În România, traducătorul unei cărți câștigă mai mult decât autorul ei și amândoi mor de foame

indexHai să luăm ca exemplu o carte de 350 – 400 pagini și să vedem ce înseamnă s-o scrii și ce înseamnă s-o traduci în România, mergând pe niște date standard. Luăm o carte medie, da? Nici prea subțire, cât un „roman” de Bogdan Coșa, dar nici Orbitorul lui Cărtărescu sau vreo cărămidă fantasy, bașca în nu mai știu câte volume.

Uite, luăm o carte undeva pe la 650.000 de caractere cu spații, căci aceste semne contează, de fapt – numărul paginilor e irelevant pentru că poate diferi în funcție de formatul cărții, de spațiere, de mărimea fontului șamd. 650.000 de caractere cu spații, mergând pe o carte standard, format A5 sau asemănător, cu 1.800 de caractere cu spații per pagină (cam pe-acolo e standardul), duce cam la o carte de 360 și ceva de pagini.

Traducătorul

Pentru traducător se calculează destul de simplu. Hai să zicem că e vorba de un roman care trebuie să fie tradus din engleză în română, iar prețul paginii standard pentru o astfel de traducere se plătește la noi pe piață în general cu 2 – 2,5 Euro. Sigur, sunt probabil traducători specializați care iau ceva mai mult (nu foarte mult, stați liniștiți) sau traducători care iau chiar mai puțin, dar noi discutăm aici media. Și nu punem la socoteală faptul că unele edituri / agenții plătesc traducerea cu întârzieri de luni întregi, uneori chiar ani, nu, discutăm despre o editură serioasă, care ar plăti traducerea asta la timp, adică la aproximativ o lună după primirea ei de la traducător și verificarea acesteia, desigur.

Se împart cele 650.000 de semne la 2.000 – 2.000, însemnând o pagină standard de traducere, în general, pe această cifră se fac contractele. Ceea ce înseamnă că titlul nostru de 650.000 de semne are 325 de pagini standard. 325 de pagini înmulțit cu 2 Euro, vin 650 de Euro, da? Un rahat de bani pe o muncă de trei – patru luni, poate și mai mult, dacă romanul e complex.

Autorul

La autor, câștigurile se calculează în funcție de vânzări. Procentul pe care îl câștigă un autor dintr-un exemplar al cărții sale (royalty-ul, adică) este între 5 și 10%, în general. Editurile mici sunt singurele care oferă mai mult, încercând să atragă autori mai puternici, dar nu cu mult mai mult. Vă pot garanta că primele cinci edituri de top din România nu oferă royalty-uri mai mari. Nici nu le-ar conveni.

Vânzarea de carte este extrem de slabă la noi în țară, iar asta se vede după cifra ce înseamnă un tiraj al unei cărți. Un tiraj mediu poate oscila între 500 de exemplare publicate până la 1.000 – 1.500. Totuși, tirajul mediu cam acesta este, de 1.000 – 1.500. De la 3 – 4 mii de exemplare în sus, deja o carte se numește bestseller și provoacă isterii. Pe autorii care ajung acolo îi numeri pe degete, iar cei care sar pragul de 10.000 de exemplare vândute, pe degetele de la o singură mână.

Deci discutăm de un autor ok, nici necunoscut / debutant (deși, de multe ori, debutanții dau lovitura). Un autor la a doua – a treia carte care vinde 1.000 de exemplare din titlul său într-un an de zile. Prețul mediu al unei cărți de 650.000 de caractere cu spații (deci cam 360 de carte, cum am zis), duce undeva la 35 de lei. La un royalty standard, de 8%, autorul câștigă 2,8 lei per exemplar. 2,8 înmulțit cu o mie, înseamnă 2800 de lei, aproximativ 635 de Euro. Un rahat de bani pe o muncă de luni întregi sau poate chiar ani, bani care vin pe bucățele la diferențe consistente de timp.

Se poate trăi din scris? Sigur că se poate. Post mortem.

sursă foto: PremiumBeat.com

de  

sursa: hyperliteratura.ro

Muzeul Naţional al Literaturii Române va fi redeschis publicului

muz-litMuzeul Naţional al Literaturii Române a fost înfiinţat în anul 1957.

Muzeul Literaturii Române urmează să fie redeschis publicului după doi ani de la relocarea colecţiilor în clădirea Casei Presei Libere. Insituţia va funcţiona în două locaţii, dintre care una este fostul sediu Gestapo.

Până în anul 2014, patrimoniul MNLR a fost adăpostit în sediul de pe Bulevardul Dacia. Atunci, clădirea a fost retrocedată proprietarului de drept, iar instituţia s-a văzut nevoită să îşi desfăşoare activitatea la Casa Presei din Bucureşti, după ce primarul general de atunci, Sorin Oprescu, şi ministrul Culturii, Kelemen Hunor, au luat în calcul mai multe imobile.

În ciuda protestelor din acea perioadă, clădirea a fost evacuată, după ce vreme de aproape 40 de ani a fost folosită drept sediu al Muzeului Literaturii. Instituţia, înfiinţată în anul 1957, a funcţionat iniţial într-un imobil situat pe Şoseaua Kiseleff. După 10 ani, la solicitarea lui Tudor Arghezi, muzeul este mutat în locaţia din Bulevardul Dacia.

Recent, într-un interviu acordat România Liberă, Ioan Cristescu, directorul MNLR, a anunţat că instituţia îşi va deschide din nou porţile pentru public în data de 15 ianuarie 2017, de Ziua Culturii Naţionale. Atunci va fi inaugurată expoziţia permanentă în sediul din Strada Nicolae Creţulescu, numărul 8.

Cel de-al doilea sediu, ce urmează să deschis în aprilie 2017, în Calea Griviţei, va fi folosit pentru a valorifica colecţiile de mobilier ale muzeului. Clădirea de aici a adăpostit timp de peste 40 de ani Muzeul Naţional Filatelic şi în anii ’40 birourile Gestapo-ului. Astăzi, imobilul este folosit drept sediu al Ambasadei Republicii Polone la Bucureşti.

Muzeul Literaturii Române dispune de o arhivă de peste 300.000 de manuscrise, cărţi vechi şi obiecte de patrimoniu. Valoarea tuturor acestora a fost estimată la aproximativ 1 miliard de euro, însă valoarea lor istorică şi culturală este considerată inestimabilă.

scrisă de Alin Motogna

sursa: descopera.ro

Rectorul UBB Cluj: ”Se fac demersuri pentru a crea oameni lipsiți de cultură generală, marionete ușor de manipulat, oameni care alcătuiesc generația Google, generația Facebook, generația SMS sau toate la un loc!”

indexIstoria sau științele istorice – cum se denumesc de către specialiști domeniile complexe și variate ale cercetării trecutului omenesc – se află într-un moment de mare cumpănă, ca și întreaga societate contemporană. Viața oamenilor care au trăit în trecut este considerată de către înțelepți memoria colectivă a comunității pământești. Cu alte cuvinte, de-a lungul timpului, s-au adunat fapte, întâmplări, evenimente, procese etc., care se constituie în zestrea omenirii, în patrimoniul societății, într-un adevărat tezaur de viață.

Noi suntem oameni și – ca să parafrazez un dicton latin – nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie să ne fie străin. Dacă lăsăm să ne scape o parte din esența umană, ne expunem unor riscuri greu de evaluat. Datorită acestei convingeri, diferitele comunități umane, începând cu sumerienii și egiptenii cei vechi, au cultivat cunoașterea trecutului prin intermediul specialiștilor, elaborând reguli speciale pentru aceasta.

A fost o vreme când istoria era poveste și poezie, spusă și cântată pe muzică de către aezi, care cultivau arta de a reînvia frumos și armonios lumile de odinioară. Ulterior, istoria a devenit „anchetă” sau „cercetare”, făcută prin diferite metode de investigație, cu scopul descoperirii adevărului din trecut. Firește, s-a aflat curând că lumile revolute nu mai puteau fi reînviate întocmai, orice am fi făcut noi, oamenii. Marele istoric român și filosof al istoriei Alexandru D. Xenopol împărțea domeniile cunoașterii în „științe de repetiție” și „științe de succesiune”. Din prima categorie făceau parte ceea ce noi numim științe exacte și experimentale, iar din a doua istoria, adică viața de demult. În vreme ce în primele domenii, realitățile se prezintă ca imuabile și eterne, în „științele de succesiune” pare că „totul curge” și nimic nu mai rămâne cum a fost. Marele istoric transilvănean al secolului trecut David Prodan vorbea despre „științe de revelație” și „științe de acumulare”, istoria fiind plasată în a doua categorie, ea presupunând muncă asiduă și intensă în arhive și biblioteci, pe șantiere arheologice, în muzee și conducând la rezultate nu imediat, ci după mulți ani.

Chiar și așa, cu gradul ridicat de relativism asumat, cercetarea trecutului a ajuns, cam de la Renaștere încoace și mai ales în ultimele două secole, un domeniu de cunoaștere dotat cu metode precise de investigare, cu reguli de operare cunoscute și verificate, atât cât poate fi preciziunea aplicată în disciplinele socio-umane. Se admite că adevărul absolut al lumilor trecute este imposibil de cunoscut de către noi, oamenii, cărora nu ne rămân decât urme disparate și subiective (cel mai adesea) ale întâmplărilor de odinioară. Prin urmare, istoricul nu poate reînvia lumea revolută pe care o studiază, dar se poate apropia de ea cât mai mult, o poate reconstitui cât mai aproape de ceea ce a fost, dacă respectă „regulile jocului”, verificate de secole și de generații întregi de specialiști.

Noi numim printr-o convenție viața oamenilor de odinioară trecut. De fapt, trecutul a fost, pentru cei care l-au trăit, viață intensă prezentă. Până la urmă, toată viața oamenilor devine trecut, orice am face noi și oricum am încerca să ocolim acest curs. Prezentul durează o clipă și apoi devine trecut, viitorul este mereu incert, dar ajunge și el prezent și apoi trecut, astfel încât, iremediabil și reversibil, dimensiunea cea mai lungă și mai certă la care avem acces (limitat, e drept) este trecutul. Ca urmare, dragostea pentru trecut înseamnă dragoste de viață, iar cunoașterea trecutului este cunoașterea vieții. Aceasta nu înseamnă deloc – cum observa demult o Doamnă a spiritului universal, Marguerite Yourcenar – că trecutul este o vârstă de aur. Nu, fiind viață, trecutul poate să fie frumos și sublim, urât și rușinos sau, pur și simplu, oarecare. A-l cunoaște este o necesitate, iar a-l ignora poate deveni o catastrofă.

Din păcate, trendul contemporan este de ignorare a trecutului omenirii, a experienței de viață a comunităților, mai ales a celor naționale. Motivele sunt multe, de la graba planetei de a se autodistruge prin poluare, dezechilibre, catastrofe naturale etc. până globalizarea prost înțeleasă și de la ideea că memoria este inutilă până la superficialitate, ignoranță, trivialitate, violență, toate cultivate de forțe mult mai puternice decât ne putem noi închipui. Astăzi de tinde înlocuirea din sistemul de educație primară și secundară a disciplinelor școlare consacrate și care și-au dat măsura valorii lor în societate (istorie, geografie, botanică, zoologie, anatomie, limbi clasice etc.) prin conținuturi (necesare, fără îndoială) botezate „discipline școlare” („educație pentru drepturile copilului”, „educație antreprenorială”, „educație sexuală”, „educație rutieră”, „educație juridică” etc.). Toate aceste teme din a doua categorie sunt subiecte de cunoaștere de neînlocuit în lumea contemporană, dar ele nu sunt discipline care să trebuiască apreciate de sine stătător și finalizate prin medii școlare! Sau ar putea să fie, la rigoare, dar nu prin eliminarea celorlalte! Învățând istorie, elevul află despre lumi și compară, face cunoștință cu primele legi, constituții, culte religioase, află ce sunt stilurile arhitectonice, deosebește o simfonie de un concert, distinge valorile antice, medievale, moderne, află cum s-au purtat războaie în numele dragostei, al credinței și al bisericii, al libertății, egalității și democrației etc., poate prețui dialogul și informarea, poate evalua răsturnarea ordinii nedrepte dintr-o societate etc. Istoria, ca și alte discipline „învechite” promovau, pe lângă fapte, valori morale, artistice, umane, idei fundamentale generale, strategii de viață; noile „discipline” propuse răspândesc metode și tehnici limitate, cunoștințe de nișă, care se pot învăța de către un om cu inteligență medie în timpul liber sau în cadrul orelor de dirigenție sau prin prisma dexterităților școlare.

Rezultatul acestor demersuri insistente din ultima vreme este crearea de mecanisme umane, de roboți, de marionete ușor de manipulat, prin vot ori prin alte mijloace. Oamenii lipsiți de cultură generală și de orizont artistic, oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea să compare și să ia decizii în cunoștință de cauză alcătuiesc generația „Google”, generația „Facebook”, generația „SMS” sau toate la un loc! Sunt oameni, în general, inteligenți, dar cu inteligența canalizată spre scopuri controlate de o elită malefică. Elita clasică a acestei lumi pare abulică, amețită, adormită, fără nerv și fără voință. Aici nu este vorba despre conflictul dintre generații, nici despre mitul vârstei de aur, nici despre nostalgia tinereții, ci de realism. Am fost avertizați demult că „somnul rațiunii naște monștri”. Nu demult, am văzut ciocane distrugând statui mesopotamiene sau bombe nimicind Palmyra! Ar fi bine să veghem cu toții ca toate admirabilele descoperiri și invenții ale lumii contemporane să servească omului creativ și creator, omului cercetător și omului moral, nu omului-robot, distorsionat și manipulat.

Deprecierea istoriei ca disciplină s-a datorat în România unor cauze speciale, cum ar fi derapajele din timpul regimului comunist (când trecutul a fost parțial falsificat, glorificat, alb și imaculat etc.), exceselor naționaliste și protocroniste, denigrării românilor și trecutului lor după 1989 etc. După Al Doilea Război Mondial, noi, românii, am trecut printr-o etapă proletcultistă și internaționalistă (când „lumina venea de la Răsărit” și trecutul nostru nu reprezenta nimic), până prin 1960-1965; prin una mai echilibrată, de recuperare a unor valori naționale, până prin 1975; prin una naționalist-comunistă, până în 1989 și prin una de marasm și incertitudine, de dezorientare și paradox, în ultimul sfert de secol. Pe de o parte, suntem atenționați de unii că istoria noastră începe la Tărtăria, la Cucuteni și la Gumelnița, românii fiind cel mai vechi și mai glorios popor din Europa, că suntem daci curați, de la care romanii ar fi învățat latinește; pe de alta, ni se spune de către alții că nu am fost capabili de nimic de-a lungul vremii, că am fost o masă amorfă, că nu avem valori competitive, că toți istoricii noștri au cultivat nu realități, ci mituri naționaliste rușinoase, că nu suntem nici măcar români, că nu avem în trecut momente referință, că marile personalități ne sunt toate mici, că Eminescu a fost xenofob, iar Coșbuc minor, că Ziua Națională este o eroare etc. Nu este de mirare că, mișcându-ne în acest cadru, am ajuns cu istoria noastră de ocară, că disciplina este pusă sub semnul întrebării, iar slujitorii săi blamați.

Pentru remedierea răului, până se mai poate, trebuie, între altele, ca istoria să rămână o formă de cunoaștere apreciată, respectată și prețuită și, în primul rând, studiată. De aceea, istoria trebuie să aibă, ca disciplină școlară, la toate clasele și profilurile, cel puțin câte două ore pe săptămână. Cei care sunt datori să facă cercetarea trecutului sunt istoricii, singurii care au capacitatea să ajungă la izvoare, să extragă din ele adevărul (parțial) și să-l explice publicului. Amatorii de istorie – ingineri, medici, artiști etc. – să fie liberi să se pronunțe despre trecut, să scrie despre trecut, dar să-și recunoască amatorismul, să precizeze caracterul de eseu, de povestire, de impresie al produselor lor. Nici eu, ca istoric, dacă scriu despre medicină sau despre chimie, nu mă pot da drept medic ori chimist! Credibilitatea unui domeniu o asigură exclusiv specialiștii, cei care au fost pregătiți anume să studieze acel domeniu. Și nici dintre specialiști, un contemporaneist nu e bine să se pronunțe științific despre antichitate sau epoca medievală, după cum un medic orelist nu poate lucra la ortopedie, nici un anestezist nu va fi lăsat să opereze.

Menirea acestui congres  (Congresul Istoricilor Romani, Cluj, Universitatea Babes Bolyai, 25-28 august 2016 – N. Red.) este, între altele, sà contribuie la reașezare pe baze sigure a prestigiului istoriei ca formă de cunoaștere a vieții omenirii și poporului român, de revigorare a cercetării științifice în domeniu, de reconsiderare a statutului istoricului în societate și de asigurare a statutului de disciplină școlară a istoriei, la toate clasele profilurile, în acord cu importanța cunoașterii istorice. Prin aceasta, nu dorim decât să reconferim ființelor și comunităților umane demnitatea, capacitatea de alegere și de judecată, discernământul și creativitatea, spre revigorarea idealurilor care au făcut posibilă lumea și care se bazează pe cunoaștere și pe cunoștințe, pe comparație și pe credință, pe dialog, pe dreptate și adevăr, toate acestea subsumate binelui individual și general. Un mare istoric francez, devenit martir – Marc Bloch – făcea în prima jumătate a secolului al XX-lea apologia pentru istorie și elogiul meseriei de istoric și a plătit cu viața pentru convingerile sale, pentru apărarea valorilor umanității. Nu mai dorim să plătim cu viața pentru a asigura perpetuarea valorilor umane, a marilor creații ale omenirii.

Științele istorice cultivă toate aceste valori, ceea ce înseamnă că ele cultivă viața omului și a comunităților umane, trăită în cunoștință de cauză, întru demnitate și onoare.

Autor: Prof. dr. Ioan-Aurel POP

Sursa: Amos News

preluare de pe: gandeste.org

UE vrea ca motoarele de căutare să plătească pentru a utiliza știri online

Comisia Europeană lucrează la o reformă a drepturilor de proprietate intelectuală, care ar da organizațiilor media dreptul de a taxa platformele de Internet de genul Bing sau Google dacă motoarele de căutare publică extrase din articolele lor, informează Financial Times.

Potrivit Financial Times, propunerile Executivului comunitar, care ar urma să fie date publicității luna viitoare, sunt destinate să reducă puterea marilor companii din sectorul online în negocierile dintre motoarele de căutare și creatorii de conținut. Însă noua taxă ar pune și mai multe presiuni asupra relațiilor, și așa tensionate, între Silicon Valley și Bruxelles pe teme precum taxele și concurența.

Miercuri, Departamentul american al Trezoreriei a criticat Comisia Europeană pentru intenția sa de a amenda grupul informatic american Apple cu mai multe miliarde de euro din cauza neplății taxelor în Europa.

În centrul noului plan este o propunere conform căreia organizațiile media vor primi “drepturi exclusive” pentru a permite conținutului lor să fie disponibil online publicului, iar astfel servicii precum Google News ar fi forțate să negocieze cu organizațiile media pentru a putea publica extrase din articolele lor. Cu toate acestea, organizațiile media nu sunt obligate să perceapă taxe pentru ca un agregator să publice extrase din conținutul lor și ar putea să îl ofere gratuit.

“Vrem să fie foarte clar, acordarea unor astfel de drepturi către organizațiile media nu va afecta modul în care utilizatorii fac schimb de hyperlink-uri pe Internet”, a declarat purtătorul de cuvânt al CE, Christian Wigand.

Criticii acestei idei susțin că eforturi similare de a taxa Google pentru că a publicat știri online au eșuat atât în Germania și Spania. În cazul Spaniei, Google a răspuns prin închiderea serviciului Google News în această țară, iar în Germania multe organizații mediu au renunțat la dreptul de a impune taxe pentru a apărea în continuare în rezultatele de căutare ale motorului de știri, după ce anterior au suferit o diminuare semnificativă a traficului.

by    

sursa: presalibera.net

Câte limbi străine poate învăţa un om?

Milioane de oameni vorbesc mai mult de o limbă străină. Nu găsim nimic neobişnuit la persoanele care cunosc trei limbi străine şi cu toţii am auzit de cazuri ale unor bunici care au reuşit să înveţe de-a lungul vieţii patru sau chiar cinci limbi străine. În India, este ceva obişnuit ca oamenii să vobească zi de zi în cinci sau chiar şase limbi diferite. Dar cât de multe limbi străine poate învăţa, până la urmă, un om?

Michael Erard, autorul volumului „Babel No More”, a călătorit în toată lumea în căutarea hiperpoligloţilor, oameni care au studiat şi au învăţat foarte multe limbi străine.

Iată câteva persoane excepţionale pe care le-a întâlnit şi numărul incredibil de limbi străine pe care acestea le vorbesc fără nicio dificultate.

Graham Casdale, 14 limbi străine

Cansdale foloseşte la nivel profesional 14 limbi străine. El este translator la Comisia Europeană şi lucrează la Bruxelles.

Lomb Kato, 16 limbi străine

Unguroaica Lomb Kato susţinea că cinci dintre limbile străine pe care le ştia pur şi simplu „trăiau în interiorul ei”. Pentru alte cinci avea nevoie de exerciţiu zilnic de jumătate de oră pentru a nu le uita şi în alte şase putea face fără probleme traduceri.

FOTO: verbalisti.com    FOTO: verbalisti.com

Încrederea în sine era, în opinia sa, cheia învăţării cu succes la limbilor străine.

Alexander Arguelles, 20 de limbi străine

Arguelles îşi alocă zilnic nouă ore studiul limbilor străine. Din cele 60 pe care le-a studiat până acum, în 20 poate citi fără dificultăţi.

 

Johan Vandewalle, 22 de limbi străine.

Vandewalle a câştigat, în 1987, un concurs dedicat exclusiv poligloţilor. El şi-a testat în această competiţie aptitudinile lingvistice în 22 de limbi străine. Participanţii la acest concurs trebuiau să discute 10 minute cu vorbitori nativi ai unor limbi străine, cu cinci minute pauză între conversaţii.

Ken Hale, 50 de limbi străine.

Faimosul lingvist MIT spunea că poate „vorbi” doar trei limbi străine, respectiv Engleza, Spaniola şi Warlpiri (limbă vorbită de circa 3.000 de persoane din nordul Australiei), dar putea „discuta” în alte 47.

FOTO: web.mit.edu    FOTO: web.mit.edu

El considera că abilitatea de a vorbi în limbi străine includea cunoaşterea implicaţiilor culturale ale acestora.

Emil Krebs, între 32 şi 68 de limbi străine.

Numărul de limbi străine pe care îl cunoştea Emil Krebs este menţionat în diferite surse. Diplomatul german care a lucrat în China a avut un talent neobişnuit pentru limbile străine. Din această cauză, după moarte, creierul lui a fost păstrat pentru a fi analizat.

FOTO: Wikipedia    FOTO: Wikipedia

Cardinalul Giuseppe Mezzofanti, între 40 şi 72 de limbi străine.

Într-una dintre biografiile sale sunt explicate cunoştinţele sale lingvistice astfel: studiase 14 limbi străine pe care nu le folosea în mod obişnuit, 11 în care putea purta o conversaţie, 9 pe care le vorbea cu accent, dar nu la perfecţiune, şi 30 pe care le cunoştea la nivel avansat.

FOTO: Wikipedia    FOTO: Wikipedia

Psiholingvistul Michael Erard a ajuns astfel la concluzia că „nu există nicio limită teoretică de limbi străine pe care o persoană le poate învăţa”. Singul lucru care ne limitează este timpul.

traducere și adaptare de: Corina Vârlan

Sursă: Mental Floss

Ediția aniversară, a V-a, a Nopții Literaturii Europene la București

În mai puțin de o lună, va avea loc cea de a V-a ediție a Nopții Literaturii Europene la București, un eveniment al Reţelei Institutelor Culturale Naţionale din Europa (EUNIC), care se desfăşoară anual în mai mult de 70 de orașe din toată lumea.

Pe 9 septembrie, începând cu ora 19.00, iubitorii de literatură din București sunt invitați să pornească în căutarea poveștilor, în zona centrală a capitalei.

Vă invităm la Piua Book Bar, la Cărtureşti Verona, la Casa Ion Mincu (sediul OAR), pe terasa Teatrului Țăndărică sau în Spațiul Public European, pentru a afla cum au trăit familiile turceşti în cea de a doua jumătate a secolului XX la Istanbul, ce legături pasionale îi uneau pe scriitorii Ingeborg Bachmann şi Paul Celan, ce citesc astăzi adolescenţii din Germania sau cum arată lumea poveştilor fanteziste poloneze. Pătrundeţi în mirajul tinereţii şi iubirii Italiei anilor ’30, aflaţi despre istoria dureroasă a Varşoviei din anul 1939 sau despre istoria recentă a României de după căderea lui Ceauşescu – percepută prin ochi maghiaro-români –, comemoraţi împreună cu Spania 400 de ani de la moartea lui Miguel Cervantes sau aflaţi cum portughezii instalează astăzi teama la ei acasă”, a declarat Elisabeth Marinkovic, Preşedinta Cluster-ului EUNIC România, Atașat cultural, Directoarea Forumului Cultural Austriac.

În centrul acestei nopți, vor sta 12 autori din Austria, Cehia, Germania, Grecia, Italia, Polonia, Portugalia, Spania, Turcia, Ungaria și România. Operele acestora vor fi prezentate publicului bucureștean în forme diverse, precum: lecturi, performance-uri, discuții, expoziții sau proiecții. Și, pentru că în 2016 este o ediție aniversară, Noaptea Literaturii Europene la București se va încheia cu un after-party la Piua Book Bar.

„Platforma de dialog pentru profesioniștii din lumea cărții” este una din noutățile ediției 2016, proiect care va demara cu o primă întâlnire între traducători literari și editori, moderată de Simona Sora. Participă: Dinu Flămând, Peter Srager, Bogdan Ghiu, Dana Verescu, Vlad Russo, Bogdan-Alexandru Stănescu, Lidia Bodea, Laura Albulescu.

La această ediție, organizatorii Nopții Literaturii Europene la București în parteneriat cu „Carte peste Carte” vor strânge cărți pentru dotarea bibliotecii orășenești din Târgu Frumos, județul Iași.

Ilustratia afișului din acest an este semnata de João Fazenda, artist portughez, proaspăt premiat cu Premiul Național pentru Ilustrație, în Portugalia.

Mai multe informații despre proiectul Noaptea Literaturii Europene la București și ediția din 2016, pe pagina de oficială de Facebook, https://www.facebook.com/NoapteaLiteraturiiEuropene/, și pe http://bucharest.eunic-online.eu/.

Scris de

Ortografia pe înțelesul școlarilor

indexAdenium oferă o reducere de 35% pentru orice volum Ortografia pe înțelesul școlarilor: ghid pentru elevii din învățământul primar comandat, în perioada 25-31 august de pe site-ul Adenium: www.adenium.ro

N.B. La pretul de 20 lei în loc de 31 lei.

1traducator