Comisia Europeană a anunțat vineri, 2 februarie, numele celor 28 de câștigători ai concursului său anual de traducere, ”Juvenes Translatores”. Câștigătorul din România este Cosmin Ionuț Lazăr, elev în clasa a XI-a la profilul științe sociale, bilingv – engleză, din cadrul Colegiului Național ”Costache Negri” din Galați.
sursa si articolul integral: PROMPTMEDIA.RO
Beneficiarii programului sunt traducători literari recunoscuți la nivel internațional: Ana-Maria Surugiu (Austria), Vanina Bozhikova, Lora Nenkovska (Bulgaria), Florica Ciodaru-Courriol, Jean-Louis Courriol (Franța), Jan Cornelius (Germania), Angela Bratsou (Grecia), Anita Bernacchia, Roberto Merlo (Italia), Alexei Kubanov (Kazahstan), Monica Moroșanu (Marea Britanie/România), Radoslawa Janowska-Lascar, Bartosz Radomski (Polonia), Tomasz Krupa (Polonia/Franța), André Ferenc, Edith Negulici (România), Dura Miočinović (Serbia), Antonia Escandell (Spania), Andrew K. Davidson (SUA), Gabriella Koszta (Ungaria). Aceștia vor traduce texte ale autorilor români, contribuind la o mai mare vizibilitate a literaturii române la nivel internațional.
„Atelierele FILIT pentru traducători, alături de Rezidențele FILIT pentru autori români și de Rezidențele FILIT pentru traducători străini reprezintă o componentă esențială a festivalului. Încurajarea traducerii și a traducătorilor este una dintre mizele principale ale FILIT-ului. Participarea internațională din acest an la Atelierele FILIT 2016 pentru traducători este, ca de obicei, una de excelență. Traducători din Austria, Franța, Bulgaria, Grecia, Germania, Marea Britanie, Italia, Kazahstan, Serbia, Statele Unite, Spania, Polonia, Ungaria vor participa la atelierele noastre. Cum rezidențele FILIT 2016 – atât cele pentru autori români, cât și cele pentru traducători străini – sunt, în acest moment, în plină derulare, putem spune că FILIT 2016 a turat deja motoarele”, a precizat Dan Lungu, managerul FILIT.
Programul Atelierele FILIT pentru traducători beneficiază de asemenea de susținerea Institutului Francez din Iași și a Fundației „Alfa, Suflet și Energie” din Botoșani. Programul a fost conceput cu scopul încurajării cooperării culturale și se aliniază celorlalte inițiative ale MNLR Iași care susțin creația contemporană și promovarea internațională a patrimoniului: Rezidențele FILIT pentru autori români și Rezidențele FILIT pentru traducători străini.
Grupul traducătorilor literari din limba română reuniți în jurul Institutului Cultural Român de la Bruxelles a lansat în septembrie 2015 revista de traduceri literare TRAutor.
Numărul inaugural zero a fost posibil grație eforturilor conjugate ale membrilor colegiului de redacție: Anita Natascia Bernacchia, Andrei-Paul Corescu și Mariano Martín Rodríguez, traducători literari din limba română în italiană, franceză, engleză și, respectiv, spaniolă. În prezent, grupul susținătorilor benevoli ai acestui proiect depășește 15 colaboratori, printre care traducătorii Sylvain Audet, Veronica Bălă, Jan Willem Bos, Corina Bucea, Constantin Dragoș, Laure Hinckel, Jan H. Mysjkin, Ivan Pilchin și graficienii Alexandru Cristian Săvescu și Tudor Ciprian Săvescu.
Colegiul de redacție invită traducătorii literari să formuleze propuneri de contribuții pentru constituirea numărului 1 al revistei, care va apărea în mai 2016. Tema numărului 1 este Literatura română din Republica Moldova. Contribuțiile pot fi trimise până la data de 31 martie 2016, la adresa de e-mail a redacției: revista.trautor@gmail.com. Toate textele originale și traducerile se supun criteriilor de selecție menționate în Ghidul de redactare al traducătorului, disponibil la cerere. Colaborarea este benevolă.
TRAutor este un proiect independent găzduit pe site-ul Institutului Cultural Român de la Bruxelles, care își propune să creeze punți între literaturile contemporane. Ritmul de apariție se dorește semestrial.
Necesitatea promovării literaturii române în spații multilingve, dar și utilitatea unei vitrine de expunere pentru tinerii traducători la început de carieră reprezintă unele dintre punctele de plecare ale reflecției care a dus la fondarea revistei.
Membrii colegiului de redacție așteaptă cu interes propunerile traducătorilor și rămân fideli ambiției de a apăra drepturile acestora și de a asigura continuitate editorială.
© grafică TRAutor: Alexandru Cristian Săvescu și Tudor Ciprian Săvescu
Comunicat de presă ICR Bruxelles
sursa: observatorcultural.ro
Prin finanțările acordate în cadrul acestui program, România este reprezentată printr-o vastă varietate de domenii în marile centre de cercetare și artistice ale lumii și, de asemenea, cercetători și jurnaliști străini au posibilitatea să se documenteze nemijlocit în România.
Cuantumul bursei Woodrow Wilson, acordate în cadrul unui parteneriat între Institutul Cultural Român şi Woodrow Wilson International Center for Scholars din Washington, a crescut la 13 424 USD (de la 10 500 USD).
Durata rezidenței pentru traducători în formare, derulate printr-un parteneriat între ICR și Centrul Cultural Palatele Mogoșoaia, a fost extinsă la două luni.
Noul regulament al programului, detalii despre bursele și rezidențele susținute de ICR în 2016, condițiile și termenele pentru depunerea candidaturilor sunt disponibile pe site-ul ICR.
În drumul spre succes, a trecut de la lectoră universitară, la diplomație, până la meseria care i-a marcat viața și pe care o practică cu multă dăruire – traducerea. Eroina noastră este Svetlana Morarenco, membra Asociației Traducătorilor Profesioniști și traducătoare de top din Moldova.
Deși a urmat dorința părinților și a făcut studii în diplomație, Svetlana a ales calea care îi este cea mai aproape de suflet și s-a dedicat traducerii. A intrat și în apele profesiei de lectoră universitară, însă dorința de a crește profesional și a atinge culmile a fost mai mare, așa că a ales să exceleze în domeniul preferat.
A tradus pentru delegații din Uniunea Europeană, experţi în diferite domenii, actori notorii și pentru oameni simpli, iar în fiecare traducere și-a lăsat o parte din emoții și căldură. Svetlana Morarenco știe că succesul vine din multă muncă, iar respectul de sine este esențial în orice job.
Cum este meseria de traducător?
Meseria de traducător este o combinație dintre mai multe roluri pe care le joacă traducătorul. Nu este vorba doar de a transpune într-o altă limbă mesajul, ci de a reda conținutul acestuia, de a reda și alte elemente componente, pe care le duce însăși limba cu ea, pentru că limbile se deosebesc foarte mult. De exemplu, româna de engleza. De asta rolul traducătorului este foarte mare. Pentru că doi oameni sau două grupuri se întâlnesc și nu au habar despre limba celuilalt grup sau persoană, iar aici intervine traducătorul.
Este ceea ce v-ați dorit să faceți de mic copil, sau ați decis ulterior?
Eu mă pregăteam să fiu diplomată. Am făcut și studii în domeniu, dar îmi place atât de mult ceea ce fac, încât am decis că acum, eu sunt foarte bună aici și pot să fac maxim aici, de aceea, deocamdată, rămân în acest domeniu. Limbile mi se dădeau foarte ușor. Mereu eram curioasă să văd cum se traduc unele fraze din engleză în română. Deseori, comparam engleza, româna și franceza. Trei limbi, trei expresii total diferite. Lumea îmi zice: – Știi, eu când mă uit la tine cum traduci, am senzația că e floare la ureche, dar când m-am apucat eu să traduc, am văzut că nu e simplu deloc.
Probabil asta vine din faptul că eu chiar primesc plăcere când traduc. Când lucrez sunt în subiect, în emoția vorbitorilor, în trăirile lor, în ceea ce vor ei să transmită. De multe ori, dacă este vorba despre niște negocieri mai dure, oamenii sunt foarte rezervați. Vrând, nevrând, toată răceala dintre ei se transmite și mie. De felul meu nu sunt o persoană rece, de aceea o asemenea ambianţă nu îmi este confortabilă. Respectiv, imediat încep să degaj ceea ce este în mine. Aceasta îmi permite să fac faţă situaţiei, indiferent de cât de complicată ar fi ea. Atenţie însă, aici mă străduiesc să redau cu autenticitate maximă mesajul vorbitorilor.
Ați făcut traduceri pentru persoane notorii?
Am făcut pentru politicieni, actori, diplomați și tot soiul de oameni. Sunt foarte diferiți, fiecare cu temperamentul său şi cu mesajul pe care vrea să-l transmită. Este la fel de interesant să lucrezi cu toți. În experiența mea am avut de-a face și cu comisari europeni, cu diplomați, cu miniștri din statele membre ale Uniunii Europene, dar și delegați din partea instituțiilor europene. Profesionişti specializaţi în subiecte mai înguste, mai tehnice – medicină, educaţie, sănătate, justiţie, apărare şi multe altele. Au fost tot felul de negocieri foarte dure, din care și eu am de învățat foarte multe. Am învăţat atât conținut, cât și anumite tehnici.
Sunt și experiențe mai neplăcute.
Sunt, evident. Fără asta nu ai cum să crești. Asta te transformă. De regulă, din experiențele negative trag învățătura și închid capitolul. Iar, de obicei, ușa care s-a închis odată nu se mai deschide a doua oară.
Pun foarte mult accent pe profesionalism și pregătirea mea. Deseori traducătorii se simt cumva jenați să concretizeze atunci când nu înţeleg. Dar e posibil. Și decât să îndrugi verzi și uscate, mai bine oprești persoana și o rogi să mai repete odată. Pentru că deși ești traducător, nu ești specialist într-un anumit domeniu. Este important să zici, pentru că oamenii înțeleg. Contează mult şi pregătirea înainte de evenimentul propriu zis.
Care a fost primul loc de muncă?
Primul meu job a fost de lectoră universitară. Mi-a plăcut foarte mult faptul că reușeam să stârnesc undeva o flăcărică la studenți. Ei veneau la ore ca să discutăm ceva nou, să-i mai pun la o încercare. După ce am plecat din această funcție, am mers în diferite proiecte internaționale, ca traducătoare, unde mă ocupam parțial de administrare și mai eram responsabilă şi de formări.
Am predat la universitatea pe care am absolvit-o, Universitatea de Studii Umanistice. Am avut parte de profesori foarte buni și de aceea am decis să rămân să predau. Când am plecat în proiect, am simțit o schimbare foarte mare, dar am considerat că acest lucru a fost mult mai bun pentru mine și dezvoltarea mea.
Dar prima remunerare?
400 lei în anul 1999. Eram mândră că, iată, cu banii aceștia nu va trebui să cer de la părinți. Pe atunci, pentru o singură persoană, era e remunerare bună.
Vă amintiți prima traducere mai serioasă pe care a trebuit să o faceți?
Eu fac traducere scrisă, consecutivă și simultană. Diferența dintre ele este foarte mare. Când traduc în scris, am timp să consult diferite surse. Traducerea consecutivă este cea mai solicitantă, pentru că sunt în mijlocul oamenilor și toată atenția este la mine. Oamenii se așteaptă ca traducătorul să le dea informația cât mai repede și cât mai exact. Iar traducerea simultană este solicitantă din alt punct de vedere, pentru că este nevoie de o reacție rapidă. Se face prin căști, câteodată șoptit, iar de regulă lucrează câte doi traducători.
Primele traduceri scrise și consecutive pe care le-am făcut încă în Universitate, dar prima traducere mai serioasă a fost cea simultană. Era în domeniul protecției copilului, un subiect care mereu stârnește în mine multă emoție. Iată am mers exact într-un așa atelier de lucru. Şi a ieşit bine. Probabil, dacă nu ar fi fost atât de bună prima experiență, cumva aș fi fost mai reticentă. Dar pe de altă parte, cum să nu meargă. Cred că mi-am ales bine profesia.
A fost vreodată când v-ați gândit să lăsați traducerea în favoarea altei meserii? De exemplu să reveniți la diplomație.
Profesia de diplomat a fost mai degrabă dorința părinților mei. Nu vreau să spun că nu sunt utile studiile și experiența pe care am acumulat-o, pentru că am și lucrat un pic în domeniu, dar la moment eu cred că pot să fac mult mai multe fiind traducător și fiind în țară.
Care este „starea” acestei meserii în Republica Moldova?
Până în anul 2009 lucrurile pe piața traducerii erau mai liniștite. Nici oferte nu erau multe, însă din 2009 și până în prezent lucrurile s-au schimbat. S-au intensificat relațiile cu Uniunea Europeană, au început să vină experți din diferite domenii și câteodată este o insuficiență de traducători buni pe piață, pentru anumite evenimente.
Ce ar trebui să știe o persoană care își dorește să fie traducător?
În primul rând este nevoie de foarte multă instruire. Eu aveam o profesoară care ne spunea mereu că un traducător trebuie să învețe 300 de cuvinte noi în fiecare zi. Să cunoască tertipurile domeniului, anumite tehnici practice, să exerseze în fiecare zi. Dar cred că aşa e cu oricare meserie sau cu sportul – exersând în fiecare zi atingi performanţe.
Traducătorii trebuie să investească foarte mult în abilitățile profesionale, după care mai vine și partea cu sănătatea psihologică. Este foarte greu pentru o persoană care se confruntă cu tot felul de presiuni interioare sau exterioare să facă bine traducerea. Când vii stresat la muncă, nu lucrezi bine. În traducere asta se observă și mai mult. De aceea, este foarte important ca traducătorii să atragă atenţie la echilibru.
Pe lângă toate astea, este nevoie să cunosc şi specificul culturii limbii pe care o traduc. De exemplu, deseori se fac glume, care nu sunt neapărat pe înţelesul tuturor. Dacă ai traduce mot-a-mot, oamenii nu vor înțelege. Câteodată, vorbitorii pe care îi traduceam au făcut glume care atentau la integritatea femeilor sau a culturilor.
Pe piața traducerilor se întâmplă de multe ori că trebuie să concurezi pentru locul de muncă. De aceea este important să ținem minte că nu se merită să recurgem la chestii mai puțin loiale. Este important ca între traducători să existe solidaritate. Mulți acceptă condiții mai proaste de muncă. Sunt anumite standarde acceptate, există Asociația Traducătorilor Profesioniști care a aderat la acestea. Cineva care pornește pe calea asta trebuie să știe că respectul de sine contează la fel de mult ca jobul pe care îl ai.
De ce depinde succesul unei femei lidere?
Pentru mine o femeie lideră este cea care știe să inspire, indiferent de domeniul în care este implicată. Femeia poate să aplice instrumente ca să aplaneze orice conflict și să dea energie pentru tot felul de activități. Femeilor le reușește lucrul acesta foarte bine. Doar că în deosebi femeile au nevoie de sprijin, iar acesta poate veni de oriunde: fie partenerul de viață, prietenii, rudele, copiii.
Prin sprijin am în vedere o aprobare, poate chiar şi tacită, să știi că există cineva care îţi este alături, iar în așa fel, aceasta cumva îți dă aripi ca să poți să realizezi multe. Lucruri pe care eu credeam că n-am să le reușesc, le-am făcut. Mi-am pus scopuri, m-am gândit cum să le realizez și am avut persoane care au crezut în mine. Dacă femeia are dorința de a realiza ceva, iar ceea ce vrea să facă nu va aduce distrugeri în jur sau altor persoane, cumva totul se aranjează de la sine.
Este important ca femeia să creadă. Atâta timp cât ea crede, reușește. Odată cu apariția dubiilor, totul se poate ruina. Bărbații și femeile sunt puternici în felul lor. Să fii o femeie puternică nu înseamnă neapărat să fii dură. Femeia are alte atribute.
Lider devii sau te naști?
Eu cred că totul se învață, depinde de ceea ce-ți dorești. Pentru un lider responsabilitățile devin foarte mari.
Cum vedeți implicarea femeilor din Republica Moldova în viața social – politică?
Cred că femeile se implică acolo unde este mai complicat. Părerea mea este că femeile au asta înnăscut. Dacă apar probleme, ele nu stau să aștepte, dar se apucă de treabă. Iar acest lucru este unul bun.
Am observat că în școli, deseori, directorul este bărbat, iar femeile sunt profesoare. Sunt foarte puțini bărbați profesori. Medicii de familie, iarăși, femei. Eu sunt convinsă că femeile au potențial enorm. Depinde de susținere. De multe ori, femeile chiar nu prea sunt lăsate. Și am mai observat că între femei nu întotdeauna există solidaritate. Dacă femeile s-ar consolida, atunci bărbaților nu le-ar rămâne decât să le susțină. Fiecare femeie trebuie să-și realizeze valoarea, să înțeleagă că ea este o valoare.
De ce se întâmplă asta? De ce nu sunt femeile atât de promovate? Pentru că sunt altfel decât bărbații și, de regulă, bărbații nu cunosc cum funcționează femeile, iar femeile nu cunosc cum funcționează bărbații. Iar atunci când nu știi, apare sentimentul de frică și dorinţa de a te retrage. Dacă s-ar interesa unii de alții mai mult, eu cred că s-ar face niște coaliții foarte bune. Femeile rezolvă lucrurile altfel decât bărbații, ele sunt mai răbdătoare, încearcă să găsească cauzele, rezolvările. Şi chiar dacă uneori trebuie să fii dură, e acceptabil şi nu e nimic grav în asta.
Cred că femeile sunt foarte implicate, dar sunt puține. Chiar dacă noi promovăm femeile, nu este același lucru. Trebuie să schimbăm mentalitatea. Iar dacă la Chișinău avem progrese în acest sens, în localitățile rurale mai puțin. Avem de schimbat nu numai percepția bărbaților despre femei, dar și a femeilor despre ele însele.
Ce sfat le dați femeilor care ar vrea să se implice mai mult în viața social – politică, dar nu au suficient curaj?
Eu aș zice să-și găsească aliați, femei, bărbați care gândesc la fel. Să împărtășească cu ei ideile. Totul este posibil, depinde de cât de mult vrei să te implici și să te dedici, pentru că este vorba de dedicație. Este important să verbalizezi ideile și dorințele cu persoane în care ai încredere și atunci cu siguranță se va găsi sprijin.
Notă! Acest material este publicat în cadrul Programului ONU „Femeile în politică”, implementat de Entitatea Națiunilor Unite pentru Egalitatea de Gen și Abilitarea Femeilor (UN Women) și Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), în parteneriat cu Fundația Est-Europeană și Centrul „Parteneriat pentru Dezvoltare”, finanțat de Guvernul Suediei. Opiniile exprimate în cadrul materialului aparţin autorilor şi nu reflectă în mod necesar poziţia Programului.
Interviu realizat de Doina Salcuțan
Fotograf: Igor Rotari.
sursa: unimedia.info
De 1 decembrie, iarăşi, pe la radio şi la televizor s-a vorbit despre chestii româneşti. Şi-a făcut loc – cum nu se întîmplă în celelalte zile – şi niscaiva cultură: şi-a adus aminte lumea de scriitori, artişti, oameni de ştiinţă cu care ne mîndrim. Mi se pare un pic ipocrită dragostea de cultură folosită o dată pe an din “mîndria de a fi român” şi neglijată în restul zilelor.
Mi se pare ipocrit şi felul în care, o dată pe an, sînt căutate cu lumînarea chestii “pur româneşti”, cît mai româneşti, în virtutea unei vechi stereotipii propagate prin educaţie, conform căreia sîntem un soi de insulă pe care se plimbă românismul în sus şi-n jos, mereu acelaşi, din cele mai vechi timpuri şi pînă azi. De la mîncăruri pînă la costume tradiţionale, orice e prezentat, de 1 decembrie, ca fiind o probă a românismului, iar termenul de “românism” e pronunţat ca şi cum toată lumea ştie ce înseamnă. Numai că, de la mîncăruri pînă la costume tradiţionale, în tot ce e românesc există şi o doză mai mare sau mai mică de contribuţie ori influenţă a altora, a străinilor cu care ne-am intersectat pe-aici, a culturilor care au fost în contact, pe acest teritoriu, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, superficial sau profund, cu voie sau fără de voie. Aşa că vreau să scriu despre traducători. Despre cei care îmbogăţesc cultura română aducînd “pre limba noastră” cărţi din alte culturi.
Întruchiparea deplină a acestei profesii o reprezenta doamna Antoaneta Ralian, dispărută dintre noi zilele trecute. A tradus zeci de cărţi, nici nu mai contează cîte. Le-a tradus admirabil, cu pasiune, ca şi cum ar fi vrut să le dăruiască cititorilor. Dar ceea ce mi se pare interesant este că, în ultimii ani, a devenit un personaj public foarte cunoscut şi iubit, dincolo de sfera propriu-zisă a cunoscătorilor într-ale literaturii. I s-au luat interviuri, a fost invitată la evenimente de gală, a dobîndit o anumită popularitate şi în rîndul unui public mai larg, nu neapărat pasionat de literatură. Asta nu prea se întîmplă cu traducătorii. Cei mai mulţi dintre ei rămîn toată viaţa nişte anonimi. Dintre miile ori zecile de mii de cititori ai unei cărţi, foarte puţini ţin minte cine-a tradus-o.
Traducătorii lucrează cu discreţie şi cu ea rămîn. Nici n-ar avea ce face, de altfel, cu o eventuală celebritate. Ei trebuie să se “subordoneze” autorului pe care-l traduc, să-i pună calităţile în valoare şi să “ascundă” cît mai mult propriile însuşiri. Doamna Antoaneta Ralian ştia să facă foarte bine acest lucru şi, de cîteva ori, a vorbit foarte frumos şi exact despre acest mod de a se “topi”, ca traducător, în universul, stilul şi însuşirile unui autor. Sînt mulţi traducători foarte buni la noi, deşi meseria asta – care e, în sine, una “de sacrificiu” – e prost plătită. Nu se poate trăi din ea. (Sau se poate, cu greu, traducînd mult şi la repezeală). Unele edituri plătesc mai bine şi-i tratează corect pe traducători, altele plătesc mai prost, există şi unele care-i fentează de-a dreptul. Aşa că statutul lor social e precar. Totuşi, importanţa traducătorilor pentru o cultură care vrea să se ia în serios este covîrşitoare. Mai ales în vremurile noastre, cînd ideile şi cărţile circulă rapid, cînd contactul între culturi e mai dinamic decît oricînd.
Kogălniceanu avea motive să scrie, la 1840, încercînd să stimuleze crceaţia naţională, că “traducerile nu fac o literatură”. Dar, de atunci încoace, cultura română s-a construit şi datorită traducerilor, datorită oamenilor care au adus în bibliotecile noastre, pe limba noastră, cărţile lumii. Asta se întîmplă şi azi, cînd cea mai mare parte a pieţei editoriale o reprezintă traducerile, nu cărţile scrise în româneşte.
Doamna Ralian era întruchiparea însăşi a acestei nobile activităţi, stăpînea perfect arta traducerii. Ar fi bine s-o omagiem prin înţelegerea mai bună şi mai exactă a rolului pe care îl au traducerile în configuraţia culturii române.
scrisă de Mircea VASILESCU
„În momentul acesta, cobra se ridică pe picioarele dinapoi şi atacă”.Scriitorul Radu Paraschivescu și-a propus să vă vorbească în această emisiune despre greşelile de traducere din cărţi şi din filme. Nu despre toate, desigur. Ar fi imposibil, dat fiind numărul lor. După o selecţie atentă, s-a oprit asupra câtorva dintre cele cu adevărat gogonate.
Una dintre ele i-a atras atenţia în timp ce se uita la un documentar despre viaţa reptilelor. În timp ce vocea englezească a naratorului prezenta punctul culminant al întâlnirii dintre o cobră şi victima ei, i-au căzut ochii pe traducere şi a citit următoarele: „În momentul acesta, cobra se ridică pe picioarele dinapoi şi atacă”. Ar fi interesant de ştiut câte picioare are o cobră şi ce face în clipa când se ridică pe picioarele dinainte: cere un whisky fără gheaţă? Vrea să pună o întrebare? Are de gând să anunţe ora exactă?
Într-un alt documentar, difuzat de acelaşi post TV, se vorbeşte despre una dintre cele două echipe reprezentative ale fotbalului scoţian. Un reporter îi întinde microfonul unui roşcovan ciufulit de vânt, care îşi începe declaraţia simplu şi la obiect: „I support the Glasgow Rangers”. Traducătorul (sau poate traducătoarea) găseşte de cuviinţă să furnizeze varianta românească „Îi susţin pe jandarmii din Glasgow”, când traducerea corectă era, bineînţeles, „Ţin cu Glasgow Rangers”. Se prea poate totuşi ca meseria de traducător să fie mai grea decât credem, mai ales dacă ne gândim că un ministru plagiator i-a trecut în bibliografia lucrării de doctorat pe domnii Apud Stiglitz Joseph şi Apud Buzan Barry, despre care bănuia că sunt fraţi, neştiind că latinescul „apud” ţine loc de „după părerea lui” sau de „conform părerii lui”.
Vine acum rândul unui alt caz de impostură, la fel de supărător. O editură din nord-vestul ţării publică un volum cu titlul „Cele mai cunoscute cincizeci de romane ale secolului XX”, în care, tot din cauza unor erori de traducere, sunt prezentate câteva cărţi cu titluri trăşcălii, fără legătură cu titlurile corecte, prezente de ani buni în librării şi biblioteci. Dincolo de faptul că nu toate cele cincizeci de cărţi sunt romane, trebuie observate câteva aberaţii provocate de ignoranţă.
Astfel, „Portocala mecanică” de Anthony Burgess apare aici drept „Mecanismul ceasului oranj”, „Rătăcirile elevului Törless” de Robert Musil se transformă în „Dezorientarea timidului Törless”, „Pavilionul canceroşilor” de Aleksandr Soljeniţîn devine „Staţia cancerului”, „Ultimul suspin al maurului” de Salman Rushdie se preschimbă în „Ultimul suspin al zidului”, „iar Dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului” de J. D. Salinger se dă peste cap şi se transformă halucinant în „Ridicaţi capacul podului, oameni ai camerei”.
Iar spirala greşelilor de traducere nu se opreşte aici. Editura despre care vorbește Radu Paraschivescu nu este un caz izolat. Există situaţii chiar mai grave, în care titlurile unor opere ale culturii mondiale sunt traduse greşit prin contrasensuri, confuzii de termeni, interpretări deplasate ale originalului sau poetizări alăturea cu drumul. Este cazul trilogiei „Mourning Becomes Electra” a lui Eugene O’Neill, care a apucat să intre în bibliotecile româneşti sub titlul „Din jale se întrupează Electra”, fără ca traducătorul să ştie sau să-şi aducă aminte că „to become” nu înseamnă doar „a deveni”, ci şi „a i se potrivi”, „a-i sta bine”. De asemenea, că „mourning” nu are doar sensul de „jale”, ci şi pe acela de „doliu”. În aceste condiţii, titlul corect al piesei în limba română ar fi trebuit să fie „Doliul îi şade bine Electrei”.
Radu Paraschivescu amintește în trecere şi de unele traduceri ale aşa-numitelor cărţi motivaţionale, din ciclul „Cum să…” (Cum să prepari o tartă cu fructe, Cum să-ţi înfrumuseţezi grădina, Cum să primeşti musafiri fără să te dai jos din pat etc.). Aici se poate constata o înlănţuire de atentate împotriva limbii române, iar metoda preferată de execuţie pare-a fi barbarismul. Iată şi două exemple de română pervertită: „e bine ca periodic să bonusăm angajaţii” (în loc de „e bine ca periodic să le oferim prime angajaţilor”) şi „bolnavul a fost temperaturizat” (în loc de „bolnavului i s-a luat temperatura”). Mai rămâne să frigiderizăm laptele, să caşcavalizăm sendvişul, să ciocolatizăm tortul şi să marmeladizăm felia de pâine.
Problematica traducerilor din limba greacă în limba română efectuate de serviciul traduceri al Ministerul Elen de Externe (cu birou de lucru cu publicul în Monastiraki) continuă să fie una nelămurită de vreme ce există diferențe între sistemele efectuării traducerilor în cele două țări Grecia – România.
În acest sens, am efectuat nenumărate întrebări atât serviciului elen de traduceri, precum și unor traducători ai serviciului amintit, dar și părții române din cadrul Ministerului de Externe.
Care este însă situația?
În România, traducerile acceptate de autorități sunt cele ale traducătorilor autorizați de Ministerul Justiției din România, cu supralegalizarea semnăturii traducătorului la notar. Tot în România mai sunt acceptate, traducerile efectuate și în străinătate dacă traducerea conține Apostila de la Haga.
Mai mulți români din Grecia s-au trezit, în ultima perioadă, la Secția Consulară din Atena, că nu pot folosi traducerile efectuate la serviciul traduceri al Ministerul Elen de Externe (cu birou de lucru cu publicul în Monastiraki). Care este cauza am încercat să aflăm de la Ministerul Român de Externe, autoritatea în măsură să menționeze dacă traducerile efectuate la Ministerul de Externe Elen sunt acceptate la Secțiile Consulare din Atena și Salonic.
Prin răspunsul nr. A1/1599 din 5 noiembrie 2015, Ministerul Afacerilor Externe, prin Direcţia Purtător de Cuvânt şi Comunicare, răspunde solicitării Ziarul Online Românesc din Grecia, Romedia.gr și menționează că:
„Documentele emise de autoritățile elene, inclusiv traducerile legalizate notarial, sunt recunoscute în țara noastră, din punct de vedere formal, numai dacă sunt prevăzute cu Apostila instituită de Convenția de la Haga din 1961 cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine, convenție la care atât România, cât și Grecia sunt părți. În consecință, pentru a putea fi folosite în cadrul procedurilor consulare instrumentate de Ambasada României la Atena sau de Consulatul General al României la Salonic, în special în cadrul procedurilor în materie de stare civilă, traducerile efectuate și legalizate de instituțiile elene trebuie să fie apostilate în prealabil.
În practică, s-a constatat că traducerile efectuate și legalizate de către biroul de traduceri din cadrul Ministerului Afacerilor Externe elen nu sunt prevăzute cu apostila necesară, motiv pentru care nu pot fi recunoscute ca atare de către autoritățile române„, se menționează în comunicatul emis de MAE, Direcţia Purtător de Cuvânt şi Comunicare.
Am încercat să aflăm și de la partea elenă de ce nu se apostilează aceste traduceri și ni s-a pus la dispoziție răspunsul emis de Direcția Descentralizată Atena, Serviciul Administrativ.
Serviciul elen responsabil cu apostilarea documentelor a răspuns Secției Consulare a Ambasadei României cu privire la apostilarea traducerilor în limba română efectuate de Serviciul Traduceri al Ministerului de Externe, prin adresa nr. 21925/17521 încă din 2014 și menționează:„Așa cum rezultă din Legea 197 (MO 188 t-A / 27-11-1984) adoptarea Convenției de la Haga că Apostila se pune pe document. De asemenea, în conformitate cu documentul cu nr de protocol 36718 Serviciului Producției și Simplificării Procedurilor din Ministerul de Interne, traducerile Ministerului de Externe reprezintă deja documente ale autorității administrative, iar când este vorba de traducerea unui document care conține deja Apostila, apostilarea traducerii nu oferă o valoare probantă plus documentului.”
Acesta este răspunsul Direcției Descentralizate din Atena către Ambasada României din urmă cu mai bine un an de zile, precizându-se de partea elenă că „apostilarea traducerii nu oferă o valoare probantă în plus documentului.”
Cum am precizat mai sus, referitor la această problemă Ministerul Afacerilor Externe, răspunde în exclusivitate, publicației noastre – ROMEDIA, că: „…În special în cadrul procedurilor în materie de stare civilă, traducerile efectuate și legalizate de instituțiile elene trebuie să fie apostilate în prealabil.” Pentru a lămuri și mai mult situația MAE adaugă că: „În practică, s-a constatat că traducerile efectuate și legalizate de către biroul de traduceri din cadrul Ministerului Afacerilor Externe elen nu sunt prevăzute cu apostila necesară, motiv pentru care nu pot fi recunoscute ca atare de către autoritățile române„, așa cum se menționează în comunicatul emis de MAE, Direcţia Purtător de Cuvânt şi Comunicare.
Pe scurt, MAE menționează că fără apostilarea traducerii aceasta nu poate fi acceptată de autoritățile române, iar serviciul elen de aspostilări precizează că „apostilarea traducerii nu oferă o valoare probantă în plus documentului.”
N.N. Situația, în practică, înseamnă că documentul elen de stare civilă este apostilat și tradus la Ministerul de Externe, iar mai apoi se apostilează și traducerea (deci două apostile separate una pe document, una pe traducere). Sistemul din România permite ca traducerile efectuate de traducători autorizați de Ministerul Justiției din România să fie aspotilate și cetățenii le pot utiliza fără probleme în Grecia. În Grecia, nu este posibil acest lucru, deocamdată.
Pentru a veni în sprijinul cetățenilor vă punem la dispoziție link-ul unde găsiți numele și datele de contact ale traducătorilor autorizați de Ministerul Justiției din România care au birouri în GreciaTRADUCATORI AUTORIZATI. Menționăm că și Serviciile Consulare oferă servicii de traducere pentru deservirea cetățeanului.
Ana Țuțuianu – Ziarul Online Românesc din Grecia, Romedia.gr
sursa: rgnpress.ro
Participanţii la Colocviul Filialei Bucureşti – Critică, Eseistică şi Istorie Literară a Uniunii Scriitorilor din România, din data de 28 martie 2015, cu tema „Traducerile şi critica lor – posibilităţi, limitări, experienţe“, doresc să amintească tuturor factorilor şi persoanelor implicate în formarea traducătorilor, în editarea traducerilor, în critica de carte străină următoarele:
Apelul este semnat de: Ana-Maria Albu, Mădălina Bănucu, Iulia Baran, Nicolae Bârna, Ira Beratlief, Andrei-Radu Bîrsan, Cristian Bleotu, Adrian Bucur, Silviu Buzatu, Alina Deacu, Oana Diaconu, Iulia-Ruxandra Dodu, Georgeta Drăghici, Ana Cristina Dumitrache, Liviu Franga, Bogdan Ghiu, Maria-Lucia Goiană, Aureliana Grama, Mihai Grigoraş, Mihaela Irimia, Mircea Martin, Anca Milu-Vaidesegan, Mădălina Nicolaescu, Antoaneta Olteanu, Ioana Săbău. Vasile Spiridon, Teodora Stanciu, Alexandra Ştefan, Isabela Stoian, Marina Vazaca, Lidia Vianu, Radu Voinescu, George Volceanov, Crina Zărnescu.
sursa: observatorcultural.ro
Prețurile pentru traduceri de acte vor crește și mii de traducători vor rămâne fără loc de muncă dacă un proiect de lege al Ministerului Justiției va intra în vigoare.
Un proiect de lege publicat recent spre dezbatere publică de Ministerul Justiției va afecta cetățenii care nu vor mai putea traduce acte la birouri de traduceri, ci la cabinete notariale și în final vor plăti mai mult decât acum. Nici traducătorii nu scapă de efectele propunerii legislative care le restrânge foarte mult activitatea și îi obligă să muncească practic în subordinea unui cabinet notarial. Nu se vor mai numi „traducători autorizați” ci „traducători judiciari”.
Există și riscul ca mulți traducători să nu mai aibă ce munci în condițiile în care în țară sunt aproximativ 37.000 de traducători și doar în jur de 3.000 de notari. Cine nu prinde un loc lângă un notar poate să închidă biroul și să se reprofileze. Traduceri autorizate nu va mai putea face.
Traducătorii spun că singurii care vor avea de câștigat din această modificare, dacă va fi aplicată în forma actuală, sunt notarii și statul.
Evident că odată cu mutarea traducerilor la cabinetele notariale, prețurile vor crește. Traducătorul nu va mai avea niciun drept în stabilirea tarifului, totul este la mâna notarului. “De exemplu, dacă acum eu pot negocia cu clientul o traducere a unei adeverințe medicale de trei rânduri pentru că îl văd bolnav și nu mai vreau să îl taxez și eu, când va trebui să traducă la notar nu se mai poate negocia”, afirmă Adrian Rațiu, traducător autorizat în Cluj-Napoca.
Traducătorii sunt convinși că tarifele vor fi mai mari din cauză că notarii sigur își vor pune comisioane. Dacă acum traducerea unei pagini costă 20-30 lei, odată cu transferarea traducătorilor pe lângă notari prețul este posibil să se dubleze.
Dragoș Grasu, managerul unei firme de traduceri din Cluj-Napoca subliniază că traducătorul nu va mai avea niciun cuvânt de spus în activitatea sa. “Se dorește ca ca traducătorul judiciar să aibă un birou cu minimul necesar de dotări, să fie contactat prin intermediul biroului notarial sau al casei de avocatură, să nu se organizeze în firmă, SRL etc., nu va fi nici măcar PFA. Vor să transforme birourile notariale în firme de traduceri pentru că sigur acest lucru se va întâmpla până la urmă”, afirmă Dragoș Grasu.
Traducătorii clujeni atrag atenția că nicăieri în Uniunea Europeană nu există traduceri autorizate și legalizate ulterior de notar. “Aceasta este doar o modalitate a statului de a percepe taxe în România. Traducerea este responsabilitatea traducătorului”, subliniază Dragoș Grasu. El adaugă că “legea are mari lacune din care detaliez doar câteva: nu are un studiu de impact economic, obligatoriu în contextul propunerii actuale a Ministerului Justiției; o directivă a UE prevede că organele sistemului judiciar şi organele conexe sistemului judiciar pot apela la traducători şi interpreţi în materie penală, iar traducerea altor documente trebuie să fie strâns legată de obiectul cauzei penale; îngrădeşte dreptul la muncă”.
Traducătorii nu au stat cu mâinile în sân de când a apărut proiectul de lege. Au mers la discuții cu reprezentanții Ministerului Justiției, au făcut o petiție on-line și pentru vineri au programat un miting în București și Cluj.
Adrian Rațiu precizează că reprezentanții Ministerului nu prea știu despre ce este vorba și s-au mulțumit să le răspundă traducătorilor că lucrurile se vor clarifica atunci când vor apărea normele de aplicare.
Petiția a adunat deja peste 2.600 de semnături. “Ce mai contează cel puţin 37.000 persoane rămase şomere şi zeci de mii de PFA-uri şi SRL-uri închise? Suntem 37.000 de furnici sub talpa pantofului dumneavostr[ uriaş. Şi doriţi să ne striviţi pur şi simplu. Doriţi să ne îngrădiţi dreptul la muncă şi accesul la piaţa muncii. Drept prevăzut de Constituţie. Constituţia? O mică pietricică sub aceeaşi talpă uriaşă. Să o strivim şi pe aceasta! Şi lista drepturilor încălcate ar putea continua. Dar nu vreau să vă plictisesc. Până la urmă, sunt doar una dintre cele 37.000 furnici”, scrie în textul petiției.
Proiectul de lege este în dezbatere public până în 1 februarie.
Scris de: Gabriela Dragotă
sursa: monitorulcj.ro
Controlul și coordonarea activității traducătorilor și interpreților judiciari s-ar putea exercita de către Ministerul Justiției, prin compartimentul de specialitate, potrivit unui proiect de lege publicat pe site-ul instituției. Se consideră necesară înființarea Uniunii Naționale a Traducătorilor și Interpreților Judiciari din România, organizație profesională cu personalitate juridică, formată din toți traducătorii și interpreții judiciari, autorizați de Ministerul Justiției.
”Coerența și calitatea actului de justiție pot fi în egală măsură afectate de calitatea contribuțiilor aduse de toți actorii care intervin în spațiul de construire, lansare și aplicare a produsului finit al organizațiilor judiciare propriu-zise. Proiectul de lege supus spre aprobare, care cuprinde norme juridice privind profesia de traducător și interpret judiciar și activitatea de traducere și interpretare judiciară, se înscrie în acest demers, mai amplu, de modernizare a statutului profesiilor juridice și conexe sistemului judiciar, de asigurare a premiselor pentru realizarea unui act de justiție de calitate. (…) Legislația în vigoare nu reglementează în mod corespunzător drepturile și obligațiile interpreților și traducătorilor autorizați, metodologia de îndeplinire a activității de interpretare și traducere, organizarea și funcționarea interpreților și traducătorilor autorizați, modalitatea de control și de angajare a răspunderii acestora”, se arată în expunerea de motive.
Ideea centrală de la care a pornit construirea proiectului de lege privind traducătorii și interpreții judiciari constă în împrejurarea că lipsa de calitate a serviciilor de interpretare și traducere autorizată sau calitatea insuficientă a acestor servicii are consecințe importante asupra modului în care justițiabilii își exercită dreptul la apărare în procesele penale, se mai arată în document.
”Nu sunt de neglijat nici implicațiile pe care lipsa de calitate sau calitatea insuficientă a serviciilor de interpretare și traducere autorizată o poate avea asupra exercitării drepturilor justițiabililor implicați în proceduri judiciare de altă natură decât penală sau în proceduri derulate de alte organe decât cele judiciare (spre ex., notari publici, executori judecătorești etc.)”’, se adaugă în documentul citat.
Proiectul de lege definește noțiunea de ”traducere și interpretare judiciară”, propunând calificarea, în mod expres, a serviciului prestat de către traducătorul și interpretul judiciar ca fiind serviciu de interes public și, de asemenea, consacrarea în mod expres a profesiei de traducător și interpret judiciar ca profesie de sine stătătoare, exercitată sub coordonarea și controlul Ministerului Justiției.
”Prin proiectul de lege se propune reglementarea în mod expres atât a profesiei de traducător și interpret judiciar, cât și a activității de traducere și interpretare judiciară. În ceea ce privește organizarea profesiei, prin proiectul de lege se propune înființarea Uniunii Naționale a Traducătorilor și Interpreților Judiciari din România, organizație profesională cu personalitate juridică, formată din toți traducătorii și interpreții judiciari, autorizați de Ministerul Justiției (inclusiv cei autorizați în temeiul Legii nr. 178/1997)”, precizează sursa citată.
În viziunea inițiatorului proiectului, este necesară înființarea Uniunii Naționale a Traducătorilor și Interpreților Judiciari din România, organizație profesională cu personalitate juridică, formată din toți traducătorii și interpreții judiciari, autorizați de Ministerul Justiției. Proiectul de lege reglementează organele de conducere ale Uniunii (congresul, consiliul și președintele), componența, procedura de alegere și atribuțiile fiecărui organ de conducere al Uniunii, reguli minime privind luarea hotărârilor de către organele de conducere colective (cvorum și majoritate necesară pentru luarea hotărârilor).
La nivel teritorial, traducătorii și interpreții judiciari vor fi organizați în 15 Camere ale Traducătorilor și Interpreților Judiciari, entități cu personalitate juridică, organizate în circumscripția fiecărei curți de apel.
Proiectul de lege modifică în mod substanțial procedura de dobândire a calității de traducător și interpret judiciar, propunând ca recrutarea traducătorilor și interpreților judiciari să fie făcută pe bază de examen, iar nu pe baza simplei verificări a îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege (verificare de dosar).
În același scop al creșterii calității serviciilor de traducere și interpretare și al formării unui corp al traducătorilor și interpreților judiciari bine pregătiți, o altă noutate propusă de proiectul de lege constă în reglementarea procedurii de evaluare profesională periodică a traducătorilor și interpreților judiciari.
Potrivit proiectului de lege, traducătorul și interpretul judiciar își pot exercita profesia individual, într-un birou individual de traduceri și interpretariat judiciar, sau în asociere, în cadrul unei societăți profesionale de traducere și interpretare judiciară, ambele având ca obiect de activitate unic desfășurarea activității de interpretare și traducere judiciară și fiind lipsite de personalitate juridică.
Proiectul de act normativ reglementează și instituția suspendării calității de traducător și interpret judiciar, care nu este reglementată de legislația în vigoare.
Potrivit expunerii de motive, în prezent, persoanele autorizate sunt nevoite să solicite încetarea calității de traducător și interpret, deși motivele pe care le invocă în vederea suspendării calității sunt întemeiate, iar după încetarea motivelor care împiedică exercitarea profesiei o anumită perioadă de timp, trebuie să se reautorizeze. De asemenea, lipsa reglementării instituției suspendării nu permite ținerea evidenței persoanelor care exercită efectiv activitatea de interpret și traducător autorizat, cu repercusiuni asupra operativității organelor din sfera justiției în identificarea unui interpret și traducător autorizat.
În ceea ce privește instituția încetării calității de traducător și interpret judiciar, pe lângă motivele existente în actuala reglementare se adaugă neprezentarea sau nepromovarea examenului de evaluare profesională periodică, excluderea din profesie sau neprezentarea de către traducătorul și interpretul judiciar, după împlinirea vârstei de 70 de ani, a unui certificat medical din care să rezulte că este apt din punct de vedere medical și psihologic pentru exercitarea profesiei.
Sancțiunea excluderii din profesie ar urma să intervină pentru fapte precum folosirea autorizației sau a ștampilei de traducător și interpret judiciar pentru exercitarea altor activității de traducere și interpretare decât cele prevăzute de lege sau încredințarea ștampilei, a specimenului de semnătură sau a altor însemne ale profesiei unei alte persoane.
O altă măsură care, în viziunea inițiatorilor, are rolul de a crea premisele creșterii calității serviciilor de traducere și interpretare judiciară, constă în reglementarea controlului profesional administrativ. Potrivit proiectului de act normativ, controlul se exercită de către Ministerul Justiției și Uniunea Națională a traducătorilor și Interpreților Judiciari din România, conform planificării anuale și ori de câte ori se consideră necesar.
Proiectul de lege mai reglementează, tot cu caracter de noutate, răspunderea traducătorilor și interpreților judiciari. Astfel, pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligațiilor prevăzute de lege, precum și pentru nerespectarea interdicțiilor reglementate de aceasta, se angajează răspunderea disciplinară, civilă sau penală.
O altă noutate este reglementarea, în mod expres, a obligației de a respecta secretul profesional, atât în timpul exercitării profesiei, cât și după încetarea calității de traducător și interpret judiciar. Obligația de păstrare a secretului profesional implică interdicția de a da informații despre actele și faptele de care s-a luat cunoștință, în orice mod, în exercitarea profesiei. Potrivit proiectului de lege, traducătorul și interpretul judiciar nu este ținut de respectarea acestei obligații în cazurile în care legea sau persoanele interesate îl eliberează de această obligație.
Conform evidențelor Ministerului Justiției, în prezent sunt autorizați în România 36.886 interpreți și traducători autorizați, pentru 49 de limbi străine.
Sursa + foto: agerpres.ro
URL scurt: http://alba24.ro/?p=383825
De câte ori aţi auzit spunându-se că „dor” este un cuvânt specific limbii române şi nu are echivalent în alte limbi? Ei bine, nu-i adevărat; există şi în alte limbi cuvinte cu acelaşi înţeles. După cum există, în alte limbi, cuvinte intraductibile în limba română – nu pot fi traduse printr-un singur cuvânt, ci doar prin perifraze, uneori foarte elaborate. Minunat de expresive adesea, evocând o întreagă bogăţie de imagini şi emoţii, aceste cuvinte, comori unice ale limbilor Pământului, au fost omagiate într-o carte recentă, Lost in Translation, în care artista britanică Ella Frances Sanders a ilustrat 50 dintre aceste cuvinte deosebite, care au înţelesuri specifice în diferite culturi şi nu-şi găsesc un echivalent simplu, printr-un termen unic, în alte limbi decât cea de origine. Iată, mai jos, 10 asemenea cuvinte speciale.
Mangata
Un singur cuvânt, uşor de pronunţat, semnifică o imagine complexă, care, în alte limbi, nu poate fi descrisă decât printr-o lungă perifrază: cuvântul suedez „mangata” desemnează dâra luminoasă, cărarea de lumină creată de lumina lunii pe suprafaţa unei ape.
Akihi
Vi s-a întâmplat vreodată să întrebaţi pe unde să o luaţi ca să ajungeţi într-un anumit loc, să ascultaţi cu atenţie indicaţiile şi apoi, îndată ce v-aţi despărţit de cel care vi le-a dat… să uitaţi ce v-a spus? Nu-i nimic, li se întâmplă multora şi încă atât de des încât, în unele limbi, chiar a fost inventat un termen anume pentru această situaţie: cuvântul hawaiian „akihi” denumeşte exact acest fenomen.
Hiraeth
Hiraeth este un termen din limba velşă care este cumva echivalentul cuvântului portughez „saudade” şi al românescului „dor” – cuvinte ce descriu un sentiment de melancolie asociat nostalgiei după ceva nu putem avea.
Iktsuarpok
Acest cuvânt inuit descrie un amestec de nerăbdare şi sentiment al anticipării, al aşteptării; după cum spune Ella Frances Sanders, citată într-un articol recent apărut pe site-ul BBC, e acel simţământ care „te împinge să ieşi întruna din casă, iar şi iar, pentru a vedea dacă cineva coboară dealul sau dă colţul străzii tocmai atunci“.
Kummerspeck
Un cuvânt caraghios şi trist, în egală măsură: expresia germană Kummerspeck – care are aproximativ înţelesul de „slănina mâhnirii” – descrie un fenomen binecunoscut oamenilor din lumea întreagă: excesele alimentare din cauze emoţionale. Cum s-ar zice, „e atunci când mănânci de supărare”. Mulţi oameni caută în mâncare consolare pentru durerile sufleteşti, iar germanii au reuşit, iată, să descrie acest fenomen printr-o expresie sintetică, un cuvânt compus cu nuanţe amestecate, tragicomice.
Wabi-sabi
Această expresie este, după afirmaţiile autoarei, derivată din învăţăturile budiste: înţelegerea faptului că suntem trecători şi imperfecţi ne poate ajuta să avem o viaţă împlinită. Expresia japoneză „wabi-sabi” înseamnă a găsi frumuseţe în imperfecţiuni, o accepta existenţa ciclului vieţii şi al morţii, a fi împăcat cu lipsa de desăvârşire a lumii şi a găsi tocmai în ea frumuseţea, într-un sens mai înalt.
Pisan Zapra
Această expresie denumeşte o unitate de măsură. În multe ţări ale lumii există unităţi de măsură specifice, vechi şi adaptate naturii şi culturii locale, foarte pitoreşti şi cam bizare, dacă le comparăm cu riguroasele standarde moderne în materie de măsurare a timpului sau distanţelor. În Grecia, de exemplu, „cât ai fuma o ţigară” serveşte drept unitate de măsură pentru timp sau distanţă (înseamnă cam 7 minute sau aproximativ 500 metri). În Finlanda, cuvântul „poronkusema” înseamnă „distanţa pe care o poate parcurge în tihnă un ren înainte de a simţi nevoia să se odihnească”, iar „pisan zapra” este un termen din limba malaeză care desemnează o unitate de măsură a timpului: „cât ai mânca o banană”.
Kalpa
„Trecerea timpului la scară colosală, cosmică” – cam asta înseamnă cuvântul sanscrit „kalpa”. Pentru a descrie ceva atât de greu de cuprins cu mintea, e într-adevăr util să ai un cuvânt pentru a-l denumi; după cum spune autoarea cărţii, în articolul citat, „odată ce ai un cuvânt pentru un lucru, acesta devine mult mai tangibil, mult mai accesibil.”
Tsundoku
Iarăşi japonezii: au inventat o expresie simplă – „tsundoku” – pentru a descrie un obicei larg răspândit, la ei ca şi la alţii: să cumperi o carte şi să n-o citeşti niciodată; să o laşi, necitită, alături de alte cărţi cumpărate şi necitite. Unii au doar câteva astfel de volume, alţii strâng, în acest fel, sute de cărţi.
Boketto
Încă un cuvânt japonez (aţi remarcat ce talent au japonezii de a descrie trăiri şi fenomene complexe printr-un singur cuvânt sau două, cu mare putere de sinteză?)
În cazul de faţă, au dat un nume chiar şi faptului de a nu face nimic şi de a nu te gândi la nimic. „Boketto” înseamnă a privi în gol, a te uita în depărtare, cu o privire vagă, fără a te gândi la ceva anume. Un fel de visare cu ochii deschişi – poate nici atât, de vreme ce nu visezi la ceva anume, ci doar îţi laşi gândurile să rătăcească.
Dincolo de unicitatea acestor cuvinte, este impresionant cât de des – cât de universal, de fapt -, se regăsesc emoţiile şi situaţiile descrise de ele. Chiar dacă nu avem cu toţii cuvinte care să descrie concis anumite senzaţii complicate ori concepţii vaste despre lume, avem cu toţii acele trăiri, acele obiceiuri, sentimentul trecerii timpului, al existenţei Cosmosului şi al caracterului efemer şi imperfect al vieţii. În mod curios, faptul că unele dintre aceste cuvinte nu se regăsesc în alte limbi nu evidenţiază strict deosebirile dintre noi, ci, dimpotrivă, ne aminteşte cât de asemănători suntem cu toţii.
scrisă de |
sursa: descopera.ro
David Lodge, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori britanici, a declarat, la „Serile FILIT”, un eveniment organizat la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi, că depinde mult de traducătorii săi, că traducerea literară este o artă şi că „umorul lingvistic este dificil de tradus”.
Scriitorul britanic David Lodge s-a întâlnit cu publicul din România miercuri seară, la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (FILIT). Moderatorul evenimentului, care a avut loc în Sala Mare a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”, a fost Codrin Liviu Cuţitaru.
„Unul dintre motivele pentru care am venit în România, pentru că acum nu mai călăoresc atât de mult la conferinţe şi festivaluri unde se vorbesc mai multe limbi, deoarece reprezintă o dificultate pentru mine, este pentru că aici cărţile mele sunt foarte populare şi o întrebare interesantă este de ce este aşa şi sper să găsesc nişte răspunsuri cât stau aici”, a spus scriitorul britanic.
David Lodge a vorbit şi despre traducerile cărţilor sale, spunând că el depinde foarte mult de traducătorii din ţările unde se publică volumele sale, întrucât nu cunoaşte limbile în care acestea apar.
„Dacă punem problema traducerii (…), aceasta este o artă. Eu depind foarte mult de traducătorii mei, eu sunt monolingv şi nu sunt în stare să apreciez valoarea altei limbi. Pot să citesc în franceză şi pot să fac aprecieri sumare despre o traducere în franceză, dar alte limbi chiar nu cunosc. Trebuie să am încredere în traducătorii mei. Cred că umorul este, în parte, cultural, dar umorul lingvistic este, în mod special, dificil de tradus. Multe dintre titlurile cărţilor mele sunt jocuri de cuvinte în limba engleză şi sunt foarte dificil de tradus. Unul dintre ele este romanul «Deaf Sentence» (tradus în limba română «Mort de surd», n.r.), care se referă la sentinţă capitală, şi chiar şi vorbitorii de limba engleză cu un auz bun pot să facă o confuzie între cuvântul deaf (surd, n.r) şi death (moarte, n.r.). Deci, umorul lingvistic este foarte dificil, dacă implică jocuri de cuvinte. Acest roman este plin de greşeli de auz, personajul principal creează jocuri de cuvinte neintenţionate, cum este acest «deaf sentence», pentru că nu aude cuvintele corect, iar traducătorii mei, din câte ştiu eu, au fost foarte inspiraţi în a găsi echivalente în cealaltă limbă. La fel, cred că traducerea în limba română este foarte bine făcută, la fel ca traducerea în franceză”, mai spus scriitorul.
Totodată, David Lodge a spus că într-un roman nu contează numai stilul sau limba, ci şi povestea, asfel încât se poate trece peste „barierele limbilor”, „povestea fiind universală”.
Scriitorul britanic a mai spus că „romanele sunt un amestec din experienţă personală, imaginaţie, fantezie, invenţie, iar romancierul însuşi, uneori, nu poate să facă diferenţa între acestea, uitându-se în urmă. Cred că atunci când cititorii identifică într-o carte un detaliu care ar putea fi autobiografic, cel puţin în romanele mele, nu este aşa, este ceva ce-am inventat sau invers. În cazul romanului «Mort de surd», am recunoscut într-o postfaţă că surzenia personajului principal şi personalitatea tatălui său erau detalii autobiografice. N-are rost să neg asta. Dar sunt unele lucruri despre Desmond (personajul principal al romanului, n.r.) care nu ţin de mine deloc. Cei mai mulţi romancieri ar avea aceeaşi părere”, a mai spus David Lodge.
Întrebat dacă renunţă la aparatul auditiv atunci când scrie, la fel ca personajul din romanul său, acesta a declarat: „Găsesc amplificarea de la tastele computerului iritantă. Cred că unul dintre puţinele avantaje ale surzeniei este că poţi să te decuplezi”.
„Dacă trebuie să fii surd, aceasta este cea mai bună perioadă”, a mai spus scriitorul, făcând referire la tehnologia din vieţile oamenilor.
De asemenea, acesta a spus că, atunci când unul dintre partenerii dintr-un cuplu este surd, se creează o „sursă constantă de tensiune domestică”.
„Oamenii care surzesc tind să nege acest lucru şi continuă să nege pentru mai mult timp. Rudele lor le dau una dintre cărţile mele ca să-i încurajeze. De multe ori cred că romanele nu fac mare lucru, mare bine, dar cred că acesta a făcut’, a completat David Lodge, care a explicat totodată că romanul „Mort de surd” i-a adus popularitate în ţara sa natală.
Scriitorul a mai spus că deficienţa de auz este comică, spre deosebire de orbire, care este tragică. „Surzii din romane sunt comici. E un fel de comedie crudă”, a completat acesta.
În ceea ce priveşte adaptarea cărţilor în filme, scriitorul britanic a spus că i se pare „fascinantă”. „Mi se pare fascinant ca romanele mele să fie adaptate. Ca profesor, am văzut filmul, adeseori, ca o modalitate de analiză a formei narative şi mi s-a părut un exerciţiu bun ca studenţii să citească cartea, să vadă filmul şi să vadă diferenţele dintre ele. Sunt două opere diferite. Este un lucru care îţi poate da satisfacţie dacă îl faci tu însuţi sau dacă îl vezi bine făcut de altcineva. Să vezi o adaptare a romanului tău, pentru că i se dă o altă viaţă, cu un nou public. Ceea ce rezultă este că o idee prinde o viaţă nouă. O simplă replică dintr-un roman poate să capete viaţă şi sens dacă este interpretată de un actor bun”, a spus David Lodge.
„Cred că adaptarea e un act de interpretare, de critică literară, pentru că începi să vezi ce este vital acolo. E o chestiune de a tăia tot timpul şi să te concentrezi la ce este esenţial”, a completat scriitorul.
David Lodge a mai declarat că, deşi s-a spus că romanul va muri odată cu apariţia televiziunii şi a filmelor, acestea se „hrănesc” din cărţi, pentru că de acolo îşi iau material informativ. „Trăim într-o perioadă de schimbări accelerate între literatură şi alte medii. Nimeni nu ştie, de fapt, ce-o să fie în viitor. (…) Fascinaţia romanului este că îţi dă iluzia de a şti cum arată conştiinţa altor oameni, ceea ce în realitate nu putem şti niciodată. Asta cred eu că este o educaţie pentru viaţă”, a mai spus David Lodge.
La evenimentul de miercuri seară, David Lodge a citit fragmente în limba engleză din romanul „Mort de surd”, iar actorul Ionuţ Cornilă a citit textele în limba română.
David Lodge (născut în 1935) este romancier, dramaturg şi scenarist. Lodge a avut parte de o formare academică la Colegiul Universitar din Londra, ulterior obţinând un master şi un doctorat în teoria literaturii. A urmat o carieră universitară la Universitatea din Birmingham, între 1960-1987, după care s-a dedicat în totalitate vocaţiei de scriitor, care avea să îi aducă notorietatea. La succesul literar internaţional al lui David Lodge a avut un rol hotărâtor trilogia campusului universitar, care i-a adus două nominalizări la Booker Prize: „Schimb de dame” (1975), „Ce mică-i lumea!” (1984; Polirom, 2002, 2003, 2011) şi „Meserie!” (1988), potrivit site-ului www.filit-iasi.ro.
O altă temă majoră a lucrărilor lui Lodge este romano-catolicismul, abordată încă de la primul său roman, „The Picturegoers” (1960), inspirat din copilăria autorului. Autorul britanic este cunoscut şi pentru lucrările sale de critică şi teorie literară, în care abordează în principal romanele de factură britanică şi americană.
Alte titluri semnate de Lodge şi traduse în limba română sunt „Gânduri ascunse” (2001), „Terapia” (1995), „Muzeul Britanic s-a dărâmat!” (1965), „Veşti din Paradis” (1991), „Răcane, nu ţi-e bine!” (1962), „Cât să-ntindem coarda?” (1980), „Afară din adăpost” (1970), „Autorul, la rampă!” (2004), „Crudul adevăr” (1999), „Mort de surd” (2008) şi „Bărbatul făcut din bucăţi” (2011).
Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi, care se desfăşoară de miercuri până duminică, este un eveniment finanţat de Consiliul Judeţean Iaşi, prin Muzeul Literaturii Române Iaşi. În total, ediţia din 2014 a FILIT reuneşte peste 300 de invitaţi de seamă ai literaturii mondiale şi române, precum şi traducători, manageri culturali, editori, librari, difuzori de carte, critici şi jurnalişti culturali.
Mai multe informaţii despre FILIT se găsesc pe site-ul festivalului, www.filit-iasi.ro.
de Dorina Calin
sursa: mediafax.ro
Două premii Nobel pentru doi scriitori francezi, la un interval de numai şase ani, iată ceva ce dă de gîndit. Nu, literatura franceză nu este încă „terminată”, aşa cum sunt tentaţi să afirme unii cronicari, în special americani. Iar Franţa va avea ocazia să strălucească din nou în 2017 cînd va fi invitata de onoare a Tîrgului Internaţional de carte de la Frankfurt, cel mai mare din lume.
Revista L’Express consacră un dosar celor mai traduşi scriitori francezi în străinătate, ocazie cu care descoperim cîteva lucruri interesante, unele chiar surprinzătoare. De exemplu faptul că premiile literare franceze, destul de numeroase, iar unele cu un impact enorm pe plan naţional, nu sunt chiar foarte cunoscute dincolo de frontierele Hexagonului, cu excepţia celui mai important dintre ele, Goncourt. Pentru majoritatea editorilor anglo-saxoni, Michel Houellebecq, laureat al Premiului Goncourt în 2010, este cel mai important scriitor francez de la Albert Camus încoace. Notorietatea sa cea mai mare, dacă ar fi să fie evaluată în cărţi vîndute, este vizibilă în Marea Britanie, Germania şi Polonia. Iar romanul său cel mai recent, „Harta şi teritoriul”, a fost tradus în 40 de limbi.
Si alţi scriitori francezi deţinători ai premiului Goncourt au semnat însă contracte importante în străinătate: Pierre Lemaitre, pentru romanul „Au revoir là-haut” (La revedere acolo sus), tradus în 26 de limbi. Marie NDiaye, pentru romanul „Trois femmes puissantes” (Trei femei puternice), tradus în 31 de limbi. Si chiar şi stufosul roman de 640 de pagini al lui Alexis Jenni, „L’art français de la guerre” (Arta franceză a războiului), după ce a avut premiul Goncourt în 2010, a fost tradus în 16 limbi.
Dar marile edituri de pe mapamond, pe fond de criză, caută în special cărţi care să aibă şi dimensiunea divertismentului. De unde succesul lui Romain Puértolas cu cartea sa „Extraordinara călătorie a unui fakir care a rămas blocat într-un dulap Ikea”, roman tradus în 36 de limbi.
Există însă şi scriitori care au un succes mai mic în Franţa, eventual un succes de stimă, dar care vînd masiv în străinătate. Este cazul cu Antoine Laurent cu romanul „Femeia cu carnetul roşu”, vîndut în 10 ţări, sau cu Hélène Grémillon, al cărui roman „Garsoniera” a fost tradus în 14 limbi.
In materie de succese planetare merită menţionat romanul „Eleganţa ariciului”, de Muriel Barbery, tradus în 44 de limbi. Recordul însă, la toate categoriile, rămîne cartea „Micul Prinţ” de Antoine de Saint-Exupéry care se vinde de ani de zile practic pe toate meridianele pămîntului, iar editura Gallimard afişează pentru această carte un palmares de 200 de contracte, ceea ce înseamnă că a fost tradus aproape în toate limbile Pămîntului.
Unul din ultimele mari succese franceze recente este „Adevărul despre afacerea Harry Quebert”, apărut în 2012, scris, în franceză, de Joël Dicker dar într-un stil extrem de… anglo-saxon, cu acţiunea palasată de altfel în Statele Unite. Romanul s-a vîndut în Italia în 400 000 de exemplare iar în Spania în 200 000 de exemplare.
Merită reflectat în acest context la o altă realitate. Statele Unite rămîn, scriu realizatorii dosarului din L’Express, o veritabilă fortăreaţă pentru traduceri. Din totalul publicaţiilor doar 3 la sută sunt traduceri. Americanii preferă deci să-şi citească în special proprii scriitori şi să-şi vadă propriile filme (cu mici excepţii). Editorii francezi consideră însă că în anii viitori vor beneficia de o piaţă importantă în China, în ciuda cenzurii care rǎmîne extrem de prezentǎ în această ţară.
sursa: rfi.ro
În cadrul FILIT a avut loc ieri la Iaşi o importantă dezbatere între 11 traducători cunoscuţi pentru performanţele lor.
Ieri, de la ora 11, la sediul Uniunii Scriitorilor Iaşi, vocile şi umbrele ascunse ale scriitorilor s-au strâns toate la aceeaşi masă. Oamenii care i-au tradus pe Sadoveanu, pe Eliade sau, mai recent, pe Cărtărescu, pe Vosganian sau pe Dan Lungu, oameni ascunşi, în volumele tipărite, în spatele numelor autorilor de pe prima pagină, şi-au povestit greutăţile întâmpinate cu răspândirea slovelor scriitorilor şi poeţilor români în engleză (SUA şi Marea Britanie), în germană, spaniolă, maghiară, poloneză, norvegiană, italiană, suedeză sau poloneză. De la aceştia am aflat că, spre exemplu, SUA exportă foarte multă literatură, dar traduce doar 500 de volume pe an, iar, în general, autorii contemporani sunt mai uşor de propus pentru traduceri la edituri fiindcă pot veni în persoană să îşi prezinte cărţile. Până şi în traducere, dacă volumul propus pentru traducere invocă scandal, legat de persoana autorului sau de subiectul abordat, va fi atractiv pentru edituri, se va vinde mult mai uşor şi în tiraje mult mai mari.
„Încă există graniţe puternice între culturi“
Scriitorul Cassian Maria Spiridon, moderatorul întâlnirii şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi, s-a recomandat a fi directorul revistei „Convorbiri Literare“, povestind că, „Dacă Dumnezeul literaturii române va fi generos, vor mai fi mulţi alţii la conducerea acestei reviste, fiindcă este o revistă care merită şi e nevoie să apară în continuare“. Acesta a predat cuvântul fiecăruia dintre cei 11 traducători prezenţi în sală, care au vorbit, pe scurt, despre motivele care îi îndeamnă să facă aceste lucruri, „pentru că, dacă am face-o pentru bani, ne-am putea apuca de pe acum de altceva“. Ei s-au adresat unei audienţe de aproape 50 de persoane, formată însă în special din profesori universitari şi scriitori, unii cu propriile cărţi în mână, dorind să formeze noi legături, alţii cu întrebări şi cuvinte de mulţumiri pentru munca pe care o fac cei din faţa lor întru diseminarea literaturii române. „Sunt chestiuni profesionale, dar ele nu pot exista fără pasiune. Tot ce facem noi facem din dragoste; dacă am face-o pentru a ne îmbogăţi…“, a adăugat directorul, cedând microfonul profesorului universitar Leonte Ivanov, de la Facultatea de Litere a UAIC, care i-a întrebat pe cei din sală cum hotărăsc ce scriitori traduc. „După eliberare, după 1989, nu mai erau la fel de multe cărţi şi am observat că nu mai sunt graniţe, dar între culturi există graniţe mult mai puternice decât erau înainte“, a explicat Gabriella Koszta, traducătoare din limba maghiară. Georg Aescht susţine că se luptă cu sensul şi cu contextul cultural mai mult decât cu alegerea scriitorului şi găsirea cuvintelor corespunzătoare, susţinând că aceasta din urmă este o problemă mai are decât cea a cerinţelor pieţei. „Am avut o experienţă destul de dilematică, traducându-l pe Rebreanu, Pădurea Spânzuraţilor. Am fost pus în poziţia, în faţa problemei, de a căuta un limbaj compatibil cu limbajul actual german, cu limbajul german al monarhiei austro-ungare şi limba lui Rebreanu, cea autohtonă, situaţie care m-a cam făcut să transpir şi nu ştiu dacă din transpiraţia asta a ieşit şi ceva inspiraţie, dar să vedem.“
„Germana mărşăluieşte, româna dansează“
Întrebaţi care sunt problemele cele mai mari cu care se confruntă atunci când atacă o carte, limba română fiind considerată de cei din sală „una dintre limbile cele mai grele“, traducătorii au început, involuntar, să prezinte o radiografie a dificultăţilor prin care trec aceştia atunci când se apucă de un nou manuscris. În engleză, explică traducătorul, chiar dacă acesta înţelege toate cuvintele folosite de Caragiale şi stă de vorbă cu specialişti în domeniu, este greu de reprodus contextul în care scriitorul român a realizat nuvelele. Marily Le Nir spune că franceza pare mai săracă în cuvinte decât româna, iar spaniola, maghiara şi bulgara nu au dicţionare suficient de bune şi de actuale pentru a realiza traduceri, la ultima lucrându-se mai mult prin intermediul francezei. „Eu sunt apropiată şi de limba turcă, şi de cea română, şi folosesc destul şi Internetul. Ajung acum să mă întreb: cum se traducea înainte de Internet“, a spus Sunia Acmambet, în timp ce Joana Warwas-Kornas crede că norocul este dat de faptul că limba română şi cea suedeză se iubesc „iar eu sunt prinsă în mijlocul lor“.
„Între română şi germană, vorbind din bucătăria mea, este o ceartă permanentă, dar bineînţeles că savurez această diferenţă şi tensiune permanentă. A traduce în germană româna e parcă ai pune o cucoană germană cu tocuri să păşească pe caldarâmul înfundat al Bucureştilor, în pas de defilare. Germana mărşăluieşte în permanenţă în pas de defilare, româna dansează şi ocoleşte gropile“, conchide Georg Aescht, lăsându-i microfonul lui Varujan Vosganian, care a ajuns şi el la întâlnire ca vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România. Ziua FILIT s-a încheiat cu o nouă întâlnire la „Serile FILIT“, cu renumitul regizor mexican Guillermo Arriaga, într-o întâlnire moderată de scriitorul şi jurnalistul Marius Chivu.
AUTOR: Cătălin HOPULELE
sursa: ziaruldeiasi.ro
În a doua zi a Turnirului scriitorilor [Sighişoara 2014], a fost organizată o dezbatere intitulată: Traducătorii – personaje principale sau secundare ale literaturii? Au participat: Ion Cristofor, Helliana Ianculescu, Florina Ilis, Gabriella Koszta, Kőrössi P. József, Anamaria Pop, Varujan Vosganian, personalităţi reunite de aceeaşi încredere că literatura română este exportabilă; traducerea cărţilor din literatura română nu s-ar putea realiza dacă n-ar exista destoinici traducători. Dialogul cultural româno-maghiar realizat cu acest prilej a evidenţiat fapte concrete care au dus la o mai bună cunoaştere a autorilor din România şi Ungaria. Cu acest prilej, Mariana Gorczyca a realizat un interviu cu Gabriella Koszta.
Trebuie să admitem că literatura universală există datorită, în primul rînd, traducătorilor. Fără acest act intermediar de transpunere, de transparenţă, de refacere lingvistică, ce ar fi însemnat Thomas Mann, Dostoievski, Joyce, Faulkner, Borges, Houellebecq, Murakami, Esterházy, Oz şi aşa mai departe? Gabriella Koszta, este traducătoarea care a făcut posibilă cunoaşterea în Ungaria a unor scriitori români precum: Gabriela Adameşteanu, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Florina Ilis, Dan Lungu, Norman Manea şi lista nu este încheiată.
Doamnă Gabriella Koszta, traducătorul mi se pare un personaj ofertant prin lumile de care se lasă bîntuit, dar şi prin asumarea literelor mici cu care îi este trecut numele pe cărţile pe care le-a făcut posibile. Au traducătorii trăsături comune? Fiecărei categorii profesionale i se ataşează etichete: medicii – cinici, profesorii – exigenţi, bancherii – sobri. Ce etichetă am putea lipi traducătorilor, în general?
Sînt de acord că traducătorul poate fi un personaj ofertant. Dar este şi un aventurier care face, cu pasiune, excursii pe terenuri necunoscute. Probabil că toţi traducătorii au motivele lor proprii cînd se apucă de tradus. Aş spune totuşi că majoritatea lor sînt mediatori de cultură.
Milan Kundera ar fi spus că „traducătorii sînt de o mie de ori mai importanţi decît deputaţii din Parlamentul European!“. Cît de permeabile devin mentalităţile cu ajutorul traducerilor literare? În ce măsură cărţile intermediate de traducători pot mişca lumea?
Mentalităţile devin permeabile prin scriitorii buni. Fără scriitori buni, un traducător n-ar avea de lucru, nu şi-ar găsi măsura valorii. Adică, de fapt, scriitorii autentici transportă mentalităţile şi de aceea ar trebui să fie cel puţin la fel de apreciaţi şi plătiţi precum deputaţii din Parlamentul European. Ca traducător, eu sînt doar un cititor atent. Şi îmi convine rolul acesta. În primul rînd, scriitorii sînt martorii unei culturi, ai unei tradiţii, ai unor obiceiuri şi idei în general, ai unor mentalităţi. Totul depinde de ei! De exemplu eu fără Lucian Blaga n-aş fi ştiut nimic despre „spaţiul mioritic“, fără Ion Luca Caragiale sau Mateiu Caragiale, greu aş fi înţeles relaţiile sociale sau mecanismele abordării existenţiale la Porţile Orientului. Viaţa elitei intelectuale bucureştene între cele două războaie mondiale am întîlnit-o în operele lui Camil Petrescu şi Mihail Sebastian. Fără Marin Sorescu sau Mircea Cărtărescu habar n-aveam de magicul care este atît de caracteristic în spiritualitatea românească. Aceşti scriitori sînt foarte originali, în operele lor ei exprimă experienţele şi opiniile lor individuale prin cele mai diferite forme artistice, dar au ceva comun: limba şi cultura română. Pe mine operele lor m-au impresionat cel mai mult şi din cauza lor am devenit o cititoare devotată şi după aceea o traducătoare de literatură română contemporană. Nu ştiu dacă nişte cărţi pot mişca lumea, dar sînt convinsă că ne ajută în cunoaşterea de sine şi în cunoaşterea altora. Cărţile pot, de asemenea, repara prejudicii, pot vindeca, pot stîrni reacţii dintre cele mai diverse.
Ce înseamnă pentru dv., Gabriella Koszta, a traduce?
Pentru mine, a traduce este în primul rînd o pasiune. În cazul meu, traducerea este foarte strîns legată de teatru, de profesia mea originară de actriţă. Traducerea e un fel de actorie serioasă, care are etapele ei, bazate strict pe experienţele mele teatrale; traducînd, încerc să transmit ideile unei cărţi în limba maghiară, şi cu această activitate particip la formarea unei situaţii de dialoguri între scriitorul român şi cititorul maghiar. Cînd citesc o carte trebuie s-o înţeleg cît mai bine în întreaga ei complexitate, trebuie să fiu atrasă, cucerită de textul respectiv, trebuie să mă influenţeze ca să preiau şi să predau respiraţia limbajului original şi în limba-ţintă, adică în limba maghiară, care este foarte diferită de română, atît prin structura ei gramaticală, cît şi prin intonaţie. Mie mi se pare că textul unui roman este ca textul unui rol, care trece prin mine, poposeşte în mintea mea, iar apoi în inima mea se transformă, devine accesibil şi pentru cei care nu ştiu româneşte. Da, traducerea presupune şi interpretare, iar profesia mea iniţială de actriţă, care cere performanţă în transmiterea de emoţie şi mesaj, mi-a fost extrem de utilă. Traducătorul nu traduce doar cuvinte. El face inteligibilă o altă cultură, o altă mentalitate. De aceea este necesar ca traducătorul să cunoască cît mai bine şi mediul limbii-sursă. Traducerea pentru mine este un joc foarte serios, un fel de actorie singuratică, fără exhibiţionism.
Cum a început activitatea de traducător în cazul dv.?
Cu citirea literaturii române. Cred că am avut profesori foarte buni în comuna Sîngeorgiu de Pădure. Din copilărie citesc mult, la început am citit mai ales în limba maghiară. Am terminat liceul şi facultatea în limba mea maternă. N-am ştiut bine româneşte şi, cînd am fost repartizată la Timişoara, am decis că voi învăţa mai bine limba română. Din pură plăcere a lecturii am început să citesc autorii români în original. Dar atunci nu mi-a trecut prin minte că voi ajunge să traduc cîndva. N-avea nici un sens (credeam atunci), fiindcă oricine putea să citească aceste cărţi în original. Am plecat în Ungaria, m-am stabilit acolo şi, după un timp, am descoperit că am adus cu mine şi autorii mei români preferaţi. În Ungaria se ştia foarte puţin despre literatura română. Prima dată am tradus numai cîte un articol, mai ales din domeniul teatrului. După 1989, am lucrat la o editură literară care avea o colecţie din literaturile est-europene, balcanice şi beneluxe. Se numea Kis-Európa, adică Colecţia Europa-Mică. Editura Jelenkor din Pécs era un fel de atelier de literatură contemporană care s-a interesat de literatura universală, dar mai ales de literaturile teritoriilor învecinate cu Ungaria. Am fost solicitată să fac referate despre literatura contemporană română. Cîteodată era mai uşor să traduc cîte un fragment decît să-i explic sau să-i argumentez părerile/opiniile mele despre anumite cărţi. La Editura Jelenkor a apărut Nostalgia şi volumul I din trilogia Orbitor de Mircea Cărtărescu, precum şi Limba păsărilor de Andrei Pleşu. Eu am colaborat la aceste volume ca redactor. Scriitorul şi poetul maghiar László Csiki, bine cunoscut şi în România, cunoştea bine literatura română, pentru Editura Jelenkor traducînd două volume de Cărtărescu. Din nefericire, László Csiki a murit, şi noi am pierdut nu numai un prieten, dar şi un traducător devotat. Doamna Anamaria Pop mi-a propus să traduc, a avut încredere în mine şi m-a ajutat mult, m-a aprovizionat cu cărţi bune şi m-a încurajat. Din plăcere, am tradus romanul Sînt o babă comunistă! de Dan Lungu şi mi-a venit pofta. Am citit Cruciada copiilor de Florina Ilis, mi-a plăcut atît de mult încît imediat am şi început s-o traduc. Am tradus volumul De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu. Traducerile au apărut şi au avut succes.
I-aţi cunoscut personal pe autorii traduşi?
Da. În afară de Norman Manea, cu toate că Întoarcerea huliganului a apărut în 2008, la Editura Alexandra din Ungaria. Înainte i-am cunoscut pe Mircea Dinescu, Mircea Cărtărescu, Dan Lungu, Gheorghe Crăciun. Cînd am tradus Dimineaţa pierdută, am avut prilejul s-o cunosc pe Gabriela Adameşteanu şi, cînd am tradus romanele doamnei Adameşteanu, am fost în legătură permanentă. Pe Florina Ilis am cunoscut-o la Pécs, în oraşul meu din Ungaria, unde ea avea o bursă in cadrul programului „Capitală europeană 2010“. Cu scriitorii ne vedeam des, cu prilejul celor mai diferite evenimente literare la Budapesta, la Frankfurt sau la Bucureşti. Cu revista Observator cultural, ca traducător, am o relaţie foarte bună şi fructuoasă, în revistă au apărut cei mai buni scriitori maghiari în traducere română, ceea ce înseamnă că este o curiozitate reciprocă. Nu demult, la recomandarea doamnei Carmen Muşat, am terminat traducerea unui roman, care îmi este foarte drag, este vorba despre Medgidia, oraşul de apoi de Cristian Teodorescu.
I-am auzit pe alţi traducători spunînd că Norman Manea este ceva mai greu de tradus, o adevărată provocare. Pentru dv., cum este să îl traduci pe Norman Manea şi cum l-aţi ales?
Da, este destul de greu de tradus, după părerea mea, din două motive: primul – Norman Manea trăieşte într-o relaţie foarte strînsă şi familiară cu limba, şi în emigraţie „locuieşte“ în limba română, care îi aparţine ca o casă de melc. Al doilea – în centrul acestei case de melc, purtată mereu pe spinarea lui, locul principal îl ocupă Cartea, cu literă mare, adică literaturile universală şi română, la care se referă de mai multe ori, şi de aceea textele lui Norman Manea sînt pline de aluzii literare, care necesită o citire mai atentă pentru a descifra aluziile. Dar revelaţia merită această concentrare. Cititorul devine partenerul scriitorului într-un discurs cultural-literar-artistic.
Sînteţi o persoană familiarizată şi cu literatura română, şi cu literatura maghiară, două literaturi care se fac în limbi de circulaţie restrînsă în lume. Nu aparţin, ca să zicem aşa, marilor culturi. Ce le apropie, ce le distanţează?
Nu mă îngrijorează faptul că literaturile noastre se fac în limbi de circulaţie restrînsă în lume. Ivo Andrić, de exemplu, şi-a scris capodopera în limba sîrbo-croată şi a obţinut Premiul Nobel! Oricum, lumea cărţilor în general – şi din ce în ce mai mult – aparţine unui tărîm mai restrîns. Insula minorităţilor cititori. Dar eu cred că actul literar de caliate, nivelul artistic apropie de cele mai mari culturi şi operele scrise în limba română sau maghiară sau slovenă. Caracteristicile locale nu sînt neapărat dezavantajoase dacă sînt însoţite de talent, umanism şi inteligenţă.
Ultima întrebare se suprapune peste curiozitatea lui Ingemar Nilsson, moderatorul unui seminar desfăşurat la Göteborg, la Bok&Bibliotek, în această toamnă, cînd România a fost invitat de onoare: în ce măsură intrarea României în Comunitatea Europeană a influenţat literatura? Dar în cazul Ungariei?
Nu ştiu dacă acest fapt în sine a influenţat literaturile noastre sau nu. Nu cred că a influenţat felul de a scrie. Dar a adus altceva, permeabilitatea frontierelor, deplasările fără vize, călătoriile, participarea la programe comune est-vest, posibilitatea de a candida la diferite burse europene, prezenţa mult mai substanţială la tîrgurile de carte, cuprinderea în evenimente internaţionale.
Şi acum, la final, doar o curiozitate: dacă s-ar juca o piesă de teatru, iar protagonistul ar fi, ca în teatrul expresionist, o persoană cu un nume generic, Traducătorul, care ar putea fi ultima lui replică rostită pe scenă?
Protagonistul meu ar veni cu o ghicitoare: „Ce credeţi, cine sînt eu: un suflet cu două trupuri sau un trup cu două suflete?…“
fotografie: nyugatijelen.com
Literatura română tradusă în Spania este din ce în ce mai cunoscută, iar acest lucru începe să se reflecte în tot mai multe premii pentru traduceri acordate traducătorilor care se ocupă de cărţi româneşti. Nu cu mult timp în urmă traducătoarea Marian Ochoa de Eribe a primit premiul pentru cea mai bună traducere a anului 2012 pentru cartea „Nostalgia” de Mircea Cărtărescu, publicată la Editura Impedimenta, din partea unui grup foarte influent de scriitori şi critici, autori ai blogului Estado critico (www.criticoestado.es).
În motivaţia jurului care a acordat acest premiu se vorbeşte despre „recunoaşterea muncii complexe de a reproduce în spaniolă expresivitatea prozei scriitorului român, caracterizată prin lexicul bogat şi exuberanţa sintaxei, varianta spaniolă fiind în acelaşi timp extraordinar de naturală şi apropiată cititorului spaniol” De asemenea, cartea lui Mircea Cărtărescu a fost finalistă la premiul pentru cea mai bună carte străină oferit de un alt blog important, La tormenta en un vaso (http://latormentaenunvaso.blogspot.com.es/).
Un alt premiu important, de data aceasta pentru limba catalană, a fost acordat traducerii realizate de Xavier Montoliu şi Corina Oproae a unei antologii de poezie de Marin Sorescu, „Per entre els dies”, publicată la Editura Lleonard Muntaner, în ediţie bilingvă româno-catalană. „Premiul pentru cea mai bună traducere Rafael Jaume”, primit pe 5 aprilie de Xavier Montoliu şi Corina Oproae, este acordat de Asociaţia Scriitorilor Catalani, informeaza ICR Madrid.
Pe 2 aprilie, Universitatatea Autonoma din Barcelona a acordat premiile pentru traduceri pentru anul 2013, în urma deliberărilor unui juriu format din profesori universitari şi specialişti, premiile fiind unele dintre cele mai prestigioase acordate în Spania. În secţiunea dedicată traducerilor, se acordă două premii, unul pentru o traducere în catalană, celălalt, pentru una în spaniolă. Pentru traducerea în spaniolă, anul acesta premiul a fost acordat traducerii realizate de scriitoarea şi traducătoarea Juana Salabert, din limba franceză, a cărţii autorului român Marius Daniel Popescu, „Simfonia lupului”. Scriitorul a fost de curînd invitat de ICR Madrid în Spania.
Traducătorul este al doilea scriitor al cărții, este mâna invizibilă care rescrie o operă pe limba ta, sau, așa cum spune Ileana Pop, „un borcan în care cineva varsă ceva și, după, eu vărs în borcanul altcuiva… un pod de trecere..
Sunt invizibili dar semnificativi, iar Ileana Pop, traducătoare literară din română şi spaniolă în limba italiană, chiar dacă este o explozie de energie și de personalitate, explică cum un traducător trebuie să renunțe la orgoliu și la vocea proprie.
Am profitat de prezența ei la FILIT pentru a-mi satisface curiozitățile de cititor în legătură cu traducerile. Din interviul de mai jos puteți afla care sunt cele mai dificile momente ca traducător, cât durează o traducere, ce scriitori sunt greu de tradus și alte detalii despre această meserie.
Andreea Chebac: Aveți un nume românesc chiar dacă veniți din Italia. Ne puteți spune povestea?
Ileana Pop: Părinții mei sunt români, dar eu am crescut în Italia. N-am trăit în România decât foarte scurt timp, iar româna am învățat-o de la mama mea pentru că se vorbea în casă.
AC: Știu că ați trăit în mai multe țări și cunoașteți mai mute limbi, dar care este limba dumneavoastră intimă, cea în care vorbiți cu dumneavoastră însevă?
IP: Italiana. Într-adevăr, am trăit în mai multe țări: m-am născut în Germania, mi-am petrecut o parte din copilărie în România, apoi majoritatea vieții mele în Italia, până în 2005, când m-am mutat în Spania; acolo am trăit 8 ani, m-am căsătorit, pe urmă m-am mutat cu soțul meu în Anglia. Așa că vorbesc cel puțin trei limbi diferite în fiecare zi…
AC: Ce spațiu ocupă limba română între toate aceste limbi pe care le cunoașteți?
IP: E foarte greu de explicat… Româna vine dintr-un gol pe care l-am simțit foarte prezent în viața mea. Când eram copil cred că am fost cumva traumatizată de mutarea în Italia și nu voiam să vorbesc românește. Am învățat să scriu în română foarte târziu, și să citesc și mai târziu, dar cumva româna a făcut mereu parte din viața mea. Am redescoperit-o de foarte puțini ani, iar acum chiar o iubesc.
M-am integrat foarte bine în comunitatea italiană și mă simt italiancă 100%, dar știu că e ceva care mă face diferită față de ceilalți și asta este limba română. În ultimii 6-7 ani de zile, de când lucrez cu limba română, mi-am adus aminte prin cărți de foarte multe lucruri pe care le-am trăit în copilărie. Gustul unei vafe, când scriam pe jos cu cărămidă în loc de cretă… chestii de genul ăsta, pe care le-am regăsit în cărți și m-au ajutat să scot România din golul acela despre care spuneam. Româna, acum a devenit atuul meu, nu mai este povara mea.
AC: Cum vi se pare festivalul și ce așteptări aveți de la el?
IP: Mă bucur foarte mult că s-a găsit acest titlu: Festivalul de Literatură și Traducere. Mi se pare foarte frumos din partea organizatorilor că s-au gândit că în spatele cărților, de fapt suntem și noi, traducătorii. Am vorbit de foarte multe ori cu organizatorii – cu Dan Lungu și cu Lucian Dan Teodorovici – cum ar fi dacă s-ar face un festival, care ar fi ideea lui, ce bine ar fi dacă… și așa mai departe, și în sfârșit s-a făcut. Deci, aveam așteptări foarte înalte și au fost împlinite.
AC: Ați spus un lucru: este foarte frumos că organizatorii acestui festival s-au gândit și la traducători. Se simt traducătorii ignorați de către cititori?
IP: Pur și simplu e o faptă reală că cititorul mediu nu se gândește că există o persoană care traduce fiecare pagină, fiecare frază, fiecare literă, că o carte este scrisă fizic de către cineva care nu este autorul. Dar cred că un traducător nu poate fi un bun traducător dacă are un egou artistic forte mare, el trebuie să fie umil.
În principiu n-ar trebui să ne deranjeze această ignorare din partea cititorilor. Ceea ce mă deranjează este invizibilitatea traducătorului în societate. De exemplu, atunci când se predă o anumită carte la școală, ar fi frumos ca profesorul să le atragă atenția elevilor asupra persoanei care a tradus-o, asupra faptului că există cineva care mediază între limba originală și momentul în care ei regăsesc povestea pe pagină. Sunt sigură că dacă lucrurile n-ar sta așa, am fi mai bine plătiți, am fi pur și simplu mai luați în considerare. Dar de asta suntem aici, și să sperăm că FILIT-ul va avea efect.
AC: Una dintre problemele traducătorilor în România este aceea că sunt foarte prost plătiți. Se întâmplă asta și în afara țării?
IP: Da, dar se schimbă situația de la țară la țară. Într-adevăr în România mi se pare că traducătorii literari sunt foarte prost plătiți. De pildă, în Țările Scandinave și în Franța traducătorii sunt foarte bine plătiți. Italia e undeva la mijloc. În orice caz, nu este niciodată deajuns. Este atâta muncă și ai nevoie de atâta concentrare la tradus încât 2-3 euro pe pagină – adică pe oră sau pe jumătate de oră – e cam puțin plătit.
AC: Cât durează în medie traducerea unei cărți?
IP: Depinde de carte, sunt unele cărți care curg pur și simplu. Găsești primul cuvânt și de-acolo se scriu singure – atunci traduc și câte 10 pagini pe zi. Altele sunt mult mai grele. Cartea cu care m-am luptat eu cel mai mult a fost Sexagenara și tânărul a Norei Iuga pentru că n-are un gol, e un stream of consciousness puternic, continuu. Acolo am stat și câte 2-3 zile pe pagină.
Pentru mine problema sunt primele 50-60 de pagini, până găsesc vocea potrivită. După ce am găsit vocea și cheia aceea care îmi deschide cartea, de-acolo îmi spune ea cum vrea să fie tradusă. La început e o mediere în care trebuie să te cunoști cu ea și să-ți spună ea cum trebuie tradusă și citită.
AC: Câte cărți puteți traduce pe an?
IP: Un traducător profesionist, care trăiește din asta, poate să traducă între 5 și 10 cărți pe an. Tocmai pentru că nu sunt toate Nora Iuga :).
AC: Care este munca dinaintea traducerii? Cât vă documentați înainte?
IP: Eu mă documentez înainte pentru că 99% dintre cărțile pe care le-am tradus, le-am propus eu, deci știam exact despre ce era vorba, cine le-a scris, cum le-a scris, cunoșteam personal autorul etc. Dar mă documentez și pe parcurs pentru că sunt anumite lucruri pe care nu le vezi de la început, îți dai seama abia când ai ajuns la o anumită expresie că te trimite la formule chimice sau mai știu eu ce. Bine că avem Internetul care ne ajută.
AC: Despre autor vă documentați?
IP: De obicei știu totul despre autor înainte de a traduce, cel puțin tot ce-a publicat și biografia lui și încerc să vorbesc cu el dacă se poate. Din fericire am tradus numai autori vii.
AC: Ați încercat și altfel de traduceri pe lângă cele literare?
IP: Da, am tradus mai multe lucruri și traduc și acum. Din păcate, cu tarifele care sunt, îmi este imposibil să trăiesc numai din traduceri literare pentru că celelalte se plătesc cu cel puțin 30-40% în plus. Pentru mine astfel de traduceri sunt mult mai grele. Prefer să-mi bat capul două zile cu o glumă sau o rimă decât cu o mașină de spălat rufe.
AC:Vă mai amintiți un alt text greu de tradus?
IP: Da, o mare piatră de încercare a fost atunci când am tradus un descântec care mi-a luat o săptămână bună. Nu pare foarte greu când îl citești, curge foarte bine, și tocmai asta este problema, că trebuie să curgă la fel de bine și tradus. Problema înțelesului nu este foarte grea, greu este să redai în limba ta ceva care să creeze asupra cititorului aceeași senzație.
AC: Am un citat dintr-un alt interviu în care spuneați așa: „munca traducătorului este în primul rând una a compromisului.” Îmi puteți explica?
IP: Da, și e foarte dureros. Există momente în care pur și simplu ai impresia că în limba ta nu există ceva care să corespundă 100% cu ceea ce este scris în original, nu numai ca și cuvinte, dar și ca emoții, ca senzații. Și de aceea este important să faci compromisuri uneori și să alegi la ce să renunți: la efectul pe care i-l creează cititorului, la cuvinte, la un anumit joc de cuvinte, la mai știu eu ce background. Compromisul este să alegi ce te doare cât mai puțin pentru că tu știi exact că n-ai comunicat 100% din text.
De exemplu, ieri la un eveniment s-a vorbit de Creangă. Creangă bineînțeles că se poate traduce, dar se pierde din el, ar fi alt compromis. Probabil adevăratul Creangă este cel de care numai noi, cei care citim în română, putem să ne bucurăm 100%.
AC: Ce face o traducere să fie bună?
IP: O traducere este bună atunci când creează asupra cititorului același efect care a fost gândit să-l creeze asupra publicului original. Sau, dacă nu este același, cel puțin de aceeași intensitate.
AC: Este greu să te faci cunoscut ca traducător și să primești traduceri importante?
IP: Asta cred că depinde de țară. În Italia din fericire, sau nu, suntem puțini traducători din limba română și dacă o editură are nevoie de o traducere din română nu e mare concurență. Pe de altă parte, dacă am fi mai mulți, probabil am colabora mai mult. Dacă este dificil să te faci cunoscut? Da. Eu când traduc din română, propun și cărțile, deci trebuie să te apropii de editura potrivită, cu cartea potrivită tradusă într-un fel potrivit – să le placă. Este greu în orice caz.
AC: Cum ați caracteriza limba română în trei cuvinte?
IP: Grea, întâi și-ntâi. Eu admir foarte mult persoanele care au decis s-o învețe de la zero. Este bogată, este foarte bogată – cuvintele acelea cu dublă etimologie mi se par fascinante – și caldă – pentru că reprezintă o parte din familia mea, din casa mea, o parte din mine de fapt.
Scris de Andreea Chebac
sursa: bookblog.ro
|
|
|
Statutul de membru EMT este acordat pe o perioadă de cinci ani de la data publicării rezultatelor. Direcția Generală Traduceri va monitoriza permanent membrii rețelei și va efectua o evaluare intermediară a acestora. Consiliul EMT va analiza eventualele cazuri în care există îndoieli cu privire la continuitatea calității de membru a programelor de masterat. |
,,E ușor să traduci un cuvânt dintr-o limbă, în alta” am auzit spunându-se de multe ori, de parcă era vorba despre cum se vând semințele la colț. O fi, nu zic ba, și chiar dacă am tradus câteva povestiri SF și un roman fantasy, nu pot spune că le știu pe toate. Însă un lucru e sigur: a afirma că ,,tree” înseamnă ,,copac” și a vorbi despre culorile lui, forma frunzei, numărul de noduri și textura scoarței, plus a-i găsi denumirea românească populară, când uneori nu dai decât de cea științifică, și toate astea într-o frază dichisită, sunt discuții complet diferite.
În mintea mea, traducerile s-au legat întotdeauna de literatură. A fost o perioadă lungă de timp când nici nu m-am gândit că și certificatele de naștere, de deces, contractele, diplomele de tot felul și alte acte pot fi și ele traduse. Vă dați seama ce șoc am suferit, când în prima zi de probă pentru primul meu job adevărat, de proaspăt absolvent, mi s-a dat să traduc fișa tehnică a unei mașini și să calculez sume cu sau fără TVA, aferente serviciilor prestate de respectiva firmă. Nu m-au mai sunat, dar nici că am plâns după ei.
De atunci, însă, lucrurile s-au întors în favoarea mea și am început să trudesc în câmpul literelor, într-un mod care, fără să știu, avea să-mi dea satisfacții și să-mi ofere gura de aer proaspăt, pe care o căutam. Mai am o grămadă de învățat, căci nu e o activitate pe care să o deprinzi într-o zi pentru întreaga viața, ci o continuă provocare, un joc cu limba (atât sursă, cât și țintă), cu sensuri și stiluri. A traduce un text literar înseamnă și a înțelege că numărul de cuvinte din engleză nu trebuie să fie echivalent cu cel din română, că prin munca ta dai naștere unei noi creații ce-ți poartă amprenta, fără a o știrbi pe a autorului, și să știi, mai presus de orice, pentru cine scrii. Nu e suficient să cunoști doar o limbă străină, fără a percepe diversele nuanțe, fără a reuși să alegi forma cea mai potrivită de a exprima o idee în română. Traducerile literare sunt, spre deosebire de cele tehnice, procese extrem de migăloase și care solicită din partea ta să conștientizezi că realitățile acelei culturi, conceptele vor trebui să-și găsească o formă de expresie cât mai adecvată, cât mai naturală în limba țintă și că uneori se pierd sau se modifică. De asemenea, a trece de la poezie la SF, de exemplu, e un salt uriaș, ce trebuie făcut în timp. Ia-ți timp și acomodează-te cu fiecare gen, informează-te despre autorul din care trebuie să traduci și scrierile sale și acordă-ți o perioadă în care să citești, dacă nu tot originalul (pentru că de cele mai multe ori nu e timp), măcar câteva pagini. Pune-te la punct cu diverșii termeni de argou, intră în atmosfera cărții și în pielea personajelor. Toate acestea sunt trucuri și pași pe care i-am învățat cu fiecare proiect.
A lua contact cu oamenii potriviți, la momentul potrivit s-a dovedit a fi pentru mine rezultatul unor circumstanțe favorabile. Din păcate, ca și în alte domenii, și aici se practică tehnica reciclării. Și nu, nu mă refer la acei traducători talentați, ale căror nume le vedem de atâtea ori doar pe pagina a treia (din păcate) a cărților favorite, și care, în fond, trebuie să fie în continuare valorificați, ci la politica închisă a editurilor, ce mult prea rar recrutează din afara lor potențiali colaboratori. Dacă în străinătate există o mai mare deschidere, în România stăm încă destul de prost la acest capitol. Dacă te paște însă gândul, încearcă varianta candidaturii spontane. Un CV, o scrisoare de intenție și un text trimise la momentul oportun îți pot deschide uși.
Totuși, pe cât de frumoasă e meseria, pe atât de mari sunt dezamăgirile dacă ți-ai pus cumva în cap să trăiești doar din așa ceva. Nu te aștepta să plouă cu bani. Nu toarnă, ci picură și sunt și perioade mari de secetă. Sunt cazuri mult prea mediatizate ca să le mai amintesc aici. Realitatea este că în România suferim de pe urma unei decăderi a tot ce înseamnă studii filologice și, implicit a activităților de acest fel. Dacă într-un top recent, facultățile de litere sunt primele dintre cele mai ,,inutile” specializări, de ce să ne mire că de-abia ne târâm când e vorba de plata traducătorilor, de vânzări de carte ș.a.m.d.?
Cu un efort mai mare sau mai mic, la sfârșit rămâne totuși senzația că nu doar ai tradus un roman, o povestire, o poezie, ci că ai scris chiar tu una. Cu câte eforturi, nopți nedormite și timp petrecut răscolind dicționare, internet și cărți, dând telefon pe la rude și prieteni în căutare vreunui termen popular sau arhaic ce dă bine în text, numai tu vei ști. Se vor găsi destui cârcotași care să te tragă de urechi, dar și oameni dispuși să te ajute și să te îndrume. Dacă ești, ca și mine, la început de drum, ascultă glasul experienței lor, experimentează, acceptă provocări, fă compromisuri când e necesar și, nu în ultimul rând, scrie cu drag.
Scris de Oana Chitu
sursa: bookblog.ro
There are at least 250,000 words in the English language. However, to think that English – or any language – could hold enough expression to convey the entirety of the human experience is as arrogant of an assumption as it is naive.
HERE ARE A FEW examples of instances where other languages have found the right word and English simply falls speechless.
1. Toska
Russian – Vladmir Nabokov describes it best: “No single word in English renders all the shades of toska. At its deepest and most painful, it is a sensation of great spiritual anguish, often without any specific cause. At less morbid levels it is a dull ache of the soul, a longing with nothing to long for, a sick pining, a vague restlessness, mental throes, yearning. In particular cases it may be the desire for somebody of something specific, nostalgia, love-sickness. At the lowest level it grades into ennui, boredom.”
2. Mamihlapinatapei
Yagan (indigenous language of Tierra del Fuego) – “the wordless, yet meaningful look shared by two people who both desire to initiate something but are both reluctant to start” (Altalang.com)
3. Jayus
Indonesian – “A joke so poorly told and so unfunny that one cannot help but laugh” (Altalang.com)
4. Iktsuarpok
Inuit – “To go outside to check if anyone is coming.” (Altalang.com)
5. Litost
Czech – Milan Kundera, author of The Unbearable Lightness of Being, remarked that “As for the meaning of this word, I have looked in vain in other languages for an equivalent, though I find it difficult to imagine how anyone can understand the human soul without it.” The closest definition is a state of agony and torment created by the sudden sight of one’s own misery.
6. Kyoikumama
Japanese – “A mother who relentlessly pushes her children toward academic achievement” (Altalang.com)
7. Tartle
Scottish – The act of hestitating while introducing someone because you’ve forgotten their name. (Altalang.com)
8. Ilunga
Tshiluba (Southwest Congo) – A word famous for its untranslatability, most professional translators pinpoint it as the stature of a person “who is ready to forgive and forget any first abuse, tolerate it the second time, but never forgive nor tolerate on the third offense.” (Altalang.com)
9. Prozvonit
Czech – This word means to call a mobile phone and let it ring once so that the other person will call back, saving the first caller money. In Spanish, the phrase for this is “Dar un toque,” or, “To give a touch.” (Altalang.com)
10. Cafuné
Brazilian Portuguese – “The act of tenderly running one’s fingers through someone’s hair.” (Altalang.com)
11. Schadenfreude
German – Quite famous for its meaning that somehow other languages neglected to recognize, this refers to the feeling of pleasure derived by seeing another’s misfortune. I guess “America’s Funniest Moments of Schadenfreude” just didn’t have the same ring to it.
12. Torschlusspanik
German – Translated literally, this word means “gate-closing panic,” but its contextual meaning refers to “the fear of diminishing opportunities as one ages.” (Altalang.com)
13. Wabi-Sabi
Japanese – Much has been written on this Japanese concept, but in a sentence, one might be able to understand it as “a way of living that focuses on finding beauty within the imperfections of life and accepting peacefully the natural cycle of growth and decay.” (Altalang.com)
14. Dépaysement
French – The feeling that comes from not being in one’s home country.
15. Tingo
Pascuense (Easter Island) – Hopefully this isn’t a word you’d need often: “the act of taking objects one desires from the house of a friend by gradually borrowing all of them.” (Altalang.com)
16. Hyggelig
Danish – Its “literal” translation into English gives connotations of a warm, friendly, cozy demeanor, but it’s unlikely that these words truly capture the essence of a hyggelig; it’s likely something that must be experienced to be known. I think of good friends, cold beer, and a warm fire. (Altalang.com)
17. L’appel du vide
French – “The call of the void” is this French expression’s literal translation, but more significantly it’s used to describe the instinctive urge to jump from high places.
18. Ya’aburnee
Arabic – Both morbid and beautiful at once, this incantatory word means “You bury me,” a declaration of one’s hope that they’ll die before another person because of how difficult it would be to live without them.
19. Duende
Spanish – While originally used to describe a mythical, spritelike entity that possesses humans and creates the feeling of awe of one’s surroundings in nature, its meaning has transitioned into referring to “the mysterious power that a work of art has to deeply move a person.” There’s actually a nightclub in the town of La Linea de la Concepcion, where I teach, named after this word. (Altalang.com)
20. Saudade
Portuguese – One of the most beautiful of all words, translatable or not, this word “refers to the feeling of longing for something or someone that you love and which is lost.” Fado music, a type of mournful singing, relates to saudade. (Altalang.com)
For myself, the hardest part about learning a new language isn’t so much getting acquainted with the translations of vocabulary and different grammatical forms and bases, but developing an inner reflex that responds to words’ texture, not their translated “ingredients”. When you hear the word “criminal” you don’t think of “one who commits acts outside the law,” but rather the feeling and mental imagery that comes with that word.
Thus these words, while standing out due to our inability to find an equivalent word in out own language, should not be appreciated for our own words that we try to use to describe them, but for their own taste and texture. Understanding these words should be like eating the best slab of smoked barbequeued ribs: the enjoyment doesn’t come from knowing what the cook put in the sauce or the seasoning, but from the full experience that can only be created by time and emotion.
By Jason Wire
sursa: matador network
Comisia Europeana propune reducerea birocratiei pentru cetateni si intreprinderi prin eliminarea stampilei apostila si a unei serii de cerinte administrative obscure pentru legalizarea documentelor oficiale ale persoanelor care locuiesc si lucreaza in alte state membre, informeaza Reprezentanta CE in Romania. Douasprezece categorii de documente oficiale ar fi exceptate automat de la formalitati precum „apostilare” si „legalizare”.
Potrivit Comisiei Europene, simplificarea se va aplica in cazul documentelor oficiale privind numele, casatoria si parteneriatul inregistrat, nasterea, filiatia, adoptia, decesul, resedinta, cetatenia si nationalitatea, bunurile imobiliare, statutul juridic si reprezentarea unei societati sau intreprinderi, drepturile de proprietate intelectuala sau documentele care atesta lipsa cazierului judiciar.
„Comisia Europeana propune reducerea birocratiei pentru cetateni si intreprinderi, eliminand rutina birocratica de aprobare necesara in prezent pentru recunoasterea autenticitatii in alt stat membru al UE a documentelor oficiale precum certificatul de nastere”, se arata in comunicatul Comisiei.
„De fiecare data cand treceti frontiera, nu trebuie ca Ministerul de Externe sa confirme ca pasaportul dumneavoastra este intr-adevar un pasaport – de ce ar trebui sa se procedeze asa pentru un certificat de nastere?”, a declarat vicepresedintele Viviane Reding, comisarul UE pentru justitie, citat de comunicatul de presa.
„Atunci cand va mutati in strainatate, indeplinirea acestor formalitati costisitoare pentru a stabili ca certificatul dumneavoastra de nastere este intr-adevar un certificat de nastere sau doar pentru a putea utiliza certificatul unei intreprinderi creeaza inconveniente de ordin birocratic. Am auzit nenumarate relatari despre dificultatile intampinate in indeplinirea acestor cerinte greu de inteles. Astazi, Comisia actioneaza pentru a simplifica vietile oamenilor si ale intreprinderilor atunci cand isi exercita dreptul la libera circulatie in UE”, a mai declarat comisarul european.
http://ec.europa.eu/avservices/player/streaming.cfm?sid=228088&type=ebsvod
VIDEO Comisia Europeana propune eliminarea stampilei apostila si a formalitatilor de legalizare pentru 12 categorii de documente oficiale
„Comisia Europeana propune reducerea birocratiei pentru cetateni si intreprinderi, eliminand rutina birocratica de aprobare necesara in prezent pentru recunoasterea autenticitatii in alt stat membru al UE a documentelor oficiale precum certificatul de nastere”, se arata in comunicatul Comisiei.
„De fiecare data cand treceti frontiera, nu trebuie ca Ministerul de Externe sa confirme ca pasaportul dumneavoastra este intr-adevar un pasaport – de ce ar trebui sa se procedeze asa pentru un certificat de nastere?”, a declarat vicepresedintele Viviane Reding, comisarul UE pentru justitie, citat de comunicatul de presa.
„Atunci cand va mutati in strainatate, indeplinirea acestor formalitati costisitoare pentru a stabili ca certificatul dumneavoastra de nastere este intr-adevar un certificat de nastere sau doar pentru a putea utiliza certificatul unei intreprinderi creeaza inconveniente de ordin birocratic. Am auzit nenumarate relatari despre dificultatile intampinate in indeplinirea acestor cerinte greu de inteles. Astazi, Comisia actioneaza pentru a simplifica vietile oamenilor si ale intreprinderilor atunci cand isi exercita dreptul la libera circulatie in UE”, a mai declarat comisarul european.
In acest context, CE propune „eliminarea stampilei apostila si a unei serii de cerinte administrative obscure pentru legalizarea documentelor oficiale ale persoanelor care locuiesc si lucreaza in alte state membre”.
Conform propunerilor Comisiei, cetatenii si intreprinderile nu vor mai trebui sa prezinte versiuni „legalizate” costisitoare sau traduceri „autentificate” ale documentelor oficiale atunci cand, de exemplu, inregistreaza o casa sau o societate, cand se casatoresc sau cand solicita o carte de rezidenta.
In cazul adoptarii propunerii, cele douasprezece categorii de documente oficiale ar fi exceptate automat de la formalitati precum „apostilare” si „legalizare” – impuse, in prezent, pentru aproximativ 1,4 milioane de documente in cadrul UE pe an.
CE arata ca eliminarea acestor cerinte va insemna economii de pana la 330 de milioane de euro pentru cetateni si intreprinderi, fara a pune la socoteala timpul economisit si inconvenientele evitate.
Noile norme nu vor avea niciun impact asupra recunoasterii continutului sau a efectelor documentelor in cauza ci vor contribui doar la dovedirea autenticitatii documentului oficial, de exemplu dovedirea autenticitatii unei semnaturi, si a calitatii titularului functiei publice care semneaza documentul. Acest demers va trebui acceptat reciproc de catre statele membre, fara alte cerinte de certificare suplimentare, arata CE.
Potrivit comunicatului de presa, Comisia propune, de asemenea, un instrument de simplificare suplimentara: formulare standardizate multilingve facultative in toate limbile oficiale ale UE pe care cetatenii si intreprinderile le-ar putea solicita in locul si in aceleasi conditii aplicabile documentelor oficiale nationale cu privire la nastere, deces, casatorie, parteneriat inregistrat, precum si statutul juridic si reprezentarea unei societati sau a unei alte intreprinderi.
Noile formulare ar contribui, in special, la economisirea costurilor cu traducerea, dat fiind ca atractivitatea unei astfel de optiuni deriva din faptul ca cetatenii si intreprinderile nu mai trebuie sa se preocupe de traduceri. Formatul acestor formulare are la baza conventii internationale specifice2.
Propunerea mai prevede si garantii impotriva fraudei. In cazul in care o autoritate nationala are motive intemeiate sa puna la indoiala un anumit document, statele membre vor putea verifica autenticitatea documentului cu autoritatile emitente, prin intermediul Sistemului de informare al pietei interne (IMI) existent.
Potrivit CE, noile norme vor simplifica formalitatile prin:
Pentru a dobandi statutul de act legislativ, regulamentul propus trebuie sa fie adoptat de Parlamentul European si de Consiliul de Ministri, prin „procedura legislativa ordinara” (codecizie).
Comisia Europeana anunta, totodata, ca pe 8 mai 2013, in contextul anului 2013 desemnat ca An European al Cetatenilor, va publica un al doilea raport privind cetatenia UE, in care va evidentia 12 noi actiuni concrete pentru solutionarea problemelor ramase cu care cetatenii UE se confrunta inca atunci cand isi exercita dreptul la libera circulatie.
Dragi prieteni ai Agriculturii Sustenabile,Publicat de man
Lucrări fundamentale pentru diverse domenii de activitate, apărute recent în Europa, vor fi traduse şi în limba română de către profesorii universitari de la Craiova. Universitatea şi-a deschis de patru luni un centru de traduceri – „Translatio“. Cărţile publicate vor fi distribuite în librăriile din ţară şi vor fi expuse la târguri de specialitate din Occident.
Volumele traduse în limba română vor fi tipărite sub sigla editurii Universitaria din Craiova, care până acum era folosită mai mult pentru cursuri.
„Ideea de a face acest centru de traduceri a aparţinut rectorului universităţii şi a venit din dorinţa de a consolida poziţia editurii Universitaria din Craiova, care până acum era cumva rezervată publicării de cursuri universitare. A propus o serie nouă de traduceri, cărţi de ultimă oră, din 2012, de mare interes public. În prima fază, s-a făcut o selecţie şi o achiziţie de carte în franceză şi engleză, care a fost repartizată traducătorilor, profesori universitari, care sunt plătiţi la pagină pentru această muncă. Se vor face traduceri şi din spaniolă şi germană“, a precizat prof.univ.dr. Cristiana Teodorescu, prorector al Departamentului de Relaţii Internaţionale şi Imagine Academică. Deşi sunt numai câteva luni de când se lucrează la traduceri, două volume au şi văzut lumina tiparului: „Statul de drept“ al lui Jaques Chevallier şi „Democraţia post-totalitară“ de Jean Pierre Le Goff. Conducerea Universităţii din Craiova estimează că până la începutul lunii aprilie vor mai fi editate încă două volume.
Expuse la Târgul de carte de la Paris
Cărţile traduse vor fi prezentate şi la târgurile internaţionale. Primele volume din acest an vor fi expuse la Târgul de carte de la Paris din luna martie, alături de alte volume din editura Universitaria. „România este invitat de onoare la târgul de la Paris, unde va exista un stand special pentru editura Universitaria, în care vom expune cărţile colegilor noştri, atât cele de traducere, cât şi cele de autor. Vom fi integraţi în programul Târgului internaţional de carte, ceea ce pentru editura Universitaria este o bilă albă remarcabilă“, a spus prorectorul Universităţii din Craiova. După târgul de la Paris, Universitatea din Craiova va pregăti şi o lansare oficială a volumelor traduse, care se vor găsi şi în librării.
Se aşteaptă propuneri
Conducerea Universităţii din Craiova a precizat că pentru acest an s-au propus pentru traducere 50 de volume de drept, politologie, critică literară, ştiinţe ale comunicării şi sociologie. Se aşteaptă propuneri şi pentru alte domenii. „Suntem deschişi la orice propunere, inclusiv de la învăţământul politehnic, cu o precizare: cărţile să nu fie pură specialitate, ci nişte cărţi de vulgarizare ştiinţifică, care să se adreseze marelui public. Nu vrem cărţi de nişă“, a mai spus prof.univ.dr. Cristiana Teodorescu. Printre cele 50 de volume propuse se regăsesc următoarele titluri: „Postanarhismul explicat bunicii mele“, „Principiul lui Gulliver“, „Istoricul limbii de lemn“, „Ghidul scriiturii jurnalistice“, „Producţia de ideologie dominantă“, „Eseu despre judecata penală“, „Consumersimul. Eseu despre consumerism, mituri şi realităţi“, „Voinţa de a pedepsi. Eseu asupra populismului penal“. Pe viitor, se intenţionează ca în cadrul Centrului „Translatio“ să fie traduse şi lucrări remarcabile ale profesorilor universitari din Craiova.
autor: Carmen RUSAN
Se manifestă şi o tendinţă meritorie, de a oferi cititorilor cărţi consacrate în traduceri noi. Astfel, James Joyce s-a bucurat la Editura Humanitas Fiction de strădania inegalabilei Antoaneta Ralian de a reinventa în româneşte Portret al artistului la tinereţe, de ambiţia lui Radu Paraschivescu de a înfăţişa altfel Oameni din Dublin. Seria Ernesto Sabato se deschide cu Tunelul, într-o nouă traducere, de Tudora Şandru Mehedinţi. Şi Raport către El Greco a fost reeditat, transpus acum din original de Alexandra Medrea-Danciu, într-atît de îndrăgostită de scrisul lui Nikos Kazantzakis încît a ajuns să-i înveţe limba.
Şi la Editura Allfa a apărut o nouă traducere a uitatului roman Kim de Rudyard Kipling, ca şi a capodoperei Cevengur de Andrei Platonov (tradus de Antoaneta Olteanu). Este bine-venită iniţiativa Editurii Polirom de a republica romanele clasice – Viţelul de aur şi Douăsprezece scaune de Ilf şi Petrov, în ediţie integrală, cu pasajele cenzurate la apariţia lor în original.
În 2012, la Editura Polirom au apărut 71 de titluri, dintre care 48 complet noi, astfel colecţia „Biblioteca Polirom“ mai are puţin pînă la mia de titluri. Centrul de greutate îl formează autorii nobelizaţi: Samuel Beckett cu două volume din integrala operei, John Steinbeck cu două romane de tinereţe, Jose Saramago cu ultimul roman –Cain, Günther Grass cu inclasificabila Între Germania şi Germania, Orhan Pamuk cu eseul strălucit Romancierul naiv şi sentimental.
Au apărut şi autori de succes, pentru toate gusturile: unii au opera deja încheiată (Henry Miller, Înţelepciunea inimii; Jack Kerouac, Oceanul e fratele meu; Charles Bukowski, Hollywood), alţii şi-au creat un orizont de aşteptare (Chuck Palahniuk, Snuff, Blestemaţi; Tom Wolfe, Eu sînt Charlotte Simmons).Discret, s-a echilibrat balanţa între imperiul anglo-saxon şi celelalte literaturi, cu scriitorii originali din ţări cu istorie veche şi recentă interesînd enorm: Zeruya Shalev cu romanul Fărîme de viaţă; Alaa al-Aswani cu povestirile din Aş fi vrut să fiu egiptean; Elif Shafak, mărturisindu-şi complicatele identităţi într-o confesiune – Lapte negru; Ryu Murakami cu provocarea japoneză – Hituri celebre ale epocii Showa.
Ca în fiecare an, autori noi intră în portofoliu: unii sînt cunoscuţi şi premiaţi în SUA, ca Siri Hustvedt (O vară fără bărbaţi) şi Francisco Goldmann (Rosteşte-i numele), în Anglia ca Peter Hobbs (În livadă, rîndunicile); alt autor, Sandor Zsigmond Papp (Vieţi mărunte), pendulează între Ungaria şi România, o autoare, Parinoush Saniee (Cel care mă aşteaptă), este ba publicată, ba cenzurată în Iran.
Interesant mi se pare că toţi debutanţii publicaţi scriu în limba engleză, dar despre lumi diferite: ţinuturi sălbatice din Alaska şi Canada (Eowyn Ivey, Copila de zăpadă; Kathleen Winter, Annabel), Vestul american de altădată (Patrick deWitt, Fraţii Sisters), România din 1989 (Patrick McGuiness, Ultimele o sută de zile).
„Raftul Denisei“ de la Editura Humanitas Fiction atrage prin diversitate şi rafinamentul selecţiei, prin preferinţa pentru scriitoare şi prin intuiţia ce sesizează talentul unui autor de la debut. Denisa Comănescu a ochit la vreme doi autori nobelizaţi, Mo Yan şi Herta Müller, are fler pentru bestseller şi un dar rar de a găsi cărţi care să placă tuturor, indiferent de gust ori pretenţii culturale.
Banderola Nobel a indicat şi în 2012 piese de rezistenţă: Lacul de Yasunari Kawabata, Miramar de Naghib Mahfuz, cele două volume din trilogia autobiografică a lui J.M. Coetzee. Şi pe măsura lor, romanul lui Yukio Mishima, Îngerul decăzut, ce încheie tetralogia Marea fertilităţii. Au apărut un nou şi straniu roman de Ismail Kadare (Spiritus) şi un volum de nuvele de Amos Oz (Muntele Sfatului Rău), ambii autori plasaţi sus de tot de ani buni pe listele caselor de pariuri cînd începe „sezonul Nobel“.
Diversitatea se vede în promovarea autorilor din culturi diferite, cu a doua ori chiar a treia carte: din Orient – japonezul Taichi Yamada (N-am mai visat de mult că zbor), Tash Aw malaezianul (Harta lumii nevăzute), din Europa – elveţianul Martin Suter (Small World) şi italianul Alessandro Barricco (Emmaus), din SUA – prozatori obsedaţi de trecutul şi dramele familiei ca Nicole Krauss (Marea casă) şi Dave Eggers (Opera sfîşietoare a unui geniu năucitor).
Autorii traduşi în premieră semnalează tentativa de a recupera cărţi-reper de ieri şi de azi, familiare publicului prin ecranizări – Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? de Horace McCoy şi În sălbăticie de Jon Krakauer, ori clasici ai modernităţii precum Kafu Nogai (Komayo). Şi aş observa o tendinţă a romanului cu „miez“ cultural, centrat pe un tablou celebru (Eu, Mona Lisa de Jeanne Kalogridis), pe episoade esenţiale din biografia unui mare autor ca Ernest Hemingway (Soţia din Paris de Paula McLain), sau lansat spectaculos cu ajutorul unui film (Descendenţii de Kaui Hart Hemmings).
Seriile de autor îşi au publicul fidel, care s-a bucurat de cîte o nouă apariţie: Insula de sub mare de Isabel Allende, Concert în memoria unui înger de Eric-Emmanuel Schmitt, Manuscrisul găsit la Accra de Paulo Coelho. Aş adăuga o carte de referinţă – Ultimatum de Fernando Pessoa, cuprinzînd articole şi eseuri din multiple zone, inclusiv ocultiste.
Denisa Comănescu încearcă să preschimbe Cenuşăreasa în frumoasa balului prin colecţia intitulată „Poezia“, în care au apărut două volume ale unor poeţi remarcabili – Ernst Jandl şi Carlos Drummond de Andrade. Dar succesul vine cu o carte singulară – Suflare în vînt, cuprinzând 100 de poeme de Bob Dylan traduse de Mircea Cărtărescu. Singulare şi în afara colecţiilor sînt şi cele două minunăţii apărute la Editura Humanitas, Împăratul Portugaliei de Selma Lagerlöf şi Watership Down de Richard Adams, ce se adresează copiilor de toate vîrstele.
Editura Allfa a sărbătorit în 2012 un an de la ieşirea pe piaţa de carte cu „Strada ficţiunii“, cu trei serii – Clasic, Contemporan şi Bestseller. Şi proiectul s-a impus cu autori de multă vreme consacraţi, dar cu opere traduse prima oară: Abel Sanchez. Sfîntul Manuel cel Bun de Miguel de Unamuno, Cărarea cuiburilor de păianjen de Italo Calvino, Casa molimei de Jim Crace, Chitaristul de Luis Landero şi Trădarea de Helen Dunmore.
Debuturile au atras atenţia criticii, prin experienţele prezentate de un narator special – un copil descoperind Londra (Şi porumbeii vorbesc englezeşte de Stephan Kelman), un tînăr în aventura palpitantă a scrisului (Cum am devenit un romancier celebru de Steve Hely). Cîteva romane interesante (Dragoste virtuală şi continuarea sa, Şapte valuri de Daniel Glattauer, Soţia 22 de Melanie Gideon) ţintesc interesul publicului larg printr-o formulă nouă, epistolară, din era Internetului: poveşti de iubire, anchete şi explorări ale vieţii de cuplu, ce apelează pentru a comunica la e-mailuri şi reţele de socializare. Alt roman atestă o tendinţă de apropiere a ficţiunii de ştiinţă: Viaţa nemuritoare a Henriettei Lacks de Rebecca Skloot.
Editura Art a atras cititorii cu laureaţi Nobel: romanul Jazz de Toni Morrison şi volumul de povestiri Inimă arsă de Le Clézio, cărţi insolite ale unor clasici ai modernităţii – Julien Green (America mea) şi Boris Vian (Scrieri pornografice). Continuă traducerea autorilor cunoscuţi de multă vreme, din zona culturii franceze ori spaniole – Patrick Modiano (În cafeneaua tinereţii pierdute), Tahar Ben Jelloun (Această orbitoare absenţă a luminii), Jorge Edwards (Originea lumii) şi Manuel Vázquez Montalbán (Bărbatul vieţii mele). O excepţie o reprezintă o scriitoare spaniolă cu o operă impresionantă, publicată pentru prima dată la noi: Regina-Zăpezilor de Carmen Martín Gaite.
Editura Litera, intrată de puţini ani pe piaţa traducerii de literatură contemporană, a plusat cu cîţiva autori de limbă engleză, ce reflectă globalizarea: revelaţii sînt Cîntarea asasinului de M.G. Vassanji şi Femeie albă pe bicicleta verde de Monique Roffey, dovezi că India şi insulele exotice nu contenesc să uimească prin istorii şi destine ieşite din comun. Alt autor vine din Australia, Christos Tsiolkas, cu un roman incisiv – Palma.
În mod evident, două cărţi publicate în nici două luni, Amprenta omului, O săptămînă în decembrie, ale aceluiaşi autor, Sebastian Faulks, indică intenţia de a-l impune rapid. Alt autor, Ray Kluun, este lansat cu o carte – O femeie la doctor –, confesiune despre boala şi stingerea soţiei. Nu lipsesc din portofoliu debuturile: Dara Horn,Lumea ce va să vină, Sara Winman, Cînd Dumnezeu era iepure. Ambele romane au în centru legăturile puternice dintre frate şi soră, viaţa unor familii de evrei, prinse în dramele istoriei, dovedind o fineţe a scriiturii fără cusur.
Editura Univers a surprins printr-o revenire spectaculoasă. Au revenit autori mari, cunoscuţi cu un bestseller memorabil, acum cu titluri noi: Fata tăcută de Peter Hoeg, traducere din daneză de Grete Tartler, Cartea de gramatică interioară de David Grossman, traducere din ebraică de Gheorghe Miletineanu. Şi alţi autori mi se par interesanţi, la a doua carte publicată la noi: Jan Guillou, Drumul spre Ierusalim, Andrew Crummey, Domnul Mee.
Tendinţa o confirmă şi alt miniroman apărut la Editura Vellant: Mîinile mici de Andres Barba. Şi aici aş sublinia interesul acordat prozei spaniole – Moştenirea Matildei Turpin de Alvaro Pombo şi Cortegiul umbrelor de Julian Rios. Cărţi stranii şi autori stranii vin din proza franceză (O educaţie libertină de Jean-Baptiste Del Amo, Enigma de Antoni Casas Ros), din cea engleză (Self de Edward Docx), dar bestsellerul Problema Spinoza îi aparţine lui Irvin Yalom, care nu mai are nevoie de prezentare.
Cine suntem și cui ne adresăm
Pentru orice om lucid, este evident că România de astăzi se află în pragul colapsului, împreună cu sistemul global în care este angrenată. Dacă ar fi doar să enumerăm problemele pe care le avem, dimensiunile acestui cuvânt-înainte ar atinge cote nepermise. De la economie la cultură, de la agricultură la demografie, de la politică la ecologie, de la sănătate la învățământ,practic nu există domeniu în care să nu fie evident dezastrul în care ne aflăm – fie că vorbim, în particular, de „exodul creierelor”, de jaful politic generalizat, de raptul bancar, de rezultatele catastrofale la examenele de capacitate sau bacalaureat sau de calitatea precară a alimentelor pe care le consumăm; de febra consumeristă întreținută permanent de marile corporații, de pământul fertil vândut pe nimic, pe cale să fie otrăvit cu insecticide și pesticide, de izolarea profesioniștilor în favoarea incompetenților sau de profunda decădere morală. Problemele pe care le avem sunt atât de complexe și de interdependente încât a crede că există remedii globale pentru ele înseamnă o naivitate vecină cu orbirea.
Noi, cei din TEI, considerăm că nu există decât soluții „la firul ierbii” – soluții demarate și întreținute de oameni care nu așteaptă subvenții de la guvern și sponsorizări de la corporații pentru a face binele. Oameni lucizi și integri, care ridică semne de întrebare asupra direcției în care se îndreaptă lumea, cu noi cu tot. Graba în care suntem siliți să trăim ne-a confiscat timpul de gândire – nu avem timp să discernem între bine și rău, între adevăr și simulacru, între informație și minciună. Iar graba noastră și dezinformarea sunt extrem de profitabile pentru cei care ne repetă zilnic, fără încetare, că soluțiile unice de supraviețuire în ziua de astăzi sunt: job-urile epuizante, creditele pe zeci de ani pentru autoturisme sau locuințe scumpe și ineficiente și consumul dus la maxim.
TEI s-a născut pentru a face accesibile informațiile care dinamitează acest mod de gândire. Cărțile traduse de noi demonstrează fără greș că suntem, zi de zi, captivi ai unei imense iluzii – aceea că nu putem trăi decât așa cum trăim acum: stresați, obosiți, vlăguiți de viață, înstrăinați de valorile fundamentale care ne îndreptățesc să ne numim oameni.
În contra unui Sistem al cărui mod de funcționare implică inundarea constantă cu false informații, ne propunem să oferim publicului acele cunoștințe folositoare, ignorate în mod sistematic de „mainstream” din simplul motiv că de pe urma lor au de câștigat numai oamenii, nu și corporațiile și guvernele. În loc de reziduuri de gândire ambalate țipător, oferim acces la cunoașterea practică. Complet gratuit, dar din dar,fără pretenții, fără trufie și fără clauze ascunse. O bibliotecă a independenței reale față de Sistemul absurd în care am fost aruncați în ultimile decade. O serie de cărți care, nădăjduim, vor fi pașaportul de independență în gândire și în fapte al fiecăruia dintre noi.
Așadar, cui se adresează în principal cărțile traduse de TEI?
Oamenilor care știu că veșnicia nu s-a născut la sat ca să moară la oraș. Celor care s-au săturat de asfalt, de blocuri, de rate și de credite și care caută să iasă din acest angrenaj cât mai repede, dar încă nu au curaj, pentru că nu știu că se poate și încă nu știu cum se face. Celor care vor să acumuleze cunoștințe solide de agricultură sustenabilă, permacultură, arhitectură ecologică, energii alternative, tehnici și tehnologii domestice și meșteșuguri. Celor care simt șubrezenia sistemului și naufragiul global către care ne îndreptăm, oamenilor care au redus sau se pregătesc să reducă turația motoarelor, pentru că știu că viteza nu va face decât să grăbească și să amplifice impactul inevitabil cu zidul. Celor care știu că revoluțiile încep din pragul propriei case și tot acolo se termină. Țăranilor nescârbiți de sat și încă nedescurajați, dar și orășenilor care încă stăpânesc mai bine tastatura decât grebla. În fine, tuturor celor care știu că orice bucată de pământ vine la pachet cu fâșia nemărginită de Cer de deasupra ei.
Decembrie 2012
Cartea pe care o ții acum în mâini sau o citești pe ecran este rezultatul a sute de ore de muncă migăloasă – traducere, verificare terminologică, adaptare, corectură, editare, punere în pagină și design. Nenumărate e-mailuri și mii de corecturi.
Nici un membru al grupului – fie el traducător profesionist sau amator – nu este plătit pentru munca sa; tot ceea ce facem, facem gratuit, fără să cerem sponsorizări la Monsanto și fără să așteptăm medalii, diplome și, eventual, statui în fața ministerului agriculturii. Unii pot numi asta sacrificiu, alții civism, alții tâmpenie crasă și pierdere de timp. Nu suntem sprijiniți de nici un partid politic sau ONG, nici unul dintre noi nu are de gând să candideze la președinție la următoarele alegeri, nici unul dintre noi nu are fabrică de produs insecticide. Dar asta nu înseamnă că nu avem și noi, la rândul nostru, nevoie de ajutor. În schimbul faptului că, prin intermediul nostru, ai acces gratuit în limba română la cărți de importanță fundamentală, pe care nici o editură din România nu a avut puterea sau curajul să le traducă, te rugăm să ne dai o mână de ajutor.
Dacă te simți stăpân pe orice limbă de circulație internațională și îți poți sacrifica câteva ore lunar pentru a traduce 10–20 pagini împreună cu noi, dă-ne de știre la adresa de mail:carti.din.tei@gmail.com.
Cu cât vom fi mai mulți, cu atât vom putea traduce mai multe volume într-un timp din ce în ce mai scurt – performanță pe care nici o editură, din străinătate sau din România, probabil că n-a atins-o vreodată. Și chiar dacă nu ești atât de deprins cu o limbă străină, tot ne poți fi de mare folos – dă mai departe cartea de față și celelalte cărți din colecția TEI, anunță-ți prietenii, recomand-o, tipărește-o, fă-o cadou, urmărește-ne pe Facebook pe Scribd și oriunde vom mai apărea. Poți chiar să-ți enervezi socrii dându-le din când în când citate din cărțile traduse și publicate de noi, promitem că nu ne supărăm. Suntem siguri că, pe măsură ce crește numărul oamenilor care știu despre, citesc și aplică cele scrise în cărțile noastre, vom fi o țară din ce în ce mai greu de mințit, de controlat și de cumpărat. Îți mulțumim!
Pentru înscrieri, sugestii, recomandări, propuneri etc.:
TEI Traduceri Ecologice Independente
***
În încheierea acestor rânduri adresate vouă de grupul de oameni minunati de la TEI – care redau fidel şi perspectiva mea asupra realităţii în care trăim -, permiteţi-mi să vă urez la sfârşit de decembrie, dragi vizitatori fideli sau ocazionali ai blogului 1traducator, un an nou aducător de realizări, fericire, sănătate, succes în proiectele începute sau pe cale să înceapă, inspiraţie şi putere de muncă!
Pentru voi, o sticla de sampanie divina 😉 (Foto: Adina Ihora, decembrie 2012 Toate drepturile rezervate.)
La mulţi ani!
1traducator
Publicat în Traduceri
Etichetat Despre traduceri, Joburi & cursuri şi concursuri pentru traducători şi scriitori
Potrivit comunicatului, traducerea şi publicarea de autori români în străinătate, prin intermediul programelor Translation and Publication Support Programme (TPS) şi Publishing Romania, se vor face în condiţiile unei selecţii de către jurii reorganizate şi pe baza unor liste de autori români care au fost refăcute. „În trecutul apropiat, s-au semnalat neajunsuri în acţiunea Institutului Cultural Român de a asigura traducerea, pe banii statului, a scrierilor unor autori români. De pildă, selecţia autorilor a fost preferenţială, iar atunci când s-a invocat argumentul pieţei a fost vorba de fapt tot de o intervenţie a cuiva. În plus, editurilor străine li s-au oferit liste de autori şi scrieri alcătuite în mod discutabil. La acestea se adaugă împrejurarea că unii autori au fost traduşi pe cheltuiala statului cu multe volume, în timp ce valori certe ale culturii române au rămas neglijate. Peste toate, tabloul traducerilor s-a restrâns la anumite genuri, iar autori de prim plan, ca valoare, lipsesc din tablou”, se arată în comunicatul ICR, potrivit Mediafax.
Din această perspectivă, ICR a decis să aplice trei pachete de măsuri care presupun refacerea listei autorilor români ofertaţi către editurile străine, astfel încât valorile de prim plan ale culturii române să se regăsească în listă. Institutul Cultural Român cooperează cu autori şi uniuni de creaţie, cu Academia Română şi alte instituţii din sfera culturii pentru a se elabora o listă cât mai reprezentativă, iar juriile de selecţie sunt reorganizate, astfel încât membrii acestora să fie ei înşişi autori consacraţi – selecţia se va face după depunerea de solicitări, de către jurii competente şi independente – şi aplicarea unui concept lărgit al culturii – incluzând literatura, ştiinţele, filosofia, teologia. Astfel, pentru traduceri pot concura, începând cu 2013, autori din fiecare dintre aceste domenii.
Noile măsuri adoptate de ICR fac parte din programul mai amplu al instituţiei pentru promovarea culturii române în străinătate, pentru „vizibilitate şi prestigiu”, care, într-o oarecare măsură, „depind de traduceri”, spun reprezentanţii ICR. „Mulţi autori sunt traduşi, în virtutea atractivităţii scrierilor lor, la iniţiativa editurilor din alte ţări şi pe cheltuiala acestora. Alături de acest mecanism, România sprijină, inclusiv financiar, traduceri de scrieri ale autorilor români în diferite ţări. Institutul Cultural Român aplică acest sprijin”, se mai precizează în comunicat.
De asemenea, ICR va aloca resurse bugetare şi extrabugetare pentru a subvenţiona anual traducerea a cel puţin treizeci de autori. Juriile concursurilor vor fi reorganizate, asigurându-se transparenţa concursurilor.
ICR a anunţat, vineri, sumele forfetare care au fost stabilite pentru traducerile literare.
Astfel, în funcţie de limba-ţintă, sunt stabilite următoarele rate fixe (exprimate în euro, pentru traducerea unei pagini standard – 1.500 de semne fără spaţii): albaneză – 16 euro; bulgară – 15euro; croată – 16 euro; cehă – 14 euro; daneză – 25 euro; olandeză – 25 euro; engleză – 26 euro; estoniană – 21 euro; finlandeză – 26 euro; franceză – 26 euro; germană – 27 euro; greacă – 20 euro; maghiară – 21 euro; islandeză – 36 euro; chineză – 36 euro; ebraică – 36 euro; italiană – 29 euro; letonă – 20 euro; lituaniană – 18 euro; malteză – 18 euro; norvegiană – 25 euro; poloneză – 18 euro; portugheză – 18 euro; română – 11 euro; sârbă – 16 euro; rusă – 16 euro; ucraineană – 16 euro; slovenă – 17 euro; spaniolă – 23 euro şi turcă – 10 euro.
Nivelul onorariilor va fi în acord cu propunerile Comisiei Europene incluse în Ghidul Programului comunitar Cultura 2007-2013, actualizat în 2012.
articol scris de: Citynews
Interviu cu Dinu LUCA, laureatul Premiului pentru Traducere „Antoaneta Ralian“ pentru „Obosit de viaţă, obosit de moarte“ de Mo Yan, Gaudeamus 2012Aţi tradus mai mulţi autori chinezi contemporani, dar romanul care i-a uluit pe cititori a fost Sorgul roşu, care l-a impus pe Mo Yan ca mare scriitor. Ce dificultăţi a ridicat traducerea scriitorului recent nobelizat?
Părerile pe care le voi susţine aici se bazează pe o observare a pieţei germane de carte în ultimii ani, în calitate de jurnalist cultural şi traducător şi, nu în ultimul rînd, sînt şi rezultatul unui permanent schimb de opinii cu editori germani, ca şi cu (alţi) traducători ai literaturii române în Germania.
În acest context, pe lîngă reducerea drastică a birocraţiei şi a regulametului inflexibil, ar fi esenţială, după părerea mea, punerea unui accent mai mare pe promovarea scriitorilor în fazele anterioare traducerilor propriu-zise, sprijinind în primul rînd traducătorii şi propunerile lor. De asemenea, este nevoie de strategii de promovare pe termen lung, realizate pe bază de concurs de proiecte, alegîndu-se în calitate de colaboratori mai ales operatori culturali locali, care cunosc piaţa locală şi pot asigura, astfel, reuşite pe termen lung.
Iulia Dondorici este jurnalist cultural şi traducătoare
Să traduci nu este uşor, să faci traduceri simultane, la conferinţe de presă sau seminare este şi mai complicat, iar dacă vorbitorul este din Moldova, traducerea devine o artă – declară Europei Libere Eleonora Rusnac, preşedinta Asociaţiei Traducătorilor Profesionişti [din Republica Moldova]:
Eleonora Rusnac: „Noi ne numim Asociaţia Traducătorilor Profesionişti din Republica Moldova. M-aţi întrebat dacă avem de lucru, dacă nu avem… Lucrul este sezonier. Noi depindem foarte mult de ceea ce se petrece în ţară: dacă vin multe delegaţii, dacă au loc multe conferinţe, seminare şi traducătorii din Asociaţie sunt foarte ocupaţi…”
Europa Liberă: Cine vă solicită: instituţiile din Republica Moldova sau sunteţi solicitaţi şi de cei din afară?
Eleonora Rusnac: „Putem să spunem: şi, şi. Sunt deja traducători cu renume mondial care sunt în reţelele deja internaţionale, de exemplu TAIEX sau Uniunea Europeană, diferite instituţii… Şi atunci se petrece în felul următor: ei vizitează site-ul Asociaţiei, fac propuneri, mai mulţi traducători aplică, ei fac selectarea şi atunci sunt contracte directe. Şi este o onoare să ai contracte directe, fiindcă ele sunt mai bine plătite… Dar, din păcate, depindem de micii funcţionari locali care sunt în proiecte: tot felul de secretare, asistente de manager care foarte des angajează după ochi frumoşi.”
Europa Liberă: Ştiţi că uneori se fac reproşuri la adresa traducătorilor. Chiar recent am avut în vizită oficială pe cancelarul german, doamna Angela Merkel. Multă lume era supărată pe felul cum s-a făcut traducerea. Calitatea traducerii contează foarte mult…
Eleonora Rusnac: „Din păcate, doamna Merkel a ignorat Asociaţia Traducătorilor din Moldova. Însă trebuie totuşi să admitem că şi limba germană e mai puţin cunoscută de traducători. Cu toate acestea, în Asociaţie sunt traducători cu germană foarte bună. Însă eu le dau dreptate tuturor celor care au fost nemulţumiţi, fiindcă într-adevăr o manifestaţie, un seminar depinde foarte mult de calitatea traducerii…”
Europa Liberă: Când asiguraţi traducerea, traduceţi mesajul, traduceţi mot à mot?
Eleonora Rusnac: „În Republica Moldova trebuie să ai o abilitate să faci redactarea vorbirii din mers. Aşa sunt vorbitorii autohtoni, eu au venit… noi toţi ştim din ce epocă…”
Europa Liberă: Mediul acela sovietic unde mai multă lume gândea ruseşte şi erau mai multe calchieri…
Eleonora Rusnac: „Exact. Exact. Şi beneficiarul nu ştie situaţia lingvistică din Republica Moldova şi, în ultimă instanţă, va acuza traducătorul pentru traducere proastă. De aceea, la seminarele pe care le face Asociaţia Traducătorului, una din disciplinele pe care eu personal le predau este redactarea mesajului autohton. Din mers trebuie să pricepi ce spune vorbitorul şi tu să traduci în limba engleză să fie pe înţelesul acelui beneficiar, dar să nu schimonoseşti prea tare şi acest sens autohton al vorbirii noastre.”
Europa Liberă: Deci, cum e să fii traducător în Moldova?
Eleonora Rusnac: „Să fii traducător în Moldova… Trebuie să fii foarte flexibil, să fii şiret, să ştii apriori ce vrea să spună vorbitorul, să-i ghiceşti mesajul, să-l corectezi pe alocuri. Multe, multe sunt… Să vorbeşti din start limba rusă, nu te întreabă nimeni: cunoşti, nu cunoşti limba rusă, [faci] traduceri din română şi din rusă, să ai o capacitate de muncă enormă: dimineaţa mergi la un seminar în domeniul instrumentelor electorale, la prânz deja eşti la Ministerul Sănătăţii, mergi la spital…”
Europa Liberă: Toată terminologia trebuie cunoscută…
Eleonora Rusnac: „Aceasta e. Republica Moldova este o ţară mică, piaţa traducerilor este foarte mică. Nu putem să ne specializăm cum se face în toată lumea, unde traducătorii se înţeleg: eu traduc numai în română, tu traduci numai în engleză şi se schimbă. La noi nu este aşa, la noi se vrea mult, bun şi cu plată mai puţină.”
Europa Liberă: Vin tineri la Asociaţia Traducătorilor Profesionişti?
Eleonora Rusnac: „Vin, mai puţini. Bineînţeles că noi ne străduim totuşi să selectăm persoane care au experienţă şi pot să facă faţă numelui de profesionist. Din păcate, foarte mulţi traducători încă mai sunt în afara Asociaţiei. Şi eu bănuiesc că de vină este beneficiarul, adică clientul, fiindcă nu cere această calitate de la un traducător. Îl acceptă fără să aibă un carnet de membru. Eu le recomand să ceară carnet de membru al Asociaţiei Traducătorilor. Un traducător profesionist este cu mult mai flexibil, mai cunoscător…”
Europa Liberă: Câte limbi cunoaşteţi?
Eleonora Rusnac: „Româna, engleza şi franceza, şi rusa, bineînţeles. Cel care lucrează în domeniu ştie că, în primul rând, ai o satisfacţie, atunci când traducerea iese bine şi toată lumea este mulţumită. Foarte des se întâmplă că, la sfârşitul unei conferinţe, lumea îţi bate din palme, exact ca unui artist, ceea ce te face să te simţi foarte bine. Deci, este foarte greu, dar este o meserie frumoasă şi grea.”
Europa Liberă: Nu v-a tentat cumva să traduceţi şi din literatură?
Eleonora Rusnac: „Trebuie să admit că am căzut în capcana câştigului mai bun. Am vrut şi noi să câştigăm mai bine…”
Europa Liberă: Dar câştigaţi bine?
Eleonora Rusnac: „Da, un traducător bun, dacă este solicitat, o duce bine. Mai bine ca un profesor. Anume aceasta m-a făcut să las meseria de profesoară de engleză care îmi place foarte mult. Acolo chiar eşti ca o artistă în faţa publicului. Era foarte frumos. Dar noi toţi ştim care este realitatea, cum se plătesc profesorii şi a trebuit să mă ajustez.”
Europa Liberă: Ce ar trebui să facă omul de cultură într-o perioadă tulbure, cum este cea prin care trecem noi?
Eleonora Rusnac: „Ar trebui să se adapteze la timpurile pe care le trăim. Trebuie să fim flexibili şi să facem ceea ce este întrebat. Nu este cazul să spunem că un om de cultură trebuie să abandoneze cu totul: face şi una, şi alta. În caz contrar, ajungem cu mâna întinsă.”
Europa Liberă: Bănuiesc că şi în rândul traducătorilor există o concurenţă acerbă. Şi diferenţa, până la urmă, o fac cei care au fler.
Eleonora Rusnac: „E adevărat. Concurenţa există. Însă, odată ce ţi-ai creat un nume, ai o pondere pe piaţă, această concurenţă nu te atinge prea tare. Traducătorii profesionişti care fac traduceri simultane majoritatea sunt membri ai Asociaţiei şi lucrul acesta se ştie. Şi chiar şi concurenţii, cum sunt birourile de traduceri, companii, ei recunosc acest lucru: că totuşi traducătorii care fac simultană, majoritatea, nu toţi, sunt în Asociaţie. Deci, trebuie să luptăm să ne câştigăm un nume, să faci lucruri bune. De fapt, aceasta este veridic pentru orice profesie.”
Europa Liberă: Ce înseamnă să ai fler?
Eleonora Rusnac: „Înseamnă multe lucruri. În primul rând, să ai acea prezenţă de spirit, fiind la o traducere cu ambasadori ai Suediei. Trebuie să fii tare, să nu te laşi pradă emoţiilor… Că, dacă te laşi pradă emoţiilor, gata, ai pierdut firul gândului şi, data viitoare, nu mai ai şanse să te invite. Sunt traducători care sunt foarte curajoşi. Şi pot să vorbească în faţa la mulţimi. Alţii sunt timizi. Şi nu pot să facă lucrul acesta. Deci, este o chestie psihologică. Dar şi este o doză de curaj, trebuie să fii încrezător că tu eşti cel mai bun.”
Comentariul:
Scrieti pe undeva că avem mulţi oameni talentaţi. Încep să mă îndoiesc.
Până în prezent eu nu am găsit nici unul care să-şi dorească să lucreze cu pasiune in traducere, ci doar cu gândul la bani, împrăştiati în mai multe direcţii.
Acest articol extraordinar… câţi oare l-au citit?
Dar mai caut şi în alte părţi. Cine ştie?
Lia Voinea lias_mail@yahoo.com , comentariu înscris în 2012/06/26 ca replica la articolul Cum devin traducător de carte?
Raspuns:
Traducerea este, intr-adevar, o activitate in care excelezi daca s-a intamplat sa fii inzestrat cu pasiune pentru aceasta meserie. Un traducator foarte bun isi cunoaste valoarea si cateodata el nu va refuza sa traduca, chiar si pro bono, o lucrare care il pasioneaza cu adevarat. In general este, insa, indreptatit sa se astepte si sa solicite ca timpul si travaliul pe care le dedica in mod serios si consecvent traducerii la care s-a angajat sa-i fie rasplatite financiar. Nu este mai putin adevarat, insa, ca si traducatorii se perfectioneaza continuu prin documentare si acumulare de experienta profesionala, ceea ce-i face sa se situeze la niveluri diferite de desavarsire si de stapanire a unei limbi. Ma refer, aici, la traducatorii care-si iau in serios meseria, se respecta pe ei insisi si-i respecta pe cei care apeleaza la serviciile lor.
De aceea, daca as fi in situatia de a cauta un traducator pentru o opera literara sau pentru orice alt gen de lucrare, as solicita – obligatoriu – efectuarea unui test de traducere. Este suficienta traducerea unui paragraf, nu foarte lung, pentru a evalua stilul, bagajul de cultura generala si nivelul de stapanire a limbii (romane, straine) ale unui traducator.
Ma bucura interventia ta, draga Lia Voinea, pentru ca ea imi ofera ocazia de a face cateva constatari personale, din evolutia de pana acum a proiectului „Scriitor roman, caut traducator”, legate de cautarea (si, eventual, gasirea 🙂 ) unui traducator. Le mentionez in cele ce urmeaza ca sa existe o eventuala baza ulterioara de discutie pentru cei care vor dori sa dezvolte subiectul mai departe.
1. Este ideal ca scriitorul aflat in cautarea unui traducator sa se prezinte pe sine, oricat de sumar, si sa prezinte lucrarea pe care o doreste tradusa (titlu, editura la care a aparut), macar cateva fragmente din ea – chiar daca lucrarea nu a fost publicata – sau un link catre intreaga lucrare, pentru ca traducatorii sa-si poata forma o idee despre aceasta. (Pentru comunicarile de acest fel care depasesc spatiul dedicat unui comment, am pus si un email la dispozitia celor interesati: adi_na@hotmail.com.)
2. Este de dorit ca scriitorul sa aiba pregatit un test de traducere – acelasi pentru toti traducatorii. Acesta il va ajuta sa aleaga traducatorul al carui stil i se pare cel mai potrivit pentru lucrarea sa.
3. O idee oarecum preconceputa pe care am intalnit-o uneori este aceea ca un traducator poate si trebuie sa traduca orice lucrare i se propune in limba pentru care s-a pregatit. Traducatorii pot fi – si chiar este bine sa fie – selectivi, in functie de afinitatea lor cu diversele domenii, genuri literare si chiar cu un autor sau altul. Din 50 de traducatori specializati in beletristica, sa spunem, poate 2 sau 3 vor fi si buni traducatori de poezie.
4. In fine dar nu in ultimul rand, nu ar trebui pornit de la ideea ca un traducator va face un discount foarte mare in cazul traducerii lucrarii propuse de un scriitor. Cei mai multi traducatori care au lucrat cu edituri romanesti vor lua ca pret de referinta pretul la care au tradus pentru acestea. Numai ca ceea ce o editura considera un pret per pagina acceptabil pentru o traducere (si multi traducatori stiu cat de scazut poate fi acesta), unui scriitor din Romania i s-ar putea parea exorbitant cand este solicitat ca plata pentru traducerea lucrarii sale. Pretul unei traduceri, sa nu uitam, se poate si negocia – in limite rezonabile si daca pretul de pornire nu desfide logica comuna.
Acestea sunt doar cateva consideratii de moment pe marginea subiectului traducerilor. Discutia ramane deschisa si orice comentariu la obiect este, fireste, binevenit atat timp cat nu va degenera in polemici inutile.
Cu toata consideratia, 1traducator
Nimic nu este mai reconfortant decît să vezi pe rafturile cu noutăţi ale librăriilor din România titluri recente, de cărţi importante, vehiculate în revistele literare internaţionale şi discutate de juriile unor prestigioase premii. Cărţi traduse în română aproape concomitent cu apariţia originalului, care-ţi dau acel sentiment unic că te afli în pulsul lucrurilor şi că poţi avea oricînd o imagine limpede a mersului literaturii. Dar, evident, cum nu numai ritmul formidabil al traducerilor contează, ci şi calitatea acestora, la fel de importante sînt şi iniţiativele de retraducere a unor cărţi majore, într-o limbă proaspătă, vie, care să înlesnească accesul cititorului contemporan la universul acestora, precum şi alcătuirea unor selecţii reprezentative, care să acopere golurile de traducere din opera unor mari autori. Şi acestea fiind zise, am definit cele două tendinţe care au dominat segmentul de carte străină din România în 2011. De asemenea, e de remarcat (o face şi Marius Chivu, în bilanţul său din nr. 411 al Dilemei vechi) că anul acesta editurile şi-au întors (în sfîrşit) faţa şi către proza scurtă, traducînd, uneori integral, texte fundamentale din opera maeştrilor.
Tot într-un top personal al preferinţelor ar urma José Donoso, cu Obscena pasăre a nopţii (Editura Leda, traducere de Dan Munteanu Colan), autor despre care Carlos Fuentes spunea, în cadrul unei conferinţe ţinute la Institutul Cervantes din Paris, în octombrie 2011, că a murit ucis de fapt de pierderea inspiraţiei scriitoriceşti, aici la cotele sale maxime. Tot Editurii Leda cititorul îi datorează traducerea primelor două volume din seria de autor „Roberto Bolaño“: Convorbiri telefonice (traducere de Dan Munteanu Colán) şi Anvers (traducere de Horia Barna).
În încheiere, două cărţi anunţate în 2011 şi aşteptate cu nerăbdare în 2012:Pînă la capătul pămîntului de David Grossman, desemnată de revista LIRE cel mai bun roman al anului 2011 în Franţa (Editura Polirom, traducere de Ioana Petridean) şi Oameni din Dublin de James Joyce (Editura Humanitas Fiction, într-o nouă traducere semnată de Radu Paraschivescu).
Într-un an atît de bogat în traduceri, în care ritmul, dar şi obstinaţia în direcţia unei actualizări a acestora au constituit tendinţele principale în publicarea de carte străină, cititorului nu-i mai rămîne decît să realizeze selecţia necesară pentru a se bucura de cărţi, mai vechi sau mai noi, proaspăt traduse, sau de noile lor variante în limba română.
autor: Andreea Răsuceanu
Expresia pe care am folosit-o ca titlu îi aparține Elisabetei Lăsconi și surprinde foarte exact viața și aventurile traducătorilor români.
Am lucrat cu traducători, știu că nu sînt toți la fel, așa cum nici scriitorii nu sînt toți din același aluat. Știu că unii sînt mai cu har decît alții, știu că unii muncesc mai mult decît alții. Ca redactor am fost încîntat să nu fac mai nimic în urma unora, și încîntat nu pentru că leneveam eu, ci pentru că aveam ocazia să cunosc direct talentul și profesionalismul unor traducători. Am avut și ocazia să muncesc mult după o traducere sau alta, spunîndu-mi înciudat că nu eu trebuie să traduc paginile astea și că dacă voaim să mă fac traducător mă făceam etc. etc., ca tot omul la nervi. Sînt cazuri și cazuri, ca peste tot.
Dar nu vreau să scriu un articol despre cazuri particulare, nici despre găselnițele minunate ale unora, nici despre lipsa de inspirație a altora, nu vreau să fiu foarte concret, nu vreau să jucăm cu cărțile pe masă, nu facem lecții, nu avem teme de rezolvat, sîntem în vacanță, împodobim bradul de Crăciun, este ultimul articol pe 2011 și nu se știe dacă nu cumva o să fie chiar ultimul de tot… Intenția mea e să scriu despre traducători în general, despre acești oameni pe care pare a nu-i băga nimeni în seamă pentru că numele lor este scris undeva pe pagina de titlu peste care sare toată lumea, iar cîteodată nici acolo, ci pe pagina de gardă unde chiar nu se uită aproape nimeni.
Despre traducători vreau să scriu, iar despre ei, ca breaslă, nu se poate vorbi decît cu imens respect pentru destinul pe care și-l asumă de a vorbi cu vorbele altora, de a se pune în locul marilor scriitori ai lumii și a le rescrie cărțile în limba română pentru ca și noi, românii, să trăim universal, să ne simțim aidoma cetățenilor lumii. Dreptul la literatură poate n-o fi înscris în Constituție, dar ei, traducătorii, și-au asumat rolul – și destinul, cum ziceam – de a ni-l face accesibil.
Iar respectul cu care îi privim și îi tratăm pe traducători poate ar trebui să înceapă cu niște tarife corecte – corecte pentru România, pentru că am citit și articole, am citit și luări de poziție pe bloguri și forumuri în care se arăta cu degetul spre tarifele occidentale, numai că la tarifele occidentale toți românii, orice meserie ar avea, privesc cu jind… Deci, repet, niște tarife corecte pentru România.
Apoi respectul ar trebui să continue cu plata acestor tarife în termenele prevăzute de contracte. Prea multe cazuri de traducători neplătiți au fost dezvăluite public în ultima vreme, prea mare e șirul editurilor (și parcă din ce în ce mai celebre) care uită să-și plătească traducătorii. Iar una dintre consecințele acestui fapt este apariția unei specii de translatori-transpuitori de vorbe în română (uneori nici cu româna nu sîntem în siguranță), a unui soi de gugălași care doar periază rezultatul primit de la Google Translator, indivizi care acceptă și tarife mai mici, și întîrzieri la plată și care devin și ei, cu timpul, noile victime ale acestor neplăți, ca să nu mai vorbim că devin victime ale propriilor iluzii crezîndu-se, după vreo două-trei experiențe de acest fel, traducători. Iar cititorii, la rîndul lor, devin și ei victime ale unor versiuni catastrofale a literaturii după care tînjesc. Adică ne aflăm în plină parabolă a orbilor, pictată de un Bruegel și mai bătrîn…
Tot respect ar fi ca în recenzii să li se acorde măcar o frază și traducătorilor, și nu numai în cazurile în care e ceva de reproșat, dar și în cele în care traducerea este… Știți care e culmea? Că o traducere este bună atunci cînd nu-ți dai seama că este o traducere. Adică oamenii ăștia sînt cu atît mai buni cu cît nu-i vede nimeni. Și atunci, cu atît mai mult un rînd, o frază în cronici sînt minimele semne că, totuși, le-am observat munca. Ceea ce, recunosc, n-o prea fac nici eu, dar uite, îmi dau seama că am greșit și sper să îndrept lucrurile pe viitor.
În ultimii șapte ani am scris despre cîteva cărți traduse, am vorbit pe la lansările de carte. Îmi amintesc că, în 2009, cînd a apărut Umbra Torționarului, primul volum din seria Cartea soarelui nou, de Gene Wolfe, am spus la lansare că avem Gene Wolfe în versiunea Irinei Horea, pentru că nu puteam spune că avem în față o carte de Gene Wolfe. Ceea ce a făcut Irina Horea cu textul lui Wolfe, așa cum a făcut-o și cu cărțile lui Tolkien cu aproape zece ani mai înainte, era mult mai mult decît o transpunere în limba română a cuvintelor englezești. Așa cum și în muzică avem diverse interpretări ale aceluiași cîntec, diferite între ele, așa și în literatură putem avea diferite interpretări ale aceluiași autor.
Așa că noi n-am citit Gene Wolfe sau J.R.R. Tolkien, ci i-am citit în versiunea Irina Horea. N-am citit Frank Herbert, ci l-am citit în versiunea Ion Doru Brana, iar pe Philip K. Dick l-am citit în versiunea Ștefan Ghidoveanu și pe Stephen King în versiunea Mircea Pricăjan. Și am mai citit Kelly Link sau Elizabeth Moon în versiunea Ona Frantz, China Miéville în versiunea Mihai Samoilă, Laurell K. Hamilton sau Clive Barker în versiunea Florin Mircea Tudor, Orson Scott Card în versiunea Roxana Brînceanu, George R.R. Martin în versiunea Laura Bocăncios, Neil Gaiman sau Dean Koontz în versiunea Liviu Radu, David Marusek, John Scalzi, Brian Herbert & Kevin J. Anderson (iar în curînd îl vom citi și pe Neal Stephenson) în versiunea Cristina & Ștefan Ghidoveanu, Robert Charles Wilson în versiunea Ana-Veronica Mircea, Ken Grimwood sau Jack McDevitt în versiunea Antuza Genescu, William Gibson, Peter F. Hamilton, Greg Egan, Dan Simmons sau… e greu de ales între cele peste 200 de traduceri publicate de Mihai-Dan Pavelescu… Și cu siguranță mai sînt și alții, autori și traducători, pe care i-am omis în această listă pe care nici n-am dorit-o exhaustivă, ci doar demonstrativă.
Și acum ajung la ceea ce voiam, de fapt. O fi atît de greu ca, pe copertă, sub numele autorului tradus, sub titlu, undeva, oriunde, să apară scris și numele traducătorului? În fond, unicitatea cărții o dă combinația celor două nume: autor și traducător.
Sărbători fericite și un an nou mai bun scriitorilor, traducătorilor, redactorilor, editorilor și, nu în ultimul rînd, cititorilor. O viață frumoasă vă doresc.
Autor: Michael HAULICĂ
Între 1-3 decembrie, peste 150 de traducători au participat la Bruxelles la un congres dedicat traducerii literare şi problemelor complexe cu care se confruntă la ora actuală traducătorii de literatură în Europa. Traducătorii literari, prost plătiţi, necunoscuţi publicului, contează pe aceasta iniţiativă europeană pentru a-şi îmbunătăţi condiţia. România a fost reprezentată de Irina Horea, preşedinta secţiei de traducători a Uniunii Scriitorilor, alături de profesor universitar doctor Rodica Lascu Pop, de la Univeresitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, şi de Marina Vazaca de la ICR Bruxelles.
PETRA (Platforma europeană pentru traducerea literară) şi-a asumat misiunea de a susţine traducerea şi pe traducătorii de literatură, ca urmare a examinării unor date recente puse la dispoziţie de studiile şi sondajele efectuate începând din 2008 de mai multe organizaţii profesionale.
Concluziile studiilor efectuate în 2008-2010 au fost publicate într-o Cartografie, care a constituit baza discuţiilor din cele trei zile. Problemele majore identificate sunt insuficienta vizibilitate a traducătorului şi puţina consideraţie de care se bucură, consecinţe ale lipsei de informare privind specificul şi imporanţa activităţii sale, atât sub aspect cultural cât şi economic, situaţia materială precară, de unde şi o cvasimarginalizare a sa chiar în contextul producţiei de carte (relaţia cu editorii în principal), aspecte care s-au agravat în contextul crizei economice.
Scopul congresului a fost sintetizarea reacţiilor şi recomandărilor în vederea publicării, până în februarie 2012, a unei Pledoarii pentru schimbare, care va fi supusă atenţiei autorităţilor europene, precum şi celor locale şi naţionale, în vederea conturării unei politici europene a traducerii, informeaza comunicatul de presa remis Hotnews.ro.
de D.S. HotNews.ro
„Oare vei muri dacă nu vei scrie?” întreba, cândva, Rilke un tânăr poet. Acelaşi lucru e valabil despre traducere în ziua de astăzi. Acum, când toată lumea poate citi în engleză capodoperele omenirii, fie ele străvechi, fie romane recente, când şi dacă au fost scrise în germană sau în arabă etc, acele romane există deja în engleză, când din punct de vedere financiar a traduce nu înseamnă un câştig (n-a însemnat niciodată), iar despre gloria care s-ar putea câştiga prin traducere – îţi vine să râzi, te întrebi: la ce bun traducerea de literatură? Oare vei muri dacă nu vei traduce?
Traduci ca să mai adaugi o picătură la perfecţiunea limbii în care trăieşti, fie ea o limbă cu largă sau mică arie de răspândire.
Ca să te împlineşti pe tine însuţi printr-un împrumut care poate fi salvator, fiind o vreme în slujba unui maestru, crescându-ţi în linişte propriul eu.
Ca să-ţi adaugi tensiunea la un mare tablou. Deşi ceea ce recreezi în sepia nu poate fi niciodată leit originalul, oricât de strict încerci păstrarea acestuia; prin respiraţia ta, poate se întregeşte.
Traduci fiindcă ai în minte un model, o spirală deschisă, pe care vrei să-ţi aşezi propriile cuvinte, atrăgându-se unele pe altele după legi misterioase şi niciodată, de nimeni, elucidate: nu vrei să rişti ca ele să piară într-o creaţie proprie, care poate nu e la înălţimea lor. Da, nu suntem totdeauna la înălţimea cuvintelor noastre. Şi atunci, traduci.
Ca să afli cum se sparge materia sunetelor şi să descoperi ce pluteşte deasupra lor, să prinzi tehnica nu din lumina clară a logicii, ci din crepuscul, din muzica interioară.
Traducând, pleci într-o călătorie din care aduci şi altora, nu doar ţie, oglinda recunoaşterii de sine.
Aş mai putea spune multe, dar scopul rândurilor de faţă nu e un poem despre traducere. Pur şi simplu vreau să arăt că nu voi comenta niciodată cărţi traduse degeaba, cărţi din cele care ne trec cu zecile prin mână şi a căror soartă seamănă cu a ziarelor. Nu voi comenta niciodată o traducere în care citesc, în primele rânduri: „din fundul sufletului”. Nu voi scrie despre o carte în care, chiar pe prima pagină, citesc: „I-am zis: ce-ai zice…?”, în care sar în ochi cacofoniile (nu vorbesc de cele obişnuite, pe care le mai curăţă redactorii, ci de genul „pe parcursul acelei…”, „timpul amintirilor” ş.a.). Nu voi scrie despre cărţi cu propoziţii neclare. Oricât aş dori să încurajez (am făcut acest lucru cu mare bucurie când am dat peste un tânăr traducător meritoriu), nu pot scrie despre colective de traducători. Aşa ceva nu există în literatură. Chiar dacă „masteratele de traducere” la modă astăzi sunt menite în primul rând lecturii – studenţii sunt îndemnaţi să citească împreună un text, iar profesorul le luminează pasajele obscure – rezultatul este, din păcate, doar scolaresc. Putem înţelege foarte bine şi chiar lăuda studiul în grup, tenacitatea descifrării unui text, chiar dacă e mediocru, dar nu suntem obligaţi să aruncăm în public rezultatul. Literatura nu e demers ştiinţific şi nici raport diplomatic, să poată fi „de grup”. Sigur, au existat întotdeauna tandemuri de scriitori şi chiar mici grupări, dar acestea erau alcătuite din scriitori al căror talent se vădise deja; asocierile s-au făcut din afinităţi literare, dintr-o comuniune spirituală. Nu mi se pare încurajare publicarea unor texte traduse la repezeală, doar pentru a contabiliza un număr de activităţi.
Faptul că azi traduc mai degrabă „profesioniştii” decât scriitorii ţine de situaţia literaturii în general – sunt tot mai multe cărţi care nu merită nici măcar sa fie citite, dar’mi-te traduse. Însă – în România cel puţin, unde se vorbeşte o limbă bogată în nuanţe, cu un lexic generos – sunt încă destui scriitori importanţi care traduc excepţional. Dau câteva exemple: Constantin Abăluţă, Nora Iuga, Horia Bădescu, Dinu Flămând, Mircea Cărtărescu, Denisa Comănescu, Sorin Mărculescu, Irina Mavrodin, Liliana Ursu, Dan Sociu, Florin Bican, Andrei Corbea, Mircea Mihăieş, Ioana Ieronim… şi sunt sigură că am uitat mulţi.
Pentru a conchide: aşa cum literatura adevărată se scrie din alte motive decât pentru bani (chiar dacă unii au norocul să trăiască din asta), traducerile cu şanse de a îmbogăţi o cultură nu se fac nici ele pentru plată. Aşa cum binele nu se face pentru a fi răsplătit.
Autor: Grete Tartler
E aproape imposibil să fii azi, în România, traducător cu normă întreagă. Mă refer, desigur, la traducătorii de carte – beletristică sau chiar non-fiction -, iar nu la cei care transpun în altă limbă prospecte de şuruburi sau medicamente. Ori la cei care au prins (dar pentru asta trebuie un exerciţiu special şi îndelungat) un post la „simultanele” din spaţiul diplomatic. Ci la aproape anonimii truditori (Elisabeta Lăsconi îi numea cu o formulă care are toate şansele să aibă carieră îndelungată: „cei fără nume pe copertă”) care încearcă să aducă lumea în România şi România în lume, pe calea literaturii. Un exerciţiu din ce în ce mai anevoios, în care se lasă prinşi amatori tot mai puţini.
Unii dintre traducători au fost, la rândul lor, scriitori, cu operă notabilă şi prestigiu aşezat. E drept, categoria acestora s-a subţiat teribil în vremea din urmă, pentru că, nu-i aşa, scriitorii îi citesc arareori pe scriitori, dară-mi-te să-i mai şi traducă. Până nu demult, traducerea era (şi) o treaptă importantă în ucenicia literară, iar marile viitoare condeie se exersau dacă nu programatic, măcar asiduu în transpunerea textelor altora. Şi o făceau, cu har şi fără pic de sastiseală, şi după ce căpătau un nume strălucitor pe copertă. E, poate, de prisos, să amintesc în acest sens mari cupluri precum Baudelaire/Poe, Proust/ Ruskin, Nerval/ Goethe dar şi Blaga/ Goethe, Coşbuc/ Homer etc. etc. Dar asta e istorie. După ce s-a stins Mircea Ivănescu, marea literatură universală are toate şansele (cu mici dar lăudabile excepţii), la noi, să rămână definitiv în grija traducătorilor profesionişti. Ceea ce, teoretic vorbind, nu e rău, câtă vreme cunoaşterea limbii sursă & limbii ţintă e dublată de talent, de osârdie, de devoţiune, de o solidă cultură generală. Atât doar că traducătorii-traducători, cum sugeram în preambulul acestui articol, nu prea au vântul editorial la pupă şi deci nici prea multe motive să facă exces de talent sau de probitate profesională.
Într-un articol din săptămânalul L’Express (13-19 iulie 2011), în care era vorba despre mari şi susţinute colaborări între scriitori de raftul întâi (de la Nabokov la Philip Roth, şi de la Eco la Marquez) şi traducătorii lor din Franţa (cu care cei dintâi aveau nu doar schimburi regulate de misive, ci şi întâlniri pe teme de strategie a transpunerii, încheiate îndeobşte prin prietenii durabile), autoarea eseului, Marianne Payot, ajungea la următoarea, rezonabilă, concluzie: pentru o bună traducere, e nevoie de nenumărate calităţi intelectuale; dar nu numai atât: să nu uităm că textul „îşi pătrunde traducătorul, că ajunge să fie visat noaptea şi repetat obsesiv ziua, că devine o muncă osmotică, înrobitoare. Toate acestea în schimbul unei sume medii de 22 de euro pentru o foaie de 1.500 de semne. Acesta este motivul – susţine dna Payot – pentru care au proliferat traducerile mediocre.”
Vă vine să credeţi că asta e motivul pentru care în Franţa există traduceri proaste? 22 de euro pentru 1.500 de semne? Pentru cine cunoaşte tainul mediu primit de un traducător din România (adică 2,5 euro pentru 2.000 de semne, adică de zece ori mai puţin), cuantumul franţuzesc pare o pleaşcă din Pays de Cocagne. Şi, totuşi, lucrurile aşa stau. Presupunând că un traducător român ar da gata, lucrând la foc continuu, 100 de pagini pe lună, ar însemna că va primi în acest interval 250 de euro. Păi, îţi ajung lunar atâţia bani de-o osmoză? De-o întrepătrundere sau de-o visare cu ochii deschişi la nu ştiu ce picior metric sau topică imposibilă?
Şi vă mai întrebaţi de ce patronul traducătorilor, sf. Ieronim, stă, în mai toate reprezentările lui plastice, mâhnit şi cu mâna pe-un craniu…
Autor: Daniel Nicolescu
Probabil că nu există nici un traducător autorizat din ţara asta căruia să nu i se fi făcut, măcar o dată la câteva luni de activitate, oferta “tentantă” de a lucra cu un birou de traduceri aflat în altă localitate, adesea aflată la sute de kilometri distanţă de locuinţa lui. E greu s-o refuzi, întâi şi întâi de toate pentru că ţi se oferă deschiderea spre o piaţă pe care altcumva nu ai cum s-o valorifici: ce şanse are un traducător din Satu Mare să facă vreo lucrare la Caracal, altcumva decât prin intermediul unui intermediar generos?
Aparent, e o mare şansă, însă din start se ridică unele semne de întrebare: de ce întreprinzătorul din Caracal nu se apelează la confraţii de acolo? Oare şi-a compromis relaţiile cu toţi traducătorii de pe plan local, şi acum caută fraieri la Satu Mare? Şi întrebarea reciprocă: oare mie mi-ar conveni ca un geambaş care n-are nici în clin nici în mânecă cu traducerile să caute outsideri la 200 km de oraşul în care traduc eu? Dacă numai aceste două întrebări ar fi puse de fiecare traducător căruia i se oferă această pleaşcă, genul acesta de combinaţie s-ar dovedi fără succes. Însă cea mai importantă conotaţie a ei este departe de a fi aceasta.
În mod normal, activitatea de traducător de documente presupune lucrul pe un document original. Pentru aceasta, e implicit ceea ce spun, traducătorul autorizat consultă în mod nemijlocit documentul şi, după executarea traducerii, ştampilează şi semnează o încheiere de legalizare pe care apoi o supune legalizării notariale. La rândul său, notarul autentifică semnătura traducătorului, el neavând competenţe în direcţia verificării traducerii propriu-zise. Din punct de vedere juridic, responsabilitatea traducerii îi revine în exclusivitate traducătorului, care prestează pe lângă serviciul intelectual (traducerea propriu-zisă) şi un „gir de onestitate” (el garantând că traducerea a avut loc de pe înscrisul original, sau, după caz, pornind de la un fax, sau de la o copie legalizată). Poate părea plin de redundanţe ceea ce am scris în acest paragraf, dar aspectul acesta meticulos nu trebuie să fie trecut cu vederea. Face parte din meserie.
Ce se întâmplă când traducătorul din Satu Mare îşi începe colaborarea cu biroul din Caracal? Normal, actele ar trebui să călătorească în original pe ruta Caracal-Satu Mare, unde să fie ştampilate de către traducător, traduse, apoi expediate împreună cu traducerile pe ruta Satu Mare-Caracal. Acesta este circuitul firesc, însă drumul cronofag (la care se adaugă riscul inerent al rătăcirii lor), face ca opţiunea aceasta să dispară pur şi simplu. Biroul propune atunci o “soluţie” menită să accelereze procesul: actele sunt expediate sub formă electronică (scanate sau pe fax), iar traducătorul este rugat să trimită in plic un număr de încheieri de legalizare “în alb”. Teoretic, atunci când traducerea este finalizată, ea zboară agăţată de un e-mail şi este imprimată pe versoul unei încheieri de legalizare pre-ştampilate şi pre-semnate de traducător. Aparent, totul e în regulă, însă în realitate lucrurile stau pe dos decât par.
Prima mare hibă este aceea că traducătorul nu se poate asigura că ceea ce a tradus (şi pentru care mărturiseşte în încheierea de legalizare) este forma originală a documentului sau un fals grosolan. Este atât de uşor să manipulezi un document scanat sau care urmează să fie trimis pe un fax încât până şi un copil poate pune la cale o fraudă. Şi riscul este cu atât mai mare cu cât entitatea numită “birou de traduceri” (care poate avea ca activitate principală orice, inclusiv vânzarea de încălţăminte sau salon de înfrumuseţat cucoane, cunosc cazuri concrete) nu are nici o responsabilitate juridică în tot acest aranjament. Singurul care riscă ceva la toată afacerea asta este traducătorul, care sub nici o formă nu are voie să înmâneze cuiva o încheiere de legalizare “în alb”. De fiecare dată când o duduie din Caracal s-a străduit să mă convingă prin telefon că nu are nici un interes să-mi facă necazuri, m-a buşit râsul, şi niciodată n-am izbutit să mă cenzurez.
Şi asta pentru că există o metodă infailibilă prin care genul acesta de încredere se poate întoarce împotriva traducătorului naiv. Caz concret: să presupunem că cineva vrea să pună mâna pe o locuinţă, falsificând câteva rânduri dintr-o împuternicire venită din străinătate. Nimic mai simplu, totul e să fie găsit un traducător bun de fraierit. Se contactează fazanul, căruia îi lucesc ochii după perspectiva unor câştiguri babane în celălalt colţ al ţării. Eventual se joacă de câteva ori comedia unor traduceri plătite cu tarife mirobolante. Când guvidele e copt, i se trimite o procură niţel modificată (nu trebuie să fii expert în Corel Draw ca să piepteni un paragraf, mai mult nu trebuie). Pe baza ei se realizează ulterior o tranzacţie frauduloasă. După câteva luni, proprietarul de drept se întoarce în ţară, unde constată paguba. Fireşte, caută versiunea procurii în limba română, vede hiba, după care se aruncă la gâtul traducătorului. Acesta poate încerca, supremă prostie, să dea vina pe “biroul de traduceri”, dar la un proces gogomănia nu ţine, traducerea e “în regulă”, adică semnată şi ştampilată de traducător, pe baza documentului original (pe care, cum ziceam, în răspărul meticulozităţii şi a ontologiei profesionale, acesta nu l-a mai consultat, încrezându-se într-o persoană pe care cel mai probabil n-a “cunoscut-o” decât în timpul unor convorbiri telefonice). Ţeapa e infalibilă, cum spuneam, iar traducătorul, pe lângă suspendarea irevocabilă a autorizaţiei, mai primeşte cadou şi plata unor despăgubiri care se pot întinde pe zeci de ani. Concomitent, biroul de traduceri, aşa cum ziceam, scapă basma curată, şi poate căuta un nou fazan pentru o nouă fraudă bănoasă.
O altă metodă prin care traducătorul autorizat poate fi înşelat dacă se pretează la completarea unor încheieri de legalizare “în alb” este bazată pe faptul că acesta nu poate şti cu exactitate pe ce documente vin amplasate aceste capete de document. Să presupunem că unul dintre ele vine lipit pe o procură foarte lungă, de 10 pagini. Numai că biroul are un traducător fără autorizaţie, de regulă un student, care lucrează cu mult sub preţul pieţei. În acest caz, traducătorului care a completat legalizările i se comunică ceva foarte mic, un cazier sau un certificat de naştere, care ocupă doar o pagină. Neştiind mânăria, el va traduce şi încasa contravaloarea unei singure pagini, bifând în carneţelul său încă o încheiere de legalizare utilizată. Concomitent, studentul va traduce 10 pagini la preţ de 5 (în cel mai bun caz). 5 + 1 = 6, mai rămân patru pagini pe care biroul le-a obţinut moca printr-o simplă învârteală. Fiind la sute de kilometri distanţă, traducătorul poate fi “lucrat” după metoda asta ori de câte ori se iveşte ocazia. Mai are rost să spun că este absolut ilegal ca încheierea de legalizare a unui profesionist să se afle asociată unei traduceri cu care el nu are nici în clin nici în mânecă?
Să recapitulăm:
1) este absolut ilegal să dai cuiva încheieri de legalizare “în alb”; este nu doar neprofesionist, ci şi extrem de riscant (inclusiv penal);
2) dacă nu eşti lacom, sub nici o formă nu-ţi vei pune sub semnul întrebării demnitatea profesională şi chiar o sursă constantă de venit;
3) relaţia dintre un traducător autorizat şi un birou de traduceri aflat la sute de kilometri este din start compromisă, primul riscând constant totul, în vreme ce a doua entitate nu riscă niciodată nimic. Nu e vorba de un parteneriat, asta e din start imposibil.
Publicat de Radu Iliescu
sursa:http://traducatori.blogspot.com/2008/06/cteva-observaii-asupra-ncheierilor-de.html
…pentru ca n-au atitudine. pentru ca nu se respecta.
cam aceeasi poveste ca si in invatamint cu profesorii. urmaresc noua greva cu mare curiozitate, deci. astept sa vad cine va ceda.
muncesc pe rupte, sint platiti la pastele cailor, dar continua cu masocheala pina in pinzele albe. semneaza contracte de parca chiar ar valora ceva. unde sint oare vremurile cind cuvintul dat era litera de lege? traducatorii respecta aceste contracte, sint dispusi sa fie penalizati atunci cind intirzie lucrarile, desi (n.b – deadline-urile sint foarte strinse), dar apoi, cind au probleme, le e frica de justitie, de zici ca ar fi cei mai mari infractori, nu oameni care stiu limbi straine si care au investit in treaba asta ani de invatatura, dedicatie etc.
pe site-ul clubului traducatorilor e o intreaga zapaceala. am intrat, m-am inscris, citesc newslatterurile lor sau discutiile o data pe saptamina si cam atit. nu ma bag peste oamenii aceia, o data pentru ca nu am timp si doi pentru ca nu sint pe domeniul traducerilor tehnice, juridico-notariale, dar oricum informatiile care curg pe acel forum merita accesate.
o sa vb, in trecere, despre traducatorii din edituri. am luat cunostinta de prea multe cazuri de tepe ca sa fie enumerate aici. am rezervat astfel de probleme pentru raportul la OIM. ma opresc doar la citeva si putem avea o idee.
Caz 1. Acum vreun an jumatate, la tirgul de carte Gaudeamus, noiembrie 2007 mai exact, lua cuvintul actorul Eugen Cristea (il stiti din emisiunea pentru copii “Feriti-va de magarus!” pe care o prezenta acum citiva ani). Prezenta atunci o carte pe care o tradusese pt Tritonic (neverending story!) si apoi spunea asa, cam printre dinti: “poate ar fi bine daca editorii si-ar plati totusi traducatorii”.
Uau, mi-am zis atunci, uite cineva care are curaj sa arate cu degetul in public. Jos palaria, dom`le! Ca sa aflu recent nu numai ca n-a fost platit in continuare, dar ca a tradus in total zece carti de-ale lui Zelazny, fara sa vada nici un ban. uau uau uau, sau mai degraba, auch! Cum, ma? Sa traduci asa la nesfirsit? Nu-ti dai seama ce precedent creezi?
Au contraire, inseamna ca eu devin chiar o mare nesimtita ca-mi vreau banii de la prima traducere si imediat dupa 5 luni de la publicare, desi contractul zicea ca dupa 2 ii voi vedea pe toti de-a fir a par, dar hai, imi zic, sa fiu eu fata intelegatoare, sa nu spuna editorul ca nu-i inteleg afacerile si eforturile de a publica romane minunate, ca de n-ar fi nu s-ar mai povesti si visele mele de a-mi petrece vacante binemeritate in insule grecesti nu s-ar mai narui, hehehehe…
Caz 2. Stefan Ghidoveanu – un alt traducator cunoscut, apreciat in breasla si premiat pentru traducerea lui – asta ca sa dam la o parte eventualele acuzatii ale unei traduceri proaste (tot de la Tritonic) nu chiar aceeasi situatie, fiindca n-a asteptat zece carti ca sa cheme stufful editorial in fata unei intilniri avocatesti amiabile, dar tot din pricina neplatii lucrarii are probleme. A luat atitudine si a trimis un mail editurii-mama de la care editura impricinata cumparase drepturile. Efectul a fost, dupa spusele autorului traducerii, ca Tritonic a fost banata si i-au fost retrase drepturile de copyright. Cind va primi banii, dzeu stie. Batai de cap, procese si bani cheltuiti pentru ca omul a muncit, dar, surpriza?!, nu si-a primit drepturile.
Caz 3,4,5… sint destui traducatori care inca mai spera sa-si primeasca banii pe prima traducere, acceptind deja o noua lucrare, dar au incredere in altii (comme moi, par example) ca-i vor speria pe domnii editori prin actiunile lor. Acest lucru nu-l voi intelege niciodata, dar, ma rog, asta este dilema mea si in acelasi timp “greseala” in care persist. Si da, acum ii puteti anunta ca am luat legatura cu voi, in speranta ca ei vor tremura de frica mea, hahahaha, si-i va lovi subit grija de finantele voastre… desi, sa stiti ca s-ar putea intimpla si asta, ca nu e prima oara cind mi-am arogat rolul de miel sacrificat pe altarul intereselor altora mai slabi decit mine. ratatilor, tineti aproape…
Iata alte patanii despre care cei interesati ar trebui sa stie. Ordinea in care pot fi citite articolele este urmatoarea:
x, , y., z. sau Datorii pe gratis, w. sau Despre statutul precar al traducatorului (articole trimise pe mail prin amabilitatea unei cititoare-traducatoare la rindul ei). Laudabil totusi ca Observatorul Cultural ingaduie o polemica de data asta.
Stam si ne crucim si ne resemnam cu faptul ca nu sintem primii, singurii si nici ultimii. Ca facem parte din sistemul editorial care arunca pe piata carti dintr-o mare dragoste pentru bani. Aceasta e cultura. Unii o fac de drag, altii profita cu bucurie. Unii creeaza precedente, altii latra la luna.
Ironic sau nu, cartea la care am lucrat anul trecut se numeste “Sfinta Alianta”. Nu are rost sa mai spun ca la intilnirile mele avocatesti amiabile care ar fi trebuit sa fie intre parti nu s-a prezentat nici macar umbra stuffului de la Tritonic, pe motiv ca n-au avut timp sa pregateasca hirtiile, preocupati fiind de atitea lansari si treaba peste masura.
Mergem mai departe si inaintam rapoarte. ce altceva? Sa vedeti ce distractiv devine dupa al doilea raport.
Nu-i iau in calcul pe cei care mai lucreaza inca, multumiti de faptul ca aceeasi editura, ce nu i-a platit!, i-a bagat iar in seama si le-a mai dat o traducere pe banda rulanta. E treaba lor ce fac si cum isi eficientizeaza timpul. Enervarea mea se indreapta nu catre editorii speculativi, ci taman catre cei ce le fac jocurile, iar acest lucru nu are legatura cu faptul ca si eu am tradus de placere uneori sau pt a-mi rotunji finantele alteori. Aceasta insemnare ar fi existat dincolo de problemele mele (pe care oricum le voi rezolva) si pe care, in esenta, nu le consider mari drame. Enervarea mea se indreapta si asupra propriei mele persoane, in definitiv, fiindca desi stiam ca Tritonic e mereu rau-platnica, mi-am inchipuit ca mie nu are cum sa mi se intimple asa ceva si nu am luat in seama nici reprosul lui Eugen Cristea de acum un an jumatate, nici plecarile in grup ale unor oameni de baza din editura respectiva. Eram pe atunci oarecum legata de un contract de editare si am crezut balivernele legate de perioada de criza prin care trecea sarmana editura.
Stiu ca vor fi destui care trecind pe-aici vor mustaci si se vor ascunde dupa colturi, dupa blocuri “sintem noi majoritatea”. Adevarul este ca nu-mi pasa de ei. La un calcul simplu insa, din datoriile pe care le are o editura fata de colaboratorii sai (desi prost platiti, in fapt neplatiti) poate iesi o suma frumusica, numai bine sa se puna bazele unui nou departament, mai junior asa. Ma bucur enorm pentru cei care au ramas sa hamaleasca servili si entuziasti, ca la primele lor intilniri de amor. ii inteleg perfect pentru ca am trecut si eu pe strada aceea, bafta mea a fost ca cineva n-a mai rezistat la un moment dat si mi-a dat cu barosul in cap sa ma trezesc din visele mele cumplit de iluzorice.
Acea persoana mi-a dat o dureroasa lectie de prietenie. de-atunci si pina acum nu am facut altceva decit sa fiu din ce in ce mai atenta.
Ceea ce va doresc si voua!
Imi pasa de cei care se vor duce miine fir intins la familiile lor cu speranta ca au de lucru la o traducere. Ii si vad la birou buchisind de zor, cu dioptriile din ce in ce mai mari.
Sa auzim de bine, deci… ca de rele poate sinteti satui…
Avem lege europeană şi tocmeală românească: traducătorii autohtoni se plasează la coada UE a drepturilor şi tarifelor, după cum s-a observat pe 4 februarie, într-o dezbatere organizată de Institutul Cervantes.
În Spania, tariful mediu pentru o pagină de traducere literară este 12 euro, iar la nivel european (conform unui raport recent al UE), media pe pagina literară tradusă este de 19 euro, ajungând la 31 de euro în ţări precum Norvegia sau la 34 de euro în Anglia. În România, o pagină de traducere literară se plăteşte, în medie, cu 3 euro. Matematica jobului de traducător e destul de simplă: o carte de 250 de pagini primeşte trei luni, să zicem, pentru traducere, al cărei autor încasează, drept urmare, 750 de euro pentru o muncă de un trimestru. Ceea ce înseamnă 250 de euro pe lună, în cazul acestui exemplu.
O sumă ce descurajează aproape orice disponibilitate a vreunui traducător de a se dedica integral acestei meserii, care e făcută, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, în timpul liber dintre celelalte câteva ocupaţii cu care jonglează respectivul.
Institutul Cervantes nu se află la prima iniţiativă de a pune pe tapet spinoasa problemă a traducerilor literare în România. A mai făcut-o, în urmă cu câţiva ani, la sediul Uniunii Scriitorilor (USR), însă cadrul respectiv n-a servit decât ca o excelentă cutie de rezonanţă pentru tânguirile traducătorilor, dublate de inerentele articulări ale neajunsurilor ingratei meserii de scriitor/poet în România. La dezbaterea de pe 4 februarie de la Cărtureşti, lucrurile au stat cu totul altfel: audienţa mult mai tânără şi invitaţii Institutului Cervantes au produs o discuţie aprinsă de peste două ore. Cei doi traducători veniţi din Spania au fost Ismael Attrache, care a tradus din R.L. Stevenson, Willa Cather sau Jonathan Swift, şi Andrés Ehrenhaus, vicepreşedinte al Asociaţiei Traducătorilor din Spania şi traducător din Poe, Kerouac, Shakespeare, Wilde sau Sutcliffe.
“În România, situaţia traducerilor literare e penibilă, sub aspectul drepturilor, asocierii, tarifelor, recunoaşterii sociale. Paradoxal e că ponderea traducerilor în ansamblul pieţei de carte autohtone e de 80%”, a deschis incisiv dezbaterea Joaquín Garrigos, directorul Institutului Cervantes din Bucureşti, el însuşi traducător din română al unor autori precum Eliade, Rebreanu, Cioran, Camil Petrescu, Mihail Sebastian sau Norman Manea.
De la Ehrenhaus, publicul a aflat că Asociaţia Traducătorilor din Spania numără peste 500 de membri, care au parte de numeroase servicii de consultanţă şi informare. Deşi traducătorii în spaniolă sunt mai bine plătiţi decât cei din România, în Spania traducerile ocupă doar 30% din piaţa editorială de carte. Cu toate că nici acolo traducătorul nu poate negocia cu editorul pe picior de egalitate, Ehrenhaus a explicat cam cum arată etapa premergătoare unei traduceri: “O editură are o carte, îşi verifică baza de date şi vede că traducătorii cu care lucrează de obicei sunt ocupaţi, aşa că se uită pe site-ul asociaţiei noastre şi începe să sune oamenii de acolo. Prima negociere e la telefon: «Am o carte de 200 de pagini, te interesează?»; «Cât timp?»; «Trei luni»; «La ce tarif?» «Atât şi atât». Iar dacă ţie nu-ţi convine, dar ei te vor, de acolo începe negocierea contractului”.
Marea surpriză pentru traducătorii din sală şi pentru apropiaţii acestui domeniu a oferit-o însă Rodica Pârvu, director general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor (ORDA), invitată la dezbatere de Institutul Cervantes. Şeful ORDA a redus sala la o uimire generală, explicând că legea din România nu e doar bună, ci mult mai bună decât cea din Spania: traducătorilor le este conferit statutul de autor şi, ca atare, ar avea dreptul la încasări din vânzările cărţilor traduse şi la orice alte beneficii auctoriale. Situaţia total diferită de pe teren este cauzată, în opinia dnei Pârvu, de editurile care propun contracte abuzive. Pentru cei interesaţi a fost bine de aflat că, deşi ORDA nu poate presa piaţa editorială, poate oferi consiliere juridică gratuită doritorilor.
Însă în România există totuşi o asociaţie a traducătorilor, care nu funcţionează independent, ci în cadrul Uniunii Scriitorilor. Clivajele dintre autorii români şi traducătorii literari sunt destul de pronunţate – sau cel puţin aşa s-ar fi zis de pe urma dezbaterii anterioare de la USR. Micaela Ghiţescu, preşedintele secţiei de traducători care numără în jur de 200 de persoane, a rezumat astfel rezultatul tentativelor de a negocia cu editurile mărirea tarifelor: “Editorii ne-au zis că, dacă îi plătesc mai bine pe traducători, trebuie să majoreze preţul cărţii, iar cititorii nu şi-ar mai putea permite să le cumpere”.
Cât de scumpe ar ajunge cărţile dacă traducătorii ar primi remuneraţii mai consistente rămâne de văzut. Contrariat de situaţia din România, în care legea face loc de tocmeală, dar nu îndeamnă la dragoste cu sila, Ehrenhaus s-a interesat cam cât costă o carte. După care a făcut un calcul simplu: “Dacă luăm preţul de vânzare de vreo 10 euro, iar traducătorul e plătit cu 3 euro, asta înseamnă că editurile au un profit de 25%, care e uriaş. În Spania şi în UE, în general, profitul ajunge pe la 7-8%”. Aflând că în România reversul medaliei constă în tirajele foarte mici (un best-seller în România poate ajunge la 30.000 de exemplare, pe când în Spania porneşte de la 100.000 şi poate atinge chiar un milion), Ehrenhaus a conchis că “probabil editorii nu-şi pot permite să plătească 10 euro pe pagină, dar nu mai încape nici o îndoială că pot plăti 6-7 euro”.
În data de 2 septembrie 2013, Direcția Generală Traduceri, Comisia Europeană, a lansat cea de-a treia cerere de candidaturi pentru aderarea la rețeaua EMT (Masteratul European în Traduceri). Toate universitățile din UE care oferă programe de traducere la nivel de masterat și doresc să adopte standardele EMT sunt invitate să își depună candidatura pentru a deveni membri ai rețelei EMT. Sunteți deja membru al rețelei? În acest caz, trebuie să depuneți din nou dosarul de candidatură pentru a vă reînnoi calitatea de membru — selectarea nu este garantată.
1traducator's Blog 
