi-o-mparte numai el vede cui – pe prispa/ case, întors de pe lumea cealaltă pentru o oră, maximum: nu-i e e foame, nu-i e sete, nici de femeie nu/ simte nevoia, nici de tutun, ceea ce e chiar culme,/ ce ieftină e viaţa în satul de unde vine… Bună ziua, moş Ioane, te-ai întors şi azi? Trece/ pe uliţă nebuna satului: eu/ te-am văzut prima! Ce mai faci?/ Iaca împart în stânga şi-n dreapta, dau de pomană, că ai mei m-au uitat./ Lasă că-ţi aprind eu o lumânare…/ Tu ce mai faci, Mărie? Mă doare capul. Nu-mi/ tai matale sub limbă, moş Ioane, să-mi treacă răul?”

Răul lui Liviu Ioan Stoiciu nu îşi găseşte în volumul Nous reversul. Binele e absent. Extazul şi introspecţia au loc într-un univers care „şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul”. Nous-ul lui Stoiciu e străbătut de formele unei existenţe coborâte din lumea duhurilor, a strigoilor, a spaimelor şi spasmelor nocturne. Răul Mariei încă viu nu poate fi vindecat decât de mâna unui mort răscrăcănat, îmbrăcat în haine de gală, printr-o sângerare declanşată prin incizie sub limbă. Aşa se vindecă animalele bolnave de deochi, aşa se lecuiesc şi oamenii.

Lumea lui Liviu Ioan Stoiciu se intersectează cu cea a lui Sorescu. Modul de percepţie al lui Stoiciu e însă diferit. El priveşte lumea viilor din perspectiva lumii morţilor, prin accesarea cu obstinaţie a propriului său subconştient. De aici şi apariţiile spectrale. De aici traumele.

Modalitatea sa de scriere seamănă cu un exerciţiu de exorcizare, dar şi cu dicteul automat. Duhurile rele ce bântuie fiinţa pot fi alungate prin introspecţie. Cuvintele şi imaginile ce se nasc prin cufundare în magma sinelui profund sunt înregistrate în grabă, într-un ritm sincopat. Pentru a-şi atinge scopul, poetul se foloseşte de un fel de cuşcă (imaginară) a lui Faraday, în care se închide, coborând în abis. Pe măsura cufundării, bulele de aer amestecate cu toxine ies bolborosind la suprafaţă şi iau forma unor poeme insurgente: „Îţi măsori gândul – de aici până dincolo de mine/ şi până dincolo de celălalt ţărm/ nedectat: nimeni şi nimic/…/ Îţi apeşi ochii şi tâmplele, te tragi de păr, îţi/ muşti limba. Nu te mai controla atât: «Am mers la o poartă/ şi m-am trezit dintr-o dată la peste 5/ kilometri distanţă, în nici 30 de secunde» ăsta a fost primul pas//…/ Îţi muşti degetele, te zgârii pe faţă, te concentrezi cu ură la/ ea, o ură cruntă, n-o mai iubeşti, particulele ei/ elementare aveau sarcini electrice inverse decât ale tale?”

Cu căştile înfundate în urechi, alb la faţă, Liviu Ioan Stoiciu stă zilnic înţepenit pe scaunul său de supliciu, cufundat în sine, în aşteptarea transei. Când aceasta se produce, trupul său intră în trepidaţii. Atunci mâna sa dreaptă, uneori şi stânga, trasează pe coala de hârtie aflată pe măsuţă, în faţa sa, lângă paharul plin cu apă în care au fost stins tăciunii, semnele şi postsemnele revelaţiei. Boabele de fasole, aşezate în cercuri şi spirale, reconstituie semnele zodiacale care determină exact locul, ora, minutul şi secunda revelaţiei, a rememorărilor nefaste. Atunci, brusc, poetul „se ridică de la masă şi se opreşte în faţa unei uriaşe oglinzi veneţiene. „Ce vrei, mă de la mine?, se întreabă. Nu vezi că e ceva în neregulă cu ordinea cosmică?!”

Pentru a scăpa de reziduurile care-i asaltează spiritul, Liviu Ioan Stoiciu contemplă maşina de spălat a satului aşezată pe marginea unei gârle, la „vârtelniţa de piatră”, unde vine „fiecare cu mizeriile lui”, pe care le spală, le freacă, le stoarce şi le pune la uscat, „în vârful unor pari”.

Nous e cartea unui mare poet, a unui poet cu nervii adânc înfipţi în răul ce macină conştiinţa acestei lumi, aflată de semnele sfârşitului.

AUTOR: Nichita DANILOV

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist

sursa: ziaruldeiasi.ro

Antoaneta Ralian şi arta traducerii

De 1 decembrie, iarăşi, pe la radio şi la televizor s-a vorbit despre chestii româneşti. Şi-a făcut loc – cum nu se întîmplă în celelalte zile – şi niscaiva cultură: şi-a adus aminte lumea de scriitori, artişti, oameni de ştiinţă cu care ne mîndrim. Mi se pare un pic ipocrită dragostea de cultură folosită o dată pe an din “mîndria de a fi român” şi neglijată în restul zilelor.

Mi se pare ipocrit şi felul în care, o dată pe an, sînt căutate cu lumînarea chestii “pur româneşti”, cît mai româneşti, în virtutea unei vechi stereotipii propagate prin educaţie, conform căreia sîntem un soi de insulă pe care se plimbă românismul în sus şi-n jos, mereu acelaşi, din cele mai vechi timpuri şi pînă azi. De la mîncăruri pînă la costume tradiţionale, orice e prezentat, de 1 decembrie, ca fiind o probă a românismului, iar termenul de “românism” e pronunţat ca şi cum toată lumea ştie ce înseamnă. Numai că, de la mîncăruri pînă la costume tradiţionale, în tot ce e românesc există şi o doză mai mare sau mai mică de contribuţie ori influenţă a altora, a străinilor cu care ne-am intersectat pe-aici, a culturilor care au fost în contact, pe acest teritoriu, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, superficial sau profund, cu voie sau fără de voie. Aşa că vreau să scriu despre traducători. Despre cei care îmbogăţesc cultura română aducînd “pre limba noastră” cărţi din alte culturi.

Întruchiparea deplină a acestei profesii o reprezenta doamna Antoaneta Ralian, dispărută dintre noi zilele trecute. A tradus zeci de cărţi, nici nu mai contează cîte. Le-a tradus admirabil, cu pasiune, ca şi cum ar fi vrut să le dăruiască cititorilor. Dar ceea ce mi se pare interesant este că, în ultimii ani, a devenit un personaj public foarte cunoscut şi iubit, dincolo de sfera propriu-zisă a cunoscătorilor într-ale literaturii. I s-au luat interviuri, a fost invitată la evenimente de gală, a dobîndit o anumită popularitate şi în rîndul unui public mai larg, nu neapărat pasionat de literatură. Asta nu prea se întîmplă cu traducătorii. Cei mai mulţi dintre ei rămîn toată viaţa nişte anonimi. Dintre miile ori zecile de mii de cititori ai unei cărţi, foarte puţini ţin minte cine-a tradus-o.

Traducătorii lucrează cu discreţie şi cu ea rămîn. Nici n-ar avea ce face, de altfel, cu o eventuală celebritate. Ei trebuie să se “subordoneze” autorului pe care-l traduc, să-i pună calităţile în valoare şi să “ascundă” cît mai mult propriile însuşiri. Doamna Antoaneta Ralian ştia să facă foarte bine acest lucru şi, de cîteva ori, a vorbit foarte frumos şi exact despre acest mod de a se “topi”, ca traducător, în universul, stilul şi însuşirile unui autor. Sînt mulţi traducători foarte buni la noi, deşi meseria asta – care e, în sine, una “de sacrificiu” – e prost plătită. Nu se poate trăi din ea. (Sau se poate, cu greu, traducînd mult şi la repezeală). Unele edituri plătesc mai bine şi-i tratează corect pe traducători, altele plătesc mai prost, există şi unele care-i fentează de-a dreptul. Aşa că statutul lor social e precar. Totuşi, importanţa traducătorilor pentru o cultură care vrea să se ia în serios este covîrşitoare. Mai ales în vremurile noastre, cînd ideile şi cărţile circulă rapid, cînd contactul între culturi e mai dinamic decît oricînd.

Kogălniceanu avea motive să scrie, la 1840, încercînd să stimuleze crceaţia naţională, că “traducerile nu fac o literatură”. Dar, de atunci încoace, cultura română s-a construit şi datorită traducerilor, datorită oamenilor care au adus în bibliotecile noastre, pe limba noastră, cărţile lumii. Asta se întîmplă şi azi, cînd cea mai mare parte a pieţei editoriale o reprezintă traducerile, nu cărţile scrise în româneşte.

Doamna Ralian era întruchiparea însăşi a acestei nobile activităţi, stăpînea perfect arta traducerii. Ar fi bine s-o omagiem prin înţelegerea mai bună şi mai exactă a rolului pe care îl au traducerile în configuraţia culturii române.

scrisă de Mircea VASILESCU

Articol apărut pe Blogurile Adevărul.

Marin MĂLAICU-HONDRARI: „Practic, toată literatura bună e o literatură a viciului, a obsesiei, a anomaliei“

Războiul Mondial al Fumătorilor (Editura Polirom, 2015) este un roman foarte aşteptat, de la un autor care şi-a strîns, în timp, un grup de cititori devotaţi, pe lîngă preţuirea profesioniştilor. Pornind de la acest roman, ale cărui capitole sînt legate prin fumul de ţigară al unor vicioşi împătimiţi, am discutat cu Marin Mălaicu-Hondrari despre începutul şi pauzele scrisului, despre capcanele pe care literatura le poate întinde chiar şi celor mai bune poveşti şi despre viaţa după Apropierea.

 

Propun să începem cu geneza acestui roman. Cînd ai realizat că vrei să scrii o carte al cărei fir să urmeze fumul ţigărilor unor fanatici ai nicotinei?

Am vrut să scriu povestea unui copil care e „orfan cu părinţi“, adică are părinţii plecaţi în străinătate. Apoi, într-unul din primele capitole ale cărţii, într-o scenă de iniţiere erotică, apare un pachet de ţigări. Iar personajul principal, Constantin, rămîne mai degrabă cu acel pachet de ţigări decît cu amintirea iniţierii erotice. Cînd mi-am dat seama de asta, am ştiut că de atunci încolo viaţa lui va fi călăuzită de fumătoare, va pluti pe deasupra pămîntului sau va urca la cer exact ca fumul de ţigară. Abia pe la jumătatea romanului, mi-am amintit că, în urmă cu cîţiva ani, citisem pe blogul lui Enrique Vila-Matas un text în care scriitorul spaniol deplîngea absenţa cărţilor dedicate fumatului şi fumătorilor. Probabil că în acele rînduri ale lui Enrique Vila-Matas stă geneza inconştientă a romanului meu.

La cît timp, după ce ai terminat Lunetistul, te-ai putut apuca de scris şi cum anume ai scris Războiul Mondial al Fumătorilor?

Am început să scriu la Războiul Mondial al Fumătorilor la un an şi o lună după ce am terminat Lunetistul. Aveam ceva bani de pe o traducere, aşa că am stat două luni de zile într-un sat, singur, într-o casă pe care cineva care ţine la mine mi-a pus-o la dispoziţie cu o generozitate incredibilă. În acele două luni de singurătate căutată am scris primul capitol al cărţii (dar nu cum apare ea tipărită; pentru mine, primul capitol al cărţii este altul), apoi s-a pornit tăvălugul şi după un an şi opt luni cartea a fost gata. Pentru oricine în afară de autorul însuşi, scrierea unui roman este o corvoadă de o plictiseală infinită: te trezeşti, scrii, te culci, te trezeşti, scrii, te culci şi tot aşa, pînă cînd cartea face poc!, cum zice doamna Adriana Bittel.

Îţi schimbi ritualurile de scris de la o carte la alta? Există lucruri fără de care nu poţi lucra?

N-am nici un fel de ritual. Prefer să fiu singur atunci cînd scriu. Da, dacă am nevoie de ceva ca să scriu, atunci am nevoie de singurătate. Nu pot să scriu într-o cafenea, de exemplu. Mi-e ruşine, pur şi simplu. Mi se pare că aş comite un gest inadecvat acelui loc. Nu pot lucra fără hîrtie, stilou, cafea şi ţigări. Dacă le am pe toate acestea, atunci pot să nu mai văd pe nimeni săptămîni în şir. Ca orice scriitor, sînt un mare egoist cînd vine vorba de timpul meu. Iar cînd scriu, „nu sînt un om amabil“, cum zice Kafka.

Personajul tău central face, la un moment dat, o constatare peste care, aparent, s-ar putea trece uşor, în cursul lecturii, dar care îmi pare esenţială: „Trecuseră foarte mulţi ani de cînd nu mai simţisem lăsarea întunericului ca pe un moment magic care îmbracă în mister şi într-un soi de ilegalitate tot ceea ce făceam la adăpostul lui“. Ce spune despre personajele tale faptul că în întuneric găsesc cel mai prielnic adăpost?

În fragmentul de mai sus e vorba de nostalgie, pur şi simplu. Fragmentul nu trebuie interpretat altfel, nici psihanalizat, nici cercetat detectivistic. Dar observaţia că e esenţial e foarte bună, pentru că într-adevăr este esenţial. Atunci şi acolo se rupe ceva în personajul Constantin. Ceva ce îl va face să-şi schimbe radical viaţa. E un detaliu care pregăteşte gesturi mari, decizii importante.

Ai ştiut de la bun început structura cărţii, finalul chiar sau ai explorat toate aceste lucruri scriind?

Structura cărţii e o problemă care mă preocupă constant. Unii autori nu-mi plac tocmai pentru că dovedesc o lipsă de imaginaţie groaznică atunci cînd vine vorba să-şi structureze cartea. Poţi să spui cea mai bună poveste din lume: ea va suna fad şi fals dacă nu ştii s-o structurezi. Cînd încep o carte, niciodată nu am o structură clară în minte, tot ce ştiu cu certitudine e că, la final, voi sparge cartea şi o voi structura într-aşa fel încît povestea să dea din ea tot ce are mai bun.

Am înţeles că ai editat masiv acest roman. Ce faci cu textul pe care îl tai? Ţi s-a întîmplat să reciclezi vreodată fragmente care nu au încăput într-o anumită carte?

Masiv poate că e cam mult spus. Iar editat nu e chiar cuvîntul potrivit pentru că eu nu scriu direct pe computer. Scriu mai întîi de mînă, toată cartea, abia apoi o trec pe computer. Ceea ce e foarte bine, cred, pentru că intervine o primă selecţie, pur şi simplu mi-e lene să scriu pe computer tot ceea ce am scris de mînă, şi atunci renunţ la pasaje (multe) care nu mi se par obligatorii. Apoi mai triez încă o dată scrierea înainte de a o trimite editurii, după care mai tai din ea, la sugestiile redactorului. Textul pe care îl tai îl dau uitării, de cele mai multe ori, rămîne prin vreun caiet şi nu prea-mi mai pasă de el. Nu obişnuiesc să reciclez fragmente eliminate din alte cărţi, poate şi pentru că toate cărţile mele tratează subiecte oarecum de „nişă“, să le zicem aşa. Şi mai e ceva. Un soi de fair-play: un fragment pe care l-am gîndit pentru Cartea tuturor intenţiilor, de exemplu, nu mă lasă sufletul să-l pun într-o altă carte. E ca şi cum i-aş dărui unei femei o floare cumpărată pentru o altă femeie. Cele mai multe fragmente rămase pe dinafară le am de la Cartea tuturor intenţiilor, ceea ce, pentru cine ştie cartea, e firesc. Dar am vreo 18, poate 20 de pagini şi din Apropierea, practic un capitol întreg la care am renunţat. După ce cartea e încheiată, nu mi-e greu să renunţ la fragmente sau chiar la capitole întregi, dacă structura cărţii o cere.

Războiul este şi dovada explicită a unei fronde a vicioşilor cărora teritoriile li se reduc din ce în ce mai mult. Ai putea vorbi despre cîteva cărţi ale viciilor cu care găseşti afinităţi?

Îmi plac vicioşii, atît în viaţa reală, cît şi în literatură. Mă înspăimîntă oamenii care beau numai apă plată şi aleargă şi nu-şi pierd nopţile. OK, poate c-or fi ei sănătoşi, dar sănătatea aia, la ce e bună? Ce fac cu ea? Sănătate, sănătate, dar pentru ce? Sănătatea în sine nu poate fi un scop. Eu vreu să fiu sănătos ca să pot fuma cît mai mult, sau ca să pot să nu dorm trei nopţi la rînd, să citesc şi să mă uit la filme, pînă îmi crapă capul, sau ca să pot să beau şapte cafele pe zi şi tot să, mi se mai facă poftă şi de un ness cu spuma de două degete, sau să mă bucur ca lumea împreună cu o femeie. De asta vreau eu să fiu sănătos. Şi se pare că sînt sănătos, pînă una-alta. Iubesc vicioşii pentru că ei sînt visceral anti-sistem. Îi iubesc pe ţigani pentru că fură şi pentru că nu se integrează nici morţi (nu-i iubesc pe rromi, care nu sînt alt – ceva decît nişte pene de păun la pălăria unor ONG-uri sau nişte sforăitoare exemple de clişeizare europeană), îi iubesc pe beţivi pentru că a doua zi nu merg la muncă sau merg, dar sînt fragili ca nişte mînuţe de copil, îi iubesc pe cititorii împătimiţi, care sînt atît de absorbiţi de lectură, încît uită să coboare la staţia la care voiau să ajungă, şi tot aşa. Aşadar, îmi plac toţi cei care fumează cînd toată lumea zice că nu e bine să fumezi. Cît despre cărţi cu vicii, ohoho, sînt o mulţime! Practic, toată literatura bună e o literatură a viciului, a obsesiei, a anomaliei. De la Shakespeare la Cărtărescu, de la Cervantes la Dan Coman.

În Războiul…, spre deosebire de restul cărţilor tale, se şi rîde foarte mult. Cum îţi explici schimbarea asta, în tipul de literatură pe care o scrii?

Cred că şi în celelalte cărţi ale mele se rîde (poate şi pentru că nu mă iau niciodată în serios pînă la capăt ca scriitor, mereu simt nevoia măcar de o mică autoironie), dar e drept că în celelalte se rîde mai pe înfundate. ÎnRăzboiul Mondial al Fumătorilor se rîde făţiş. La schimbarea asta, dacă o fi cu adevărat o schimbare, m-au obligat personajele mele.

Cum îţi priveşti celelalte romane din punctul pe care ţi-l oferă această carte, abia încheiată?

Vreau să scap de Apropierea şi nu pot nicicum. Asta e tot ce pot să spun cu mîna pe inimă.

Spania este deja o prezenţă constantă în romanele tale. Cum se face că a rămas o prezenţă constantă?

E foarte simplu, pe de o parte, pe de altă parte, mi-e aproape imposibil să explic. Obişnuiesc să spun că Spania a fost pentru mine o experienţă fundamentală (asta mai mult ca să nu mi se spună că sînt cu totul un impostor în literatură, pentru că – nu-i aşa?! – un scriitor trebuie să aibă experienţe fundamentale), o experienţă derulată de-a lungul a cinci ani de zile. Numai că, de fapt, în cei cinci ani de zile, mie nu mi s-a întîmplat nimic în Spania. Munceam noaptea şi dormeam ziua. Timpul trecea. După ce m-am întors din Spania, mi-am dat seama că aveam în viaţă un gol de cinci ani. Probabil Apropierea a fost încercarea cea mai disperată de a umple acel gol. Aveam o ficţiune peste care am suprapus o altă ficţiune. O încercare (ridicolă, ca toate cărţile, pînă la urmă) de a-mi recupera cei cinci ani din viaţă, de a da un sens trecutului. Dar tare mă tem că orice am face trecutul e lipsit de sens şi tocmai de asta, pe măsură ce îmbătrînim, ne agăţăm de el, poate-poate îi vom găsi un sens, îl rememorăm şi-l răstălmăcim la nesfîrşit. Aşadar, Spania e o constantă în romanele mele tocmai pentru că e o ficţiune. Dacă vreţi, Spania pentru mine e Noul Testament, cea mai tare ficţiune din lume, ficţiunea eternă, cu care voi muri de gît.

Apropierea va fi ecranizată, în regia lui Tudor Giurgiu, iar tu ai lucrat la scenariu. Simţi că scrisul la scenariu ţi-a modificat, în vreun fel, maniera de a scrie. Ai sentimentul că raportarea la o poveste prin prisma limbajului cinematografic ţi-a influenţat felul de a construi, în literatură?

Nu, nu simt că lucrul la scenariu mi-a modificat maniera de a scrie, pentru că am înţeles (chiar dacă destul de greu) că scenariul nu e o operă literară, că nu are (şi nu trebuie să aibă) valoare literară în sine. Nu e ca o piesă de teatru, de pildă, care poate să aibă valoare literară chiar în afara scenei. În toată munca mea la scenariu, Tudor Giurgiu a fost foarte răbdător cu mine şi foarte înţelegător. Cred că el şi-a dat seama cu mult înaintea mea cît de dificil e pentru un scriitor să facă un scenariu după propria carte (şi, în general, să facă un scenariu), poate şi pentru că lucrase deja cu un scriitor, cu Cecilia Ştefănescu. Dar munca la scenariu mi-a modificat cu siguranţă maniera de a mă uita la filme. Asta da. Culmea e că a început să-mi placă să scriu scenarii, poate tocmai pentru că e o muncă atît de diferită de cea de scriitor.

De curînd, a apărut un alt roman tradus de tine, Zgomotul lucrurilor în cădere, de Juan Gabriel Vásquez, şi aş vrea să-mi spui dacă scrisul altcuiva, în a cărui intimitate intri traducînd, îţi face poftă să scrii, să te întorci la propriile cărţi.

Pofta de a scrie îmi vine mai degrabă citind, nu traducînd. Iar la propriile cărţi nu-mi vine să mă mai întorc niciodată. De asta ziceam mai sus că nu mai scap de ea. Însă tradusul mă ajută enorm, pentru că traducînd înveţi şi să scrii, ceea ce e bine pentru următoarele tale cărţi. Şi am mare noroc că editurile îmi propun autori foarte buni, de la care ai ce învăţa.

Pe coperta patru, cititorul este avertizat în legătură cu ceea ce nu este acest roman. Ţi-a fost teamă, vreodată, că apropierea (!) lui prea marcată de tagma fumătorilor ţi-ar putea îndepărta o parte dintre potenţialii cititori?

Coperta patru e un joc, desigur. Nu trebuie să însemne mai mult decît un text pe coperta patru, adică marketing. Din punctul meu de vedere, coperta patru poate lipsi cu desăvîrşire, acolo se spun cele mai mari minciuni, cu textele de pe coperta patru începe intrarea cărţii în regim de piaţă. Nu degeaba acolo e trecut şi preţul cărţii, de cele mai multe ori. Niciodată nu am cumpărat o carte în funcţie de imaginea sau de textul de pe copertă: acestea, de cele mai multe ori, vor să te înşele, să te atragă, „să te facă“. Mereu am preferat să deschid cartea, să citesc opt-zece pagini, după care am ştiut întotdeauna dacă merită sau nu să o cumpăr. Coperta patru la Războiul Mondial al Fumătorilor e mai degrabă un omagiu adus galeriei echipei de fotbal Liverpool. Minunatei ei galerii. Cît despre potenţialii mei cititori, mărturisesc că nu-mi pasă de ei, pentru că nu are cum să-mi pese de nişte cititori potenţiali. Şi culmea e că, pînă acum, cele mai calde semne despre carte le-am primit de la nişte nefumători. E o carte în care fumatul nu e interzis, iar fumătorii nu sînt blamaţi. Sau sînt, dar nu le pasă. Iar nefumătorii sînt şi ei undeva, pe acolo, şi au importanţa lor. Pentru că dacă nu au viciul fumatului, nefumătorii mei au alte vicii numai bune de practicat.

Ai deja în minte următoarea poveste pe care ţi-ar plăcea s-o explorezi într-un roman?

Bineînţeles. Pentru că îmi place să scriu cărţi de nişă, să spunem, (despre sinucigaşi:Cartea tuturor intenţiilor, despre nevoia de singurătate, de retragere din lume: Lunetistul) mă gîndesc ca următoarea mea carte să fie despre un birdwatcher sau despre un meteorolog la o staţie în munţi. Dar parcă văd că nu va fi nici una şi nici alta, ci cu totul şi cu totul altceva. Pentru că aşa se întîmplă.

scris de Alina PURCARU 

sursa: observatorcultural.ro

Interviu Rui Zink: „Când râzi de monstru, monstrul nu mai e așa de înspăimântător”

Interviul acesta optimist a avut loc înainte de evenimentele din Colectiv, Paris și alte tragedii care le-au urmat. În noua perspectivă pe care au căpătat-o lucrurile, cuvintele scriitorului portughez Rui Zink sunt cum nu se poate mai potrivite.

„Instalarea fricii”, cel mai recent roman al său, vorbește exact despre toate temerile și fobiile care invadează viața confortabilă a omului modern. Este o utopie în care cineva îți bate la ușă cu scopul precis și tehnic de a instala frica la domiciliu.

Dar fricile pot intra în viața ta doar dacă le inviți. Și la câtă libertate suntem dispuși să renunțăm pentru a ne simți în siguranță? Vă invit să citiți cuvintele lui Rui Zink, la fel de solide și sănătoase precum rafalele de râs din timpul discuției avute cu el.

AC: Există oare o cheie de lectură pentru un roman metaforic ca Instalarea fricii?
RZ: Titlurile mele sunt mereu cheia cărții. Cele mai multe dintre ele sunt ca o monedă: pe de-o parte, sunt foarte directe, o cheie de lectură, în același timp, sunt jucăușe, sunt deschise către mai multe metafore. Dar, dacă nu înțelegi titlul, poți trece la primele trei propoziții: „Cineva bate la ușă. – Bună dimineața, doamnă, am venit să instalăm frica!”. Este o metaforă pentru democrația din ziua de azi când oamenii corupți pot intra în casa ta doar dacă îi inviți. Și, de fapt, îți petreci timpul invitându-i.

AC: Dar de ce ați ales să scrieți despre frică dintre toate sentimentele umane?
RZ: Asta e o întrebare la care nu mă așteptam! Dar acum, că m-ai întrebat, îmi amintesc! A fost o reacție furioasă la ceva ce nu-mi place. Mulți oameni din generații diferite se simțeau furioși și neputincioși la mine în țară. Iar eu cred că unul dintre scopurile unui scriitor este să le dea putere celor care n-o au, cititorul să spună: „Asta e exact ce voiam eu să spun, tipul ăsta a nimerit-o la fix!”

Am vrut să scriu despre ceva care acum ocupă prea mult spațiu din viața noastră. Trăim o viață foarte confortabilă, dar totuși avem terorism, problema refugiaților, planeta e în pericol etc. Frica e o emoție care nu-mi place deloc, dar este un mijloc foarte bun de a-i controla pe oameni. De exemplu, acum partidele spun în campania electorală: „Nu votați cu ceilalți pentru că veți fi în pericol cu ei”, în loc de: „Votați-ne pentru că suntem foarte buni”. Nu inventez nimic, google it! Până la 9/11, scopul principal în Europa de Vest era libertatea. Libertatea era ceea ce voiau și românii. Libertate! Iar acum ce vrem? Siguranță! (n.e.: râde ironic și amuzat).

Dar hai să uităm de cuvântul frică și să punem cuvântul siguranță în locul lui. Așa că, vezi, noi am ales acum siguranța și siguranța începe să îngrădească libertatea. În „Instalarea fricii”, fac un fel de catalog de clișee, pentru că cele mai multe dintre fricile enumerate în carte sunt clișee – se joacă cu ceva implantat deja în mintea noasră.

AC: De ce credeți că se întreaptă cititorii spre cărțile dumneavoastră? Ce îi atrage?
RZ: Știi, asta e a doua întrebare la care nu eram pregătit să răspund pentru că nu m-am gândit niciodată la asta. Nu m-am gândit niciodată pentru că eu știu de ce am scris-o și de ce aș vrea ca oamenii să o citească.

Cred că această cartea, cel puțin în țara mea, oferă câteva răspunuri oamenilor care erau cumva furioși și confuzi legat de guvernarea actuală. Și eu le-am oferit un soi de comedie politică black. Scopul meu a fost de la început să scriu o carte fără să scriu. Să folosesc doar foarfeca, nu stiloul, și să încerc să scriu o carte folosind doar cuvintele oamenilor care nu-mi plac.

De exemplu, un politician portughez a spus: „Avem o ciumă gri în Portugalia”, adică prea mulți bătrâni. A fost un om real care a spus asta, eu doar am schimbat puțin textul și l-am folosit în carte. Unul dintre cele mai  amuzante pasaje din carte, din punctul meu de vedere, este când căpitanul unui vas de sclavi le spune acestora: „Suntem toți în aceeași barcă.” Adică nu vă mai plângeți! Și ăsta a fost un lucru pe care chiar l-a spus prim-ministrul Portugaliei atunci când oamenii se plângeau că își pierd locurile de muncă. Pentru un cititor portugez, cartea este plină de expresii pe care le-a auzit de la oameni reali, iar eu doar le-am schimbat puțin, le-am întors împotriva lor. Schimbându-le, au devenit grotești și, în loc să producă teamă, devin amuzante. Când răzi de monstru, monstrul nu mai e așa de înspăimântător.

AC: Personajele dumneavoastră nu sunt construite în alb și negru, nu sunt complet bune sau rele, dar credeți că ele pot deveni niște eroi cu care cititorii să empatizeze?
RZ: Personajele sunt foarte deschise, sunt un fel de vase goale care pot fi umplute de cititor. Cât despre femeia, personajul din Instalarea fricii, cititorul decide ce este. La un moment dat un cititor s-a plâns că sunt foarte macho pentru că mereu femeia este o victimă în cărțile mele. Și m-am simțit prost pentru că nu i-am putut explica că ceea ce spune nu este în mintea mea, e în mintea personajului. În cărțile mele, încerc să creez personaje care, chiar dacă sunt bune sau rele, puternice sau slabe, spun mai multe despre cititor decât despre personaj.

AC: Folosiți des expresi „google it”.

RZ: Da (începe să râdă), cred că poate fi un titlu pentru acest interviu.

AC: Care este relația dumneavoastră ca scriitor cu Internetul?
RZ: Acum 14-15 ani, chiar am scris un roman pe Internet și sunt foarte mândru de el! Nu e publicat în Română, dar… „google it” (n.e.: continuă conștient de efectul pe care îl are acum expresia)! A apărut înainte ca Internetul să devină așa de puternnic. În 2001, era încă foarte lent, dar un site a vrut să se promoveze, știau că acesta este noul Vest Sălbatic, și m-a provocat să scriu un roman online. Împreună cu editorii mei am creat un dispozitiv în care am publicat 3 capitole pe săptămână timp de 3 luni, iar primul capitol a fost singurul scris în totalitate de către mine. După care ofeream mereu 4 opțiuni de continuare a poveștii, iar cititorii o votau pe cea pe care o preferau. Îmi place să public pe net și cred că a publica online sau pe hârtie e acelaș lucru, doar valoarea simbolică nu e aceeași. Pe hârtie nu depinzi de electicitate, nu dispare, hârtia rezistă, e mereu acolo și dă un sentiment de unitate și respect cuvintelor.

AC: Dacă ar fi să vă asemănați cărțile cu un fel de mâncare din bucătăria portugheză, ce ați alege?
RZ: Ar fi niște pești foarte mici, un fel de macrou mai mic, care prăjiți sunt foarte, foarte buni și îi mânânci cu totul, direct cu oase. Asta pentru că am tendința să nu scriu cărți foarte mari. Pentru mine, mărimea potrivită a unui roman este undeva în jurul a 150 de pagini. Este dimensiunea în care poți avea frumusețe estetică și perfecțiune și în același timp e suficient de mare încât să poți aprofunda un subiect. Am în minte o imagine foarte vizuală despre o carte și mereu încerc să găsesc acea formă perfectă, micuță și rotundă.

AC: Acum cititorii au mai puțină răbdare să citească cărți mai mari?
RZ: Nu chiar. Cred că acum cartea are mulți competitori. Nu suntem multi-tasking, dar suntem multi-focusați și avem mai puțin timp la dispoziție să ne concentrăm pe ceva. Așa că romanele mari din secolul XIX erau potrivite în perioada în care nu exista televiziunea, iar verile erau lungi și plictisitoare. Problema cu romanele mari este că trebuie să fie ori foarte ușor de citit, în tren, de exemplu, citești ușor 100 de pagini pe oră pentru că sunt doar clișee și de fapt survolezi pagina pentru că știi deja ce e acolo, sau o capodoperă și o capodoperă trebuie să aibă 700 de pagini. Dar ești sigur că e o capodoperă? Pentru că dacă nu e o capodoperă, de ce ceri din partea mea așa de mult timp?

AC: Ca cititor, când știi că citești o  carte bună?
RZ: Este vorba de intuiție antrenată și hrănită cu mii de cărți. Odată l-am întrebat pe un critic de artă cum devii critic de artă și el mi-a răspuns: „După ce ai văzut 10.000 de tablouri.” Eu citesc mult și cred că am citit cărți foarte bune, i-am citit pe tipii canonici – the chanon guys – am avut poeți și scriitori incredibili ca mentori și ca prieteni. Așa că am încredere în intuiția mea. Iar uneori pot descoperi un fals. Știi povestea prințesei și a bobului de mazăre? Eu sunt o prințesă! Uneori citesc o carte despre care unii mi-au spus că e grozavă și îmi spun: da, dar am mai citit asta înainte, în altă carte.

AC: Cum vedeți comunicarea dintre dumneavoastră și cititori: tot ce ați avut de spus este între copertele cărții sau vă plac evenimentele și întâlnirile cu cititorii?
RZ: Nu-mi place să mă întâlnesc cu cititorii. Cartea a fost inventată exact pentru ca noi să nu ne întâlnim personal. Dar acum întâlnirile cu cititorii, cu alți scriiitori și festivalurile sunt o parte importantă din indutria cărții de azi, e draguț, dar inutil. Ești mult mai câștigat dacă iei o carte cu tine în pat, decât dacă iei scriitorul.

Scris de Andreea Chebac 

sursa: bookblog.ro

Su Tong: „…cerința mea fundamentală acum este să scriu mai pe îndelete și cât mai bine.”

Literatura asiatică este cu adevărat fascinantă, iar o parte din entuziasmul care mă cuprinde la fiecare nouă descoperire se datorează și stilurilor extrem de diferite în care aleg să se exprime exponenții săi. Citind scriituri „Made in Asia”, nu contează într-atât din care țară provine autorul, cât mă impresionează realismul crud al operelor sale, modernismul țipător, sau tradiționalismul greu de imaginat.

Lumea de orez a fost primul roman scris de Su Tong pe care l-am citit, și a fost o onoare pentru mine să am ocazia să îi iau un interviu despre universul descris, despre personajele sale și despre motivația din spatele „meseriei” de autor. Su Tong,, este unul dintre cei mai renumiţi scriitori chinezi contemponani, recompensat cu numeroase premii naţionale, precum şi cu Asian Literary Prize în 2009 şi nominalizat, în 2011, la Man Booker International Prize.

Daca v-am trezit curiozitatea, Editura Humanitas Fiction şi Institutul Confucius din cadrul Universităţii din Bucureşti vă invită miercuri, 9 septembrie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38), să îl cunoașteți pe Su Tong, într-o seară dedicată literaturii chineze și unicității ei.

Iulia Dromereschi: Ați afirmat, într-un alt interviu, că sunt puțini scriitori chinezi care după vârsta de cincizeci de ani mai sunt prolifici în sfera creației literare. Și dumneavoastră ați ajuns la această vârstă și îndrăznesc să vă întreb unde vă poziționați din această perspectivă?
Su Tong: Eu nu pot controla nicicum ritmul îmbătrânirii, dar pot controla ritmul în care scriu. Mă străduiesc continuu să împiedic instalarea oboselii și nu o pot face decât scriind. Atunci când lucrez la o operă nouă, aceasta devine centrul existenței mele, însă nu mai sunt neliniștit să îmi fixez un termen de finalizare, ci cerința mea fundamentală acum este să scriu mai pe îndelete și cât mai bine.

I. D.:Romanele și nuvele dumneavoastră sunt renumite în întreaga lume pentru umorul și critica la adresa obscurității puterii politice. Ce anume reprezintă cea mai importantă sursă de inspirație pentru dumneavoastră?
Su Tong: Cea mai importantă sursă de inspirație pentru mine o reprezintă o stradă din nordul orașului Suzhou, unde mi-am trăit copilăria. Povestea fiecărei case și fiecărei familii de acolo îmi este cunoscută. În romanele mele, această stradă a căpătat numele de Strada Cedrilor și tot timpul am încercat ca prin mijlocirea literaturii să dau mai multă amploare acestui spațiu, să îl fac să devină mai vast, mai bogat, pentru ca mai târziu să acopere o parte din istoria și realitățile Chinei.

I. D. Ați câștigat premii peste premii, iar un film regizat după o nuvelă de-a dumneavoastră a fost nominalizat la Premiul Oscar. Pe care dintre aceste distincții o socotiți cea mai surprinzătoare și de ce?
Su Tong: De fapt, eu foarte rar am primit distincții, așa că nu mi s-a părut surprinzătoare niciuna. După nuvela Soții și concubine, publicată acum 20 de ani, regizorul Zhang Yimou a realizat filmul Sus – sus, lampionul roșu. Acest film mi-a adus faima în întreaga lume, de care mă bucur și în ziua de azi. Acesta mi se pare un lucru surprinzător. (Îmi aduc aminte că odată, într-un anumit context social, mai multe fete angajate în Armată au vrut să facă o poză cu mine. Pe neașteptate, una dintre ele a descoperit că este, totuși, o problemă și a spus imediat: Dar el nu seamănă cu Zhang Yimou! Chiar că este amuzant! Uneori te gândești că literatura se adresează unor oameni, dar de fapt acei oameni sunt interesați de film, nu de literatură.)

I. D. Romanul Lumea de orez v-a fost recent tradus în limba română. Simbolistica orezului este foarte limpede pentru toată lumea, însă cum a ajuns orezul să reprezinte centrul universului personajului Cinci Dragoni?
Su Tong: Fundalul poveștii din acest roman este China din prima jumătate a secolului trecut. La vremea aceea, un număr mare de țărani oropsiți de soartă au luat calea orașului, iar problema lor existențială era cum să treacă de la un bol de orez la altul. Viața lui Cinci Dragoni la oraș de fapt era tot viața lui ca țăran. Orezul putea deveni pentru cei asemenea lui un motiv de anxietate, dar putea deveni și întruparea tuturor visurilor. Așa se face că un bob de orez s-a transformat în centrul universului acestor oameni.

I. D. Și fiindcă a venit vorba de lumea lui Cinci Dragoni, putem spune că pentru majoritatea oamenilor aceasta este o lume brutală și fără sens. Putem oare să o privim ca pe un avertisment sau ca pe un strigăt adresat conștiinței?
Su Tong: Eu nu am întâlnit niciodată o lume precum cea a lui Cinci Dragoni, așa că realizarea acestui roman a fost mai mult un experiment. Ceea ce m-am străduit eu să fac a fost să provoc cititorii, folosind răul și brutalitatea. Intenția inițială a fost foarte simplă, de fapt. Voiam să scriu despre povestea lui Cinci Dragoni care este dus la oraș cu o căruță de orez, să explorez limita maximă a transformării personajului, să investighez natura umană în zonele ei tenebroase, precum și cele mai tensionate și mai brutale relații interumane. În final, Cinci Dragoni se întoarce în satul natal cu o căruță cu orez și o viață de om ce pare urâtă împlinește un vis care odinioară părea frumos și pur. Semnificația romanului, sau poate lipsa lui, de semnificație se află în principal aici.

I. D. Personajele din romanul Lumea de orez par greu de înțeles și cu greu poți empatiza cu ele. Ați putea să ne spuneți, totuși, pe care dintre personajele acestea le îndrăgiți?
Su Tong: Nu poate fi vorba de îndrăgit. Lumea de orez este primul meu roman. L-am scris la douăzeci și ceva de ani și, fără îndoială, a fost un roman experimental care acum nu numai că îi ofensează pe cititori, dar unele scene pur și simplu au început să mă ofenseze și pe mine.

I. D. Celor care doresc să devină scriitori ce sfat le-ați da pentru a-i ajuta să progreseze în sfera creației literare?
Su Tong: Eu nu am nicio strategie magică. Celor care vor să devină scriitori le spun doar atât: să continue să scrie. Este singura cale.

Scris de Iulia Dromereschi 

sursa: bookblog.ro

Interviu cu Martin Vopenka: Calea interioară către sensul existenței

Martin Vopenka este o apariție care poate intimida, fără a avea niciuna dintre trăsăturile personalităților publice mult prea obișnuite cu lumina reflectoarelor și cu admirația uneori sufocantă a publicului. Martin Vopenka se remarcă prin calmul și seriozitatea cu care vorbește despre cărțile sale, prin modestia cu care pune în față personajele și nu scriitorul, istoria și nu omul. Există o liniște pe care Marin Vopenka o impune și care îi crează interlocutorului sentimentul că a intrat într-un spațiu privilegiat în care trecutul se amestecă cu viitorul, iar prezentul se construiește din acceptare și împăcare cu sine și cu ceilalți.

Unul dintre cei mai importanți scriitori cehi ai generației sale, invitat de onoare la Bookfest, anul acesta (anul Cehiei), Martin Vopenka este autorul unor cărți impresionante prin finețea analizei psihologice și prin emoția puternică mereu prezentă în tonul calm și liniștit al evocărilor sale. Printre acestea, amintim trilogia Oraşul care doarme, Dreptatea care doarme şi Taina care doarme (2011, 2012, 2013) Cunosc viaţa şi lumea (2002), O mare de tristeţe în urma câinelui tău (2002), Dragoste prin sms (2001), Antartida în pragul sfârşitului (2000), Hotelul de la mijlocul vieţii (1999), Poveşti din munţii bătuţi de vânt (1998), Balada despre coborâre (1992), Pietre de la munte(1989) şi Dansul lupilor (1998).

În limba română au apărut până acum patru dintre cărțile sale (primele trei fiind inspirate din călătoriile sale în România): Pietre de la munte (apărută în traducere în 1989), Dansul Lupilor (Editura Universal Dalsi, 1998), Drum spre niciunde. O călătorie cu fiul meu (Editura Niculescu, 2012) și Amintiri fără culoare (Editura Vremea, 2015), în traducerea Hellianei Ianculescu.

Raluca Elgyar: Vă mulțumesc foarte mult că ați acceptat această întâlnire. Ați vizitat România pentru prima dată, în urmă cu treizeci de ani. Ați declarat recent că România este țara dumneavoastră preferată și că ospitalitatea românească și dragostea pentru cultură a românilor sunt subestimate în Europa. Cum vedeți România anului 2015 ?
Martin Vopenka: Din păcate, anul acesta nu am ieșit din București, dar pot face o comparație cu ce am văzut anul trecut, când am fost la Sighișoara. Am constatat că Bucureștiul este un oraș mare, în continuă dezvoltare și înflorire, cu toate aspectele pozitive și negative ale acestei etape. Anul trecut, când am avut ocazia să merg prin țară, am simțit în jurul meu o atmosferă foarte caldă. Sper că România va păstra față de mediul rural o atitudine pozitivă, că nu va neglija aceste zone de o mare bogăție spirituală, așa cum au făcut alte țări din Vestul dezvoltat. Cred că România ar trebui să aplice acel model francez al sprijinirii mediului rural.

RE: Multe dintre scrierile dumneavoastră fac referire la un trecut traumatizant al Europei de Est, anii comunismului. Este vorba de un trecut care a restructurat în mare măsură personalitatea, valorile, mentalitățile acestei părți a Europei. Cum credeți că ar trebui să ne raportăm la această parte a istoriei noastre ?
MV: Mă deranjează unele comentarii pe care le-am auzit chiar în zilele acestea, la București, că aici, în vremea lui Ceaușescu, se trăia mai bine. Bineînțeles că regimul trecut a reușit să creeze unele elemente care pot fi considerate pozitive, cum ar fi construirea unor cartiere mari de locuințe și mulți oameni au avut unde să se mute, dar totuși, nu cred că putem spune că se trăia mai bine în acele vremuri. Să nu uităm că și ritmul în care regimul comunist a construit a fost unul artificial, care a produs o dezvoltare artificială. Este foarte interesant că oamenii și-au revenit mai repede din nazism decât din comunism, iar o posibilă explicație a acestui fapt este aceea că regimul comunist a distrus verticalitatea omului. Prin urmare, comunismul a reușit să distorsioneze relațiile interumane, la nivelul familiei, al societății, iar această distorsiune va fi foarte greu de recuperat.

RE: Ați absolvit facultatea de fizică nucleară și ați lucrat o perioadă la Institutul de Cercetări Psihiatrice din Praga. Care a fost drumul dumneavoastră către literatură ?
MV: Drumul meu către literatură a început la vârsta de șase ani. Dintotdeauna am vrut să scriu, iar această dorință s-a născut înainte de a ști să scriu. Pentru că nu cunoșteam literele, aveam o riglă pe care erau desenate litere și cu ajutorul acestei rigle, încercam să relatez ceea ce îmi trecea prin minte. Studiile la facultatea de fizică au fost rezultatul unor împrejurări, am ajuns acolo ca urmare a dorinței și voinței părinților mei, am absolvit-o fără plăcere, fiindcă în sinea mea știam că, de fapt, eu voi ajunge scriitor. La Institutul de Cercetări Psihiatrice, am ajuns nu pentru a face cercetare în domeniul psihiatriei, ci fiindcă era un loc unde nu trebuia să muncești foarte mult și asta îmi permitea să mă concentrez pe lucrurile care îmi plăceau. După cum știți, în comunism, nu exista nicio motivație a omului de a munci. Oamenii aveau tendința de a munci cât mai puțin. Îmi amintesc că la Institutul de Psihiatrie, lucram la niște tabele… care mi-au fost suficiente până în anul 2000.

RE: În cartea dumneavoastră Amintiri fără culoare, spuneți că „a sosit timpul să credem în ceva: în Dumnezeu la care omul se întoarce și de la care își împrumută nemurirea. Sau în omenire, în posibilitățile ei nelimitate, în continuitatea ei. Sau a sosit ceasul al doisprezecelea ca să ne dezmeticim și să privim în față propriul nostru character muritor”.Unde credeți că ne aflăm, ca societate, pe acest continuu Dumnezeu-umanitate ?
MV: Eu deschid această întrebare legată de sensul viitorului. Și este o întrebare pe care omul, pe măsură ce înaintează în vârstă, o formulează tot mai des. În Amintiri fără culoare, există un copil care se întreabă când va fi terminat metroul și află că acesta va fi gata peste treizeci de ani. Copilului i se pare că acesta este un timp scurt, dar adulții trăiesc cu senzația că viitorul este foarte îndepărtat. Atunci, trebuie să găsești o cale interioară pentru a explora sensul existenței. Văd mereu oameni care, odată cu vârsta, se resemnează, se închid în sine. Și pentru că în ultima vreme în familia mea s-au petrecut două evenimente triste – eu mi-am pierdut tatăl, iar soția, mama – îmi pun tot mai multe întrebări legate de moarte. Omul nu poate depăși granița morții pe cale rațională. Însă, există momente de îndoială… până și sfinții au avut asemenea momente. Iar îndoiala e bună, viața nu poate exista fără a te îndoi de ea.

RE: Cum s-a născut această carte (n.r. Amintiri fără culoare) ?
MV: Eu m-am împăcat cu tot ceea ce s-a întâmplat în trecutul meu. Această împăcare a născut cartea. Bunicile mele care mă plimbau cu căruciorul prin parc, erau născute în timpul Imperiului Austro-Ungar, ele întruchipau două lumi total diferite. Există o întrepătrundere între trecut, prezent și viitor. Am înțeles această întrepătrundere și ea m-a motivat să scriu cartea. Am scris-o foarte ușor, în timp ce lucram la alte două cărți, în aproximativ trei luni. Este cartea unei stări psihice foarte bune, foarte liniștite.

RE: Există mai multe roluri pe care le aveți – scriitor, publicist, editor, călător și poet. Care este dinamica acestui mix de roluri în viața dumneavoastră ? Cum se influențează ele ?
MV: Cred că am două personalități diferite – pe de o parte, sunt un om de afaceri, un editor, care trebuie să își câștige existența, iar pe de altă parte, sunt un scriitor căruia îi este indiferent modul în care trăiește atât timp cât poate să scrie. Eu îmi leg identitatea mai degrabă de al doilea aspect al vieții mele,  dar pot trece de la un rol la altul. În cursul unei zile, două ore pot fi om de afaceri și alte două ore pot fi scriitor. În trecut, o ghicitoare armeancă s-a uitat pe fundul ceștii mele de cafea și a spus – tu ești două persoane într-una singură. Realitatea este că aceste două aspecte ale vieții mele funcționează foarte bine împreună.

RE: În opinia dumneavoastră, putem vorbi de o literatură est-europeană și care ar fi specificul acesteia ?
MV: Eu nu studiez foarte atent literaturile țărilor din fostul bloc sovietic, deci nu mă pot exprima în această privință. Nu simt că aparțin unui anumit spațiu geografic, aparțin doar subiectelor la care lucrez.

RE: Și la ce carte lucrați în prezent ?
MV: Timp de doi ani am scris o carte care se numește Noua Planetă. Este o carte care vorbește despre viitor din perspectiva trecutului, iar personajele principale sunt niște arhetipuri care trăiesc în viitor. Cred că e un subiect interesant, care îi va atrage și îi va captiva pe cititori. Cartea are șapte sute de pagini, deci va fi o lectură de durată. (n.r. râde)

RE: Pentru cititorii Bookblog, ne puteți spune trei cărți care v-au marcat ca scriitor ?
MV: Nu am un roman preferat, dar dacă mă gândesc bine, m-a influențat o lucrare științifică de astro-fizică, în sensul în care m-a îndemnat să încerc să deslușesc secretele cosmosului, nu din postura de om de știință, ci din rolul de scriitor. Cartea mea A cincea dimensiune, care va apărea în curând în traducere în limba engleză, a fost influențată de această lucrare științifică.

RE: Vă mulțumesc foarte mult!

Scris de Raluca Elgyar 

sursa: bookblog.ro

Mircea Eliade și redescoperirea sacrului (1987)

Despre Ernest Hemingway, laureat al Premiul Nobel pentru Literatură…

Celebrul scriitor Ernest Hemingway s-a născut pe 21 iulie 1899, într-o suburbie a orașului Chicago, în familia unui medic. În decursul vieţii, a supravieţuit malariei, pneumoniei, hepatitei, diabetului şi chiar accidentelor de avion.

Ernest Hemingway şi-a început cariera de scriitor publicând diverse articole pentru un ziar din Kansas City, la vârsta de 17 ani. Opera sa are drept sursă o experienţă de viaţă profundă şi originală, relatând, potrivit concepţiei scriitorului, „lucrurile cele mai simple în modul cel mai simplu”. Dintre principalele cărţi publicate de autor, amintim „Adio, arme” (1929), „Învingătorul nu ia nimic” (1933), „A avea şi a nu avea” (1937), „Zăpezile de pe Kilimanjaro” (1939), „Pentru cine bat clopotele” (1940), „Bătrânul şi marea” (1951).

În luna octombrie a anului 1954, Ernest Hemingway a primit Premiul Nobel pentru Literatură, „pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrată în «Bătrânul și marea» și pentru influența pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan”.

În dimineaţa zilei de 2 iulie 1961, scriitorul a fost găsit mort. Legiştii au constatat moartea lui la şapte dimineaţa. Martorii spun că purta unul dintre costumele lui preferate, pe care-l numea „pelerina împăratului”. La vremea respectivă, soţia lui a declarat presei că scriitorul murise în timp ce îşi curăţa puşca, iar ea s-a descărcat accidental. Ernest Hemingway şi-a trăit viaţa exploziv, lăsând în urmă un stil de scriitură inconfundabil.

scrisă de Rodica MITU
sursa articol: ziuaconstanta.ro

sursa foto: abcnews.go.com

„Cartea de vizită a unui scriitor e doar propria frază“

Krisztina Tóth este un nume de referinţă în literatura contemporană din Ungaria: cărţile ei sînt traduse în multe limbi şi au fost distinse cu foarte multe premii literare importante. A început ca poetă şi, după mai bine de zece cărţi de poezie, a trecut la proză, prin volumul de povestiri Cod de bare (2006). Ultima carte publicată este tot o colecţie de proze, cu titlul Superglue (2014), în care încearcă să surprindă, prin sondări în cotidianul mic, transformările care au afectat Ungaria de la momentul instalării comunismului şi pînă acum. Krisztina Tóth a fost în România, invitată la FILB, ocazie care a făcut posibil şi interviul de mai jos, un interviu care propune foarte multe piste de discuţie: de la preferinţele ei în materie de construcţie literară, pînă la relaţia dintre literaturile din Est, autorii favoriţi din România şi problemele pe care le generează regimul Orbán la Budapesta.

Ai scris foarte multă vreme poezie, înainte să treci la proză. A marcat această trecere şi o schimbare mai profundă, de interese sau de ordin interior?

Mi-am început cariera de poetă acum 25 de ani. Scrisesem cel puţin zece cărţi de poezie cînd am început să scriu proză. Am început să scriu proză pentru că, la un moment dat, am simţit că voiam să spun poveşti. Am vrut să descriu perioada în care mi-am petrecut copilăria, fără a-mi propune să pun pe hîrtie, propriu-zis, propriile poveşti, ci mai mult, să povestesc despre o perioadă din istoria recentă a ţării mele. Am simţit un fel de necesitate de a scrie poveşti mai lungi decît îmi permitea un poem. Am scris atunci o carte de proză scurtă care conţine 15 povestiri, iar titlul acestui volum este Cod de bare. Fiecare titlu al unei povestiri conţine cuvîntul linie, iar acest detaliu ţine de o anumită structură. În fiecare povestire există vocea unei femei care spune o poveste şi fiecare voce spune o poveste diferită, la persoana întîi. Fiecare voce şi fiecare poveste sînt, aşadar, diferite, dar cele 15 povestiri alcătuiesc un fel de cor care propune o imagine a Ungariei din anii ’70 – ’80.

De ce ai ales numai voci de femei? De unde această preferinţă de a da o imagine a Ungariei din anii ’70 şi ’80 prin vocile a 15 femei?

În mod normal, nu-mi place forma de naraţiune la persoana întîi singular, dar, în acest caz, am vrut să creez o atmosferă mai intimă, în care fiecare voce să-şi spună povestea. Nu sînt poveşti lungi, dar ele se concentrează pe momente dificile din viaţa de zi cu zi: avortul, divorţul sau momente grele din copilărie. Cele 15 povestiri pot să dea o imagine generală asupra acelei perioade de timp, reconstruită însă prin prisma experienţelor femeilor. Dar chiar dacă eroinele sînt femei, nu consider că ar trebui privită ca o carte pentru femei, ci ca una despre destinul nostru comun.

Ai publicat de curînd un alt volum de povestiri, Superglue. Poţi să vorbeşti despre prozele tale, ca tematică şi formulă stilistică, referindu-te la acesta din urmă în raport cu primul?

Acesta e cu totul altceva, pentru că Supergluee un soi de colecţie alcătuită din 55 de povestiri foarte diferite, scrise în momente diferite şi care vorbesc despre episoade diferite petrecute în ultimii 55 de ani, în Ungaria. Fiecare dintre ele acoperă un alt episod din perioada de după schimbarea regimului. E adevărat că există similitudini în ceea ce priveşte structura: ambele volume conţin poveşti diferite, dar care încearcă să ofere o imagine generală asupra vieţii din acele vremuri. Superglue începe cu o povestire care e un soi de monolog al unei femei tinere, care are în jur de 20 de ani la venirea comunismului, iar ultima e despre un băiat de 25 de ani, fără adăpost, care vorbeşte acum şi care trăieşte în Budapesta. În afară de aceste două volume, am mai publicat un roman şi o altă carte, mai experimentală ca formulă de proză, Pixel, care a fost tradusă de curînd în germană şi macedoneană. Este o carte ciudată de proză scurtă, care funcţionează ca un cub Rubik şi care conţine 31 de proze. Cititorul trebuie să recreeze structura poveştilor, care sînt plasate în locuri foarte diferite: în Cluj-Napoca, în oraşe din Germania sau din Marea Britanie. Are o structură complicată, nonliniară: protagoniştii povestirilor sînt aceiaşi, dar surprinşi în momente diferite din vieţile lor, în locuri diferite şi în roluri diferite. Uneori personajul e surprins în rolul de tînără mamă, în altă povestire e o bătrînă plină de griji, iar în alta, o arhitectă; la un moment dat, cititorul îşi dă seama că este vorba despre acelaşi personaj. Este o structură complicată, dar e şi amuzantă!

Te-ai distrat scriind-o?

Da, da, am nevoie de un desen complicat atunci cînd scriu: am nevoie să vizualizez structura, să văd legăturile dintre personaje, să mă asigur că nu mă încurc în încrengătura dintre ele. Pentru mine, structura este extrem de importantă. Înainte de a studia literatura, am studiat sculptura, am, aşadar, o altă formaţie la bază. Atunci cînd scriu proză e ca atunci cînd lucrez la o sculptură. Este mereu vorba despre un act elaborat de construcţie. Cînd scriu proză, îmi imaginez textul ca pe un corp care ocupă un loc în spaţiu, ca pe o entitate tridimensională, ceva ce poate fi realmente atins.

Ai descoperit la alţi scriitori aceeaşi ima – gine despre text, despre corporalitatea lui, de – spre care vorbeşti?

Da. Ultima carte care mi-a dat acest sentiment a fost cartea lui Sofi Oksanen, Purificare. Şi apoi un roman de Eugen Ruge, un mare roman despre Germania de Est, o poveste de familie şi despre felul în care schimbările politice au afectat viaţa acestei familii. Eugen Ruge este un autor german care stăpîneşte o tehnică foarte rafinată şi care, în acest roman, descrie momente diferite din ani diferiţi, în aşa fel încît reuşeşte să intersecteze o structură diacronică cu cea sincronică. Am admirat structura acestei cărţi, cu atît mai mult cu cît eu sînt o persoană cu latură vizuală foarte pronunţată şi iubesc autorii care au aceeaşi apetenţă pentru crearea unei structuri pe care o poţi vizualiza, o structură care se aseamănă cu un edificiu vizual.

În seara în care ai avut lectura publică, de la Librăria Bastilia, ai vorbit şi despre doi autori români pe care i-ai citit şi pe care îi apreciezi: Simona Popescu şi Filip Florian. Povesteşte-mi, te rog, dacă mai ai şi alte legături literare cu spaţiul românesc.

Da, mi-a plăcut mult un roman de Dan Lungu, Cum să uiţi o femeie. Am iubit această carte. Mircea Dinescu este un alt autor foarte cunoscut, tradus în Ungaria, şi a fost şi foarte bine tradus. Ana Blandiana, de asemenea, are multe poezii traduse.

Ai putea să mai recomanzi cîţiva scriitori şi scriitoare din Est care te-au impresionat şi despre care crezi că ar trebui traduşi/traduse mai mult?

Eugen Ruge, autorul german despre care am vorbit, Joanna Bator, o scriitoare poloneză extraordinară (şi o feministă) care a scris o trilogie impresionantă, o prozatoare cu mult umor şi sensibilitate. Krzysztof Varga, tot autor polonez, ar merita tradus şi cunoscut şi în România, ca să dau numai trei nume.

De ce crezi că nu se traduc foarte mult literaturile mai mici între ele, deşi există o bogăţie atît de mare de texte şi de idei venind din aceste spaţii?

Nu cred că nu se traduc. Acest lucru se întîmplă, dar e de fiecare dată o provocare pentru edituri, cîtă vreme ştim că piaţa liberă a cărţilor nu le-ar permite să supravieţuiască traducînd foarte mult din aceste spaţii culturale. De multe ori, aceste apariţii au nevoie de subvenţii, nu sînt titluri care să ajungă bestselleruri, aşa că autorii minunaţi din ţările învecinate pot fi publicaţi doar în condiţiile în care editurile care o fac scot profit din publicarea altor cărţi, mult mai rentabile financiar. De multe ori, un autor dintr-o ţară vecină din Est ajunge să fie tradus într-o altă ţară din Est abia după ce a fost tradus în germană sau engleză şi cartea lui a avut succes în spaţiile acestor limbi. Aşadar, ca să ajungi să fii tradus în maghiară, se poate să fie nevoie ca mai întîi să fi fost tradus în germană, lucru bizar, dar cam asta e tendinţa. Piaţa de carte germană funcţionează ca un fel de test pentru titlurile din Est.

Există, după părerea ta, un aer comun al literaturii din Est, în raport cu Vestul, în sens larg?

Cred că sînt două lucruri pe care le-aş sub – linia, şi primul exemplu ţine de poezia care se scrie în Ungaria. Mulţi poeţi contemporani din Ungaria au fost influenţaţi de poezia britanică, pentru că aceşti poeţi sînt şi traducători de poezie. În ţara noastră, există o tradiţie specială în ce priveşte traducerile şi, în multe cazuri, scriitorii şi poeţii sînt şi traducători. Este un mare avantaj, pentru că marii poeţi ai lumii sînt traduşi de poeţi maghiari foarte buni. Multă poezie contemporană anglo-saxonă a fost tradusă în maghiară. E un tip de poezie foarte diferită, pentru că presupune recursul la mai puţine de – scrieri. Poezia maghiară e bazată pe imagine, e mai descriptivă, mai vizuală, în timp ce poezia anglo-saxonă e mai narativă, uneori sînt chiar mici poeme în proză. Aşa că acest schimb a avut un impact foarte mare asupra poeziei maghiare. Alte diferenţe ar fi ironia prozei contemporane din Ungaria, ingredient despre care aş spune că e comun spaţiilor din Europa Centrală, e o trăsătură distinctivă, foarte specială. Cred că există, în aceste ţări, o tendinţă de a relativiza lucrurile, o tendinţă explicabilă şi istoric. Există, de exemplu, nişte texte maghiare bine traduse în franceză, dar care au prins mult mai bine în Belgia, pentru că belgienii rezonează mai bine la tipul de ironie pe care ele îl conţin.

Te-ai confruntat cu vreun stereotip legat de faptul că eşti o scriitoare din Europa de Est?

Absolut. Dacă vorbim despre spaţiile marilor limbi de traducere, impresia mea este că există acolo nişte categorii pentru diferite ţări, nişte sertare, să spunem, şi cred că, în cazul meu, nu era loc decît pentru unul, doi scriitori din generaţia mea, din Ungaria. Atît era suficient! De exemplu, exista categoria scriitorilor de 40 de ani, care fuseseră socializaţi în perioada de dinaintea căderii Zidului. Şi în această categorie, un loc, nu mai mult. De exemplu, la o agenţie mi s-a spus: „Îmi place foarte mult ce scrieţi, dar o avem deja pe Terézia Mora! Bine, am spus, dar noi două nu avem nimic în comun, Terézia Mora e o scriitoare foarte bună, dar sîntem foarte diferite!“. Aşa funcţionează lucrurile acolo: există cîte un loc pentru fiecare rol, unul, nu mai multe! E, aşadar, o chestiune de rol şi nu de individualitate, de structura aparte a unui autor.

Şi cum răspunzi în astfel de situaţii?

De fiecare dată cînd mi se spune că e foarte interesant ce scriu, dar că editura nu poate publica în traducere mai mulţi autori veniţi din Ungaria, tot ce pot spune e că nu sînt Attila Bartis şi că nu sînt Terézia Mora etc. Ce pot să spun? E şi comic. În plus, trebuie să te pliezi după legile marketingului, să fii mereu foarte interesant, şi nu doar să scrii ceva interesant. Pentru edituri contează să fii tînăr, pentru că dacă vrei să vinzi, trebuie să călătoreşti mereu şi să fii prezent la evenimente şi chiar trebuie să fii cu totul special, eventual să ai un al treilea ochi în frunte! Nu-mi place deloc direcţia asta, pentru că eu cred că ceea ce e relevant, cartea de vizită a unui scriitor, e doar propria frază. Nu vreau să fiu interesantă, şi cu atît mai puţin să fiu interesantă la nivel personal, pentru că singurele lucruri care contează sînt frazele pe care le scriu. Rolul meu nu este să fiu interesantă, ci să compun fraze corect, cît mai corect posibil.

Te-ai confruntat cu astfel de aşteptări sau cu alt tip de prejudecăţi şi în Ungaria, sau doar în spaţiile marilor limbi de circulaţie?

Un alt lucru pe care îl resping este să fiu pusă în categoria femeilor scriitoare. Am oroare de aşa ceva. În Ungaria, există această tendinţă de a vorbi despre literatura scrisă de femei ca despre o categorie aparte, iar eu nu vreau să fiu inclusă într-o categorie laterală, ci să fac parte dintr-un circuit integrat. Sînt femeie, dar nu am categorisit niciodată scriitorii ca fiind bărbaţi. Am oroare să fiu invitată alături de alte două femei, de exemplu, pentru că, de multe ori, singurul lucru pe care îl am în comun cu ele este că… sîntem femei. Dar poate că aş fi avut mai multe în comun cu alţi colegi scriitori bărbaţi, care însă nu ar fi invitaţi pentru că sînt bărbaţi. Cred că e incredibil ce se întîmplă. Nu cred că a fi o femeie scriitoare ar trebui să fie ceva atît de exotic, mai ales că jumătate din oamenii care scriu literatură contemporană acum sînt femei. Există această tendinţă, şi nu doar în Ungaria. Odată, cînd am fost invitată la un eveniment, în Germania, am avut senzaţia că m-au chemat pentru că le lipsea o femeie! Eine Frau! Ima – ginează-ţi cum ar fi ca un bărbat scriitor să fie întrebat de moderator: „Cum vă simţiţi în timp ce scrieţi, reflectaţi la faptul că sînteţi bărbat?“! E absurd, dar cînd le sugerez să vorbim despre cărţile mele, mi se spune că refuz întrebarea şi că-mi refuz feminitatea sau că am o problemă cu asta. Le spun că prefer să vorbesc despre text, şi nu despre faptul că sînt o femeie. De exemplu, mi s-a întîmplat să ajung pe scenă şi să mă întrebe moderatorul cine are grijă de copii în timpul lecturii mele! O astfel de întrebare nu i s-ar pune niciodată unui bărbat scriitor, chiar dacă ar avea copii. Mi-am pregătit, între timp, şi răspunsul: le spun că pe copii i-am lăsat închişi în dulap, cu nişte apă şi biscuiţi, şi că ei sînt obişnuiţi! Pe lîngă asta, persistă încă vechea manieră de evaluare: dacă vorbeşti despre scriitură feminină, e ceva din start conotat un bărbat e, în continuare, un mare compliment. De ce? Eu prefer să spun că scriu ca nimeni altcineva, şi asta e tot. Consider că literatura este ceva ce ţine de androginie, şi nu de sexe. Atunci cînd scriu nu sînt femeie, pentru că scriu despre lucruri general umane.

Cum te raportezi la tipul de scris al acestor mari eroi culturali ai Ungariei, să le spunem: Péter Nádas, László Krasznahorkai, Péter Esterházy?

În primul rînd, toţi trei sînt foarte diferiţi între ei, dar, e adevărat, sînt scriitori reprezentativi pentru o generaţie şi importanţi pentru cea care le-a urmat. Nádas a scris, de exemplu, prefaţa primei mele cărţi traduse în Germania. Sînt autorii cei mai cunoscuţi, traduşi peste tot în lume, cei mai reprezentativi pentru literatura maghiară. Imre Kertész a fost, de asemenea, foarte important pentru a atrage atenţia asupra literaturii maghiare. Mă gîndesc că interesant ar fi ca cititorii lor să fie dispuşi, în continuare, să încerce să citească şi să cumpere şi cărţile altor autori maghiari. Aceşti prozatori cunoscuţi acum peste tot în lume au influenţat generaţia care le-a urmat, în Ungaria, iar acesta este un lucru cert. Au fost postmodernii, prin definiţie. Cred însă că acum se petrece o schimbare. Ceea ce mi se pare intresant este că în aceste timpuri povestea revine în literatură. Postmodernii au deconstruit- o, au dinamitat-o, iar acum se întoarce în literatură. Sigur, în alt mod decît existase înainte. În anii 2000, de exemplu, era aproape imposibil să găseşti un scriitor maghiar interesat să scrie poveste. Krasznahorkai, de exemplu, are o carte în care nu există personaje. Este ceva foarte post – modern. Esterházy la fel: e foarte mult interesat de jocul cu limbajul, de calambur, de finalurile suspendate, de o pulverizare a naraţiunii. Limbaj este destructurat, îmbucătăţit, lucru care face traducerea unei astfel de cărţi extrem de dificilă. Nádas, la rîndul lui, a creat un limbaj cu totul special, caracteristic prozei lui, cu fraze lungi şi cu o structură foarte complicată, cum e, de exemplu, în Istorii paralele, ultima lui mare carte. Acum, cred că există o a doua generaţie de post – moderni, care nu mai este atît de ataşată de focalizarea obsesivă pe limbaj şi care începe să scrie poveşti, iar acest lucru este ceva nou.

În ce manieră crezi că se întoarce acum povestea, sub ce formă poate fi ea recuperată după acest detur prin experimentele sofisticate ale marilor postmoderni?

Cred că în artele vizuale se petrece ceva asemănător. De exemplu, în anii ’90 şi 2000, nu exista decît conceptul: arta conceptuală şi atît. Acum pictorii reîncep să picteze. Nu e neapărat vorba de o întoarcere la figurativ, ci de o întoarcere la tablou. Cred că la fel se întîmplă şi cu revenirea poveştii în literatura contemporană. Şi cred că se petrece un fel de sinteză în literatură: scriitorii contemporani sînt conştienţi de toate experimentele de dinaintea lor în momentul în care revendică posibilitatea de a scrie poveşti. Sigur, nu mai poţi fi naiv. Există o distanţă faţă de limbaj, faţă de propriul limbaj literar, şi avem nevoie de o asemenea distanţă. Experienţa postmodernă este importantă pentru a păstra această distanţă, dar nu putem continua jocurile postmoderne fără să reflectăm asupra lor. Generaţia mea a fost formată în plin postmodernism, a fost formată de postmoderni, dar acum, chiar şi autorii postmoderni cei mai înfocaţi se reapucă să scrie poveşti. Este vorba despre o redescoperire a poveştii, aş spune, cu toată savoarea de după atomizarea ei. Desigur, nu putem adopta postura unui narator naiv, nu putem prelua maniera în care se scria în secolul al XIX-lea, este, evident vorba despre o sinteză, dar e limpede că povestea se întoarce pe poarta din spate.

Aceşti mari postmoderni despre care ai vorbit au în comun şi obsesia pentru trecut, şi în special pentru trauma din trecut. Mai există o astfel de fixaţie pentru trecut, pentru memorie, în ceea ce se scrie acum în Ungaria?

Da, cred că da. Noi am fost formaţi în două moduri radicale: o dată înainte de căderea comunismului, şi încă o dată după. A fost nevoie să ne schimbăm complet reflexele, comportamentul, stilul de viaţă. Am să dau un sigur exemplu: îna – inte de căderea comunismului, una dintre reguli era să rămîi invizibil, cu orice preţ. Apoi, după 1989, regula a fost să devii cu orice preţ vizibil! Aşadar, cred că este vorba despre o generaţie traumatizată de acest lucru. Eu, de exemplu, încerc să nu-mi transmit reflexele negative şi să nu le proiectez asupra copiilor mei, dar sînt lucruri instinctive, pe care nu le pot cenzura. Singurul lucru pe care îl pot face este să scriu, să scriu, să scriu şi să povestesc. Cred însă că următoarea generaţie va fi total diferită. De exemplu, am călătorit pentru prima dată cu fiul meu în afara ţării, eram în tren şi deja trecuserăm în Austria, iar eu îl îndemnam, foarte entuziasmată, să se uite pe geam, că intraserăm în Austria! El era cufundat într-o carte şi mi-a răspuns uşor blazat că e acelaşi lucru, nu înţelege de unde atîta entuziasm. Pentru el, să treacă graniţa şi să intre într-o altă ţară nu era un eveniment.

Acum, în Ungaria, situaţia politică este foarte tensionată, ca să folosesc cel mai moale termen! Cum se vede dinspre lumea literară? Au fost decizii grave luate de guvernul Orbán, apoi manifestaţii publice şi valuri de proteste. Vă faceţi griji?

Da, desigur. Mulţi scriitori sînt foarte angoasaţi în legătură cu ceea ce se întîmplă. Eu şi soţul meu am fost foarte entuziasmaţi să vedem că, în România, Klaus Iohannis a cîştigat alegerile prezidenţiale. Era ceva inimaginabil în Ungaria: cineva provenind dintr-o minoritate etnică să fie ales preşedinte. Este incredibil! Cred că, pentru România, este o etapă foarte importantă. Cît despre Ungaria, cred că plonjează într-o falsă nostalgie istorică, teribil de periculoasă. Există forme de naţionalism extrem de agresive, iar în ceea ce priveşte guvernul, se face din ce în ce mai clară o tendinţă dictatorială care ne aminteşte de ultima perioadă a kadarismului, cu diferenţa că acum această tendinţă dictatorială, în Ungaria, se agravează pe zi ce trece. Pentru intelectuali, ca şi pentru întreaga ţară, este ceva foarte angoasant. Aşadar, am participat, şi eu şi soţul meu, la proteste, şi percepţia mea este că ultimele tendinţe se arată realmente îngrijorătoare.

Intermedierea dialogului în franceză a fost făcută de Svetlana Cârstean.

Autor: Alina PURCARU

sursa: observatorcultural.ro

Interviu Najwan Darwish: Poezia ca istorie trăită

La începutul lunii decembrie a avut loc la București cea de-a șaptea ediție a Festivalului Internațional de Literatură București – FILB – o inițiativă frumoasă ce a reunit scriitori din Italia, Malta, România, Ucraina, Palestina, Ungaria care au oferit cititorilor români patru zile de diversitate și originalitate literară.

De pe lista scriitorilor invitați, un nume mi-a atras atenția – Najwan Darwish – palestinian, unul dintre cei mai aclamați poeți ai generației sale, publicat cu un succes răsunător în Statele Unite ale Americii, o voce inedită a poeziei arabe și palestiniene. Diversele surse literare concordă în a oferi recunoaștere lui Darwish, menționând faptul că poezia sa aduce o forță și o complexitate emoțională nouă pe scena literară arabă și internațională.

Născut în Ierusalim, în 1978, Najwan Darwish a studiat Dreptul în Iordania, dar a renunțat la o carieră juridică pentru a se dedica poeziei. A editat două reviste culturale în Palestina și a fost critic cultural pentru prestigioasa publicație libaneză Al-Akhbar, timp de șase ani (2006-2012). A debutat în 2000, iar poeziile sale au fost traduse în peste cincisprezece limbi. Volumul său Nothing more to lose, publicat anul acesta în Statele Unite ale Americii, a avut un succes care a depășit așteptările autorului, după propriile mărturisiri.

Najwan Darwish scrie despre conflictul palestiniano-israelian, ceea ce duce percepția cititorului în zona poeziei cu mesaj politic clar, cu un activism bine reprezentat în zona culturală din care vine scriitorul. Surpriza majoră pe care am avut-o este aceea că Darwish reușește, în mod subtil, să schimbe această percepție și să transmită un mesaj profund uman, care transcede Conflictul, Ocupația (nr. ocupația israeliană în Palestina) și Istoria. Ceea ce rămâne este frumusețea pură a trăirilor sale, asumate și transmise cu o forță ce fascinează cititorul.

Najwan Darwish este un nume de care vom auzi, cu siguranță, în viitor, și sper că cititorii din România vor avea în curând prilejul să îl citească în limba română.

Raluca Elgyar: Cum ați început să scrieți ?
Najwan Darwish: Nu am o poveste despre cum am început să scriu. Este, mai degrabă, ceea ce sunt eu. Îi invidiez pe scriitorii care au o poveste despre cum au început să scrie.

RE: Îmi imaginez, totuși, că a existat un moment în care ați simțit că scrisul va deveni o preocupare pentru toată viața…
ND: Cred că un asemenea moment este întotdeauna unul fictiv. Scriitorii consideră un anumit moment ca fiind începutul, dar, în realitate, lucrurile sunt mai complicate pentru că există mai multe momente, nu numai atunci când începi să scrii, dar mai ales atunci când decizi că scrisul va fi o preocupare pentru toată viața.

RE: În 2013, ați participat la organizarea festivalului literar PalFest (Palestine Literary Festival) – un eveniment cultural marcant în Orientul Mijlociu – și cu acea ocazie, ați oferit un interviu în care spuneați În Palestina, a organiza un festival literar este ca și cum ai ieși din contextul ocupației pentru că viața noastră este construită într-un fel care cu greu ne permite să avem o viață literară… Ce înseamnă să fii scriitor în Palestina în comparație cu alte părți ale lumii?
ND: Diferența este că ai – ca scriitor – o responsabilitate mai mare. A trăi sub ocupație înseamnă a trăi într-o țară în care majoritatea instituțiilor sunt coloniale… există, bineînțeles, și organizații guvernamentale palestiniene, dar este responsabilitatea fiecăruia să se implice mai mult decât ar face-o într-o țară normală. Chiar și organizarea unui festival literar este foarte dificilă… În cazul PalFest, eu am fost doar consilier literar, alții au dus greul acestui eveniment. Fondatoarea festivalului nostru este scriitoarea egipteană Ahdaf Soueif. Ea a venit cu această idee de a aduce împreună scriitori din Palestina și din alte țări, care au ocazia de a vedea cu ochii lor ce se întâmplă în țara noastră, în contextul în care mijloacele media s-au obișnuit să prezinte o imagine fabricată a situației. PalFest a început ca o întâlnire între scriitori, și apoi, încetul cu încetul, a devenit un festival. Suntem deja la a șaptea ediție.

RE: Într-un alt interviu, ați menționat Nu sunt un activist. Nu mă gândesc la un mesaj politic atunci când scriu. La ce vă gândiți când scrieți ?
ND: Mă gândesc la ceea ce simt. Este dificil să fii activist ca scriitor. Îmi pot exprima ideile politice în afara poeziei. Dar atunci când mă așez la masă să scriu poezii, scriu despre mine, despre ceea ce simt. A fi activist în poezie înseamnă să distrugi textul literar.

RE: Deci, sunt două roluri diferite – poet și activist.
ND: Exact. Eu scriu articole politice, am întotdeauna opinii despre ceea ce se întâmplă, pe care le exprim în munca mea jurnalistică. Bineînțeles, putem avea idei politice în opera literară, dar în mod diferit. Câteodată, eu însumi sunt surprins de opiniile pe care le exprim. Eu îmi descopăr opiniile prin poezii.

RE: Poezia ca o călătorie spre sine…
ND: Exact, poezia este conștiinta mea… este ca un GPS care îmi spune cu exactitate unde mă aflu acum.

RE: Nothing more to lose marchează debutul dumneavoastră în limba engleză. În poeziile din acest volum, tema conflictului palestiniano-israelian depășește simpla meditație sentimentală. Sunt texte foarte puternice, ce combină umorul negru cu o realitate foarte dificilă și care transmit un mesaj profund uman. Ne puteți spune câte ceva despre acest volum ?
ND: De fapt, Nothing more to lose este o selecție de poezii din mai multe volume. Autorul real al cărții este traducătorul Kareem James Abu-Zeid. El este cel care a făcut selecția și a construit cartea – dacă pot spune așa. Unele dintre aceste poezii sunt scrise cu cincisprezece ani în urmă. Volumul este, de fapt, versiunea lui despre mine. Mărturisesc că succesul cărții a fost o surpriză pentru mine, Nothing more to lose a intrat în topurile literare americane, fiind singura carte de poezie de pe lista celor mai bune opere ale New York Review Publisher, de anul acesta.

RE: Vor fi mai și alte cărți traduse în engleză ?
ND: Nu știu. Aceasta este decizia traducătorilor. Eu nu spun niciodată „nu” atunci când mi se propune traducerea unei cărți și am avut noroc de traducători foarte buni, cărora le-au plăcut textele mele și au pus pasiune în munca lor. Sun fericit de fiecare dată când una dintre cărțile mele este tradusă, dar aceasta nu a fost o preocupare pentru mine. Din păcate, cunosc foarte mulți poeți foarte buni care nu au fost niciodată traduși.

RE: Sunteți născut și crescut în Ierusalim, orașul celor trei mari religii monoteiste. Poeziile dumneavoastră includ foarte multe referințe la figuri emblematice ale acestor religii. Cum a influențat Ierusalimul, cu toată istoria și cultura lui fascinantă, poeziile dumneavoastră ?
ND: Istoria Ierusalimului se regăsește în poezia mea. Pentru majoritatea oamenilor, Ierusalimul este o metaforă, pentru mine, este orașul care suferă nu numai de pe urma ocupației israeliene, dar și din cauza încercărilor israeliene de a șterge celelalte identități ale Ierusalimului. Este un efort concentrat de a impune identitatea evreiască a orașului în detrimentul celorlalte identități, ceea ce este foarte periculos. Ierusalimul nu a fost niciodată orașul unei singure identități. Dacă ne uităm la istoria locului, conducătorii arabi ai Ierusalimului au apărat întotdeauna diferitele identități sociale, religioase, culturale ale orașului. Este păcat că se încearcă acum ștergerea acestora.

RE: Purtați același nume (Darwish) cu unul dintre cei mai mari poeți palestinieni – Mahmoud Darwish… poate cel mai cunoscut exponent literar al luptei palestinienilor.
ND: Este o coincidență.

RE: Este și o povară ?
ND: Este, mai degrabă, o provocare să porți același nume cu un mare scriitor.

RE: Multe dintre poeziile dumneavoastră vorbesc despre istorie, despre evenimente istorice care au marcat Orientul Mijlociu. Care este rolul Istoriei în poezia dumneavoastră ?
ND: Din punctul meu de vedere, un poet este un istoric, dar un istoric în felul lui personal. Eu însumi sunt fascinat de istorie și citesc foarte multe cărți istorice. Și cred că și trăiesc Istoria… Eu am crescut înconjurat de multe figuri și personalități istorice și, uneori, nu știu dacă este vorba de personaje istorice sau de oameni normali. De exemplu, Iisus este, pentru restul lumii, Dumnezeu, pentru mine, El este un băiat din cartierul meu. Iar acest sentiment este diferit și are de-a face cu a crește în locuri ca Ierusalim sau Bethleem. În această geografie a sacrului, Istoria este realitatea de fiecare zi.

RE: În poeziile dumneavoastră, întâlnim diferite identități etnice (armeni, kurzi). Care mai este sensul termenului de identitate într-o lume sfâșiată de conflicte interetnice ?
ND: Într-un fel, eu sunt de partea tuturor identităților care sunt oprimate, pentru că eu cred că aceasta este datoria intelectualilor, a poeților. Noi trebuie să apărăm toate acele identități, națiuni, grupuri sau indivizi cărora li se refuză, uneori, dreptul la existență și la exprimare liberă, oriunde s-ar afla. Cred că acesta este rolul meu nu numai ca și scriitor, dar și ca cetățean al lumii. Dar, am și o altă opinie asupra identității. O mare parte din opera mea vorbește despre faptul că toate identitățile etnice sunt similare. Dincolo de această mască sau etichetă, suntem cu toții bărbați și femei… Totuși, această idee nu mă va împiedica niciodată să văd nedreptatea acolo unde ea se produce, fie că vorbim de o națiune sau de un individ.

RE: Ce carte pregătiți acum ?
ND: Anul viitor va apărea o antologie de poezii în limba arabă. Am adunat suficient material pentru încă trei cărți, dar, din păcate, timpul nu îmi permite să le editez în următoarele luni. De asemenea, Nothing more to lose va apărea în limba spaniolă anul viitor, dar sunt în pregătire și traduceri ale volumului în alte limbi.

RE: O ultimă întrebare… Cum ar arăta un top 5 cărți favorite ale lui Najwan Darwish ?
ND: Este foarte dificil să numesc doar cinci cărți… poate cincizeci. Totuși, aș menționa cărțile clasice care m-au influențat: Coranul, Noul Testament, poezia arabă clasică, poezia pre-islamică (al Mu‘allaqāt). Cred că este foarte multă experiență umană în aceste cărți și cu ele ar trebui să începem înainte de a ajunge la operele moderne. Nu pot să înțeleg o persoană care citește literatură modernă, dar nu știe nimic despre Homer sau Sofocle, așa cum nu pot înțelege o modernitate care nu are ca bază operele clasice.

Scris de Raluca Elgyar 

sursa: bookblog.ro

Ion Pena: recuperarea poetului umanitarist al melancoliei ontologice

Ion. C. Pena a fost un poet, prozator, publicist şi epigramist care a trăit doar 33 de ani (de la 25 august 1911 până la 29 iulie 1944), care s-a format în cadrul Şcolii de Comerţ Superior din Turnu Măgurele. Viaţa sa modestă nu i-a permis să dobândească celebritatea de care poate s-ar fi bucurat dacă alta ar fi fost traiectoria destinului său. Debutul literar al lui Pena s-a produs în 1932, cu poezia Alpinism scrisă cu 4 ani mai devreme şi publicată în revista SO4H2. Epigramele sale au caricaturizat diverse figuri publice şi personalităţi ale societăţii sale contemporane, cum ar fi Ion Minulescu, Nicolae Crevedia, sau chiar Tudor Arghezi şi Nicolae Iorga.

Pena a publicat în revista Păcală” înaintea sosirii trupelor sovietice diferite texte cu conotaţii clar anti-bolşevice, iar, apoi, în “Universul literar”. Pe lângă poezii, Pena a publicat şi proză de anticipaţie de tip SF, cum este cazul “Monedei fantazienilor”, scrisă între ani 1937 şi 1938. De abia cu prilejul împlinirii unui secol de la naşterea poetului, în anul 2011, au fost cu adevărat strânse laolaltă toate scrierile sale rămase şi publicate în volum.

***

În acest articol dedicat lui Ion Pena, vom zăbovi puţin asupra creaţiilor poetice ale acestui autor, prea puţin cunoscut, din nefericire şi, cu toate acestea, într-o anumită măsură, recuperabil prin lectură.

În zugrăvirea scenelor naturale ori pitoreşti din unele versuri ale sale, Ion Pena nu s-a dovedit a fi un creator de scene lirice idealizante, ci un poet care trăia un fel de durere imanentă, ontologică şi o amărăciune organică faţă de condiţia oamenilor de rând, mereu cufundaţi în suferinţă. El a simţit această durere universală, această Weltschmerz, şi i-a dat un glas, o expresie a limbajului firesc. Ambiţiile oamenilor mici, dar cu un mare spirit al onestităţii, se regăsesc în calitatea de reprezentare a sinelui poetic umanitarist. Viaţa în sine se manifestă ca o mare încercare, cu umbra morţii mereu prezentă într-o măsură sau alta în viziunea poetică. Totuşi, descoperim alături de starea de deprimare pricinuită de povara vicisitudinilor cotidiene şi un anumit curaj, o dorinţă de a trăi şi de a înfrunta perspectiva eşecului şi morţii cu mândria şi ironia unui suflet care îşi cunoaşte valoarea. Să luăm, spre exemplu, poezia sa de debut, “Alpinism”:

“Pe piscuri goale, fără viaţă,
Unde nici vulturi nu s-avântă
Eu mi-am târât povara sfântă
A trupului flămând de viaţă.[1]

Melancolia trecutului şi povara memoriei încercărilor unei vieţi se relevă în multe versuri de-ale lui Ion Pena, care vădesc categoriile negative amplu descrise de Hugo Friedrich în opera sa despre lirica modernă. Prin ”instrumentarul” imagisticii naturale şi pitoreşti, precum şi prin diminutivele folosite ironic în poezia lui Pena, am putea fi tentaţi sa îl încadrăm în rândul tradiţionaliştilor, însă, această permanentă morbiditate şi tristeţe existenţială, precum şi concretizarea acestor stări prin apelul la categoria grotescului (de exemplu, în “Cîntecul din urmă”, unde aduce imagini familiare versurilor argheziene, ale ‘esteticii urâtului’) îi oferă şi o caracteristică tipică artiştilor lirei moderne.

Iată câteva versuri ilustrative pentru paseismul sinelui poetic, pe care Pena ni-l zugrăveşte în poezii precum “Amintirea vîrstei”, publicată pentru prima dată în revista “Drum”, la finele anului 1939:

“Vârsta trecută, mamă eşti uitată,
Acum am crescut, umărul e mare:
Furtuni de neguri, apă tulburată,
Cruce pe gânduri peste amplă zare,

Duc prin viaţă trecutul, colbul aprins,
Pasăre cu lat de picior, aplecat,
Efigie de stele pe cerul întins
Sau lac din care nuferii albi au secat.”

Stihiile care sunt asimilate stării psihismului poetic înnegurate, catabatice, se arată în nişte imagini foarte izbutite, care vădesc şi un anumit rafinament al construcţiei de formă şi de semnificaţie, care contrabalansează aportul categoriei morbidului grotesc, foarte concret, din alte versuri cu aceeaşi tematică. Un alt exemplu al vaporilor melancoliei dense, dar subtile este versul din poezia care poartă numele acestui sentiment, publicată în 1938, şi care sună astfel: “Plânge aripa ruptă, vag infinit/ În care coboară pâraiele vieţii”. Atmosfera din acest poem tinde, în chip interesant, spre mediul clar-obscur al metaforelor onirice.

O altă temă semnificativă este cea a repulsiei faţă de societatea înecată în depravare şi mercantilism, unde răutatea gratuită se întrevede pretutindeni, iar scopul obţinerii de câştig prin strivirea omului de rând pare să nască cele mai josnice mijloace de tratare a fiinţei umane. Sinele poetic apare aici într-o ipostază care ne duce cu gândul la binecunoscutul personaj romantic Peter Schlemihl. Versurile poeziei “Opriţi-vă” ne introduc în acea atmosferă a conştiinţei revoltate faţă de cruzimea meschină a societăţii. Iată un univers al deşertăciunilor, al fiinţelor de tipul mitologicului Tantal:

“În drumul meu, opriţi-vă fierbinţi,
În carnea mea cu târnăcoape.
Am să vă dau mistere şi arginţi,
Ca fumul, bogăţia să vă-ngroape.[2]

Poezia lui Ion Pena s-a aflat într-o strânsă legătură cu viaţa sa, metamorfozele resimţite în realitatea din ce în ce mai tulburătoare au fost transpuse în creaţia poetică. Viaţa lui Ion Pena a fost brusc curmată de avalanşa tragică a ororilor celui de-al Doilea Război Mondial, el fiind mobilizat din Domneşti şi pierzându-şi viaţa pe front la aproape 33 de ani. Astăzi, îi putem vedea mormântul la Cimitirul Eroilor din Alba Iulia şi ne putem aminti de curajul înfruntării încercărilor vieţii de către un om care punea preţ pe caracterul moral şi care nu se dădea înapoi chiar în clipa înfruntării morţii, nu doar în versuri, ci şi în realitate. Încrederea sa în conceptul de valoare şi forţa sfidării noianului decadenţei umanităţii, care, printre altele, a provocat şi Războiul în care s-a prăpădit poetul, transpare pregnant din strofa de încheiere a înseşi primei sale poezii publicate:

“Prăpăstii mi-au surâs sarcastic,
Guri de-abia înfiorătoare,
Dar prins de culme cu ardoare,
Am râs şi eu – la fel – sarcastic…”

Note

[1] Poeziile sunt preluate de pe http://poezii.citatepedia.ro/de.php?a=Ion Pena.

[2] Text preluat de pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_C._Pena.

scrisă de Daniel Magdalen

sursa: epochtimes-romania.com

Mircea Cărtărescu: ”Mi-am privit viața onirică, psihică, interioară, cu o luciditate care mă înspăimântă.”

Teatrul geme de lume. E a patra seară a FILIT și, la fel ca ieri, oamenii au venit, cu mic, cu mare, să îl vadă, să îl asculte și poate să ia un autograf de la unul dintre cei mai buni scriitori contemporani români. Cezar Paul-Bădescu, aflat în dialog cu Mircea Cărtărescu, ne promite încă de la început că și-a asumat misiunea de a ne arăta ce om fain e Mircea Cărtărescu. 

După depănarea unor amintiri și povești frumoase din vremea Cenaclului Litere și a studenției lui Cezar Paul-Bădescu, conversația începe să treacă la tonuri calde, ca între apropiați, atacând însă teme profunde pentru scriitură. Vă las, așadar, în compania acestor teme, așa cum le vede/simte/trăiește Mircea Cărtărescu:

Despre literatură:

E o întrebare ciudată. Ce înseamnă pentru tine aerul? (…) Literatura este și a fost totul pentru mine, fără a spune că eu sunt numai literatură.  – referință la ceea ce declarase Kafka în jurnalul său, că nu este nimic altceva decât literatură

Scris ca terapie:

Nu știu dacă ceea ce scriu este terapie. (…) Eu am atâtea anomalii…probabil nu m-aș putea vindeca cu toată literatura lumii. Cărtărescu ne mărturisește că, asemeni legăturii dintre o termită și termitieră, literatura e o prelungire a organismului său – Literatura face parte din mine.

A scrie înseamnă a trăi.

Minte versus ego:

Puterea care mă acaparează în momentul în care scriu, să o las liberă. – asta este cu adevărat important pentru scriitor, bucuria a ceva mai presus decât sinele. Cu cât el crește, trebuie ca tu să scazi.

Despre jurnalul său

Într-un fel, n-am scris niciodată decât jurnal. Jurnalul este, pentru Mircea Cărtărescu, al doilea eu, exuvia mea, și un zid al plângerii, și un poligon, un loc de încercare, și un loc în care juisez, mă bucur. 

Jurnalul este, în aceeași măsură, după cum e și firesc, mai spune el, negativul vieții tale. 

Despre fericire

Ai vrea să fii întrebat dacă ești fericit? (Bădescu)

Definitely not. (Cărtărescu)

Adevărata întrebare este, după părerea scriitorului, dacă ești nefericit și de ce. Ai nevoie acută de prieteni când ești la pământ.

Ok. Ești nefericit? (Bădescu)

Sunt foarte fericit că sunt aici. (…) Mă simt și stânjenit. Mi-ar place să fiu în sală și să ascult pe altcineva. (Cărtărescu zâmbind)

O nouă carte în lucru, cu titlul provizoriu Viața mea nocturnă sau anomaliile mele

Întotdeauna am fost un recluziv. – de 2 ani s-a retras din sfera publică pentru a lucra la o nouă carte

Mă chinuiește. Prima mea carte serioasă după Orbitor. 

Ai atacuri de panică în momentele în care nu scrii. Mircea Cărtărescu nu se poate închipui pe sine altfel decât scriind, așa că ne spune că a scris cărți mai simple în perioadele de așa-zisă pauză, în registru minor, ceea ce nu înseamnă mărunt sau mediocru.

S-a transformat împotriva voinței mele într-o carte profundă a existenței mele. (…) Mi-am privit viața onirică, psihică, interioară, cu o luciditate care mă înspăimântă. (…) Această carte nu mai vrea să se termine.  – a scris peste 600 de pagini și crede că mai are măcar 150 de umplut cu anomaliile sale nocturne

Despre adevăruri și vise

Exercițiu de sinceritate până la capăt. Acesta este adevărul meu profund și interior pe care l-am căutat peste tot. – volumul pare să fie răspunsul pe care scriitorul l-a căutat în și despre sine

Sunt un mare visător, în sensul propriu.  – e fascinat de semnificația viselor, fascinație pe care o împărtășește cu mama sa

Toți trăim într-un uriaș vis. 

Despre existență

Am ajuns foarte împăcat cu mine însumi. M-a ajutat familia mea. (…) Patria mea este familia mea.

Cât despre o definiție a supranaturalului sau a lui Dumnezeu, Cărtărescu citează un maestru zen și pe Wittgenstein pentru a spune că cea mai bună definiție a lui Dumnezeu este că este realitatea care ne înconjoară. (…) Singurul lucru mistic este că lumea există.

Despre artă, geniu și credințe

Un artist niciodată nu este stăpân pe propria artă. 

Cineva nu este un geniu, poate fi locuit de un geniu pentru o vreme.

Singurul lucru concret – tu și apropiații tăi cei mai apropiați.

*O întâlnire în care timpul și subiectele au curs altfel, presărată și cu momente de lectură, cu care scriitorul ne-a prins și mai tare în a sa atmosferă onirică – un pasaj din Mendebilul și unul din Levantul. 

Și, pe final, un joc neterminat, cu care l-a provocat Cezar Paul-Bădescu la un moment dat – așa-zisul chestionar al lui Proust:

Principala mea trăsătură – Seriozitatea, așa la întâmplare

Calitatea pe care vreau să o întâlnesc la un bărbat – Feminitatea

Calitatea pe care vreau să o întâlnesc la o femeie – Feminitatea

Ce prețuiesc cel mai mult la prieteni – Că există.

Defectul meu – Pe care să îl aleg? Nerăbadarea.

Îndeletnicirea preferată – O știm cu toții.

Fericirea cea mai mare – Să termin nenorocita de carte.

Cea mai mare nenorocire – Sunt așa de multe. (…) Să-mi ia Dumnezeu mințile, de tot.

Locul unde aș vrea să trăiesc – În sala asta, momentan.

Culoarea mea preferată – Albastru

Florea mea preferată – Sunt ca niște lampioane, roșii-portocalii.

Pasărea mea preferată – Nu-mi plac păsările, nici măcar în farfurie (…) – a răspuns totuși colibriul

Prozatorii mei preferați – Kafka

Poeții preferați – Rilke

Eroul meu preferat din viața reală – John Lennon 

Scris de Alice Teodorescu

sursa: bookblog.ro

sursa foto

Ştiaţi că…? Balzac, unul dintre cei mai importanţi scriitori francezi…

În vara anului 1850, pe 18 august, la Paris, Honoré de Balzac, unul dintre cei mai importanţi scriitori francezi, apreciat de critica literară, s-a stins din viaţă, la vârsta de 51 de ani.

Născut în oraşul francez Tours, Balzac şi-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei în internate. În adolescenţă, hotărăşte că vrea să devină scriitor, decizie cu care familia sa nu era de acord. Potrivit mărturisirilor surorii lui Balzac, una dintre persoanele cele mai apropiate de scriitor, în cadrul unei discuţii în familie, tatăl i-a spus că „în literatură trebuie să fii rege, ca să nu fii ordonanţă!“, iar tânărul Balzac, cu lacrimi în ochi, îi răspunde: „Eu voi fi rege!“. Familia îi oferă doi ani pentru a-şi demonstra calităţile literare. Dacă dovedea că se descurcă din scris, putea continua cariera de scriitor, dacă nu, era obligat să devină avocat. În timp ce familia lui s-a retras într-o casă nou achiziţionată, Balzac a rămas la Paris, singur, într-o mansardă închiriată, urmând să trăiască dintr-o rentă de 1.500 de franci.

După doi ani petrecuţi în lipsuri, familia lui Balzac a concluzionat că acesta nu are talent, interzicându-i întoarcerea la Paris. Însă după numeroase încercări, Honoré a reuşit să se impună în literatură. Succesul a venit în 1829, după publicarea operelor „Şuanii“, o scriere istorică, şi „Fiziologia căsătoriei“, un eseu comic despre infidelitatea conjugală.

În perioada următoare, autorul francez a scris un număr impresionant de romane şi povestiri. Scria cu o pană de gâscă, în fiecare zi, între 14 şi 16 ore.

Anul 1834 este foarte important pentru cariera lui Balzac, deoarece, în acest an, a prins contur planul de a-şi grupa romanele. Proiectul s-a concretizat într-un număr de 12 volume. Până în 1840, a găsit şi un titlu, inspirat din Dante, pentru marele său proiect, şi anume „La Comédie Humaine“.

Balzac avea capacitatea de a înţelege şi de a descrie atitudinile şi sentimentele umane. În romanele sale, scriitorul analiza toate sferele vieţii, precum aspectul economic al activităţii bancare, lumea artei, a literaturii, iubirea în toate formele ei, relaţiile sociale, politica şi intrigile ei.

scrisă de Rodica MITU

sursa: ziuaconstanta.ro

sursa foto 

REPORTAJ: Un pensionar din Făgăraş – artist cu „atelier de re.creere”, care nu a ratat nicio artă

Un pensionar de 66 de ani din Făgăraş, fiul croitoresei Regelui Mihai, şi-a transformat casa într-un imens atelier de artă, unde găseşti sute de pensule, culori, statuete, instrumente muzicale. E sculptor, pictor, restaurator de mobilier şi icoane şi îi învaţă pe copii să-şi dezvolte creativitatea.

Titus Frâncu este primitor şi plin de haz, un artist „care nu a ratat aproape nicio artă”.

N-am apucat să batem, pentru că ne-a aşteptat cu braţele deschise în pragul casei, unde este lipit de altfel mesajul „Nu bate! Ies eu din când în când”.

El şi-a transformat casa din Făgăraş într-un „atelier de re.creere”, cum îi place să spună. Are pereţii tapetaţi cu fotografii cu oameni dragi, desene şi picturi, iar pretutindeni vezi sute de pensule, culori, statuete, instrumente muzicale, dălţi şi nenumărate „vechituri” dragi inimii lui.

Şi peste tot pe unde întorci privirea găseşti un mesaj scris pe pereţi, pe mobilă şi pe oriunde. „Atenţiune! Consumul excesiv de alcool duce la …terminarea lui. Iar ţigările, să le arză focul…”, este unul din mesaje, lipit pe oglinda din bucătărie.

Şi-a făcut şi epitaf: „Aici zace don’ Titel/ Suflet bun şi spirit fin/ De mai treceţi pe la el/Nu uitaţi s-aduceţi vin”.

Nu-i place să se laude şi preferă să spună că e mai degrabă restaurator decât artist, deşi nu este artă căreia să nu i se fi închinat cu toată priceprea: e sculptor, pictor, restaurator de mobilier şi icoane, pictează sau restaurează interioare de biserică şi fresce, a cochetat cu cinematografia şi fotografia, dar şi cu muzica.

Nu poate lucra dacă nu are măcar o floare lângă el. Acum are o floarea-soarelui culeasă cu grijă din grădină şi pusă într-o vază, pe masa de lucru. Poate „copia” la perfecţie orice pictură, dar are şi stilul său propriu.

Seamănă izbitor cu Brâncuşi, despre care spune, de altfel, că-i este tată, artistic vorbind.

„Tata mi-a fost Brâncuşi, iar mama Michelangelo”, spune el glumind.

Din când în când mai face şi invenţii năstruşnice. Una dintre ele este un gratar confecţionat din fierul de călcat al bunicii – a transformat un fier de călcat vechi într-un grătar pentru mici şi friptură.

Titus Frâncu spune că are arta în sânge, moştenită de la părinţi. Tatăl lui era profesor, iar în timpul liber lucra ca tâmplar, iar mama lui a fost croitoreasa Regelui Mihai.

A iubit lemnul de când era copil şi se căţăra pe strungul tatălui său, curios să vadă cum prinde viaţă lemnul.

„De la 4 ani, de când m-am urcat pe tejghea şi m-a lovit tata din greşeală cu un ciocan în cap, de atunci am îndrăgit lemnul şi mirosul de lemn, iar la 6-7 ani am făcut prima mea pereche de patine din lemn, cu nojiţe. La 8 ani aveam primele lucrări de sculptură în alabastru şi lemn, făcute aşa cum m-am priceput atunci“, spune pensionarul.

Tot în copilărie a învăţat să cânte şi la vioara bunicului, o imitaţie după Stradivarius. Are şi o peripeţie cu vioara aceea, pe care, adolescent rebel fiind, a vândut-o unui lăutar ca să facă bani pentru distracţie în Capitală.

„M-a trimis tata la Bucureşti cu vioara, să fac şcoală. Eram în clasa a IX-a atunci. Ce să fac eu cu vioara la Bucureşti? Când am ajuns la Gambrinus şi am dat de bere şi cârnaţi olteneşti… am vândut vioara unui lăutar, cu 1.000 de lei, iar banii i-am cheltuit pe ţigări, băutură şi femei”, povesteşte el râzând.

A chefuit două săptămâni în Capitală, apoi s-a întors acasă. Fără vioară. Iar după ce a primit o bătaie zdravănă de la tatăl său, s-a văzut din nou urcat în tren şi trimis să recupereze cum ştie vioara de la lăutarul căruia i-o vânduse. Omul i-a cerut preţ dublu pe ea, 2.000 de lei.

„Am vândut un geamantan de haine, am făcut felicitări şi mărţişoare pe care le-am vândut în piaţă şi într-un final am strâns 2.000 de lei, i-am dat ăluia şi mi-am luat vioara înapoi”, mai povesteşte el.

Vioara există şi acum, dar la sora lui în Bucureşti. Rebel e şi acum, la a doua tinereţe, când râde şi plânge de amintiri şi când lasă mesaje pe pereţi pentru el şi pentru musafiri. Ca adult, şi-a câştigat existenţa din decoraţiuni civile şi industriale în anii ’80-’85.

„Asta făceam. Decoraţiuni, inscripţii. Reclamă: «Ceauşescu pace» şi pe urmă, în ’89 «Ceauşescu zace»“, spune el în glumă.

Despre perioada comunismului, Titus Frâncu spune că au fost vremuri grele, când familiei sale i-au fost luate până şi vitele din bătătură şi maşina de cusut a mamei, dar totuşi n-a fost de acord cu modul în care au sfârşit Nicolae şi Elena Ceauşescu.

„Nu ar fi trebuit împuşcaţi, ci închişi într-o hrubă amândoi şi lăsaţi să joace o «Şeptică» sau «Popa prostu’»…Nu-i împuşti aşa ca pe animale… Părerea mea“, mai spune el.

După ce a ieşit la pensie, a avut mai mult timp să se ocupe de arta lui, în toate formele ei. La uşa lui vin atât localnici care îi cer să le recondiţioneze sau să le picteze mobila sau diverse obiecte, cât şi clienţi de peste hotare, în special din Franţa şi Belgia, unde are mulţi priteteni.

Recent a recreat o frescă de doi metri înălţime cu Maria de Medicis, o replică după Rubens, în locuinţa amicului lui francez, Marcel, căruia i-a făcut şi mobilier sculptat în living.

Cu toate astea, nu ştie să facă bani din arta lui, cum singur mărturiseşte. Acum, la 66 de ani, s-a gândit că ar fi timpul să lase în urma lui nu doar zeci de sculpturi şi picturi, ci şi două volume, unul de poezie, „Portret în passe-partout/Cîntec în amurg”, dedicat în întregime familiei lui, şi unul de haiku, „Gânduri pentru Ana”, dedicat nepoatei sale.

„Ieşind la pensie am vrut să-mi scriu nişte memorii, să scriu o poezie-două. Fântâni am săpat, case am construit, am făcut şapte copii, am sădit un pom… adică am făcut ce trebuie să facă un om pe lumea asta”, povesteşte el.

O parte din cei şapte copii i-au moştenit înclinaţia către artă.

„Mihai este fotograf profesionist în Cipru, Teodora – designer vestimentar în Spania, Alina Mihaela este fotograf şi designer în America, Andrei e tâmplar, iar Andreea se pricepe la arta decupajului”, spune el cu mândrie.

Printre altele, Titus Frâncu se ocupă şi de copiii din Făgăraş, în cadrul Asociaţiei AVE, învaţându-i să-şi dezvolte latura artistică, dar şi să îndrăgească lectura, totul fără niciun ban.

„E un program foarte frumos în Făgăraş «Ai carte, ai parte» prin care încercăm să îi punem pe copii să citească. În nişte căsuţe de lemn în centrul oraşului, avem biblioteci cu cărţi, iar copiii pot veni să citească”, spune el.

Copiii sunt o parte imensă din el. Şi le oferă ce are mai bun pentru a le dezvolta creativitatea.

„Ăştia mici sunt atât de sinceri şi frumoşi încât pot să lucrez foarte frumos cu ei. Îi învăţ pictură, pirogravură, desen, colaj, montaje, fotografie, marochinărie, pictăm pe scoici şi pe pietre … tot ce poate fi de ajutor în creaţie … Au o dexteritate şi un talent de părinţii nu-şi dau sema. Dacă îi observi şi le descoperi latura artistică, ei pot spune nişte poveşti extraordinar de frumoase prin artă“, spune artistul.

Nu doar arta îl pasionează, ci şi caii. Astfel, se ocupă de turism ecvestru împreună cu fratele lui, Relu Frâncu, cu Doina Pieper, preşedinta Comitetului Naţional de Turism Ecvestru, şi cu Mariana Mirea, gazda lor de la Lacurile Beclean.

„Turiştii sunt aşteptaţi cu caleştile la gară. Se pun şeile pe 5-10 cai, depinde de câţi excursionişti avem. Se fac plimbări călare prin pădurile noastre extraordinare şi pe văi, se lasă cu foc de tabără şi cântări la chitară. Ne urcăm pe căluţi şi ne plimbăm prin Ţara Făgăraşului, pe un traseu de 250-300 de kilometri, în 7-8 zile. Sunt două feluri de plimbări de genul acesta: una «sauvage», adică mai sălbatică, cu cortul, mai haiducească şi cea «loisir», de plăcere pentru excursionişti puţin mai pretenţioşi, care vor să se cazeze la cabană…”, povesteşte el.

A călătorit şi prin câteva ţări străine, mai ales în Franţa, unde merge mereu la amicul lui, Marcel, dar dacă îl întreabă cineva ce ţară îi place mai mult are mereu un singur răspuns: Ţara Făgăraşului.

Îşi trăieşte viaţa din plin, cum crede el că e mai bine, dar priveşte şi înapoi cu nostalgie.

„Îmi reproşează unii că trăiesc din amintiri. Măi fraţilor! Trăiesc! Lăsaţi-mă pe mine să trăiesc din amintiri că sunt frumoase! Ce-i dacă mă mai uit în spate din când în când?”, spune el.

Ţine mult la „vechiturile” lui şi, la rândul său, a păstrat întregul atelier de tâmplărie al tatălui său, iar diplomele de maestră în croitorie ale mamei sale le-a înrămat frumos şi le-a pus la loc de cinste pe pereţi.

La fel i-a rugat şi pe copiii lui. Să împartă între ei câte ceva din ce va rămâne în urma lui.

„Pentru că dacă eu am avut grijă de ele, aşa să aibă şi ei grijă de lucrurile lui bunicu sau ale lui tata…”, spune el.

Îl doare sufletul când se gândeşte că bătrânii îşi vând pe nimic obiecte vechi de prin casă, maşini de cusut sau alte bunuri.

„Lasă în casă sau în tindă icoana de la bunica, şterge-o de praf, restaureaz-o sau las-o aşa cum e. Pentru că intri să-ţi iei bucata de slană şi ceapa roşie şi-ţi aminteşti de bună-ta şi de bunu’. Lasă jugul în grajd, chiar dacă nu mai ai vaci şi boi. Dar lasă-l acolo. Şi furca. Agaţă-le undeva ca să-ţi aminteşti de ei”, mai spune artistul cu lacrimi în ochi.

de Mihaela Gradinaru – Mediafax

Imagine:Geroge Gradinaru/Mediafax Foto 

Ioana Pârvulescu : „Scriitorii sunt şi ei nişte bieţi oameni”

Am zâmbit necontenit cât timp am citit răspunsurile doamnei Pârvulescu la întrebările mele. În primul rând vreau să-i mulțumesc pentru deschidere și pentru faptul că și-a folosit din plin spiritul ludic în acest interviu. Apoi, sper ca voi toți să vă bucurați de condeiul ei din rândurile de mai jos.

Pe scriitoarea Ioana Pârvulescu am descoperit-o prin volumul În intimitatea secolului 19, carte care mi-a deschis apetitul pentru acea perioadă, apetit pe care mi l-am astâmpărat tot prin creațiile dumneaei precum Viitorul începe luni și Viața începe vineri.

Pasiunea declarată pentru această „perioadă de grație” duce la o infinit de fascinantă comparație între atunci și acum, la jocuri ale imaginației și portrete și evocări celebre.

AndreeaChebac: Este Bucureștiul secolului 19 mai atrăgător decât cel prezent?
Ioana Pârvulescu: Mai atrăgător nu – mă refer la confort, la noroi, la lumină, la tot ce ţine de igienă şi sănătate, aşadar la civilizaţie – dar e plin de şarm. E mai civilizat în celălalt sens al cuvântului: cutume, politeţe, altruism, spirit de sacrificiu. Are farmecul tihnit al unei lumi mai aşezate, în care fiecare îşi ştie rostul şi în care există un miez.

AC: Cunoașteți colțișoare, străduțe din Capitală care vă amintesc de acest București vechi și pe care le iubiți?
IP: Îmi plac căsuţele fără etaj, cu marchiză, şi cu trepte, şi cu viţă-de-vie, îmi place părculeţul Luigi Cazzavillan, îmi place Cişmigiul pustiu, în zilele cu ploaie (aşadar fără oameni întinşi pe bănci sau mâncând seminţe şi scuipând cojile pe jos), îmi plac străduţele cu case mici, îmi place „Piaţa Teatrului” (e vorba de Teatrul cel Mare, de pe Calea Victoriei), atât cât a mai rămas din ea.

AC: Aţi pomenit de Cazzavillan. În Viitorul începe luni faceți un portret al jurnalistului Luigi Cazzavillan. De ce l-ați ales pe el ? A rămas ceva nespus?
IP: Nu l-am ales, s-a ales singur, pentru că era director la Universul, iar jurnaliştii din cartea mea lucrează la acest cotidian. Iar Universul l-am ales pentru că era un ziar fără partizanat politic, variat, cu un anume umor şi cu un impact enorm la public, una dintre cele mai importante gazete de la sfârşitul secolului 19. Au rămas multe nespuse, întotdeauna rămân, în cărţi, la fel ca în viaţă. N-am pomenit nimic de prietenia lui Cazzavillan cu Caragiale, iar asta pentru că am evitat cu bună ştiinţă personajele marcante din viaţa literară a momentului, oricât de dragi mi-ar fi fost mie. Din experienţa de cititor ştiu că dacă îi transformi în figuri de roman e foarte greu să nu cazi în kitsch. Au păţit-o cei mai mari.

AC: Recunoașteți orice citat din cărțile dumneavoastră atunci când îl auziți?
IP: Nu cred. Mi s-a întâmplat să aud un lucru care să mă facă să tresar, pentru că îmi dădeam seama că aşa gândesc, simt şi eu, iar apoi să mi se spună: „Păi dumneavoastră aţi scris asta“. Îmi recunosc mai degrabă ideile, iar formulările le reţin doar dacă sunt mai plastice. În contexte diferite, lucrurile devin greu de recunoscut. E interesant, însă, că opusul e cu siguranţă valabil: ştiu precis ce n-am scris, iar asta merge până la nivel de cuvinte şi formulări. Adică ştiu precis că n-aş folosi niciodată cutare cuvânt sau cutare expresie şi mă simt de-a dreptul ofensată dacă mi se atribuie un cuvânt, fie el oricât de neutru şi de neînsemnat, pe care eu nu-l întrebuinţez.

AC: Dacă e așa cum spune unul dintre personajele dumneavoastră, că odată cu trecerea timpului „rămânem doar cu miezul, dăm cojile deoparte”, cu ce am rămâne din epoca actuală?
IP: Iată, apropo de întrebarea precedentă, e un citat pe care nu mi-l amintesc, pentru că e scos din context şi am senzaţia că altul era sensul. Dar, vorba lui Alexandru Paleologu: „Nu-mi amintesc să fi zis asta, dar sună a mine“. Nu cumva era vorba de convenţiile sociale? Oricum, ele nu ne mai pun probleme în ziua de azi, când, dimpotrivă, problema e lipsa lor totală. Aşa se ajunge uşor la bădărănie, mai ales în limbaj. Iar în zona asta azi ar trebui, cu siguranţă, puse înapoi „cojile“.

AC: Vă simțiți ca un demiurg atunci când scrieți sau vă implicați emoțional în soarta personajelor dumneavoastră?
IP: Nu ştiu dacă, în genere, e cu sau-sau, probabil ar fi mai mult şi-şi. Dar faţă de personaje nu mă simt deloc ca un demiurg (ca o demiurgă?), dimpotrivă, mă simt în puterea lor. Că personajele îi comandă autorului cel puţin la fel de mult cât comandă autorul personajelor nu e o gogoriţă. De la un moment dat, foarte devreme, simţi că nu mai poţi schimba nimic (în bine sau în rău) în viaţa personajelor, că ele sunt pe drumul lor. Am încercat o dată să revin, să schimb „trecutul“, şi pur şi simplu nu s-a putut, toată ţesătura de legături şi consecinţe se întărise deja, cimentul lumii se uscase. Ştiţi vorba aceea argotică, beton. Aşa e un roman, când crezi în lumea lui, nu e moale ca o cocă, e o lume consistentă în care nu poţi interveni decât într-un anumit fel, al ei, nu al tău.

AC: Ce vă atrage la o carte?
IP: Coperta. Glumesc, dar nu de tot. Mi se pare că editurile din România (cu puţine excepţii), nu dau destulă importanţă graficii de carte, aspectului cărţii. Celălalt sens al întrebării necesită un răspuns prea lung, îl lăsăm pe altă dată.

AC: Ați numit sfârşitul secolului 19 un „moment de grație”, ce oameni ați aduce din acele vremuri în zilele noastre?
IP: Depinde câţi aş avea voie să aduc. Dacă ar fi vorba doar de unul, l-aş aduce pe Maiorescu, pentru că avem atâta nevoie în momentul de faţă de el, de spiritul lui, de capacitatea lui de a schimba lumea. L-aş aduce şi pe Caragiale, că ar avea materie primă pentru un nou volum de Momente, i-aş aduce pe Carol I şi pe Carol Davila, şi i-aş repune în funcţiile lor de atunci, le-aş chema şi pe doamnele de odinioară, să rezolve, între altele, problema copiilor străzii. Însă i-aş aduce pe timp limitat, pe toţi, fiindcă nu merită pedeapsa de a trăi definitiv la noi.

AC: Cât de mult ar trebui să scotocească cititorii în viața unui scriitor?
IP: După mine deloc. Dar dacă totuşi o fac, să o facă în numele lui, nu împotriva lui. Vedeţi, Flaubert spunea că a scrie o biografie a unui prieten e ca şi cum te-ai răzbuna în numele lui. Azi e invers, oamenii care scriu biografii parcă vor să se răzbune pe scriitor, aşadar îl socotesc un fel de duşman personal şi trăiesc voluptăţi sadice când dau peste ceva rău (după judecata de azi) în viaţa lui şi fac lucrul public. Nu încearcă să înţeleagă. Scriitorii sunt şi ei nişte bieţi oameni, ca toată lumea, nu sunt zei, şi nici nu trebuie să fie. Altfel cum să înţelegi omenescul până la capăt?

AC: Felicitări pentru Premiul European pentru Literatură! Cum ați primit vestea? Aveți în gând un țel anume pe care doriți să-l atingeți prin scrierile dumneavoastră?
IP: Nu am un ţel, ci un loc, care de altfel, e cumva utopic, adică e un loc-neloc: sufletul cititorilor.

Scris de Andreea Chebac 

sursa: bookblog.ro

„Scrisul meu este un omagiu adus literaturii“. Interviu cu Pierre Lemaître, Premiul Goncourt 2013

Săptămîna trecută, scriitorul francez Pierre Lemaître, recompensat în 2013 cu Premiul Goncourt pentru romanul Au revoir là-haut (Albin Michel, 2013), a fost prezent la Bucureşti pentru lansarea romanului său în traducere românească, La revedere acolo sus (Editura Trei, traducere de Tristana Ir), prilej cu care am stat de vorbă despre meseria de scriitor, dar şi de profesor de literatură. Pierre Lemaître s-a dedicat scrisului după o lungă carieră de profesor de literatură franceză şi americană. Romanele sale poliţiste au avut succes de public şi de critică, obţinînd şi premii: Travail soigné (Prix Cognac, 2006), Robe de marié (Meilleur Polar Francophone, 2009), Cadres noirs (Prix Le Point du Polar européen, 2010). În română a mai apărut romanul poliţist Alex (Editura Trei, 2012, traducere de Doru Mareş).

Aţi început prin a ţine cursuri de literatură, după care aţi ajuns la roman şi la scenariu de film. Cum aţi ajuns la roman şi cum aţi trecut apoi de la romanul poliţist la romanul istoric (să-i spunem aşa)?

E adevărat că am avut un parcurs destul de atipic: la 25 de ani, cînd voiam să devin romancier, nu am reuşit să-mi public primul roman; acum, cînd mă uit peste manuscrisul acela, îmi dau seama că era, într-adevăr, foarte prost. Între timp, a trebuit să fac altceva în viaţă pentru a mă putea descurca: am predat cursuri de literatură (franceză şi străină) pentru adulţi (niciodată pentru copii). Am predat vreme de douăzeci de ani literatura adulţilor care erau în formare continuă, în special bibliotecari: literatura franceză, europeană, americană şi analiza textului literar. Aveam un seminar timp de o săptămînă, în cadrul căruia treceam în revistă diferitele metode de analiză a textului literar. Toate acestea mi-au oferit o bună bază conceptuală, iar cînd am trecut de 55 de ani, am publicat primul meu roman: un roman poliţist, se numeşte Travail soigné şi este, în fond, un omagiu adus literaturii. De fapt, întregul meu scris reprezintă în mod constant un omagiu adus literaturii. M-am întrebat de ce. Răspunsul este: pentru că literatura m-a „hrănit“ toată viaţa, din ea mi-am extras resursele, fie că scriam roman sau scenarii sau că predam cursuri de literatură. Aproape tot ceea ce ştiu datorez literaturii. Să spunem că, fiind un scriitor tardiv, îmi plătesc datoria faţă de literatură printr-un perpetuu exerciţiu de admiraţie.

Cum aţi ajuns la acest roman istoric, a cărui acţiune e plasată la finele Primului Război Mondial? Ce interes are această perioadă istorică pentru Franţa de astăzi?

De fapt, romanul meu nu vorbeşte despre Primul Război Mondial – aici nu cred că aş fi avut ceva original de spus –, ci despre ceea ce urmează războiului. Am vrut să scriu un roman despre dificultăţile pe care le-au întîmpinat cîţiva oameni, după sfîrşitul războiului, de a se integra într-o societate care nu se mai poate ocupa de ei şi în care nu mai au nici un loc. Pentru a-i face pe cititori să înţeleagă acest lucru, am fost nevoit – din punct de vedere tehnic, să spunem – să încep cartea cu o scenă de război (concretă, carnală), însă romanul se ocupă cu adevărat de destinul personajelor după război; aşadar, romanul nu este despre Primul Război Mondial – cum tind să considere mulţi –, ci despre consecinţele lui în plan social.

Dar, deja din acest prim capitol, avem de-a face cu un narator ironic: e acolo o scenă teribilă de front, în urma căreia ai impresia că personajul nu va supravieţui (e îngropat de viu), dar acesta – culmea – revine din morţi, va fi unul dintre protagoniştii cărţii. De ce aţi ales această soluţie narativă – un narator care anticipează, devoalează lucruri care se vor petrece în viitor, îşi ironizează chiar personajele?

Orice roman presupune un contract implicit între cititor şi autor. Ne întrebăm adesea care e natura acestui contract. Eu încerc să-mi impun propriii mei termeni în privinţa acestui contract: 1. vă voi spune o poveste; 2. eu sînt cel care face acest lucru; 3. aveţi încredere în mine şi urmaţi-mă pe parcursul celor aproape 600 de pagini – la final, puteţi spune: mi-a plăcut sau nu, m-a plictisit etc., dar cel puţin acordaţi-mi acest credit iniţial şi, în schimb, eu voi încerca să vă ofer delectare; 4. nu vă cunosc, sînteţi un cititor abstract pentru mine; în clipa în care scriu nu ştiu cine va fi cititorul, sufăr cumva de neputinţa de a-l cunoaşte. Modul meu de a reduce distanţa dintre mine şi dvs. este de a vă da impresia că spun povestea cu voce tare. Şi pentru a vă da impresia acestei proximităţi, intervin în text, vă iau drept martor al întîmplărilor, uneori ironizez personajul pentru că-l găsesc ridicol, dar alteori îmi stîrneşte admiraţie. Veţi vedea că există, la un moment dat, un personaj în carte, Merlin, care mi se pare de-a dreptul ridicol, dar care face lucruri admirabile: veţi vedea că intervin adesea, ca narator, în povestea acestui Merlin, tocmai pentru a continua acest tip de conversaţie cu cititorul/cititoarea mea necunoscută. E adevărat, e vorba de un truc narativ, dar care corespunde unei anumite concepţii despre meseria de romancier pe care o practic: încerc să propun un contract narativ între mine şi cititor, iar acesta din urmă e liber să-l admită sau nu, deci să-i placă sau nu cartea.

Aşadar, atunci cînd scrieţi, îi aveţi întotdeauna în minte pe cititori, scrieţi pentru cititori?

E complicat de spus, pentru că, de multe ori, uit de cititor şi scriu pentru plăcerea ficţiunii înseşi. Gabriel García Márquez, care a murit recent, spunea într-un interviu: în clipa în care începeam să mă plictisesc în povestea mea, mă gîndeam că şi cititorul va fi la fel de plictisit, şi mă întrebam cum să o continui în aşa fel încît atît eu, cît şi cititorul să fim curioşi mai departe. Păstrînd proporţiile – nu vreau să mă compar, totuşi, cu Márquez –, încerc să fac, tehnic vorbind, acelaşi lucru; altfel spus, scriu pentru un cititor care nu ar fi foarte diferit de mine, şi mă gîndesc că, atunci cînd mă plictisesc ori cînd jubilez scriind o scenă sau alta, şi el poate avea aceleaşi reacţii ca ale mele. Altfel, publicul cititor e ca o loterie…

Aţi declarat că scrisul dvs. este un omagiu adus literaturii; aţi debutat tîrziu, după 50 de ani, cu un roman poliţist, dar v-aţi ocupat toată viaţa cu literatura. Care e, de fapt, raportul dvs. cu literatura, nu este şi constrîngător să trăieşti mereu în interiorul ei?

Sincer, nu e absolut deloc constrîngător. De cînd am început să scriu romane, raportul meu cu literatura a rămas neschimbat. Citesc mai puţin, pentru că romancierii, în genere, citesc puţin. Înainte eram un mare cititor, acum citesc mai puţin, însă trecînd de la cursurile despre literatură la scris am rămas, totuşi, în acelaşi mediu. Mi-am schimbat cumva meseria în interiorul aceleiaşi sfere care se numeşte literatura. Jean-Paul Sartre spune, în Les mots/Cuvintele, de pildă, că el e un produs al literaturii („il est né de la littérature”); într-un mod asemănător, fără să mă compar cu Sartre – sper că sesizaţi toate ghilimelele cînd îi citez pe Márquez sau pe Sartre –, pot spune că şi eu m-am născut din literatură, cele mai puternice emoţii, senzaţii şi amintiri ale vieţii mele sînt aproape toate literare. Aşadar, pentru mine nu e o constrîngere să continui să trăiesc şi să scriu în interiorul literaturii, ci mai degrabă o încercare de a-i da înapoi literaturii ceva din imensul beneficiu pe care mi l-a adus. Încerc să-mi plătesc, cît se poate de onest, datoria faţă de ea. Literatura – ca şi psihanaliza, de care am fost pasionat o vreme, ori structuralismul etc. – este o grilă de lectură a lumii, într-adevăr, şi ca orice grilă, are limitele sale, însă pentru mine este aceea care mă ajută să mă apropii cel mai mult de oameni, să mă raportez cel mai adecvat la lume.

Ce înseamnă pentru dvs. să obţineţi Premiul Goncourt la 60 de ani?

E un adevărat miracol (rîde). Vestea bună e că porţile se pot deschide pentru oricine, la orice vîrstă – poate mai puţin celor mai bătrîni decît mine (rîde). Dar am să vă fac o mărturisire pe care nu am mai făcut-o nimănui: vreme de cîteva luni, faptul că am obţinut Premiul Goncourt mi s-a părut atît de miraculos, încît eram bîntuit de multe ori de acelaşi coşmar: visam că mi se lua înapoi premiul. Cineva venea şi-mi spunea: „E o eroare, trebuie să daţi înapoi premiul“. Iar eu întrebam: „Dar ce să dau înapoi?“. Pentru că premiul e imaterial, nu e un obiect concret pe care să-l poţi înapoia. M-am trezit tremurînd, cîteva luni la rînd. Am scăpat de coşmar în felul următor: le-am spus celor de la Academia Goncourt că pe vremuri anunţau cîştigătorul, în mod tradiţional, printr-o scrisoare. I-am spus, aşadar, lui Bernard Pivot, preşedintele Academiei Goncourt, că s-a pierdut această tradiţie, şi i-am trimis scrisoarea pe care Roger Vailland a primit-o, în anii ’50, pentru a fi înştiinţat că a primit Premiul Goncourt. Bernard Pivot mi-a răspuns: „Aveţi dreptate, ar trebui să revenim la această tradiţie“, şi mi-a trimis şi mie o scrisoare asemănătoare. Nu i-am mărturisit, totuşi, niciodată că am cerut această scrisoare pentru ca, în cazul în care coşmarul meu revenea, să pot avea o dovadă care să-mi arate că e numai un coşmar…

Cum aţi făcut trecerea de la romanul poliţist la romanul aşa-zicînd istoric?

Nu împărtăşesc deloc părerea că am trecut de la un gen romanesc la altul. Singura diferenţă e că nu există o crimă şi un anchetator aici, altfel eu continui să apelez la procedeele cunoscute: suspans, climax etc. Dar stilul şi chiar personajele seamănă foarte mult cu cele ale romanului poliţist. La început chiar am vrut să fac un roman poliţist, însă intriga pe care o aveam nu se potrivea, şi atunci am ales această formulă. Poate că aici stă originalitatea cărţii, în mixul de formule: roman istoric tradiţional, roman ironic, roman poliţist – poate că cei care au acordat Premiul Goncourt au apreciat chiar reuşita acestei combinaţii.

Şi critica socială implicită.

Da, într-adevăr, e vorba în roman şi de o critică socială: personajele ilustrează cazul unor oameni care, reuşind să supravieţuiască războiului, nu mai reuşesc să-şi găsească locul în societate. De altfel, e specific literaturii ca, prin intermediul unor personaje şi situaţii, să transmită un mesaj. Louis Aragon, în prefaţa tardivă la romanul Aurélien, are o frază care mi se pare că funcţionează foarte bine pentru romanul meu: „Aurélien este un om care, la sfîrşitul războiului, nu-şi mai găseşte locul în societate“ – este exact cazul personajelor mele. Ele au făcut tot ceea ce li se ceruse în război, au cîştigat războiul, dar după aceea, se regăsesc într-un sistem care le refuză un loc – această critică socială nu este valabilă numai pentru perioada de după război, ci şi pentru epoca noastră, a se vedea, de pildă, situaţia celor care, după o viaţă de muncă, ajung şomeri la 50 de ani.

Aveţi în lucru o nouă carte?

Nu vă pot da multe detalii în acest sens. Ca mulţi scriitori, lucrez în acelaşi timp la mai multe cărţi: pe de o parte, un roman poliţist, iar pe de alta, întrevăd cel puţin două romane cu acţiunea plasată în anii ’30-’40. Ele se dezvoltă cumva independent de voinţa mea, aşa că rămîne de văzut în ce direcţie mă voi duce cu următoarea carte.

Autor: Adina DINIŢOIU

sursa: observatorcultural.ro

Poeta americană Maya Angelou a murit la vârsta de 86 de ani

Poeta şi activista americană pentru drepturi civile Maya Angelou a murit la vârsta de 86 de ani, a anunţat miercuri presa din Statele Unite, citată de AFP.

Potrivit presei americane, poeta a murit în reşedinţa ei din Winston-Salem din Carolina de Nord, la câteva zile după ce îşi anulase prezenţa la gala Beacon Awards din Houston, unde urma să primească un premiu pentru întreaga activitate.

Poetă, scriitoare, actriţă şi autoare de piese de teatru, Maya Angelou a fost, de asemenea, o figură de prim rang în lupta pentru dobândirea de drepturi civile pentru persoanele de culoare din Statele Unite şi o prietenă apropiată a activistului Martin Luther King.

Maya Angelou, al cărei nume real a fost Marguerite Ann Johnson, s-a născut pe 4 aprilie 1928, în oraşul Saint-Louis din statul Missouri şi s-a mutat alături de părinţi şi de fratele ei mai mare în California pe când avea doar câteva luni. Dar, aşa cum s-a întâmplat cu multe familii afroamericane care au migrat spre nord sau spre vest, părinţii ei s-au confruntat cu sărăcia şi nu au putut să asigure traiul celor doi copii. Aceştia au fost trimişi la bunica lor pe linie paternă în oraşul Stamps din statul Arkansas, un stat din sudul segregaţionist american. A crescut şi a frecventat şcoala primară din Stamps unde tatăl ei, Bailey Johnson, venea să o viziteze din când în când. La vârsta de şapte ani, a revenit, însoţită de fratele ei, la Saint-Louis, în casa mamei lor, Vivian Baxter. A fost violată de un prieten al mamei sale. După proces, a refuzat să mai vorbească şi s-a întors în Stamps la bunica ei. Graţie ajutorului oferit de o prietenă a acesteia, doamna Flowers, care a făcut-o să descopere literatura, şi-a regăsit, treptat, încrederea în sine şi a reînceput să vorbească. S-a întors, mai târziu, în California, unde, întrucât era o elevă bună, mama ei a înscris-o într-o şcoală privată, devenind prima elevă de culoare din acea unitate de învăţământ.

Înainte de a împlini vârsta de 20 de ani, Maya Angelou a lucrat ca bucătăreasă, dansatoare şi cântăreaţă în California, unde a şi născut un fiu, Guy. Cu puţin timp înainte să împlinească 30 de ani s-a mutat la New York, în cartierul Harlem.

Deşi nu erau căsătoriţi în mod oficial, Maya Angelou l-a urmat pe sud-africanul Vusumzi Make, bun prieten cu Nelson Mandela şi combatant în lupta contra politicii de apartheid până în Egipt. După ce s-a despărţit de acesta, s-a mutat cu fiul lor Guy în Ghana, unde l-a cunoscut pe Malcolm X. S-a întors în Statele Unite în 1965 unde a colaborat cu acesta până la asasinarea lui. Apoi, a devenit coordonatoarea secţiunii newyorkeze a organizaţiei conduse de Martin Luther King. A început să scrie după asasinarea acestuia, la îndemnul lui Harlem James Baldwin.

A călătorit foarte mult şi vorbea în afară de engleză alte patru limbi: franceză, spaniolă, italiană şi arabă.

Din 1981, locuia la Winston-Salem din Carolina de Nord, unde a ocupat catedra de studii americane la Universitatea Wake Forest. Avea şi o casă în Harlem şi a participat în calitate de orator la evenimentul Million Man March din 1995.

Maya Angelou este cunoscută pentru operele sale autobiografice „I Know Why the Caged Bird Sings” (1969) şi „All God’s Children Need Traveling Shoes” (1986). Volumul ei de poezii „Just Give me a Cool Drink of Water Fore I Die” (1971) a fost nominalizat la premiul Pulitzer. A fost nominalizată la premiul Tony pentru rolul ei din piesa de teatru „Look Away” din 1973 şi a fost recompensată cu trei premii Grammy pentru volumele sale în format audio.

În 1993, Maya Angelou a fost invitată să recite poezia sa „On the Pulse of Morning” la ceremonia de învestire a preşedintelui american Bill Clinton. În 2008, ca mulţi lideri ai comunităţii afroamericane, a sprijinit-o pe Hillary Clinton în timpul alegerilor primare din Partidul Democrat şi, apoi, l-a susţinut pe Barack Obama în alegerile prezidenţiale americane.

Maya Angelou a influenţat numeroase personalităţi americane de culoare, inclusiv pe jurnalista Oprah Winfrey, care îi mulţumea adeseori în discursurile sale.

A fost recompensată cu National Medal of Arts în 2000, cu Lincoln Medal în 2008 şi cu Presidential Medal of Freedom în 2011. Volumele ei de poezie au fost incluse în programa şcolară a liceelor americane. În 2013, Maya Angelou a primit un premiu special la gala National Book Awards pentru servicii deosebite aduse literaturii.

de Florin Badescu – Mediafax

foto

Interviu Marta Petreu: „Niciun poet nu e merituos pentru ceea ce scrie.” (Partea II)

Andreea Chebac: Aţi declarat că v-aţi dorit să deveniţi scriitor de când vă ştiţi. Care ar fi sfaturile pe care le-aţi da tinerilor care doresc să debuteze?
Marta Petreu: Da, am crescut cu chestia asta în cap. Acum îmi spun că puteam să mă mai gîndesc şi, la urma urmelor, să aleg mai bine. Scrisul mi-a dat mari bucurii – dar cred că orice faci, dacă faci serios, îţi aduce aceeaşi bucurie mare. Îmi amintesc un instalator care venea să-mi repare la baie, îmi povestea ce mult îi place să monteze perfect closetele, vasele de closet. Vă rog să nu rîdeţi: omul îşi iubea meseria şi o făcea cît putea el de bine… Părinţii mei lucrau pămîntul, şi-l lucrau cît puteau ei de bine, bucurîndu-se de fiecare fir de cucuruz sau de ceapă care răsărea şi creştea frumos.
Nu mă socotesc îndreptăţită să sfătuiesc pe nimeni, nimic. Scrisul este locul unei mari singurătăţi. Intrarea în lumea asta rămîne o aventură personală, riscantă, în care fiecare trebuie să stea pe picioarele lui şi să facă faţă de unul singur la tot ce i se întîmplă. Dacă nu poate, n-are ce căuta aici. E un teritoriu al concurenţei şi al agresivităţii intraspecifice neobosite, dacă-mi permiteți să folosesc un termen al lui Lorenz.

AC: Dacă aţi avea ocazia, aţi alege să faceţi altceva şi nu literatură sau să nu scrieţi?
MP: Sînt încăpăţînată ca un catîr, din păcate. Am ales la start să scriu – şi am scris. Acum este prea tîrziu să mai schimb, iar trecutul nu poate fi schimbat. Dacă însă aş fi de 14 ani şi aş avea mintea de acuma, aş face alte studii universitare şi aş avea altă viaţă, pur şi simplu. Nu neapărat mai bună, ci alta. Pe ideea că e bine să experimentezi… sau pe ideea că, din orice punct porneşti, dacă mergi consecvent înainte, tot ajungi să faci înconjurul pămîntului.

AC: Puteţi reface din amintiri un moment de fericire prilejuit de literatură?
MP: Da, momentul cînd am scris poemul Aduceţi verbele. Era o după-amiază aurie, în camera mea intra o lumină de aur şi era un pic frig. Şi eu m-am pomenit c-am scris, dintr-o suflare, poemul, convinsă că am scris un lucru mare. Momentul cînd am scris poemul Apocalipsa după Marta: eram în drum spre Piaţa Cipariu, să-mi cumpăr ţigări, şi el a început să vină, vers după vers. M-am dus totuşi pînă la chioşc, mi-am luat ţigările, m-am întors acasă, repetînd versurile în cap, de fapt se repetau singure, ca un disc ce nu se mai opreşte… Momentul cînd am scris, sub o lumină intensă de vară, poemul Falanga… vers după vers, într-o intensitate care ameninţa să mă spulbere. Să scrii e o bucurie în sine… Şi vara anului 2010, cînd mi-am scris Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, cu o iuţeală care mă înspăimînta. Era cald, cald, scriam cam 14 ore pe zi, într-o căldură de cuptor, căci locuiesc la etajul ultim al unui bloc socialist, eram singură, mi-era cald, mi-era dor de copilărie, atunci a început în mine dorinţa de-a mă întoarce în timp şi de-a rămîne acolo, în trecut… scriam şi plîngeam, iar plînsul mi se amesteca cu sudoarea. Eram numai durere şi fericire: lucram la un pariu măreţ – să ne înţelegem: măreţ pentru mine –, acela de-a face portretele regale ale unor ţărani, portretele lor care să nu-i trădeze, pentru că eu voiam să-i învii, şi, fiindcă eu nu pot învia morţii, asta numai Dumnezeu şi Isus au făcut-o, voiam să-i învii în unica formă în care îmi este mie accesibilă. De-aia nu i-am înfrumuseţat pe nici unii. Uneori lucram cîteva ore la o singură frază, pînă cînd ştiam că am pus în ea exact ceea ce am vrut, ceea ce se afla în interiorul meu, ca idee, ca senzaţie, ca intenţie. De exemplu, am lucrat ore în şir la formularea: „Da, da, eram nişte copii ca oricare alţii, porniţi să ne obţinem şi noi ceea ce credeam că totuşi ni se cuvine şi nouă din torta vieţii. Din pîinea vieţii, însiropată, dar nu în ceai negru cu vanilie, ca blatul de tortă al Mamei, ci într-o porţie generoasă de durere şi spaimă”, pentru că urma s-o reiau ceva mai încolo, în mod prescurtat, ca „pîinea vieţii noastre, însiropată în sînge”: căci combinam o idee şi imagine biblică cu o idee malthusiană şi atribuiam combinaţia asta Tabitei, ca amintire, ca senzaţie şi stare afectivă… Am avut o mare bucurie cînd am ajuns la versiunea pe care am socotit-o, din punctul de vedere al ideii interioare, ca să folosesc un concept al lui Panofsky, exactă.

AC: Cum priviţi critica românească actuală? Ce-i lipseşte? Un nume pe care îl apreciaţi foarte mult?
MP: Depinde ce înţelegem prin critică. Dacă prin ea înţelegem totalitatea textelor despre fenomenul literar (şi filosofic!, căci la noi literatura şi filosofia au o receptare comună), atunci în ea intră, ca la premiile Uniunii, şi istoria literară şi monografiile despre un autor sau un curent şi studiile despre o anume operă şi eseurile şi critica de întîmpinare şi nu mai ştiu ce. Ca fenomen de creaţie, critica literară – gîndită larg – este excepţională. (Critica de întîmpinare şchioapătă, dar ea e numai o felie din fenomenul critic în ansamblul lui.) Aş spune că uneori îi lipseşte curajul de-a duce raţionamentele pînă la capăt, că este tributară unor complezenţe care n-au ce căuta în cercetarea literaturi şi în formularea şi enunţarea diagnosticului. Deoarece la noi mari scriitori sînt, unii, şi filosofi, aşa că opera lor are şi cu o dimensiune filosofică, ba chiar ideologică, critica literară are nevoie de instrumente mai nuanţate şi interdisciplinare, nu-i mai ajung instrumentele pur literare.
Vreţi un nume: I. Negoiţescu. Pe măsură ce trece timpul, Istoria… lui îmi place, aşa incompletă şi doar în schiţă cum este, tot mai mult.

AC: Ce vă place mai mult: postura de intervievator sau de intervievat?
MP Am făcut la viaţa mea ceva interviuri… Oricît m-am pregătit pentru ele, după cîţiva ani mi-am spus, aproape la fiecare, că n-am fost destul de bine pregătită. În vreme ce să vorbesc despre mine e uşor… mă ştiu pînă la saţietate… dar după cîţiva ani, dacă se întîmplă să-mi recitesc vreun interviu, mă supăr pe mine pentru că e prea grăbit şi superficial.

AC: Care este cea mai mare teamă a unui scriitor?
MP: Nu ştiu, cred că ar trebui să se teamă că nu are talent. Iar talentul, ştim bine, e înnăscut, aşa că îl ai sau ba. Nu poate fi cumpărat de la prăvălie, nu poate fi obţinut de nicăieri, dar, ce chestie, poate fi distrus de către cel care îl poartă în el cum îşi poartă o gravidă copilul. Sau poate ar trebui să se teamă că i se termină talentul – că nu mai funcţionează, că din adîncuri nu mai vine nimic.

AC: Ce rol joacă inconştientul în scrierea poeziei?
MP: Dacă descriem naşterea poemului în limbajul psihanalizei, atunci inconştientul e locul de unde vin poemele, autorul, adevăratul autor („daimonul”, ar zice Platon) care le dictează în urechea poetului. Niciun poet nu e merituos pentru ceea ce scrie. Vorba lui Goethe: poemele sînt o manifestare a naturii, a geniului creator al naturii.

Foto1, Foto 2

Scris de Andreea Chebac 

sursa: bookblog.ro

Interviu Marta Petreu: „În aceste vremuri desacralizate, poezia este rugăciune.” (Partea I)

Scriitoare, profesoară și editoare, Marta Petreu ne-a oferit atât încântătoare volume de poezie, cărți de filosofie, cât și eseuri și studii. Să o urmărești reprezintă un tur de forță atât prin profunzimea creațiilor proprii, dar și prin calea ce ți-o oferă în opera altor autori.

Din interviul de mai jos, cel mai mult mă bucură numeroasa trecere în revistă a scierilor de valoare din literatura română. O sursă de inspirație și un mod de a te ghida în hățișul de cărți.

Andreea Chebac: De ce aţi simţit nevoia unui pseudonim literar?
Marta Petreu: Nu mi-a plăcut cum îmi sună numele dat de părinţi, Rodica Marta Crişan, mi s-a părut prea lung… Ai mei îmi spuneau Rodica, în combinaţie cu Crişan e uşor cacofonic… aşa că mi-am făcut un nume scurt şi pe gustul meu. Faptul că nu a existat un bărbat, tată sau soţ, pe care să-l cheme Petreu mi s-a părut grozav. Mult mai tîrziu, cînd am citit un eseu al lui Starobinski despre pseudonime, mi-am dat seama că ciuda mea contra tatălui meu a jucat şi ea un rol în aceste manevre de dobîndire a unei identităţi independente. Dacă aş fi acum în pragul debutului, cu mintea şi sentimentele de acum, nu le-aş mai face alor mei o asemenea măgărie, aş rămîne la numele pe care mi l-au dat ei.

AC: Este filosofia doar pentru câţiva aleşi sau ar trebui cât mai mulţi oameni îndemnaţi să se apropie de ea?
MP: Nu, bineînţeles că nu. Toţi oamenii ajung, măcar de cîteva ori în viaţă, să fie filosofi, să îşi pună întrebările proprii filosofiei – cele despre sensul vieţii şi al morţii, despre cum e lumea sau cum e Dumnezeu etc. – şi să îşi dea propriile lor răspunsuri. Dar, sigur, filosofii au făcut tot ce au putut pentru ca filosofia să devină tot mai specializată, tot mai profundă… şi drept urmare, ea a devenit un domeniu al creaţiei şi-al culturii relativ închis, în care intră mai ales specialiştii, adică oamenii cu studii de filosofie, şi, pe lîngă ei, temerarii. Limbajul filosofiei, foarte specializat, uneori chiar barbar, a devenit, din păcate pentru filosofie, o piedică pentru ceilalţi. Un filtru. În filosofie sînt lucruri minunate. Ca să nu mai vorbim despre faptul că, după ce ai studiat filosofia, ai la dispoziţie o cheie universală, cu care poţi deschide orice poartă, o metodă cu care te poţi apropia cu şanse reale de succes de orice alt domeniu cultural. Şi, uneori, chiar de viaţă.

AC: Aveţi superstiţii legate de scris?
MP: Sigur, o grămadă. Nu încep nimic în zile de 13, de exemplu. Asta, pentru că, în copilărie, într-o zi de vineri, 13 ianuarie, am aprins – fără să vreau, bineînţeles – locuinţa surorii mele… Numărul ăsta mă terorizează, iar cînd revista Apostrof a ajuns în anul cu pricina, am scris pe ea, vreme de douăsprezece numere, „anul XII bis”. M-am temut c-o să rîdă lumea de mine, că o să fie vreo „revista revistelor” cu ironii, şi eram pregătită să le fac faţă. Însă lucrurile au trecut lin, colegii de la celelalte reviste ori au fost îngăduitori, ori n-au băgat de seamă, şi-am scăpat neironizată.

AC: Ce opere din literatura română credeţi că „ating universalitatea”?
MP: Să ne înţelegem: vorbesc nu despre universalitatea capodoperelor supreme, canonice, aflate la nivelul tragediei greceşti, a lui Dante, Cervantes, Shakespeare, Goethe, Tolstoi etc., ci vorbesc despre o universalitate cotidiană, aceea care face ca operele unei culturi să circule normal în afara graniţelor limbii, prin traduceri. Pentru noi, în acest moment, problema este pur şi simplu să ne exportăm literatura prin traduceri şi s-o facem să existe în alte limbi şi să fie recunoscută că există. Lista mea e lungă şi incompletă:
Basmele româneşti, nu numai capodopera, Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, ci ansamblul basmelor româneşti. (Sigur, putem începe o discuţie cît sînt ele de româneşti, cît sînt ele ale zonei geografice şi culturale unde se află România etc.). Ţiganiada. Eminescu, în poeme. Caragiale, în Momente. Creangă. Slavici, ca prozator. Poezia lui Bacovia, Arghezi, Blaga, Ion Barbu. Filosofia lui Blaga. Proza lui Arghezi. Rebreanu. Sadoveanu, destul de des. Papadat-Bengescu. Mateiu Caragiale. Poemele în română ale lui Tristan Tzara şi ale lui Paul Celan. Camil Petrescu. Ibrăileanu, cu Adela. Ionescu, în Englezeşte fără profesor – pieseta este de altfel printre puţinele texte româneşti recunoscute sau confirmate în literatura universală, chiar dacă sub alt titlu. Preda, în Moromeţii şi cîteva povestiri. Petru Dumitriu, în Cronică de familie şi Incognito (acest roman a fost scris în română, păcat că versiunea românească s-a pierdut). Filosofia lirică scrisă în româneşte de Cioran. Unele proze ale lui Eliade, semnificative pentru metamorfoza romanului în secolul al XX-lea. Poezia lui Marin Sorescu, Nichita Stănescu. Dona Juana a lui Radu Stanca. Poezia, tragică, a Ilenei Mălăncioiu. Poeme ale lui Doinaş, Blandiana. Eseistica lui Ion Vartic. Logica lui Cosaşu. Întoarcerea huliganului de Norman Manea. Poemele Angelei Marinescu. Eseuri ale lui Ciocîrlie şi Manolescu. Lumea în două zile a lui Bălăiţă. Adameşteanu, cu Dimineaţa pierdută. Unele dintre cărţile lui Noica. Balotă, cu Caietul albastru. Voiculescu, cu Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare… M. Blecher, Urmuz. Ţepeneag, cu Hotel Europa. Alice Botez, cu Iarna Fimbul. Vai, sînt atît de multe cărţi şi opere importante care, dacă ar fi bine traduse, sistematic traduse şi lansate insistent în Occident, ar avea şansa să placă… Sînt sigură că mi-au scăpat o grămadă de nume şi de titluri. Şi nici n-am luat în discuţie cărţile importante ale generaţiei mele… de la Cărtărescu, Aldulescu, Filip Florian, Groşan, Teodorovici, Ruşti, Cimpoieşu, la Florina Ilis şi Pecican, o mulţime. Şi-apoi poeţii, de la Mariana Marin, Ioan Es Pop, Ion Mureşan, la Coşovei ori Letiţia Ilea. Sînt convinsă că lista mea este lacunară.

AC: „Un poet este un releu prin care specia îşi transmite ei înseşi mesaje” – spuneţi într-una dintre cărţile dumneavoastră. Plecând de aici, vă propun un exerciţiu de imaginaţie: cum ar arăta lumea dacă poezia ar dispărea?
MP: Am fost astă-vară la un festival de poezie în sudul Franţei, la Lodève. Eram invitaţi mulţi poeţi, vreo 50, dacă bine îmi aduc aminte, cam de peste tot, o mulţime de actori, traducători, cîntăreţi, animatori, plus organizatorii. În total, era un angrenaj de peste o sută de oameni, care, vreme de o săptămînă, au făcut spectacole de poezie în faţa publicului. Erau cîte 6, 7 lecturi simultan, de dimineaţa pînă seara, în diverse locuri din oraş, în aer liber, era foarte cald. Mi-a plăcut să urmăresc cum funcţionează angrenajul ăsta uriaş, care, aşa mi s-a spus, este una dintre puţinele surse de cîştig ale oraşului. Ei bine, îi ascultam pe poeţii care citeau. Era limpede că activitatea asta a nostră, absolut „inutilă”, adică scrierea şi citirea poemelor, e o funcţie a speciei. Face parte dintre trăsăturile care asigură diferenţa dintre noi şi lumea pur biologică, aparţine „saltului ontologic” făcut de om. E ca rugăciunea. Sau, în aceste vremuri desacralizate, poezia este rugăciune. Fără noi şi fără cei ca noi, fără creatorii care fac ca specia să rămînă la nivelul ei uman, cred că se produce lucrul cel mai rău cu putinţă, căderea speciei în afara umanului.

AC: Care credeţi că sunt genurile literare ocolite de scriitorii români şi de ce?
MP: Teatrul e cam sărăcuţ… se pare că pentru naşterea teatrului trebuie o societate mai matură lăuntric decît sîntem noi.
Iar filosofii români au cam ocolit eticul.

Foto

Scris de Andreea Chebac 

sursa: bookblog.ro

„Visez foarte mult şi foarte frumos“. Interviu cu Antoaneta Ralian

Cînd vorbeşti cu Antoaneta Ralian, cea mai prolifică traducătoare a noastră, există un farmec al conversaţiei care te face să nu-ţi dai seama cînd trec minutele. E o plăcere să stai să o asculţi. Această plăcere va fi dublată, în această săptămînă, de apariţia volumului Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei, ce va fi lansat sîmbătă, 17 mai, la Humanitas Cişmigiu. Volumul apare la iniţiativa Denisei Comănescu, meritoria discipolă a Antoanetei Ralian, şi conţine cîteva ingenioase reconstituiri ale întîlnirilor cu o parte din autorii traduşi de Antoaneta Ralian: Iris Murdoch, Saul Bellow, Raymond Federman, Amos Oz, Ted Hughes, Salman Rushdie.  Antoaneta Ralian împlineşte 90 de ani. Şi-a păstrat pofta de viaţă, pofta de lucru. Acasă la Antoaneta Ralian, într-o plăcută zi de mai, am realizat un interviu, mai degrabă liber de constrîngeri, decît scorţos, la aniversare.

Doamnă Ralian, ce fel de copil aţi fost? Cuminte, răbdător, năzbîtios?

Am avut o copilărie foarte frumoasă. Fac parte dintre cei care au trăit „cei şapte ani de acasă“. Iar anii de pînă la clasa I au fost cei mai fericiţi ani. Cînd intri la şcoală, încep responsabilităţile, dificultăţile, care merg de la clasa I şi pînă la senectute. Pînă la şcoală, am avut o copilărie plină de încîntări, dar am fost hiperocrotită. Copiii trebuie lăsaţi mai liberi. Există o explicaţie pentru această cocoloşire a mea: eu am fost născută de părinţii mei în cea de-a doua jumătate a tinereţii lor, mama avea 39 de ani. M-au născut ca substitut pentru un frate care a murit la 16 ani.  M-au înconjurat cu o dragoste sufocantă, o dragoste asfixiantă, cum poate ai văzut în filmul Poziţia copilului.

Ce însemna această dragoste sufocantă?

Părinţii mei m-au separat de alţi copii, nu mă lăsau să mă joc cu alţi copii. Le era frică să nu iau boli – erau epidemii de scarlatină –, să nu iau obiceiuri urîte. Am fost legată de fusta mamei toată copilăria. Pe de o parte, era foarte bine să fiu răsfăţată, şi iubită, şi alintată. În toată copilăria mea, n-am primit o palmă de la părinţii mei. Părinţii mei erau înstăriţi, îmi dădeau tot ce visam. Dar, pe de altă parte, eram singuratică şi am rămas cu această tendinţă spre solitudine, spre însingurare. O altă consecinţă a acestei copilării a fost timiditatea. Mi-a strivit independenţa.

Sînt o fiinţă vitalistă 

Aţi recuperat mai tîrziu, aţi depăşit solitudinea şi timiditatea?

Am încercat. Foarte tîrziu am înţeles de unde provin multe dintre complexele mele. Am început să fac eu cu mine psihanaliză. N-am mai avut timiditatea de atunci, dar mi-au rămas destule sechele.

Să fie adevărată explicaţia că toate înfăţişările noastre mature îşi au originea în copilărie?

Da, cred asta. În primul rînd, există genele, există ereditatea, ceva sădit în tine, există anumite tendinţe organice de care nu scapi toată viaţa, care fac parte din structura ta, din ţesătura personalităţii. Şi, pe urmă, contează foarte mult educaţia pe care o primeşti acasă. Tot ce vezi în familie are un impact foarte puternic asupra ta.

Doamnă Ralian, vorbiţi de timiditate, vorbiţi de însingurare, dar în cartea pe care o lansaţi la Humanitas, Amintirile unei nonagenare, există o mică însemnare din 31 decembrie 1949, cînd aveaţi 25 de ani. Eraţi căsătorită de un an şi păreţi, în acea însemnare, o fiinţă expansivă: „Trebuie să mă distrez, trebuie să fiu bine dispusă în seara asta. Trebuie să dansez, să beau, să ascult muzică zgomotoasă, clinchete, să-mi sticlească ochii, să rîd“.

Asta era un vis, era o aspiraţie. Visam toate acestea.

Dar n-aveau legătură cu starea dumneavoastră de atunci?

Ba da. Sînt o fiinţă vitalistă. Iubesc viaţa. De la copilul retras care eram am căutat, eu singură, să mă transform. Am trăit din dragostea de nou, de frumos, de oameni, de lucruri interesante, de peisaje schimbătoare. Şi astăzi, dacă n-aş fi invalidă, aş călători, nu mi-ar fi frică nici de avioane, nici de vapoare, de nimic.

Iertaţi-mă, de ce spuneţi că sînteţi invalidă?

La vîrsta mea, din cauza sedentarismului, din cauza celor 60 de ani de carieră în care am stat cu picioarele în jos, pe scaun, cîte 10 ore pe zi, am pierdut mersul. Am tot felul de artroze şi dureri cumplite, pe care încerc să le controlez cît pot. Crede-mă, nu-mi plîng de milă, am oroare să-mi plîng singură de milă sau să aflu că le este altora milă de mine. Încerc să-mi controlez toată suferinţa, toate durerile, prin muncă. Pentru mine, în momentul în care lucrez, în care traduc, în momentul în care mă transpun în vieţile altora, în altă lume, uit că mă dor picioarele, uit că mă doare spatele, uit de toate.

Mama trebuia să mă livreze în mîinile altui ocrotitor 

Vă propun să ne întoarcem la notiţa de la 25 de ani. Ţineaţi jurnal?

Eram în primul an de căsătorie. Da, ţineam un jurnal: Jurnalul unei femei măritate. A fost singura perioadă a vieţii mele cînd am ţinut un jurnal. În rest, nu cred în jurnale, mai ales nu cred în acelea care merg spre publicare, este o formă de narcisism. Cred în jurnalele care nu se publică sau se publică postum. Mie mi se pare oribil ca viaţa ta intimă, gîndurile tale intime, ceea ce se petrece între tine şi tine însuţi să ajungă în librării, să fie citit de sute de oameni, să mai dai şi autografe. Nu e posibil, cînd ştii că vei fi citit de atîta lume, să nu cosmetizezi! Nu e posibil să fii absolut sincer cu tine însuţi! Chiar şi cînd nu scrii jurnal, ai tendinţa de autoamăgire, încercăm să ne oferim circumstanţe atenuante, tolerante. Ne cunoaştem tarele şi defectele, dar nu ne arătăm aşa cum sîntem. Într-o oarecare măsură, în fiecare dintre noi coexistă un Doctor Jekyll şi un Mister Hyde.  

Şi de ce atunci ţineaţi un jurnal?

Eram în primul an de căsnicie. Erau tatonările începutului de viaţă conjugală. Eram foarte îndrăgostită de soţul meu şi am simţit nevoia să scriu.

Jurnalul unei femei măritate l-aţi ţinut un an de zile?

Da, un an.

De ce l-aţi întrerupt?

Nu ştiu, n-am mai putut.

Aţi mai ţinut un jurnal?

Niciodată. Nici înainte, nici după 1989.

Vă pare rău că n-aţi ţinut un jurnal?

Îmi pare rău, pentru că eu am trăit istorie, am fost martoră la atîtea evenimente. Văd că, în România, toată lumea îşi scrie memoriile, asistăm la o adevărată memoriadă, eu n-am s-o fac, nu mai am timp în faţa mea. Sînt suficiente aceste amintiri.

Cînd v-aţi căsătorit?

La 1 mai 1949. Luna mai, pentru mine, e plină de evenimente relevante. Sînt născută în luna mai, m-am căsătorit în mai, soţul meu a murit în mai. Foare curînd după căsătoria mea a murit mama, la două luni. Era cardiacă. Ca urmare a tuturor privaţiunilor şi a tuturor spaimelor din timpul războiului şi a persecuţiilor, a ameninţărilor permanente că vom fi trimişi în lagăre de exterminare, inima i-a cedat. Mama s-a ţinut să nu moară înainte de a mă vedea măritată. Eram floarea vieţii ei şi trebuia să mă livreze în mîinile altui ocrotitor. M-a văzut măritată cu un om în care a avut încredere.

Chiar spuneţi în acel jurnal: „Sînt tînără, omul pe care îl iubesc mi-ar putea da fericirea“. Aşa a fost?

Aşa a fost. În bună parte, visul meu din primul an de căsătorie s-a împlinit. Am avut o căsătorie armonioasă, de 60 de ani, merită să fie trecută în Cartea Recordurilor. Am fost cu acelaşi bărbat 60 de ani.  

Insist şi spun că ceea ce era o proiecţie în 1949 s-a transformat într-un motto al întregii dvs. vieţi: „Vreau să ascult concerte dirijate de mari maeştri, vreau să văd teatre măreţe cu loji aurite şi purpurii, vreau să merg la dineuri de gală englezeşti… aş vrea să fumez opium, îngropată în faldurile unui kimono “. Multe vi s-au întîmplat?

Da, desigur, n-am fumat opium. Cînd scriam acele lucruri, aveam o mentalitate livrescă, aveam aşteptări livreşti. Multe s-au împlinit – în condiţii precare, cu bani puţini, cu greutăţile acelor timpuri. Dar mergeam mereu la teatru şi la concerte – şi în România, şi în alte ţări. Festivalul Enescu l-am văzut de la prima la ultima ediţie, aveam abonament la concerte. Şi anul trecut am fost la Festivalul Enescu, împreună cu Denisa Comănescu, m-am sprijinit de ea şi, cu paşi mici şi dureroşi, am ajuns şi la Sala Palatului, şi la Ateneul Român.

Visele se împlinesc. Dumneavoastră visaţi, ce visaţi?

Visez foarte mult şi foarte frumos. Poate că provin din dorinţe refulate aceste vise. Visez călătorii, visez ţări, oraşe, grădini, pieţe, parcuri. Toate visele mele sînt colorate. Visez că merg, urc scări, urc munţi. Acum, cînd nu mai sînt în stare să merg pe picioarele mele pînă la colţul blocului, în vis urc trepte, urc pe munţi, mă caţăr pe stînci. Eu cu soţul meu mergeam mult pe munţi, nu făceam trasee grele, nu eram alpinistă, dar urcam pe munţi, dormeam la cabane. Eram o mare iubitoare de mers pe jos, aşa descopeream şi oraşele, mergînd pe jos, ore întregi. La toate astea a trebuit să renunţ. Mi-au rămas visele.

Soţul dumneavoastră apare în aceste vise?

E ceva ciudat: visez că-l caut şi nu-l găsesc. E cu mine, şi la un moment dat se îndepărtează, îl caut şi nu-l găsesc. Eu nu cred în semne, nu cred în fenomene paranormale, n-am superstiţii, dar visele acestea sînt legate de subconştient. Ştiu că nu mai este şi visez că-l caut şi nu-l găsesc.

Irlandezii nu beau ciorbă 

În traduceri, dumneavoastră aţi avut un mentor, un magistru, care să vă îndrume?

N-am avut şi nici nu cred că trebuie. Ai har pentru traduceri sau nu, ai vocaţie sau n-ai vocaţie. E ceva ce ai în tine. Ajungînd la Editura Univers, am învăţat multe despre redactare şi traducere de la Frida Papadache, care a tradus Joyce, care a tradus Virginia Woolf. I-am fost redactor la cîteva traduceri, mă contraziceam cu ea, aveam discuţii foarte ascuţite, traducea superb, însă cu o anumită predilecţie pentru arhaisme.

Dumneavoastră nu rezonaţi cu aceste cuvinte?

Autorul nu rezona. Nu poţi să traduci Joyce cu arhaisme şi cuvinte din Miron Costin. Nu poţi să vorbeşti despre ciorbă la Joyce. Irlandezii nu beau ciorbă, ci supă.

Aţi avut o replică peste timp la Portret al artistului la tinereţe, tradus prima oară de Frida Papadache şi retradus de dumneavoastră în 2012, în seria de autor „James Joyce“ de la Humanitas Fiction.

Eu am fost redactor la ediţia Papadache. A fost o ediţie calofilă, Frida Papadache l-a tradus sfătos, într-un stil de basm. Eu l-am tradus mai puţin calofilic, dar mai în spiritul autorului, care trece prin încercări, într-o Irlandă măcinată de conflicte şi sufocată de bigotism. Pe urmă, am retradus şi Orlando de Virginia Woolf. Cartea fusese tradusă de Vera Călin, care a lucrat foarte bine, dar am simţit că n-a fost tot timpul receptivă la profunzimile şi subtilităţile Virginiei Woolf, care este, pentru mine, autoarea favorită. Virginia Woolf  pune în faţa sufletului tău o oglindă. Vezi despre tine ceea ce n-ai vrea să ştii, te sperii de adevărul tău, Virginia Woolf  te face să te vezi aşa cum eşti. De aici provine titlul atît de mediatizat: Cui îi este frică de Virginia Woolf?.

Înainte de 1989, dumneavoastră vă alegeaţi cărţile pe care urma să le traduceţi? Sau editurile?

Editurile îmi propuneau să traduc. Eram foarte solicitată de edituri. Eu am avut şansa să mă lansez, de la primele cărţi, ca o bună traducătoare. Am avut recenzii foarte bune, erau oameni din edituri care mă apreciau, profesorul Dan Grigorescu, care în ani ’60 ţinea o cronică a traducerilor, m-a încurajat, m-a stimulat, m-a elogiat. Dar ştiti că am avut şi o fază de prostituţie în cariera mea de traducător? Era imediat după 1989, cînd a fost un boom de literatură proastă, mediocră, dar şi de literatură de consum. De ani de zile, în România nu se mai tradusese literatură de consum. Or, o editură, Miron se cheama, traducea romane de consum, uşurele, siropoase, ceea ce englezii numesc trash. Şi le-am tradus şi eu vreo şase cărţi. Asta a fost perioada mea de prostituţie. Acum, în 2014, foarte curînd, Gazeta sporturilor  va scoate un roman tradus de mine la începutul anilor ’90. Se numeşte Iubire otrăvită. Ei, îţi închipui ce-i în acest roman… Autoarea se numeşte Josephine Hart, un pseudonim, despre care mi-a vorbit prietena mea Iris Murdoch. Această Josephine Hart era soţia unui miliardar englez şi scria nişte romane care se vindeau foarte bine. Nu erau vulgare, erau uşurele. Nu ştiu dacă să-mi fie ruşine că am tradus două cărţi de această autoare: Iubire otrăvită şi Păcatul.   

Nimic din ce e omenesc nu e ruşinos 

Aţi amintit de Iris Murdoch şi o consideraţi prietena dvs. De unde s-a legat această prietenie?

25 de ani am fost în corespondenţă. Am cunoscut-o la Londra şi a existat între noi o simpatie şi o empatie. I-am tradus trei romane (Vlăstarul cuvintelor,Marea, marea, Discipolul) şi două piese de teatru (Trei săgeţi, Prinţul negru). Am corespondat cu ea, foarte intens. Din păcate, corespondenţa este nepublicabilă.

De ce?

Iris Murdoch era profesoară de filozofie la Oxford, în ultimii ani de viaţă a publicat şi două tratate de filozofie: Metaphysics as a Guide to Morals (1992) şi Existentialists and Mystics: Writings on Philosophy and Literature (1997). Eu, în scrisorile pe care i le trimiteam, căutam să epatez, să-i arat că sînt cultivată, că am citit filozofie, că ştiu despre literatura engleză. Ea îmi scria foarte simplu – de la ea am învăţat că măreţia se învecinează cu simplitatea. Erau aspecte obişnuite ale vieţii, unele anodine, că are un guturai, că i-a cumpărat lui John, soţul ei, un costum sau un pulovăr. Nu sînt publicabile, sînt scrisori despre viaţa curentă. 

Şi Henry Miller?

Henry Miller nu este un pornograf, preocuparea mea de bază a fost să-i dezlipesc eticheta de pornograf. Eu am tradus trilogia: Sexus, Plexus şi Nexus, precum şi Tropicul Capricornului şi Tropicul Cancerului, reeditate în seria de autor „Henry Miller“ de la Polirom, acolo unde au mai apărut şi alte cărţi, netraduse de mine, dar care confirmă marele talent al autorului: Colosul din Maroussi şi Înţelepciunea inimii. Pentru Henry Miller, debarasarea de tabuuri, de inhibiţii face parte din libertatea individuală, este o componentă a libertăţii individuale. Într-adevăr, este de un erotism flamboiant, dar erotismul ţine de viaţă:nimic din ce e omenesc nu e ruşinos. Henry Miller a operat şi asupra mea, m-a dezinhibat.

Aţi cunoscut mulţi autori pe care i-aţi tradus. Cum era, spre exemplu, Ted Hughes, soţul Sylviei Plath?

Se spune că Sylvia Plath s-ar fi sinucis din cauza lui. Era un om extrem de interesant şi un poet foarte mare. Am avut impresia că te poţi îndrăgosti nebuneşte de un asemenea om. Avea o fineţe, era arhetipul poetului, era frumos, manierat, dar emana o tristeţe inefabilă, o tristeţe interiorizată. Părea vulnerabil, supersensibil.

De la întîlnirea cu Saul Bellow ce vă rămîne în minte?

L-am cunoscut la Bucureşti, după ce a primit Premiul Nobel. Mi l-am închipuit plin de aplomb. Şi cînd l-am văzut, în 1977 – era prima oară într-o ţară socialistă –, părea speriat, înfricoşat, a făcut o psihoză că oriunde se duce sînt microfoane şi că pe stradă este urmărit de agenţi. El era căsătorit cu o româncă, cu Alexandra Bagdasar, pe care o ridică în slăvi în Iarna decanului şi o critică pînă la calomnie în Ravelstein, după ce s-au despărţit. Asta nu se face: nu împroşti un om cu care ai fost împreună. Saul Bellow a avut aceeaşi răsturnare de imagine şi în raport cu Mircea Eliade. După ce am tradus Darul lui Humboldt, am făcut un interviu cu Bellow, în care mi l-a ridicat în slăvi pe Mircea Eliade. În Ravelstein, l-a transformat pe Eliade într-un legionaroid fanatic.

Sîntem ţara din Europa care îşi plăteşte cel mai prost traducătorii

Revin la o întrebare anterioară; după 1990, cum aţi ales cărţile? Tot prin discuţii cu editorii?

Da, există o cutumă a editurilor să fii consultat, să fii invitat să traduci o carte. Eu am lucrat mult cu Polirom şi cu Humanitas Fiction, cu Bogdan-Alexandru Stănescu şi cu Denisa Comănescu. Mă sună Denisa: „noi am vrea să traduci autorul cutare, e foarte bun, te tentează?“. Şi primesc spre traducere autori mari, cărţi foarte bune. Dar vreau să vă spun de o experienţă tristă. Eu am tradus pentru Polirom Litera din scrisoarea misterioasă de Alex. Leo Şerban, care era bun prieten cu mine, ne lega o simpatie reciprocă. Cînd era în spital, grav bolnav, îmi dădea telefoane şi mă ruga, mă implora: „vă rog, aş vrea să-mi traduceţi cartea asta“. Eu n-aveam cartea, a ajuns la mine după moartea lui. Şi am tradus-o cu încîntare. Iar la cartea lui Alex. Leo Şerban mi-a fost redactor domnul Silviu Lupescu personal, care m-a confruntat cu originalul, cuvînt cu cuvînt, mi-a găsit şi greşeli, a avut o acurateţe extraordinară.

După 1989, dumneavoastră v-aţi impus tarifele la traducerea cărţilor?

Niciodată. Cît mi s-a oferit, atîta am primit. Pe mine m-a interesat să fie cărţile mele pe piaţă, să dau cărţi bune, să aibă recenzii bune. Tarifele, pentru toţi traducătorii, sînt proaste. Înainte de 1989, erau tarife diferenţiate, între 300 şi 900 de lei pe coala tipografică, în funcţie de calitatea traducerii şi complexitatea textului. Mie mi se plătea tariful maxim: 900 de lei. Aşa că, dacă o carte avea 16 sau 24 de coli, eu luam o sumă foarte bună. Raportat la cursul vieţii de atunci, traducerile erau mult mai bine plătite. Acum, se plăteşte 3 euro pe pagină.

Credeţi că se poate ca tariful pentru un traducător să fie mai mare?

Sîntem ţara din Europa care îşi plăteşte cel mai prost traducătorii. Bulgaria îi plăteşte mult mai bine, Albania îi plăteşte peste nivelul nostru. În ţările occidentale, se plăteşte şi 20 de euro pe pagină. Totuşi, cînd mi s-au oferit 8.000 de lei pentru o reeditare, pentru Amantul doamnei Chaterlley, am refuzat jumătate din bani, am şi scris în Observator cultural despre asta. Mi s-a părut indecent. Polirom sau Humanitas, la reeditări, mi-ar fi plătit pentru aceeaşi carte 1.200 de lei, la reeditări se oferă 1,5 euro pe pagină. Refuzul meu a stîrnit mare vîlvă. Dar nu puteam accepta o asemenea sumă astronomică pentru o simplă carte care fusese frecvent reeditată.

Există o Asociaţie a Traducătorilorcare să oblige editurile, prin negocieri, să ridice preţul pe pagina tradusă?

Nu există. Nimeni nu se luptă pentru drepturile traducătorilor.

Aveţi o compensaţie: a început să apară numele traducătorului pe copertă, v-am văzut numele şi la Portret al artistului la tinereţe şi la Orlando, ca să amintim de ultimele cărţi traduse la Humanitas Fiction.

Asta e normal să se întîmple, adoptăm un model occidental demult încetăţenit.

Şi acum la ce lucraţi?

Tot la o retraducere. Denisa Comănescu vrea să fie retradus Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde, într-o ediţie elegantă, cartonată, o carte de lux. Cînd traduc o carte care există în româneşte, mă feresc să mă uit la vechea traducere, să nu mă influenţeze. Mă bucur că, după atîţia ani, am păstrat o relaţie foarte bună cu Denisa Comănescu, care m-a îndemnat să scot şi această carte, Amintirile unei nonagenare, care se lansează pe 17 mai, la Humanitas Cişmigiu.

Ar putea apărea anul acesta Portretul lui Dorian Gray?

Trebuie să apară. Dar, ca să-ţi spun adevărul adevărat, nu mai am puterea de muncă de acum cîţiva ani. Am dureri foarte mari, nu pot să stau la birou, stau pe fotoliu, cu spinarea lipită, cu un pupitru special – şi aşa traduc. Asta mă ţine în viaţă, asta îmi menţine mintea trează. Dacă n-aş traduce, m-aş degrada complet, e o muncă de creaţie, cu mari satisfacţii.

Vă uitaţi la televizor?

Da, urmăresc toate ştirile. Am fost teribil de indignată cînd am auzit că Mircea Mihăieş a fost făcut „fascist bătrîn“. Îl cunosc pe Mihăieş şi-l citesc: orice poţi spune despre el, dar nu că este „fascist“. Trebuie să acceptăm dreptul la o critică argumentată, fără injurii. Sloganul democraţiei americane e: „Lupt pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine“.

Dormeam împreună, gemeam împreună, rîdeam împreună 

Soţul dumneavoastră cu cît timp în urmă a murit?

Şase ani, care se împlinesc tot acum în mai.

Cum vă gîndiţi la el, acum?

În primul moment, m-am gîndit la sinucidere. Dar n-aş putea să mă sinucid, n-am curajul. Pe urmă, o vreme, n-am mai fost eu. Am fost apucată de amoc. Am făcut nişte lucruri idioate. El avea sute de fotografii şi de filme, cu noi, din călătoriile noastre. M-am apucat, ca o nebună, şi am distrus totul. Nu le mai puteam suporta.  Dar, încetul cu încetul, timpul mai atenuează. Acum, îmi lipseşte enorm.

Şi totuşi, neaşteptat, în ultimii şase ani aţi lucrat bine şi mult, de la Joyce la Virginia Woolf şi de la Henry Miller la Alex. Leo Şerban, de la cartea de convorbiri cu Radu Paraschivescu la această carte – Amintirile unei nonagenare. V-aţi echilibrat?

Mă doare că nu le poate vedea soţul meu, că nu le pot împărtăşi cu el.

Poate că le vede, cine ştie?

Nu ştiu. E o mare consolare să crezi într-o Viaţă de Apoi. Eu nu cred. Eu nu pot să cred că mă voi mai întîlni cu soţul meu sau că el vede ce fac eu acum, ce cărţi scot. Nu pot să cred că într-o altă viaţă mă voi întîlni cu soţul meu şi vom merge la cinema. Nu pot să cred că sînt miliarde de spirite, desprinse de trup, care plutesc undeva, care ne văd, care ne dau semne. Am un prieten care îmi spune că primeşte semne de la părinţii lui morţi. Eu n-am primit niciodată semne. Dar, foarte des, noaptea, mi s-a întîmplat să am impresia că-i aud respiraţia. Îmi dau seama că există o explicaţie: 60 de ani am dormit cu el alături şi mi s-a imprimat undeva în creier zgomotul respiraţiei sale. Am deseori impresia că-l aud respirînd, alături. Eu mai ţin în pat perna lui. Cred că doi oameni trebuie să doarmă împreună pînă la bătrîneţe. Dormeam împreună, gemeam împreună, că mă doare una şi alta, rîdeam împreună.

Autor: Ovidiu ŞIMONCA

sursa: observatorcultural.ro

Horaţiu Mălăele: „Am avut un public deştept, subtil. S-a pierdut!“

Horaţiu Mălăele crede că boemia actuală este inexistentă, că se mai fac mari spectacole româneşti doar accidental şi că publicul reacţionează doar la lucruri „ieftine“, care fac rating.

Actorul vorbeşte tranşant despre prostie, dogmă şi mediocritate, în cartea „O poveste cu Horaţiu“ de Doina Papp, apărută la Editura Allfa.

Iată câteva opinii ale lui Horaţiu Mălăele:

„Mi-a plăcut o vorbă a unui prieten, pe care am tot amintit-o în contexte diferite: «Sunt oameni atât de proşti încât nici nu pot să traverseze strada. Ei se nasc, trăiesc şi mor pe acelaşi trotuar»“.

„Am jucat peste tot în lume pentru comunităţile româneşti şi pentru doritorii băştinaşi, din China până în Australia, din Madagascar până în vestul sălbatic al Americii. Nu ştiu dacă am fost prins în conceptul de multiculturalitate, important este că am cunoscut oameni esenţiali cu care am legat prietenii dinamice, am văzut lumea şi, la rândul ei, ea m-a văzut pe mine.

Teatrul european este multiform, într-o continuă agitaţie şi schimbare. Teatrul românesc a rămas în găleata unui expresionism desuet şi formalist, trăind nostalgia gloriei anilor `70. Acum, marile spectacole sunt accidentale şi puţine în raport cu energia, fantezia şi talentul actorilor noştri“.

Citiţi şi: Horaţiu Mălăele: „Vanitatea şi orgoliul actorilor sunt mai mult prefăcute“

„Am avut un public deştept, subtil. S-a pierdut. De ce? Deschiderea orbească şi încrederea într-un occident necunoscut, cu bune şi rele, care conservă o formulă bizară în a vedea comedia. Am împrumutat întregul pachet de acolo şi am încercat să-l adaptăm. Iar acest hibrid a creat micul monstru de azi. Avem un public constant, deschis lucrului ieftin, care face rating. Şi ne supunem ratingului. Dinamica publicului trebuie s-o intuieşti“.

„M-am îmbrăcat în negru pentru că am înţeles că sunteţi morţi după mine“. Horaţiu Mălăele

„Când desenez, de obicei în relaţia cu subiectul propus portretului încep cu nasul, din simplul motiv că este cel mai apropiat organ. Apoi continui la întâmplare. Dacă îmi fac propriul portret încep cu părul, să fiu sigur că mai apuc ceva şi termin cu semnătura, să mă asigur că nu l-a făcut altcineva“.

„Dacă veţi avea timpul să priviţi o clipă în viaţa mea, fie că este vorba de scrieri, de grafică, de actorie sau regie, veţi observa cu uşurinţă că nu sunt sclavul niciunui stil, curent sau dogme cunoscute sau conjuncturale. Deşii unii grăbiţi îmi pun în cârcă un stil anume, cred totuşi că fondul impune forma.

Bălăceala monostilistică de dragul analiştilor efemeri este neavenită… nu sunt idolul niciunei mode. Am totuşi o constantă curiozitate pentru filmele expresioniste sau realist fantastice. Cred că viaţa însăşi pendulează între comedie şi dramă. În România s-au născut Brâncuşi, Cioran şi Ionesco. Vizitaţi România şi veţi vedea cum fantasticul devine realitate“.

M-am născut în România. De ce? Am vrut să fiu aproape de mama“.         Horaţiu Mălăele

„În copilăria mea teatrală, l-am cunoscut pe Nichita Stănescu atunci când s-a mutat la un prieten comun. De-abia intrasem în cameră, când a rostit nişte vorbe care mi-au rămas în memorie de atunci: «Să bem, domnilor! Statornicia pietrei îi dă câinelui senzaţia de fugă!“. Iată o idee senzaţional de frumos îmbrăcată în vorbe. M-a emoţionat.

Pe urmă, am făcut un spectacol la o aniversare a lui Nichita, cu toată gaşca lui de prieteni. Printre ei, marele grafician Sorin Dumitrescu. Sau Ioana Crăciunescu, alt poet-actor fenomenal. Mari actori, mari scriitori.

Era o lume specială, era un grup boem, fabulos şi furtunos, cu ieşiri esenţiale de natură bahică urmate de veritabile explozii ale spiritului, un grup al creierelor care, prin modul lor de a trăi, se opuneau sistemului politic canceros al vremii. Am avut prilejul de a mă afla în centrul lor şi să cunosc nişte oameni despre care cei de azi nu ştiu decât din auzite.

Boemia actuală este aproape inexistentă. Ea a fost îngropată în interesul zilei de mâine. Pragmatismul refuză starea de boemie. Am avut privilegiul divin să-i cunosc pe marii optzecişti, marii risipitori socratici, cei care, în timp ce beau jamaica cu halba, rezolvau cumplite probleme de matematică, umpleau cu desene pereţii şi aşterneau bijuterii pe şerveţelele tuturor meselor din localuri.

Spunea Fănuş, marele plecat: «Noi facem parte dintr-un stol pe care nu l-aţi cunoscut, al cocorilor de jertf㻓.

INFO: Horaţiu Mălăele a regizat la Teatrul Metropolis spectacolul „Lautrec la bordel“, care poate fi văzut în stagiunea 2013-2014.

Un articol de Corina Vladov

See more at: http://www.ziarulmetropolis.ro/horatiu-malaele-am-avut-un-public-destept-subtil-s-a-pierdut/#sthash.MpPci2AX.dpuf

„M-ar bucura gândul ca vreun cititor român să-şi amintească de romanul meu când îmi vizitează oraşul” – Interviu cu Care Santos

Cu o activitate literară intensă – scrie de la opt ani, a publicat volume de proză, poezie, dar şi cărţi pentru copii –, scriitoarea catalană Care Santos este pasionată de istoria Barcelonei, oraş pe care-l iubeşte şi căruia a reuşit să-i configureze o coordonată magică, aproape mitică, mai subtil şi mai poetic decât o face Carlos Ruiz Zafón, scriitorul cu care este adesea comparată.

Un roman de atmosferă, dar şi de acţiune – extinzându-se de la sfârşitul secolului al XIX-lea până în plină modernitate a secolului XXI –, Habitaciones cerradas (2011), tradus la noi la Editura Humanitas fiction, cu titlul Încăperi ferecate, de Marin Mălaicu-Hondrari, spune, într-un stil postmodern, povestea mai multor generaţii, diferite ca mentalitate şi ca obiceiuri, dar asemănătoare în ceea ce priveşte nevoia de definire în raport cu trecutul.

Pe Care Santos o puteţi întâlni marţi, 18 martie, la Librăria Humanitas Cişmigiu, şi miercuri, 19 martie, la Institutul Cervantes, pentru un dialog cu Mircea Cărtărescu.

(Desplazaos hacia abajo para la entrevista en español.)

Vă raporaţi la Încăperi ferecate ca la romanul dvs. cel mai ambiţios – care au fost provocările cele mai mari în construirea unei acţiuni care se întinde de la sfârşitul secolului al XIX-lea până la începutul secolului al XXI-lea, analizând patru generaţii extrem de diferite, cu personaje excentrice şi misterioase?

A fost romanul cel mai ambiţios când l-am scris şi, chiar şi acum, continuă să fie romanul care s-a schimbat total. Nu vorbesc despre ce s-a întâmplat când a fost citit de alţii, ci de ce mi s-a întâmplat mie, scriindu-l: simţeam că mă copleşise, că mizasem totul pe el şi că dădusem ce era mai bun din mine. Cam cum simte un atlet când, dintr-odată, bate un record. Lucrul cel mai dificil – aşa cum se întâmplă mereu când scrii ficţiune – a fost să găsesc vocea care trebuia să spună povestea. Am aruncat o versiune aproape gata pentru că nu-mi plăcea naratorul. Şi dacă nu ar fi fost alţi oameni din jurul meu care să insiste, nici nu aş mai fi făcut altă încercare. Noroc cu ei, că m-au motivat să continuu. Le datorez mult.

Se spune adesea, în comentariile critice, că romanul dvs. aminteşte de literatura lui Carlos Ruiz  Zafón. Cum comentaţi astfel de asocieri? Mie mi s-a părut că aduce mai degrabă, ca atmosferă, cu García Márquez şi, ca structură narativă, cu Thomas Mann, din Casa Buddenbrook. De asemenea, mi-a amintit, la nivel de ekphrasis, de literatura lui Tracy Chevalier.

Eu mă consider o fiică a literaturii de secol XIX – pe care am citit-o încă de când eram copil – mai mult decât a contemporanilor. Dar cititorii mei au toată libertatea din lume de a face orice asocieri pe care le consideră potrivite, chiar dacă eu nu sunt de acord cu ele. Cititorii sunt întotdeauna suveranii noştri.

Putem considera Încăperi ferecate drept un roman în care importanţa covârşitoare o are memoria, concluzia fiind că nu ne putem elibera de trecut până când nu găsim toate „scheletele” ascunse acolo?

Desigur, este un roman despre memorie. Mai este şi un roman despre puterea de amăgire pe care o are arta. Arta minte firesc, nu putem să ne apropiem de adevăr prin intermediul operelor artistice. De asemenea, este un roman despre imposibilitatea de a ne reclădi identitatea prin filtrul trecutului, pentru că, oricât de mult ne-am dori să fie altfel, trecutul se estompează într-o clipă şi nu mai reuşim să înţelegem aproape nimic despre cei care au fost înaintea noastră.

Construcţia este fragmentară, romanul conţine mai multe registre stilistice, în manieră postmodernă. În plus, pe lângă planul poveştii din trecut, care aduce o puternică notă de mister, planul prezentului vine cu un colaj textual extrem de modern: inserţii din mesaje de pe e-mail, descrieri de tablouri, aşa cum întâlnim la muzee. Au acestea rolul de a conferi o notă în plus de realism?

Am vrut să spun o poveste tipică pentru secolul XIX – o poveste dezvoltată, de tipul marilor naraţiuni –, avându-l în minte pe cititorul de astăzi, obişnuit cu elementul vizual, cu ritmul rapid al televiziunii şi pierzându-şi uşor răbdarea. Cred că este obligaţia scriitorilor nu doar de a ţese o intrigă bună, ci şi de a o spune într-o manieră compatibilă cu contemporanii săi. Noi, oamenii din secolul XXI, citim altfel şi avem un spirit critic mult mai accentuat, ştim multe despre toate lucrurile şi ne place să o arătăm. A fost nevoie să inventez strategii pentru a-mi înzestra romanul cu verosimilitudine şi ritm la un nivel susţinut pe întreaga intrigă. Asta este ceea ce am încercat.

„Ce contează dacă ceva s-ar putea întâmpla, dar cititorul nu te crede când îi povesteşti?”

Ce contează mai mult pentru dvs., ceea ce este verosimil sau ceea ce este posibil?

Mi se par importante ambele, dar când vine vorba despre roman, mai presus de toate este verosimilul. Ce contează dacă ceva s-ar putea întâmpla, dar cititorul nu te crede când îi povesteşti? Dacă cititorul îşi pierde încrederea în povestea pe care o spui, nu merită să mai continui.

Motto-ul romanului este „Timpul, singura temă” (Yasmina Reza). Consideraţi că este unica temă ce merită explorată?

Este singura temă a romanului şi, de asemenea, a vieţii. În viaţă, timpul îţi conferă profunzimea orizonturilor, perspectivă, maturitate, înţelegere… într-un roman, timpul oferă singurele argumente care merită puse în poveste şi care leagă toate lucrurile, atunci când am terminat de povestit.

De ce Barcelona istorică? De unde această pasiune pentru istoria oraşului? Aţi dorit să creaţi o nouă mitologie a Barcelonei?

Pentru că Barcelona e oraşul meu, pe care-l iubesc şi pe care-l ştiu cel mai bine. De aceea, este spaţiul memoriei mele, dar şi locul în care eu, ca scriitoare, pot să mă manifest cu cea mai mare onestitate. Evident, ca în cazul multora, m-am îndrăgostit de Barcelona din lecturi. Şi a devenit un sentiment stabil în timpul plimbărilor de ore întregi, la întâmplare, pe străzile barceloneze. În ceea ce priveşte mitologia… n-aş merge atât de departe. M-ar bucura gândul ca vreun cititor român să-şi amintească de romanul meu când îmi vizitează oraşul.

Încăperi ferecate este şi un roman care vorbeşte despre decăderea unei lumi care credea mai mult în artă, care obişnuia să comunice prin artă, prin pictură etc. Era poate o lume mai simplă, în ceea ce priveşte tehnologia, dar, în acelaşi timp, mai bogată în expresia artistică. Există, în subtext, o oarecare ironie la adresa contemporaneităţii?

Era o lume în care existau mai puţine distracţii, atâta tot. Nu cred că lucrurile s-au schimbat atât de mult şi nici nu-mi plac viziunile apocaliptice. Cred că toate epocile au calităţile şi nereuşitele lor.

Personajul care mi s-a părut cel mai interesant este Amadeo Lax, pictor celebru la începutul secolului XX – este unul dintre personajele ficţionale cele mai credibile şi mai complexe din carte. Aţi avut vreun model pentru a-i contura imaginea?

Am avut mai multe. În primul rând, pictori catalani moderni. Ador acea perioadă a picturii spaniole şi o cunosc destul de bine. Vieţile artiştilor erau extrem de interesante şi romantice. Amadeo Lax este o combinaţie interesantă de fragmente din vieţile acestora.

Dincolo de orice, personajul central rămâne Barcelona. Pentru dvs., care sunt colţurile speciale, magice ale acestui oraş? Cu ce mistere este încărcată Barcelona?

Eu le recomand prietenilor mei să facă o plimbare pe La Rambla şi să se piardă pe străduţele sale lăturalnice, pe partea dreaptă. Aceasta este Barcelona pe care eu o prefer. Barcelona străzilor strâmte şi întunecate. Barcelona barurilor şi a restaurantelor micuţe. Desigur, nu trebuie ratat orezul preparat în restaurantul Les set portes, care este, de asemenea, prezent în cartea mea. Şi, în final, să bea o ciocolată caldă pe strada Petritxol. Dacă fac asta, ne putem chiar întâlni.

***

”Me hace feliz pensar que algún lector rumano recuerde mi novela en alguna visita a mi ciudad”. Entrevista a Care SANTOS

Considera que Habitaciones cerradas es su novela más ambiciosa – ¿cuales fueron los desafíos más difíciles a la hora de acercarse a un tema que trata de Barcelona desde el fin del siglo XIX hasta los inicios del siglo XXI, analizando cuatro generaciones muy diferentes, con personajes excéntricos, misteriosos, apasionados?

Era mi novela más ambiciosa cuando la escribí y hoy sigue siendo la novela que lo cambió todo. No hablo de lo que ocurrió cuando la leyeron otros, sino de lo que me ocurrió a mí al escribirla: sentí que me había superado, que había apostado fuerte, que había dado el máximo de mí misma. Como un atleta que de pronto bate un récord, algo así. Lo más difícil fue –como siempre que se escribe narrativa- encontrar la voz que debía contar la historia. Tiré una versión casi terminada porque no me gustaba el narrador. Y si no llega a ser por terceras personas no habría vuelto a intentarlo. Menos mal que me animaron a continuar. Les debo mucho.

Muchos críticos afirman que su novela recuerda a las novelas de Carlos Ruiz Zafón. ¿Qué opina al respecto? Personalmente, considero que se acerca más al ambiente econtrado en García Márquez y en la estructura narrativa de Thomas Mann, en Los Buddenbrook. Noto ciertas similitudes con Tracy Chevalier, en el aspecto de ekphrasis.

Yo me considero hija de la literatura del XIX —que he leído desde niña— más que de mis contemporáneos. Pero los lectores son muy libres de encontrar los parecidos que crean oportunos, aunque yo discrepe. Los lectores son siempre soberanos.

¿Podemos afirmar que Habitaciones cerradas es una novela sobre la importancia de la memoria y que no podemos escapar del pasado hasta que no encontremos todos los ”esqueletos” escondidos allí?

Por supuesto. Sobre la importancia de la memoria, sí; sobre el poder de embaucarnos que tiene el arte. El arte miente por naturaleza, no podemos acercarnos a la verdad a través de las obras artísticas. También sobre la imposibilidad de reconstruirnos como sujetos a través del pasado, por mucho que lo deseemos, porque el pasado se esfuma enseguida y nosotros no retenemos casi nada de quienes nos precedieron.

La estructura es muy fragmentada, la novela contiene muchos registros estilísticos, en la manera postmoderna. Además de la narración del pasado, que emplea mucho el elemento de misterio, tenemos, en el plano presente, inserciones de textos de correo electrónico, de descripciones de cuadros, en la manera encontrada en el los museos. ¿Quiso dotar su novela de más realismo? 

Quise contar una historia decimonónica —una gran historia— pensando en el lector de hoy, acostumbrado a lo visual, a la rapidez de la televisión y poco paciente. Creo que es obligación de los novelistas no sólo urdir una buena trama sino transmitirla de un modo apropiado a sus contemporáneos. Y la gente del siglo XXI leemos de otro modo y somos mucho más críticos, sabemos mucho de todo, y nos gusta demostrarlo. Hacía falta inventar estrategias para dotar de verosimilitud y ritmo máximos a toda la trama. Eso fue lo que intenté.

”Da lo mismo que algo pueda ocurrir, si el lector no te cree cuando se lo estás contando.”

¿Que importa más para usted, lo que es verosímil o lo que es posible?

A mí me importan ambas cosas pero a las novelas les interesa sobre todo la verosimilitud. Da lo mismo que algo pueda ocurrir, si el lector no te cree cuando se lo estás contando. Si el lector pierde la fe en lo que le dices, no hace falta continuar.

El lema de la novela es ”El tiempo, el único tema” (Yasmina Reza). ¿Para usted, es también el único tema que merece tratado?

Es el único tema de la novela y también de la vida. En la vida, el tiempo te da profundidad de horizontes, perspectiva, madurez, comprensión… en una novela, el tiempo te ofrece los únicos argumentos que merece la pena contar y que tienen que ver con todo cuanto acabo de decir.

¿Por qué Barcelona histórica? ¿Cuando empezó su pasión por el pasado y la historia de esta ciudad? ¿Desea crear una mitología nueva de Barcelona?

Porque Barcelona es mi ciudad, la que amo y la que mejor conozco. Es, por tanto, el territorio de mi memoria pero también de mi honestidad como escritora. Mi enamoramiento empezó leyendo, claro, como tantos otros. Y se afianzó caminando muchas horas a la deriva por las calles barcelonesas. Con respecto a la mitología… no sé si aspirar a tanto. Me hace feliz pensar que algún lector rumano recuerde mi novela y sus escenarios en alguna visita a mi ciudad.

Habitaciones cerradas es también una novela de la decadencia de un mundo que creía más en el arte, que solía comunicar mejor a través del arte, de la pintura. Era un mundo tal vez más sencillo en el aspecto tecnológico, pero, al mismo tiempo, más rico en expresión artística. ¿Podemos inferir un deje de ironía sobre nuestra era?

Era un mundo con menos distracciones, nada más. No creo que las cosas hayan cambiado tanto y no me gustan las visiones apocalípticas. Creo que todas las épocas tienen sus virtudes y sus desgracias.

El personaje que me parece más interesante es Amadeo Lax, un conocido pintor de inicio de siglo XX, en Barcelona – es uno de los personajes ficticios más creíbles y más complicados del libro. ¿Tuvo algún model para este personaje?

Tuve varios. Sobre todo, pintores modernistas catalanes. Adoro ese periodo de la pintura española y lo conozco bastante bien. Las vidas de los artistas eran a menudo interesantes y muy noveleras. Amadeo Lax es una combinación interesada de diversas de ellas.

Después de todo, el personaje central es Barcelona. ¿Para usted, cuáles son los rincones más especiales de esta ciudad, donde puede encontrar un mundo mágico, escondido? ¿Que misterios lleva para usted Barcelona?

Yo recomiendo a mis amigos que den un paseo por La Rambla y se pierdan por las callejas que quedan a su derecha. Esa es la Barcelona que yo prefiero: la de calles estrechas y sombrías. La de los pequeños bares y restaurantes. Por supuesto, no deben dejar de comer un arroz en el restaurante Les set portes, que también es uno de los escenarios de la novela. Y para terminar, tomar un chocolate caliente en la calle Petritxol. Si lo hacen, igual nos encontramos.

scrisă de Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural

 sursa: bookaholic.ro 

Sebastian Corn: “Am citit Cireșarii de vreo 4-5 ori”

Îl cunoașteți din literatura cu precădere SF, dar nu numai, pentru că Sebastian A. Corn, în fapt pseudonimul reputatului chirurg Florin Chirculescu, este un scriitor care se sustrage cu ușurință oricărui gen literar. Exact acesta este, de altfel, motivul pentru care am încercat să-l tragem un pic de limbă în privința influențelor sale scriitoricești, pentru că știm că de multe ori tocmai acolo poate fi căutată cheia stilistică a unui autor. 

Cam ca și celebra discuție despre influențele actoricești ale lui De Niro, despre care foarte puțini specialiști au avut curajul să declare că știu din ce filieră artistică provin. Cât despre Florin Chirculescu a.k.a. Sebastian A. Corn, chiar dacă paralela scriitor-actor este forțată în mod evident, există totuși un aspect care poate fi considerat comun, și nu doar de dragul argumentației: talentul. Adică acel ingredient de care acest autor, din nefericire prea puțin cunoscut de marele public, dispune în cantități atât de impresionante încât a fost receptat în zona mainstream de Ion Manolescu și chiar Mircea Cărtărescu.

Iar dacă nici aceste recomandări nu sunt suficiente, nu vă rămâne de făcut decât un singur lucru: să citiți ultimul său roman, “Ne vom întoarce în Muribecca”, publicat recent de editura Nemira.

_______________________________________________________

Cum a început totul? Ce vroiai să te faci când erai mic?

Oh..explorator. Prima chestie. Să fiu explorator e cel mai mare vis pe care l-am avut. Și vroiam să ma fac explorator pentru că citeam foarte multe cărți cu cercetări geografice. Istoria cercetărilor geografice am început-o… nu știu, demult, eram foarte mic. Mi-au plăcut toate astea extraordinar de mult, mi-a plăcut… hai să zicem o carte pe care o citeam atunci, Tigrii din Himalaya de Fritz Rudolph și atunci mi-a intrat mie în cap că într-un fel sau altul trebuie să ajung pe un vârf prin Himalaya (mă rog, aveam 10-11 ani).

Care a fost prima carte care te-a marcat, care a facut o diferență pentru tine ca persoană?

Cireșarii… Cireșarii a fost prima carte.. Au fost de fapt vreo 3 cărți pe care le-am citit de nenumărate ori și pe care încă le mai citesc. Winnetou cred că am citit de vreo 12 ori. Astea de Alexandru Dumas tot așa, de foarte multe ori, și Ciresarii de vreo 4-5 de ori, dintre care ultima oară pe la 45 de ani. Erau niște cărți pe care acuma lumea ar zice că… dar nu mi se pare asa! Ele au în ele niște povești fundamentale despre om. Toate trei! Mă refer la toate trei titlurile: Winnetou, Cireșarii și Alexandru Dumas. Sunt cărți mai simple, dar îți dau niste repere morale. Pe la 15-16 ani am început să citesc cu totul și cu totul alte chestii, adică am căzut în extrema opusă.

Cum așa?

A început să îmi placă foarte mult experimentul literar. Si cartea care m-a dat pe spate, din punctul acesta de vedere… adică au fost două cărți: una care nu e de experiment neapărat, dar una care este: Zgomotul și furia… (William Faulkner – n.r.) m-a clătinat. Mi s-a părut… am făcut o obsesie pentru ea. Iar cealaltă… Un veac de singurătate. Dar după ce s-a întâmplat cu Zgomotul și furia, nu știu, îmi imaginam că trebuie să creez un stil… Spre exemplu, lumea care ne înconjoară nu e ordonată, e extrem de haotică, disritmică. Și îmi imaginam că trebuie să găsesc o modalitate din asta literară, care firește că era experimentală, o coerență căutată cumva, prin care să pot descrie entropia nemaipomenită a lumii din jur.

În fine. Am scris mult în felul ăsta, mult, până spre vârsta de 28 de ani. 14 ani am scris așa. Problema era că atunci cand le luam să mi le corectez, îmi dădeam seama ca e o literatură pe care o scriu pentru mine. Erau pățanii care nu aveau legătură cu mine. Imaginam o situație, numai că modalitatea prin care treceam situatia aceea avea acest suport stilistic pe care nu l-am mai folosit decat intr-un text publicat in JSF (Jurnalul SF – n.r.), și care a creat mare tărăboi. Scris împreună cu Ionuț Bănuță, RAGNAROK se numea. Un text în care efectiv am făcut o ciorbă stilistică… În fine, să zicem că RAGNAROK a fost tot ceea ce a ieșit din cei 13-14 ani de literatură experimentală.

Iar după aceea am plecat pe mare, că am fost medic de vapor. Coincide cu perioada în care începuse să îmi placă literatura SF.

sursa: blogul editurii Nemira

 

INTERVIU – Bogdan-Alexandru Stănescu (Polirom): Ne-am propus s-o invităm pe Malala în România, în 2014

Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul colecţiei „Biblioteca Polirom”, vorbeşte într-un interviu acordat MEDIAFAX despre noutăţile editoriale pe care Polirom le pregăteşte în anul 2014, precizând că „Eu sunt Malala” este unul dintre titlurile care vor fi publicate în acest an.

Bogdan-Alexandru Stănescu vorbeşte, în interviul acordat MEDIAFAX, despre criteriile pe baza cărora sunt alese cărţile care urmează să fie traduse la editura Polirom, despre publicul colecţiei „Biblioteca Polirom”, dar şi despre cei mai citiţi scriitori din literatura universală.

De asemenea, Bogdan-Alexandru Stănescu menţionează unele dintre titlurile care vor apărea în 2014 în colecţia „Biblioteca Polirom”, precizând că va fi publicată cartea autobiografică a pakistanezei Malala Yousafzai – „Eu sunt Malala” – şi că intenţionează să o invite în România pe tânăra devenită un simbol mondial al luptei împotriva extremismului religios.

Reporter: La descrierea colecţiei „Biblioteca Polirom” de pe site-ul editurii scrie că „îşi propune să ofere cititorilor cărţi care, odată începute, nu mai pot fi lăsate din mână”. Care sunt criteriile pe baza cărora alegeţi aceste cărţi?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Sunt mai multe criterii, bineînţeles, şi astea sunt nişte criterii care nu sunt valabile doar la „Biblioteca Polirom”, sunt criteriile oricărui editor care se respectă, din ţară şi din străinătate. În primul rând, încercăm să ţinem pasul cu apariţiile editoriale din străinătate, fiindcă e o colecţie de literatură universală, încercăm să acoperim cât mai multe zone din literatura universală, adică încercăm să nu fie doar o colecţie de literatură anglo-saxonă, deşi cam 70% asta înseamnă literatură străină, în clipa de faţă. Adică, încercăm să oferim şi literatură franceză, literatură germană, chineză, coreeană, iraniană – începând de anul trecut.

Ne ghidăm după premii, după recomandările cititorilor, care sunt în număr din ce în ce mai mare, publicul e destul de la curent cu tot ce se întâmplă. Avem nişte serii de autor care, odată începute, trebuie duse la bun sfârşit. Mă refer aici la seria Orhan Pamuk, seria Hemingway, seria Nabokov. Criteriul calităţii, în primul rând. Al doilea, ar fi criteriul comercial, pentru că o editură trebuie să supravieţuiască din vânzare, în mod ideal, adică nu din alte surse de venit. O editură care e editură în adevăratul sens al cuvântului. Bineînţeles, ne uităm cu mare atenţe la toate topurile făcute de revistele culturale din străinătate, în cazul colecţiei de faţă. Topurile de sfârşit de an de la New York Times, Book Review, suntem atenţi la toate premiile posibile, chiar la premiile care acoperă ţările nordice, premiile franceze.

Ne ghidăm şi după editurile mari din alte ţări. De exemplu, eu sunt foarte atent la colecţia de literatură universală de la Gallimard, sunt foarte atent la ce publică ei şi la cum îşi aleg ei cărţile, deşi profilul este oarecum diferit de al lor. Colecţia lor e un pic mai mică, ei publică în jur de 30 de titluri pe an, spre deosebire de 80 cât scoatem noi. Ei sunt mult mai selectivi, dar asta nu înseamnă că noi publicăm mai mult în detrimentul calităţii – şi ei îşi permit să facă treaba asta, fiind o editură mamut.

Rep.: Aveţi un public ţintă la care vă gândiţi în momentul în care decideţi să achiziţionaţi un titlu nou?

B. A. S.: Asta e deja o chestie cunoscută, că publicul cititor este preponderent feminin, 70-80% e public feminin, dar asta nu spune mare lucru. (…) Fiecare carte are alt gen de cititori. Se întâmplă şi situaţii amuzante, când o carte ajunge la o persoană nepotrivită, dar acelea sunt accidente.

Rep.: Ce pregătiţi anul acesta în colecţia „Biblioteca Polirom”?

B. A. S.: În clipa de faţă avem 100 de titluri în pregătire pentru 2014. Bineînţeles, nu o să apară toate în 2014, pentru că se întâmplă accidente şi cred că ar fi şi imposibil să le scoatem pe toate. E vorba de debutul în roman al regizorului canadian David Cronenberg, un roman care se numeşte „Consumed”, încă nu e redactat, eu m-am apucat să-l citesc în varianta lui nefinită, memoriile Malalei, „Eu sunt Malala”, asta este o altă carte de care sunt destul de mândru că am putut să o cumpărăm la Târgul de la Frankfurt, următorul roman al lui Elif Shafak, încă neapărut, „The dome maker”- „Făuritorul de cupole” i-am spus noi într-o traducere intermediară, ultimul roman al lui Irvine Welsh – „Viaţa sexuală a siamezilor”. Continuăm seria de autor Philip Roth, cu un roman numit „Counterlife”, continuăm seria Scott Fitzgerald, cu încă un volum de povestiri.

Noi încercăm să combinăm clasicii cu autorii de ultimă oră. De exemplu, pot să spun că lucrăm la corespondenţa integrală a lui Dostoievski, pentru prima oară în limba română. Este, din punct de vedere editorial, o lovitură, dar nu ştiu dacă interesează atât de mult pe cât romanul lui Cronenberg sau are un alt public, nu e atât de spectaculos. Avem doi autori islandezi foarte interesanţi. Ultimul roman al lui Colm Tóibín, care a fost nominalizat la Booker Prize – „Testamentul Mariei”, ultimul roman al lui Michael Cunningham, „Regina zăpezii”, „Soţii şi concubine”, de Su Tong, roman ecranizat în regia lui Zhang Yimou, cu titlul „Raise the Red Lantern”, „Casa tăcerii”, de Orhan Pamuk, „Râul care ne desparte”, volum al scriitorului kenyan Ngugi Wa Thiong’O, constant aflat pe lista premiului Nobel, romanul „Fumoasele ruine”, al lui Jess Wlater, considerat unul dintre cele mai bune romane americane ale anului trecut, şi multe altele.

Noutatea este că am încercat să extindem teritorial zonele din care ne alegem scriitorii. Literatura anglo-saxonă e „overrated” (supraevaluat, n.r.). Traducem foarte mult şi nu toate cărţile merită să fie traduse. Pe când, sunt foarte mulţi autori, chiar în jurul României, care merită traduşi şi care nu se cumpără deloc. Adică, noi am încercat şi cu autori maghiari foarte buni, cu autori polonezi, cu autori cehi şi publicul autohton dă dovadă de o sfială în a cumpăra asemenea autori. (…) Poate e percepută ca fiind prea puţin comercială literatura aia şi avem nevoie de mai mult entertainment decât de literatură serioasă.

Rep.: Comercialul domină…

B. A. S.: Comercialul domină, da. Dar există şi comercial înalt, adică există literatură bună care vinde devenind astfel comercială. L-aş pune acum pe Salinger în literatura comercială, numai prin prisma faptului că e bestseller all time (neîntrerupt, n.r.) în Biblioteca Polirom.

Rep.: Pregătiţi serii noi de autor, anul acesta?

B. A. S.: Serii noi, nu, ci mergem mai departe cu cele începute. Adică e destul de greu, în cazul lui Orhan Pamuk, unde există o singură traducătoare care e capabilă să-l traducă pe Orhan Pamuk, e vorba de Luminiţa Munteanu şi, dat fiind că el scrie nişte romane foarte mari, ritmul este de o carte pe an. Aşa că vom continua cu Pamuk, continuăm cu Philip Roth, continuăm cu Hemingway şi seria Nabokov, în care apare în sfârşit „Pale Fire”, ultima carte din serie.

Rep.: Care sunt cei mai citiţi scriitori din literatura universală?

B. A. S.: Există un top unde, clar, pe locul întâi e Salinger, cu „De veghe în lanul de secară”. Pe urmă ar veni Umberto Eco. A urcat foarte repede, în ultimii doi ani, o autoare iraniană – o supriză pentru noi -, Parinoush Saniee se numeşte, cu romanul ei „Cel care mă aşteaptă”. „Marele Gatsby” e în top, „Lolita” – astea sunt cărţi care se vând, totuşi, pe piaţa noastră începând cu 1990, în cazul lui Salinger, dinainte de ’90.

Rep.: La „Marele Gatsby” aţi înregistrat vânzări mai mari, dat fiind faptul că a fost lansat şi filmul?

B. A. S.: Da, chiar am publicat o ediţie specială, cu afişul filmului pe copertă, care a vândut vreo 7.000 de exemplare. Separat de celelalte ediţii pe care le aveam deja în print. Deci, a funcţionat în cazul ăsta.

Rep: Trăim în era digitală, credeţi că va mai avea cartea tipărită atât de mult succes ca până acum sau va fi înlocuită de eBook-uri, audiobook-uri chiar?

B. A. S.: Cred că sunt pieţe diferite. Noi încercăm pe cât posibil să lansăm şi ediţia eBook pentru fiecare carte tradusă, dar aici depinde foarte mult de agentul autorului, depinde de autor foarte mult şi de condiţiile pe care le impun aceştia. Dat fiind că la eBook, royalităţile, adică suma de bani care îi revine autorului, sunt mai mari decât în cazul cărţii, unde pot merge de la 8% din preţul de vânzare al unei cărţi până, să zicem, la 10%. La eBook se porneşte clar de la 25%, deci este suma minimă pe care o poate accepta un autor. Deci 25% din preţul unei descărcări. Preţul fiind şi mult mai mic decât al cărţii, câştigurile sunt foarte mici pentru editura care publică traducerea respectivă. Dacă agentul respectiv are pretenţia ca royalităţile să fie de 40-50%, nu are rost să mai publici eBook-ul, pentru că este o muncă făcută în zadar.

Cât despre viitorul cărţii, aici sunt atâtea păreri şi atâtea controverse, încât nu cred că pot eu să prevăd ce se întâmpla. Eu cred că cartea va rezista. Eu citesc şi pe Kindle, citesc şi carte fizică. Chiar când plec din ţară îmi iau şi Kindle-ul, îmi iau şi cărţi cu mine. Nu este o situaţie de sau-sau. De exemplu, dacă vrei să citeşti poezie, eu n-aş prea putea să citesc pe Kindle, prefer cartea. (…) Eu n-am putut să renunţ la cartea tipărită, dar m-am obişnuit şi cu Kindle-ul. În primul rând, pentru că îmi e mult mai uşor să cumpăr de pe Amazon cărţi, fiindcă, atunci când vezi ceva şi-ţi place, vrei s-o ai acum şi ai posibilitatea de a apăsa pe un buton şi îţi vine cartea imediat.

Rep.: Apropo de Amazon, autobiografia Malalei a fost foarte bine vândută în 2013. Credeţi că o să aibă un succes atât de mare şi în România?

B. A. S.: Eu sper. Previziunile noastre astea sunt, de aia ne-am şi luptat pentru achiziţionarea drepturilor, pentru că e o biografie spectaculoasă, subiectul e interesant şi, dacă reuşim să o şi invităm în ţară, cred că ne îndreptăm uşor spre un bestseller. Bestseller românesc, adică cu nişte cifre mult mai mici decât cele ale Amazonului.

Rep.: Să o invitaţi în 2014?

B. A. S.: Da, eu asta mi-am propus.

Rep.: Este piaţa editorială din România pe un trend ascendent?

B. A. S.: Nu, e pe un trend descendent. Piaţa de carte e în scădere, cantitatea de carte este mult mai mică, pentru că a scăzut puterea de cumpărare a românului. Vorbim de o sumă de bani pe care trebuie să o împarţi. Ai de ales între un film, mâncare, chirie şi o carte. Şi atunci cred că ştim la ce renunţi prima oară.

Bogdan-Alexandru Stănescu este coordonatorul colecţiei „Biblioteca Polirom”, scriitor, eseist, editor şi preşedintele Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti (FILB). A debutat cu cronică literară în revista Luceafărul (1999), pe când era junior editor al Ziarului de Duminică. În acelaşi timp, a publicat vreme de câţiva ani în Ziua literară şi Adevărul literar şi artistic. A lucrat pentru emisiunea TV „Parte de carte”, iar, din 2006, este director editorial al editurii Polirom, coordonatorul colecţiei „Biblioteca Polirom”. În 2010, a publicat, împreună cu Vasile Ernu, volumul „Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc” (Polirom), iar, în 2012, a debutat ca poet, cu volumul „Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul” (Cartea Românească), volum nominalizat la premiile revistei Observator cultural şi la premiile Radio România Cultural pe anul 2012. În 2013, a publicat la Editura Art volumul „Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam”, potrivit site-ului editurii Polirom.

La sfârşitul anului 2006, Bogdan-Alexandru Stănescu a câştigat finala românească a concursului International Young Publisher of the Year, o iniţiativă a British Council, iar, în mai 2007, la Londra, a câştigat proba Book Pitch a concursului menţionat, unde a intrat în competiţie cu tineri editori din Ungaria, Egipt, India, Argentina şi Africa de Sud.

de Dorina Calin

sursa: mediafax.ro 

„Toată viaţa mea am preferat ultimul volum publicat” Interviu cu Nicolae Prelipceanu

Poet, prozator şi publicist, redactorul-şef al Vieţii Româneşti figurează printre puţinii martori incomozi ai vieţii literare româneşti. Cum sistemul literar este format din instituţii şi meserii din ce în ce mai decredibilizate, sînt din ce în ce mai puţini astfel de oameni care pot spune ce-a fost şi cum a fost, fără să-şi fi pierdut speranţa că literatura şi-a păstrat locul şi rostul într-o societate multilateral consumistă.

Aş dori să-ncepem într-un aer mai puţin literar. Am înţeles că v-aţi lăsat de baschet pentru poezie. E adevărat?

Ei, am jucat baschet, dar jos, n-am ajuns să fiu legitimat. Tocmai cînd să fim legitimaţi şi să intrăm cu echipa Universităţii în divizia B, m-am apucat de poezie şi de coniac, care era pe-atunci la modă, şi s-a terminat cu baschetul. Şi, dacă-mi aduc eu bine aminte, nici n-a mai avut loc legitimarea Universităţii 2, aşa cum ne anunţase profesorul Kovacs. Dar am jucat şi-n echipa liceului şi-n cea a facultăţii. Pînă prin 1963-1964, îmi făceam iluzii.

„Din păcate, generaţia mea a deschis ochii pe maculatura propagandei comuniste. În 1950, cînd am luat în mînă prima carte, deja apăruseră tot felul de porcării sovietice despre Stalin şi poporul rus – «libertate ne-au adus». Dar primul meu şoc cu o carte a avut loc cînd, citind Crăiasa zăpezilor, am aflat că poţi pune un semn, să te culci sau să faci altceva şi să continui mîine. Cred că asta a fost marea deziluzie a vieţii mele, căci eu – îmi dau seama abia acum – luasem lectura drept formă de viaţă“ – într-un interviu din 2006, din Contrafort. Ce alte deziluzii aţi mai avut?

Cînd am terminat cu perioada acoperită, să-i spun aşa, a liceului, a şcolii, mi-am ima – ginat că tot ce se-nvaţă va folosi. Vai, am învăţat atîtea lucruri nefolositoare! Prin anii ’80, cînd eram coleg cu Cezar Baltag la Viaţa Românească, el mi-a spus, la un moment dat: „Nicolae, am pierdut atîtea zile şi luni, şi ani prin şedinţe (vorbea despre el, eu pierdusem mai mulţi prin cîrciumi), în loc să fi învăţat limbi străine!“. Nu mă gîndeam atunci la învăţatul limbilor străine, dar erau atîtea alte lucruri despre care ştiam că există şi eu nu aveam acces la ele!

Aţi regretat că n-aţi făcut filologia la Bucureşti?

Eu am încercat, dar n-am reuşit. Mi-a părut rău o vreme, dar acum, dacă stau să mă gîndesc, poate c-a fost mai bine aşa. Deziluzia a fost cînd am văzut cum se intra la facultate: 75% intrau cu media 5 şi 25% trebuiau să aibă zece, nouă sau poate opt, ca să intre. Şi cum nu eram un tocilar, n-am făcut faţă concurenţei. Ăsta era un fel de numerus clausus: trei sferturi din locuri erau alocate pentru cei cu aşazisele burse de sfaturi populare, iar pentru noi, ceilalţi (căci aici nu aveai acces decît dacă erai fiu de om al muncii sau de ţăran muncitor, cum se spunea pe atunci), rămînea al patrulea sfert.

„S-a dat drumul la dragoste“

Aţi debutat în 1962, la Contemporanul. Censemna pe-atunci să debutezi într-o revistă?

Acesta este debutul cronologic. Să vă spun cum am ajuns acolo: la Facultatea de Filologie din Cluj era un fel de gazetă de perete unde ne publicam noi versurile, revistele universitare încă nu apăruseră. Mircea Zaciu a luat textul şi l-a trimis la revistă. Nu însemna nimic, cîţiva ani n-am mai publicat nicăieri. Peste vreo trei sau patru ani, am apărut înTribuna, cu un – cum se spunea atunci – ciclu de versuri. Atunci am avut o altă deziluzie: după ce crezusem că ajunge să ţi se-aprobe un text sau cîteva texte de către redacţie, şi gata, ele apar, mi s-a spus să nu mă grăbesc, pentru că trebuie să aşteptăm răspunsul de la direcţia presei. Pe-atunci, habar n-aveam ce era aia. Am aflat repede că se numea cenzura. Şi, ceea ce e mai trist, m-am obişnuit cu ideea.

Cum vă luptaţi cu autocenzura între atîtea restricţii oficiale?

Dacă ştiai că anumite cuvinte nu pot să treacă, nu le mai scriai. Cred că şi astăzi mai am reţineri privind anumite cuvinte sau expresii, care vin poate din interdicţiile impuse de cenzura de-atunci. Altfel spus, sechele ale unei boli de care cred că m-am vindecat… Acum cîţiva ani, un scriitor ceva mai tînăr decît mine mi-a amintit că, odată, demult, prin 1978, la Iaşi, unde s-a ţinut un Colocviu de poezie, destul de răsunător (răsunător pentru că unii poeţi au atacat direct regimul cenzurii) în epocă, aş fi vorbit chiar public despre lista de cuvinte interzise, contra procedeului, fireşte. Treptat, hăţurile cenzurii au mai slăbit, ştiţi, se spunea la un moment dat, de pildă, „s-a dat drumul la dragoste“. Adică se admitea publicarea unor poezii de dragoste, în care obiectul adoraţiei se putea să nu fie partidul şi regimul, dar asta, cred, a fost cu puţin înaintea apariţiei mele în zona literară. Era, totuşi, ceva atroce: dacă voiai să publici, trebuia să afli ce ai voie să scrii. În casă la tine, dacă o aveai, puteai să scrii orice. Demonul tinereţii te tot îndemna să publici şi aşa se face că mulţi cedau şi începeau să scrie poezii cu lozinci comuniste, numai ca să-şi vadă numele prin reviste şi, eventual, pe vreo carte. Şi chiar dacă te strecurai şi nu scriai lozinci, tot trebuia să te conformezi, evitînd anumite teme sau chiar expresii, cuvinte.

Ce-aţi făcut la înfiorătoarele repartiţii? Am citit că aţi fost preşedinte de club la Universitate. Avea legătură cu echipa de fotbal sau era un club artistic?

Mulţi au crezut că eram la Clubul de fotbal Universitatea şi mă priveau cu oarecare respect, dar nu era aşa, şi tot respectul ăla se ducea dracului foarte repede cînd le spuneam că eram responsabil de un club cultural la fostul meu cămin, unde stătusem cît eram student, se numea „Avram Iancu“. Cît despre repartiţii, astea erau o mare sperietoare. Trebuia să ai medie mare şi nici aşa nu aveai siguranţa că primeşti o repartiţie bună. Dacă voiai să intri într-un oraş cît de cît demn de acest nume, era necesar să ai buletin eliberat de acel oraş, dinainte, altfel n-aveai nici o şansă, nimereai la ţară, sperietoarea tuturor. Eu aveam buletin de Curtea de Argeş, dar nu doream să mă-ntorc acolo. Fostul meu profesor, Mircea Zaciu, m-a sfătuit să aleg prima localitate din regiunea Cluj, că aranjează el să fiu la dispoziţia regiunii. Şi-am ales un sat. Dar le-am spus: n-am să mă duc niciodată acolo. Prin intervenţia domnului Zaciu, am fost plasat la acest club cultural, unde se juca şah şi se organizau acţiuni. Am făcut două seri de poezie, cu Angela Mari nescu şi c-o poetă care a dispărut din viaţa literară, Doina Iordănescu. După care am fost somat de către şeful de cadre, un fost securist din trupele de intervenţie din munţi, să-mi dau demisia. Nu din cauza poetelor, ci pentru cămi cam neglijam serviciul şi mai fusese şi-o reclamaţie a unor vecini că în clubul acela se întîmplă lucruri scandaloase: le lăsasem cheia unor studenţi, băieţi şi fete, şi mă dusesem în treaba mea, într-o seară, iar ei se desfăşuraseră conform vîrstei…

N-am avut proiecte precise niciodată

La peste patruzeci şi cinci de ani de la debut, ce primează pentru un autor de cursă lungă?

Cam tot ce prima şi acum treizeci de ani, de exemplu. Lectura şi scriitura, dacă pot să spun aşa. Dar mai ales lectura, pentru că au fost atîtea cărţi importante interzise de-a lungul vechiului regim şi care apar azi, cînd totuşi e cam tîrziu… Eu n-am avut proiecte precise niciodată, nici acum cincizeci de ani, nici astăzi. Astăzi, ar fi cam ciudat să mai am proiecte… Am avut deseori cărţi începute şi lăsate să se odihnească, unele se mai odihnesc şi acum, dar nu-mi place să le numesc proiecte, prea e la modă.

În antologia din 2011, portret sumar al unui necunoscut de altădată, dispunerea poemelor e în ordine invers cronologică. Se inversează şi simpatia (inerentă / explicabilă) pentru anumite cărţi mai vechi? Rămîne debutul într-un top personal sau se înclină în faţa ultimelor volume apărute?

Sînt două posibilităţi pentru momentul cînd am ales această dispunere a versurilor. Una, să fie ca-n CV-urile europene de azi. A doua, să vadă presupusul cititor mai întîi ceva de azi şi abia mai pe urmă ceva de acum nu ştiu cîţi zeci de ani. Într-un fel, constat abia acum, am şi eu o reţinere faţă de propriul meu trecut. Şi nu ştiu dacă sînt un autor de cursă lungă; unul cu adevărat aşa ar trebui să fie, probabil, mult mai bine ancorat în conştiinţa – nu, nu publică –, ci literară a epocii sale, ceea ce nu e cazul meu. Oricum, toată viaţa mea, văd, destul de lungă deja, mulţumesc Celui de Sus, am preferat ultimul volum publicat. Ca pe urmă, după un timp, fără unul nou, să numi mai convină nici acela şi să sufăr de o adevărată aversiune faţă de tot ceea ce am scris şi tipărit înainte de momentul respectiv. Zău, să nu credeţi că sînt ipocrit, nu-mi place ipocrizia la alţii şi n-aş avea prostul-gust să o practic tocmai eu… Dar observaţi şi că în această nouă antologie, pe care am acceptat să o scot – n-aş mai fi acceptat! –, căci am mai publicat două, una în colecţia lui Mircea Ciobanu, „Hyperion“, alta în seria „Poeţi români contemporani“, cînd colecţia aceasta se cam răsuflase, deci în asta mai recentă lipsesc textele din primul meu volum, din care aş păstra doar titlul, Turnul înclinat, la care ţin şi azi, deşi e produs pe un model cultural care şi mie mi se pare, acum, că veni vorba, uşor demodat. Cu toate că îmi mai aduc aminte şi-acum ce mică senzaţie locală au stîrnit la cenaclul de la Asociaţia Scriitorilor din Cluj, încă nu Napoca, lectura unor poeme ca Portocala de carton preset,Lili Marlen sau Calmul plat, care au constituit, pe urmă, nucleul acelei cărţulii. Totuşi, nu le-aş mai antologa, deşi, transformîndu-le puţin, le-am reţinut pe unele în autoantologia din 1984. Mă întorc la Turnul înclinat, marcat în 1966, dar apărut în realitate în 1967: nici n-am vrut să scot acea primă carte atît de repede, dar m-au presat (deşi nu eram nici carton, nici portocală) unii şi alţii, nu atît din cauza talentului meu, cît pentru că aveau nevoie, că tocmai se înfiinţa o nouă secţie, clujeană, a unei edituri din Bucureşti. Şi, slab de înger, n-am rezistat…

Perioadă de confuzie aproape totală

Că tot aminteaţi de chestii răsuflate… Nu vi se pare că se cam dezumflă balonul literar?

Ba da, am observat asta de mult, am şi scris uneori despre asta. Atunci, la începuturile pe care le-am evocat, cronica literară era importantă, reprezenta ceva. Revistele contau, întradevăr, acum, viaţa culturală, în special cea literară, a trecut nu pe planul doi, ci trei-patrucinci. Nu e o noutate, dar ăsta e adevărul: literatura, chiar poezia, cărţile ţineau locul divertismentului, care acum este vast şi divers. Erau spectacole de teatru unde trebuia să stai în sală cu paltonul, ca şi actorii, erau cîteva filme, din ce în ce mai puţine, iar literatura era împinsă pe o poziţie pe care nu spun că n-o merita, dar pe care n-a mai putut să o păstreze/gestioneze, cînd lucrurile s-au schimbat. Acum cred că e în continuare o perioadă de confuzie aproape totală şi ar trebui să se stabilizeze într-un fel lucrurile. Cred că, momentan, există 30-40.000 de cititori, ceea ce pentru 19 milioane, e foarte puţin. Dacă ar fi 50.000, şi tot ar fi puţini. Majorita – tea citesc literatura străină şi 1.000-2.000 – literatură română. Cum un om nu poate citi toate cărţile care apar, şansa unui scriitor care publică o carte, de a fi cunoscut, e destul de mică.

Şi-atunci şansa unei reviste cum e Viaţa Românească?

Şi ea e tot la cote minime. Bunul meu prieten, Petre Stoica, îmi vorbea odată despre o revistă, cred, austriacă, editată în vreo trei sute de exemplare, care se duceau toate numai la abonaţi, nici un exemplar nu-şi aştepta cumpărătorul la chioşc, dar preţul la care cititorii ei se abonau acoperea toate cheltuielile de editare. Era sau mai este o revistă elitistă, iar cei care aveau acces intelectual la conţinutul ei plăteau pentru asta. Noi n-am ajuns încă la un asemenea stadiu al capitalismului.

Ce v-aţi propus cînd aţi preluat Viaţa Românească? E una dintre revistele canonice (măcar menţionată în manualele şcolare) cu o istorie ce a depăşit 100 de ani. Totuşi, ne aflăm într-o epocă a vitezei informaţiei, în care tradiţia nu numai că nu mai reprezintă un argument, dar nici măcar nu e (re)cunoscută şi orice fiţuică internautică devine revistă şi e comparată cu revistele de tradiţie. Observ că v-aţi încăpăţînat să menţineţi un standard (numere tematice, dar şi o selecţie a colaborării). Cît o să mai rezistaţi invaziei de autori?

Înainte de VR am făcut o singură revistă, şi aceea cam eclectică, de fapt politică, nu literară, nici măcar culturală, cu un program trasat de alţii, scrisă mai mult de cititori decît de profesionişti, Alianţa Civică, dar aş fi visat, cred, şi eu să fac o revistă vie, rapidă, săptămînală, pe la treizeci-patruzeci de ani. Aşa, am fost invitat să conduc Viaţa Românească, abia tîrziu de tot, cînd mă mai liniştisem. Acum VR e un lunar care apare doar cu numere duble, de şase ori pe an, ceea ce-i dă o lentoare nedorită de mine altădată. Şi nici chiar acum. Dar asta e situaţia. Pe măsură ce cititul se reduce, scrisul cîştigă tot mai mulţi adepţi.

Care e diferenţa esenţială între a fi scriitor înainte de 1989 şi a fi scriitor astăzi?

S-o luăm metodic. În primul rînd, înainte se hotărîse că nu e scriitor decît cel care e membru al Uniunii Scriitorilor. Poate că altfel n-aş fi intrat în Uniune. Mai exista pe lîngă Uniunea Scriitorilor un Fond Literar, care te susţinea, cu bilete de tren (pretipărite) şi diurnă, să-ţi faci documentări unde aveai nevoie. De cîteva zile, cinci, chiar şapte, dar puteai lua mai multe într-un an, ceea ce era un avantaj. Mai erau şi ajutoarele medicale, dar şi ajutoarele de creaţie (de care doar am auzit), plus împrumuturile. Erau, aşadar, nişte avantaje. Apoi, cum partidul stabilise că scriitori sînt doar cei din Uniunea Scriitorilor, toată lumea se înghesuia să ajungă în US şi filtrul era foarte sever, în primul rînd estetic, căci era, totuşi, făcut de critici şi scriitori de valoare. La un moment dat, un înalt activist de la CC al PCR, Ion Traian Ştefănescu, a anunţat condiţia politică pentru admiterea în Uniunea Scriitorilor. Nu mai puteai candida la intrarea în Uniune, după acest criteriu, decît dacă aveai în dosar şi acordul comitetului judeţean de partid. Cu toate astea şi chiar şi atunci, pe primul loc era tot criteriul estetic, aşa cum era el înţeles atunci. Apoi, spre sfîrşitul anilor `70, sau prin anii `80 se solicita şi o adeverinţă de la locul de muncă. Adică, dacă nu erai angajat nicăieri, nu aveai un job, cum se spune azi, nu puteai cere să intri în Uniunea Scriitorilor, oricîte cărţi bune ai fi publicat.

Un certificat de bună purtare şi unul de încadrare în muncă, aşadar.

Absolut. Dar restricţia politică nu a funcţionat decît 2-3 ani, pentru că, imediat după aceea, cam de prin 1983, nu s-au mai făcut primiri.

Aţi intrat în USR în 1969, cînd – iată – simpla intrare reprezenta un eveniment. Cam cîţi scriitori existau în Uniune în acel moment?

Nu mă interesau atunci astfel de chestii, probabil 1.500-1.600. Oricum era un nesfîrşit lest de scriitori proletcultişti care apucaseră să intre prin 1948-1949 şi pe care nu putea nimeni să-i dea afară.

Cum arată lestul de azi? Pentru că – vrem, nu vrem – vorbim de un număr exagerat de scriitori oficializaţi, şi aţi fost în mai multe comisii de validare şi aţi văzut ce marfă intră mai nou şi mai vechi.

Lestul de azi e compus din oameni care au rămas cu ideea că sînt scriitori pentru că-s membri ai Uniunii Scriitorilor. Pentru c-au rămas dinainte, unii au pierdut pasul literar, dacă nu cumva nu-l ţinuseră niciodată, şi au trăit mereu cu impresia că această calitate de membru îi face scriitori. Unora am încercat să le explic: şi eu sînt membru, dar asta este o asociaţie, nu e o academie, care te face nemuritor (lasă că nici nemurirea aia nu ţine cine ştie cît). Au fost mai multe metode de forţare a primirii unor oameni care se îndeletniceau cu scrisul fără să aibă nici cel mai mic talent, în anii din urmă. Cum s-au creat mai multe filiale şi trebuia ca ele să aibă cel puţin 50 de membri, preşedinţii de filiale veneau cu tot felul de dosare, deseori ale unor persoane care îi sprijineau, acolo, în oraşul lor, din poziţii administrative, dar acesta era singurul lor merit, sau veneau cu argumente umanitare şi nu toată lumea rezistă. Scrisul poate fi o manie a timpurilor noastre. În Franţa, şase milioane de oameni se îndeletnicesc anual cu scrisul. Adică stau cîteva ore pe zi şi scriu, s-ar chema că sînt scriitori. Pe măsură ce cititul se reduce, scrisul cîştigă tot mai mulţi adepţi. Nu înţeleg de ce, oamenii dau bani ca să-şi publice zeci de cărţi pe care nu le citeşte chiar nimeni, dar ei sînt mulţumiţi şi dau buzna în Uniunea Scriitorilor.

Nu vreau să ne axăm pe USR (mulţi vor interpreta, ca de obicei, după ureche şi vor spune că vorbim între noi, cei care încercăm să conturăm o istorie a breslei, tocmai pentru a exista o delimitare de amatorismul tot mai agresiv care atacă la pachet instituţiile şi instituţia criticii literare), dar nu pot să nu mă opresc la un articol publicat chiar în Observator cultural, articol în care vă exprimaţi deziluziile cu privire la ce s-a întîmplat în USR după 1990. Ce ar fi trebuit să se întîmple?

 În Adunarea Generală a Uniunii Scriitori – lor, din aprilie 1990, singurul scriitor care a găsit cu cale să-şi facă sua culpa a fost, culmea, unul care nu păcătuise foarte grav, doar că fusese angajat şef de cabinet la Dumitru Popescu- Dumnezeu, dar nu practicase nici un fel de literatură politică. E vorba despre Mircea Horia Simionescu. Mi-l amintesc şi-acum, s-a suit la tribună şi-a zis că noi care-am fost şi-am făcut, ar trebui să…, au fost strigăte în sală, fugi, domnule, lasă-ne, nu ne băgăm, astea-s chestii politice, nu ne amestecăm! Atunci ar fi trebuit să se separe apele. Dar lumea n-a vrut, pesemne prea mulţi se simţeau cu muştele pe căciuli… A fost încă o deziluzie. Dar nu mă mai mir. Nu s-a întîmplat aşa la toate nivelurile, cu foştii activişti şi securişti, care au rămas pe eşichierul politic? Zece sau doisprezece ani mai tîrziu, cînd se puneau întrebări cu privire la candidatul la preşedinţia Uniunii, cineva a pus întrebarea sălii: Vreţi să aflaţi răspunsul la întrebarea asta? [dacă respectivul colaborase sau nu, dacă făcuse afaceri pe seama uniunii etc., cum se scrisese în presă, n.m.], trei sferturi din sală au răcnit un nuuu hotărît, cum s-ar fi spus cu cîţiva ani în urmă.

Cum aţi reuşit să păcăliţi planul editorial naţional şi să publicaţi două cărţi întrun an într-un timp cînd limita impusă era de o carte la doi ani?

Chiar nu mai ştiu cum de mi s-au publicat două cărţi de versuri în acelaşi an, 1980. Nu-mi aduc aminte să fi făcut nimic deosebit, vreo intervenţie şi nici cum de au ajuns cele două în acelaşi an. Poate să fi fost una reportată de anul trecut, dar nici de asta nu sînt sigur… Se mai întîmplau asemenea lucruri; de altfel, în 1973 am publicat una de versuri, la Editura Cartea Românească, şi una de proză, la Dacia. Aşa că se mai întîmpla.

Mă izbeşte un minimalism fără orizont

Cum se văd noile generaţii?

Cînd eram eu şi congenerii mei în această situaţie, de a fi tinerii care vin, eram priviţi chiar cu antipatie de către unii scriitori, să zicem, omologaţi, însă, pe de altă parte, poate ipocrit, se făcea mare caz de tineri, de viitorul literaturii şi alte bla-bla-uri de aceeaşi valoare. Eu recunosc că nu mă uit foarte atent la generaţiile care vin, poate şi pentru că nu mai am apetitul de altădată de a descoperi lucruri noi. Uneori, cînd mai citesc poeme ale noilor staruri literare, mă izbeşte un minimalism fără orizont. Logic ar fi ca şi din această generaţie să rămînă unul sau doi poeţi importanţi şi nu ştiu cîţi prozatori, fie că-i văd eu acum, fie că nu-i zăresc încă.

Oficial scriitorilor le merge bine?

Lista scriitorilor sprijiniţi de ICR pentru a fi traduşi în străinătate e destul de mare. Au apărut cam 45-47 de cărţi traduse în fiecare dintre ultimii ani. Scriitorii sînt acolo, ceilalţi încercăm aici, jos. Dacă le merge bine scriitorilor? Unora, poate, da, altora nu prea.

Să-nţelegem că literatura e, din ce în ce mai clar, o meserie asistată?

Da, pentru 99%, sau 99% şi încă ceva, procentul cu care ieşea Ceauşescu la alegeri, din cei care scriu. Dar există şi scriitori care trăiesc din literatură. Şi dacă există unul, sigur că toţi ceilalţi speră.

Dumneavoastră mai speraţi?

Sînt în curs de pierdere a speranţei, nu s-a terminat încă totul.

Vă faceţi o programare a apariţiilor sau ele curg de la sine? (Vă-ntreb pentru că dead line-urile gazetăreşti sînt de cu totul şi cu totul altă natură, şi sînt curios în ce măsură viaţa gazetarului grăbeşte sau întîrzie opera scriitorului.)

Nu-mi programez apariţiile. Cum aş putea s-o fac, din moment ce nici nu ştiu dacă o carte scrisă de mine va găsi un editor? Oricum, gazetăria, viaţa de gazetar îţi întîrzie viaţa de scriitor. Poate că, dacă ai parte de gazetărie în tinereţe, atunci lucrurile să fie altfel, dar la mine, din cauza regimurilor politice, lucrurile s-au inversat, am fost mai scriitor în tinereţe şi mai gazetar spre bătrîneţe, pentru că atunci, acum patruzeci de ani, nu puteai fi altfel gazetar decît mîncînd ce n-ai fi vrut, iar eu aveam alte gusturi. Am fost toată viaţa mea redactor de revistă: la Tribuna, pe urmă la Viaţa Românească, la Luceafărul şi iar la Viaţa Românească. E drept, am făcut jurnalism de la începutul anilor `90 şi pînă mai ieri, alaltăieri. Am făcut gazetărie, după 1989, pentru că nu mă puteam abţine să-mi spun părerea despre ce se întîmpla cu noi – aş fi vrut eu să mi-o spun şi înainte, dar nu era voie şi, de cîte ori încercam s-o strecor, pe după cuvinte, o prindea cenzura şi o suprima – şi pentru că trebuia să trăiesc, că doar dinpoezie/literatură, cum delira o biată victimă a literaturii din Cluj, nici nu putea fi vorba. În mod normal, ar fi trebuit să fiu gazetar la douăzeci de ani şi scriitor de pe la treizeci şi cinci-patruzeci, dacă mai puteam, dar a fost nu numai invers, ci şi mai rău: am devenit gazetar cînd mă îndreptam spre cincizeci de ani, în 1990, mai întîi la Cotidianul, de la înfiinţare şi chiar de la proiect, apoi la Alianţa Civică, şi abia pe urmă la România liberă.

Eugen Negrici scrie despre o blîndă deprimare care dă nobleţe poeziei, o stilistică a renunţării şi o teatralitate a abandonului, elemente marca Nicolae Prelipceanu, ca să spunem aşa, regăsite şi-n simpla parcurgere a unor titluri de volume: Fericit prin corespondenţă,Un civil în secolul douăzeci, de neatins de neatins, întrebaţi fumul sau 13 iluzii. Există un calm în toată această poezie, dezarmant în toate sensurile posibile. la pierderea speranţei poate fi, dar cu totul altfel decît aşazisul grad zero al scriiturii, aproape o apocalipsă personală, dacă s-ar începe o lectură a operei lui Nicolae Prelipceanu în sens invers, aproape că nu-ţi poţi da seama ce ar mai putea scrie autorul după acest punct. Pare un abandon ,şi totuşi nu e. E aici şi faţa ascunsă a combativităţii publice, reversul agitaţiei de gazetă sau un timbru personal?

Să precizez de la început că titlul acestei cărţi e un decalc după numele atîtor cîrciumi de altădată, La Pierderea onoarei, şi aşa mai departe. E, deci, o subminare chiar a ideii de speranţă, cu atît mai mult cu cît, de obicei, la cîrciumă te duceai ca să-ţi mai regăseşti speranţa, poate uitată în pahar de altul sau pur şi simplu amestecată în formula vodcii, poate de aceea şi bea atîta scriitorimea română înainte de eliberarea, totuşi, din decembrie `89. Cît despre calm, ce să spun? Poate că n-am eu temperamentul altora, poate că resemnarea e atît de mare încît îmi interzice agitaţia. Să ştiţi, pe de altă parte, că singura revoltă care mi se pare că are vreun sens e cea… calmă. Sau o fi, calmul vreau să spun, parafrazînd o vorbă despre altceva, o formă politicoasă a agitaţiei… Nu e treaba mea să-mi recunosc timbrul ca personal. Dar dacă numai aşa pot eu să scriu, ce să fac? Nu m-am preocupat niciodată de schimbarea vocii, mai ales de cea intenţionată, cea de la pubertatea literară la adolescenţă şi aşa mai departe, n-a fost opţiunea mea, am fost în zu zwang.

Daţi-mi, vă rog, o perspectivă prin care literatura română contemporană să reuşească să capteze măcar ocazional publicul cititor.

Vedeţi, publicul cititor este atras de anumiţi scriitori, aşa că literatura nu e de tot părăsită, doar că majoritatea sînt(em) ignoraţi. Ceea ce n-ar trebui să ne facă să spunem că nici un scriitor român nu e citit de publicul din ţara noastră. E drept, pentru a atrage atenţia publicului trebuie multă reclamă, adică promovare, asta creează scriitorul cunoscut şi, eventual, citit, dar numai din cineva care are într-adevăr talent şi forţă să se menţină în şa pe acest cal nărăvaş numit glorie literară (pe cîţi nu i-a dat el jos de nu s-au mai ridicat niciodată…?).

Aţi văzut cum se nasc şi dispar glorii literare şi sisteme întregi, reviste care păreau intangibile şi nume greu de atins. Ce-şi (mai) propune un autor cu el însuşi la şaptezeci de ani şi ce-şi propune să facă pentru opera lui în contextul noilor media ofertante?

Ştiţi, eu nu mă gîndesc tot timpul la vîrsta mea. Dimpotrivă, pînă nu de mult am avut, în interiorul meu, comportamentul veşnicului debutant, care crede că următoarea sa carte va atrage atenţia tuturor celor care-l ignorau pînă atunci etc. Ei, sigur că asta s-a mai domolit, dar numai pentru că am înţeles cum merge lumea în care ne-am pomenit, ca-ntr-un fel de străinătate la noi acasă, dupăunu nouă opt nouă. M-a bătut gîndul, de cîteva ori în viaţă, după ce debutasem sub numele meu, să încerc să public sub alt nume, să văd cum e receptată apariţia aceea de către cei care-mi ştiau doar numele autentic. Nam făcut-o decît cu două sau trei poezioare, trimise lui M.R.P., la suplimentul Povestea vorbei, dar am uitat sub ce nume. Şi ele chiar au apărut în acel supliment literar de laRamuri din anii ’60, unde s-au lansat mulţi congeneri de-ai mei, ceea ce mi s-a părut o confirmare. Dar chiar era? Ce-şi propune un autor de şaptezeci de ani? Habar n-am, pentru că eu n-am avut niciodată vîrsta asta. Eu, însă, mă întreb mereu, fără să-mi propun asta, asupra trecutului meu, asupra prezentului, că de viitor, cine ştie cît mai e.

Şi, pentru că sînt foarte curios să aflu cum a evoluat perceperea publicului, vă rog să-mi spuneţi cum v-aţi raportat la ideea de public în toţi aceşti ani. Cît şi ce s-a modificat, dacă şi cum contează publicul pentru un autor consacrat?

Nu m-am raportat niciodată la ideea de public, nici la public ca realitate fizică. Nu pentru că i-aş dispreţui pe toţi semenii mei, Doamne fereşte! Am scris cum m-a dus capul şi am propus. Cînd mă gîndeam, acum vreo treizeci de ani, cum are să fie după ce regimul comunist va fi dat jos şi înlocuit cu unul de alt tip, eventual o democraţie, ameţeam încercînd să-mi reprezint schimbările care o să trebuiască să se facă, de la restituirea proprietăţilor la modificarea gestiunii instituţiilor, a combinatelor, şi ameţeala mea s-a dovedit justă în ultimii douăzeci şi doi de ani. De ce spun asta? Pentru că, dacă mă gîndesc la public, ameţesc la fel, pentru că trecerea textului tău, autor, la public seamănă cu o restituire forţată, pe care – ca autor, repet – o resimţi dureros. Ştiu eu ce ar putea să creadă un eventual cititor/public despre ce am scris? Şi de ce să ajungem pînă acolo? Nu e mai simplu aşa, în regimul meu autocratic, decît în democraţia publicului? Persiflez, dar nu exagerez. Decît puţin de tot.

Interviu realizat de un cristian

sursa