La Editura Humanitas va apărea volumul “Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi. Convorbiri moderate de Jean-Philippe de Tonnac” de Umberto Eco şi Jean-Claude Carrière.
„Dispare cartea!“ Strigătul acesta de alarmă răsună de cel puţin douăzeci de ani, de când Internetul, cu formidabilele lui posibilităţi, a început să pătrundă în viaţa noastră. Iată de ce Umberto Eco şi Jean-Claude Carrière s-au hotărât să cerceteze temeiurile acestei spaime, într-o suită de convorbiri moderate discret de eseistul Jean-Philippe de Tonnac.
Îndrăgostiţi cu patimă de obiectul numit carte, păstrători de exemplare cu valoare afectivă, ba chiar colecţionari de rarităţi bibliofile, nici unul din cei doi nu dă crezare acestei apocalipse anunţate pe toate vocile. Pentru amândoi, spiritul va avea întotdeauna nevoie de un mediu în care să se întrupeze, iar textul – fie el dăltuit în piatră ori înscris pe papirus, pe pergament, pe hârtie sau, ca astăzi, pe suport electronic – va fi întotdeauna unul din mediile privilegiate.
Performanţa celor doi scriitori aflaţi în dialog nu e doar aceea de a ne alunga spaima, un dialog cu asemenea protagonişti devine inevitabil şi el un spectacol al spiritului, iar aici Antichitatea şi Evul Mediu, Orientul şi Occidentul, romanul şi filmul, ideile cele mai subtile şi lucrurile cele mai pamânteşti îşi dau replica şi se oglindesc reciproc, luminând condiţia omului în lumea contemporană.
“Din două una: fie cartea rămâne suportul pentru lectură, fie va exista ceva care va semăna cu ceea ce cartea a fost întotdeauna, chiar şi înainte de inventarea tiparului. De peste cinci sute de ani, variaţiile obiectului numit carte nu i-au modificat nici funcţia, nici sintaxa. Cartea este ca lingura, ciocanul, roata sau dalta. Odată inventate, nu pot fi ameliorate în mod semnificativ. Nu se poate inventa o lingură mai bună decât o lingură. Cartea a dovedit ce poate, şi nu vedem un alt obiect mai bun decât ea pe care l-am putea crea pentru aceeaşi întrebuinţare. Poate că vor evolua elementele sale, poate că paginile nu vor mai fi din hârtie. Dar cartea va ramâne ceea ce este.
Dacă discuţia noastră ar fi avut loc cu o sută douazeci de ani mai devreme, ea s-ar fi limitat la teatru şi carte. Nu existau radioul, cinematograful, înregistrarea vocii şi a sunetelor, televiziunea, imaginile de sinteză, benzile desenate. Or, de fiecare dată când apare o tehnică nouă, ea vrea să demonstreze că se emancipează de regulile şi constrângerile care-au însoţit apariţia oricărei alte invenţii din trecut. Se vrea orgolioasă şi unică. De parcă noua tehnică i-ar dispensa automat pe noii utilizatori de orice efort de învăţare. De parcă le-ar aduce de la sine o nouă competenţă. De parcă s-ar pregati să măture tot ce a fost înaintea ei, transformându-i totodată în analfabeţi retrograzi pe toţi cei care ar îndrăzni s-o respingă. Am fost toată viaţa martorul acestui şantaj. Deşi, în realitate, se întâmplă pe dos”, au scris Jean-Claude CARRIÈRE şi Umberto ECO.
UMBERTO ECO (n. 1932) este autor de romane, eseuri, tratate academice şi cărţi pentru copii. Profesor de semiotică la câteva dintre cele mai celebre universităţi europene şi americane, a abordat din această perspectivă aspecte cruciale ale culturii. Este unul dintre cei mai de seamă gânditori contemporani, iar eseurile sale sunt adevărate modele ale genului. Strălucitoarea sa operă romanescă, începută în 1980 cu Numele trandafirului, este renumită pentru subtilele ei jocuri de limbaj şi pentru abundenţa simbolurilor şi aluziilor culturale. Opere principale în traducere română: Opera deschisă (ELU, 1969); Tratat de semiotică generală (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982); Numele trandafirului (Dacia, 1984); Lector in fabula (Univers, 1991); Pendulul lui Foucault (Pontica, 1991); Limitele interpretării (Pontica, 1995); Insula din ziua de ieri (Pontica, 1995); Cinci scrieri morale (Pontica, 1998; Humanitas, 2005); Minunea Sfântului Baudolino (Humanitas, 2000); Pliculeţul Minervei (Humanitas, 2004); Jurnal sumar (Humanitas, 2004).
JEAN-CLAUDE CARRIÈRE (n. 1931) a studiat istoria, dar s-a dedicat desenului şi scrisului. Debutului literar (romanulLézard, 1957) i-a urmat la scurtă vreme cel cinematografic. Colaborarea cu Buñuel îl plasează în rândul scenariştilor de renume mondial. Scrie piese de teatru, scenarii TV, publică romane şi eseuri. Cărţi: Le Dictionnaire de la bêtise, 1967, şi Le Livre des bizarres, 1972 (cu Guy Bechtel); La Paix des braves, 1984; Conversations sur l’invisible (cu Jean Audouze şi Michel Casse), 1988; La Controverse de Valladolid, 1992; La Force du Bouddhisme (cu Dalai-Lama), 1995; Le Cercle des menteurs, 1998 (Cercul mincinoşilor, Humanitas, 2000, 2009); Dictionnaire amoureux de l’Inde, 2000; Les années d’utopie, 2002; Détails de ce monde, 2004 (Frânturi din astă lume, Humanitas, 2007); Contes philosophiques. Cercle des menteurs 2, 2008 (Povestiri filozofice. Cercul mincinoşilor 2, Humanitas, 2009). Scenarii de film: Le Journal d’une femme de chambre (Luis Buñuel, 1964); Le Charme discret de la bourgeoisie (Buñuel, 1972); Le Fantôme de la liberté (Buñuel, 1974); Cet obscur objet du désir (Buñuel, 1977); Die Blechtrommel (Volker Schlöndorff, 1979); Sauve qui peut (la vie) (Jean- Luc Godard, 1980); Danton(Andrzej Wajda, 1983); Max mon amour (Nagisa Oshima, 1986); Valmont (Miloš Forman, 1988); Milou en mai (Louis Malle, 1990); Cyrano de Bergerac (Jean-Paul Rappeneau, 1990); Der Unhold (Schlöndorff, 1996); Birth (Jonathan Glazer, 2004).
1traducator's Blog 