Puţini ştiu că „nebunul care a scris o mie de sonete” – Victor Eftimiu –, delectându-şi admiratorii şi cu o proză parcursă cu interes în timpul în care a trăit, şi cu piese dintre care cel puţin una – „Omul care a văzut moartea” – ar cunoaşte un mare succes dacă ar mai intra în repertoriul teatrelor, este şi autorul unui roman poliţist insolit, apărut în urmă cu opt decenii.
„Kimonoul înstelat” oferă la lectură un cocteil savuros de întâmplări senzaţionale, de răsturnări de situaţie, de umor suculent. Victor Eftimiu şi-a ales ca protagonist un detectiv american – Tom Sincler – care ajunge la Paris pe urmele unor asasini căutaţi pe tot teritoriul SUA. Poliţia franceză îi oferă cu generozitate logistica necesară pentru a-i descoperi şi a-i deferi justiţiei pe soţii Harry şi Malvina Pickleston.
Dar fugarii sunt greu de aflat. Cu excepţia fiului lor David, nimeni nu ştie cum arată ei în realitate. Însă nici el nu are posibilitatea să-i recunoască, fiindcă părinţii lui, din pricina cărora a fost pe nedrept condamnat la moarte în contumacie, umblă în travesti, având alte nume şi ocupaţii, mai presus de orice bănuială, în societatea selectă a oraşului de pe malurile Senei.
De altfel, cele mai multe dintre personajele din carte folosesc deghizările cu nonşalanţă, care mai de care mai ingenioasă. Cartoforul Allen Preston se dă drept fachir, mare ghicitor în stele, fiind totodată şi balerin la „Taverna chinezului”, un local mult preţuit de către turiştii de peste ocean. Miliardarul Bobby Hamilton, rege al cremei de ghete, apare şi sub înfăţişarea unui chinez sau a unui inspector de poliţie. Însuşi Tom Sincler apelează la vestimentaţia orientală ori adoptă identitatea miliardarului sau pe cea a fachirului.
Poliţiştii pe care îi are în subordine se prefac, în unele momente, a fi nişte clienţi dornici doar de distracţie şi băutură, o balerină rusoaică devine ca prin minune o vajnică detectivă.
Metamorfozele năucitoare prin care trec eroii provoacă un lanţ de încurcături de un haz irezistibil, ei nemaiştiind uneori cine sunt cei cărora li se adresează. Ai impresia că autorul urmăreşte amuzat hărmălaia unui carnaval, în toiul căruia se poate întâmpla orice. Însă desfăşurarea lui nu este nicidecum inocentă. De fapt, unii dintre participanţii la acest spectacol multicolor, care aduce aminte de improvizaţiile din commedia dell’arte, sunt fumători de opiu, traficanţi de carne vie, tăinuitori de lucruri furate, gazde ale unor bandiţi daţi în urmărire generală, jucători de cărţi în tripouri clandestine, criminali.
Perspectivele se schimbă cu o viteză năucitoare, ajungi chiar să te întrebi dacă autorul va mai fi capabil să descâlcească iţele pe care tot el le-a înnodat, dar finalul romanului îi demonstrează măiestria de a fi ţinut tot timpul sub control acţiunea.
„Kimonoul înstelat” este de la început până la sfârşit o parodie excelentă a romanului poliţist. Clişeele lui sunt mânuite cu dexteritate, fără să lipsească aportul original în inventarea altor situaţii ce-ar putea deveni şabloane. Ca în multe alte cazuri, la noi lucrurile se petrec pe dos: avem de-a face cu o admirabilă luare în râs a unui gen literar, mai înainte ca el să fi fost constituit şi să-şi fi produs capodoperele. E ca şi cum „Don Quijote” ar fi apărut mai înainte ca romanul cavaleresc să fi cunoscut înflorirea din secolele XIII şi XIV.
Nu ne rămâne decât să regretăm că Victor Eftimiu n-a recidivat, propunându-ne şi alte naraţiuni cu suspans, la fel de năstruşnice. Ar fi avut un destin fulminant ca promotor, în spaţiul românesc, al literaturii cu detectivi şi criminali, şi ar fi rămas în conştiinţa cititorilor mai bine întipărit decât în calitate de creator de sonete, de care doar rareori cineva îşi mai aduce aminte.
1traducator's Blog 