Category Archives: Literatură

Câştigătorul premiului Nobel pentru literatură pe 2014… este scriitorul francez Patrick Modiano

The Swedish Academy: The Nobel Prize in Literature is awarded to the French author Patrick Modiano.

“For the art of memory with which he has evoked the most ungraspable human destinies and uncovered the life-world of the occupation”

Biobibliographical notes, 2014 Literature Laureate Patrick Modiano:

Scriitorul Patrick Modiano este câștigătorul Premiului Nobel pentru literatură 2014

Scriitorul Patrick Modiano este laureatul premiului Nobel pentru literatură pe 2014, a anunţat azi Comitetul Nobel din cadrul Academiei regale de ştiinţă din Suedia, potrivit site-ului oficial al acestor distincţii. Motivație: “for the art of memory with which he has evoked the most ungraspable human destinies and uncovered the life-world of the occupation”.

De când se decernează (anul 1901), premiul Nobel a creat vâlvă printre cititori și scriitori deopotrivă, de fiecare dată. Fie că așteptarea desemnării câștigătorului a fost cauza, fie că de vină a fost chiar aflarea lui, rezultatul a fost mai întotdeauna contestat, câteodată chiar și de laureații anilor trecuți (vezi părerea Hertei Müller, câștigătoare în 2009, despre Mo Yan, câștigătorul de acum doi ani).

Câștigătoarea de anul trecut este autoarea de proză scurtă Alice Munro, iar în 2012 premiul a fost câștigat de controversatul scriitor chinez Mo Yan. În 2011 poetul suedez Tomas Tranströmer a primit premiul. Dacă ar fi fost să urmărim un tipar, anul acesta premiul ar fi fost câștigat de un poet, posibil Ali Ahmad Said Esber, autorul sirian care scrie sub pseudonimul Adonis, iar dacă am fi ținut cont de speculațiile literaților, Murakami ar fi îndeplinit dorința arzătoare a cititorilor, aceea de a fi desemnat în sfârșit câștigător. Însă, juriul, alcătuit din 18 scriitori, profesori şi alţi membri ai instituţiei suedeze, a decis ca în acest an premiul să meargă spre Patrick Modiano.

Și anul acesta Mircea Cărtărescu a ocupat un loc în preferințele majorității, având șanse de câștig aproximativ egale la casa de pariuri Ladbrokes cu scriitorii Milan Kundera, Thomas Pynchon, Cees Nooteboom sau cântăreţul Bob Dylan. Și, la fel ca anul trecut, Murakami s-a aflat printre scriitorii speculați ca fiind câștigători, fiind unul dintre cei mai cotați scriitori la casele de pariuri, în întrecere cu kenyanul Ngugi wa Thiong’o.

Abia pe 10 decembrie Premiile Nobel vor fi decernate oficial, scriitorul/oarea primind de la Academia Suedeză diploma, medalia de aur și suma de aproximativ 8 milioane de coroane suedeze, echivalentul sumei de aproximativ 900 000 de euro.

scrisă de

sursa: hyperliteratura.ro

Marii favoriţi pentru premiul Nobel pentru literatură: Aleksievici, Wa Thing’o şi Murakami

Bielorusa Svetlana Aleksievici, kenyanul Ngugi wa Thing’o şi japonezul Haruki Murakami sunt consideraţi în cercurile literare şi pe site-urile de pariuri online marii favoriţi la câştigarea premiului Nobel pentru literatură pe 2014, care va fi decernat joi.

Anunţul oficial va fi făcut la ora 11.00 GMT (14.00 ora României, n.r.) şi este foarte dificil de ghicit numele scriitorului sau al scriitoarei care va câştiga Nobelul pentru literatură din acest an. În 2013, laureata acestui premiu prestigios a fost scriitoarea canadiană Alice Munro.

„După multe săptămâni de speculaţii, dintr-o dată, anumite nume revin în atenţie mai mult decât altele. În acest an, Ngugi wa Thing’o este unul dintre aceste nume”, afirmă Jessika Gedin, o jurnalistă de la postul de televiziune public suedez SVT, prezentatoare a popularei emisiuni culturale „Babel”.

Dar nici ea nu poate să descifreze misterul care înconjoară dezbaterile Academiei regale de ştiinţe din Suedia, instituţia care decernează premiul.

Pe blogul său, secretarul instituţiei, Peter Englund, a publicat marţi o fotografie cu maiestuoasa sală de unde va anunţa numele laureatului din acest an. „Pregătirile sunt în toi”, se afirmă în mesajul care însoţeşte fotografia.

Dintre cele 201 candidaturi propuse Academiei în acest an, cinci au fost reţinute. Membrii juriului, care au primit sarcina de a citi cu atenţie operele celor cinci autori, au recurs în mod tradiţional la tot felul de stratageme pentru a păstra secretă lista finaliştilor.

Continentul african reprezintă „ruda săraca” – doar patru autori au fost recompensaţi de la înfiinţarea premiului, iar cel mai recent a fost premiat sud-africanul John M. Coetzee, în 2003.

Kenyanul Ngugi wa Thing’o este un candidat cu atât mai credibil cu cât are un „stil elaborat, este un povestitor popular şi un disident anticolonialist de pură speţă”, afirmă unul dintre criticii literari ai cotidianului suedez Aftonbladet, Pia Bergström.

Ngugi wa Thiong’o este şi favoritul site-ului de pariuri online Ladbrokes, unde cota sa era de 7 la 2 miercuri după-amiază, devansându-l pe Haruki Murakami, care avea o cotă de 9 la 2. În schimb, scriitorul nipon are cele mai bune cote la casele Betsson şi Unibet.

„Haruki Murakami este preferatul cititorilor şi al multor jurnalişti, dar operelor sale le lipseşte acel supliment de profunzime care ar face din el un câştigător de Nobel”, afirmă Elise Karlsson, critici literar la cotidianul Svenska Dagbladet.

După părerea ei, nu ar trebui să se piardă din vedere faptul că „Academiei îi place foarte mult să surprindă”.

„Nimic nu ar fi mai surprinzător ca alegerea a două canadience doi ani la rând”, a continuat ea. Totuşi, numele scriitoarelor Anne Carson şi Margaret Atwood apar adeseori în discuţiile despre favoriţii la Nobelul pentru literatură din acest an.

Claes Wahlin, critic la tabloidul Aftonbladet, spune că „este cu adevărat foarte rar ca Academia să recompenseze aceeaşi limbă doi ani la rând”, fapt care ar exclude literatura de limbă engleză, premiată în 2013.

Dar, chiar dacă limba este aleasă, „trebuie ca laureaţii să se afle în două părţi ale lumii foarte îndepărtate”, iar acest detaliu ar anula şansele scriitoarei americane Joyce Carol Oates.

Sirianul Adonis, francezul Yves Bonnefoy şi sud-coreanul Ko Un ar fi laureaţi plauzibili, dacă Academia vrea să se desprindă de romancieri şi să premieze poeţi.

„Laureatul trebuie să transmită sentimente puternice, scrisul lui nu trebuie să aibă doar un rol de divertisment, el trebuie mai ales să transmită un mesaj care permite cititorului să reflecteze, să contemple existenţa într-o altă manieră”, consideră Elisabeth Grate, directoarea unei edituri din Stockholm.

Premiul Nobel ar putea recompensa domeniul reportajului literar şi să ajungă în acest an la bielorusa Svetlana Aleksievici, spune Elise Karlsson.

Svetlana Aleksievici, considerată marea favorită la casele de pariuri în 2013, este, după părerea Lidjiei Praizovici, jurnalist la Aftonbladet, o laureată ideală care „se concentrează întotdeauna pe experienţele şi sentimentele individului de rând”.

Francezul Patrick Modiano, care a descris Parisul sub ocupaţia germană, şi somalezul Nuruddin Farah, care a evocat istoria complexă a unei ţări puţin cunoscute, sunt la rândul lor citaţi în discuţiile despre favoriţi.

Dacă Academia va dori să aleagă un scriitor în vârstă, atunci Milan Kundera, în vârstă de 85 de ani, ar putea fi recompensat.

„În orice caz, nu se ştie niciodată”, a concluzionat, amuzată, Jessika Gedin. „În această săptămână, în redacţiile culturale (…) angajaţii încearcă să ghicească (numele laureatului Nobel, n.r.) până şi în zaţul de cafea”.

În ceea ce îl priveşte pe scriitorul român Mircea Cărtărescu, acesta are în continuare, pe site-ul de pariuri online Ladbrokes, o cotă de 25 la 1, la egalitate cu scriitorii Milan Kundera, Thomas Pynchon şi Cees Nooteboom şi cântăreţul american Bob Dylan. Scriitorul român a primit cote similare şi din partea altor case de pariuri cunoscute, precum Nicerodds, Paf şi Unibet.

Sezonul Nobel din 2014 a debutat luni, când cercetătorii John O’Keefe, May-Britt Moser şi Edvard I. Moser au fost recompensaţi cu premiul pentru medicină, pentru descoperirea celulelor care alcătuiesc sistemul de poziţionare din creier, supranumit „GPS-ul intern”.

Marţi, cercetătorii japonezi Isamu Akasaki şi Hiroshi Amano şi american de origine japoneză Shuji Nakamura au câştigat premiul Nobel pentru fizică, pentru inventarea diodelor electroluminiscente (LED) cu lumină albastră.

Miercuri, premiul Nobel pentru chimie a fost decernat cercetătorilor americani Eric Betzig şi William E. Moerner şi cercetătorului german de origine română Stefan W. Hell, pentru dezvoltarea microscopiei cu fluorescenţă de super-rezoluţie.

Câştigătorul premiului Nobel pentru pace – singurul atribuit de Norvegia, conform dorinţei exprimate de fondatorul prestigioaselor distincţii, Alfred Nobel – va fi anunţat vineri.

Premiul Nobel pentru economie va fi decernat luni, 13 octombrie.

Laureaţii vor primi câte o medalie din aur şi un premiu în valoare de 8 milioane de coroane suedeze (circa 880.000 de euro), care poate fi împărţit între cel mult trei câştigători pe fiecare categorie.

Laureaţii îşi vor primi premiile Nobel în timpul unor ceremonii oficiale organizate la Stockholm şi la Oslo, pe 10 decembrie, ziua în care se comemorează moartea fondatorului premiilor, Alfred Nobel, decedat în 1896.

Premiile Nobel sunt decernate din 1901, cu excepţia celui pentru economie, instituit în 1968 de Banca centrală din Suedia, cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la fondarea acestei instituţii. Premiile au fost create după moartea inginerului sudez Alfred Nobel (1833 – 1896), inventatorul dinamitei, conform voinţei sale din testament.

de Florin Badescu – Mediafax

Despre condiţia prozei scurte (Pornind de la volumul „O cedare în anii ’20“ de Viorel Marineasa)

Revenirea în actualitatea lui 2014 a prozei scurte, ca temă de dezbatere, după decenii de dezinteres și cvasiabandon, poate fi și un semn pozitiv de nouă vitalitate literară. Cu ani în urmă, iniţiam eu însumi în Tribuna o „campanie pentru proza scurtă“ şi propuneam renunţarea la publicarea fragmentelor de roman în favoarea schiţei sau a povestirii de o pagină de revistă (circa 20.000 de semne). Au dat proze atunci Mihai Sin, Horasangian, Alexandru Vlad, Cuşnarencu, N. Iliescu şi încă alţii şi s-a marcat un anume succes. Deosebire ar fi că, de data asta, iniţiativa e a criticii.
Deocamdată, la început, actuala dezbatere e doar o firavă provocare. Ea poate ţine – la origine – şi de modă, ca minifustă-maxifustă, alternate la intervale oarecare după logica flux-reflux, acceptată de toţi cei interesaţi. Dar poate fi și o încercare a mării cu degetul de către prozatorii înşişi, jucători la loteria destinului şi care au prins impulsul de zbor. Poate fi, mă gîndesc, şi o soluţie a editorilor faţă în faţă cu o piaţă saturată de romane şi care constată că e tot mai greu suportabilă, tot mai păguboasă proba costurilor mari în balanţă cu stocurile toxice acumulate în depozite. Aşa că, într-un master plan ipotetic a fost cuprins și capitolul nou de încercare care trebuie acum promovat, iar piaţa trebuie pregătită.
Mai sînt şi alte ipoteze. În comentariile abundente dedicate autoarei canadience de cărţi de povestiri (la noi nu s-au vîndut deloc), distinsă cu Premiul Nobel, a fost sesizabilă contrarietatea de subtext: romanul, de data asta, pierdea cursa. Nu-i, aşadar, deloc de exclus ca interesul proaspăt, aș spune aproape afectuos pentru această fracţiune de nișă a epicului, să fie totuși un efect de ecou. Pînă la urmă, important e însă că tema a fost lansată şi acceptată, fără contestări care să conteze.
În ce mă privește, consider că mai interesant decît dezbaterea propriu-zisă, unde criticii vor spune ce trebuie spus, e „cazul“ timişoreanului autor de proză scurtă Viorel Marineasa. De ce Marineasa? Sînt două motive. Unul e că O cedare în anii ’20, cartea lui despre care nu se ştie şi nu se spune aproape nimic, trebuie considerată un reper semnificativ în proza noastră de după 1990. Chiar mai semnificativ decît multe alte titluri-etalon ale diviziei optzeciste. Al doilea motiv e tocmai poziţionarea lui Marineasa în tabloul cel mare al prozei, adică în afara sau la periferia perimetrului optzecismului textualizant, în tot cazul într-un loc unde e invizibil: am încercat să-l conving de asta pe un important critic tînăr, dar fără succes.
Volumul O cedare în anii ’20, cu proze scrise în primii ani ’90, bănuiesc că tot atunci publicate la Timişoara, în Orizont, a apărut în 1998, în „Colecţia 80. Proză“ la Editura Paralela 45. Colecţia era girată de Gheorghe Crăciun („consilier editorial“, scrie în casetă), dar avînd şi alt dublu OK: cel al faimosului cuplu Lefter – Vlasie, managerii postmodernismului românesc, pe de o parte, şi, pe de alta, al Timișoarei, unde activa un deloc neimportant punct de decizie.
Reamintesc toate astea pentru a se înţelege mai bine contextul: Marineasa era pe val, cartea sa e un fruct al momentului literar. Important e că nu s-a greşit, după părerea mea. Şi autorul, despre proza căruia pot spune că sînt în cunoştinţă de cauză, şi cartea sa meritau toate voturile.
O cedare... are două secţiuni, fiecare cu alt filon tematic. În prima, intitulată „Arpentaj şi fotofobie“, se găsesc motivele, decorurile şi personajele care, la începutul secolului trecut, îl ispitiseră efemer şi pe Rebreanu, aflat sub influenţa lecturilor ungureşti: e vorba despre umanitatea de la marginea lumii, cea a dezmoşteniţilor, a „mizerabililor“, a vagabonzilor, a azilului de noapte. La noi, această felie a condiţiei umane absentă din literatura realist socialistă a ieşit la suprafaţă deloc surprinzător după 1990. Mai exact spus, existase, însă nu fusese luată în seamă. Clujeanul Bodor Adam, tradus din ungureşte şi editat şi la noi, prefaţat de Bălăiţă, emigrat şi devenit, în anii ’90, prozatorul nr. 1 al Budapestei (de Esterhazy şi Kertész nu se ştia), aduce în prozele sale cam aceeaşi figuraţie şi aceeaşi problematică a unui secol agonic. La noi, un pic mai tîrziu, a fost Radu Aldulescu, romancier însă cu o cuprindere a suprafeţelor mari, spre deosebire de care ceva mai vîrstnicul Marineasa se concentrează în ce are de spus, scrie schiţe de cel mult două-trei file.
Marginalii prozelor lui Bodor sînt eboşe dintr-o singură linie, vagabonzi metafizici fără chip şi cu identitate ambiguă, care vin şi pleacă de nicăieri. Particularitatea subliniată, cu un fel de ostentaţie, a paginii lui Marineasa – ca să duc comparaţia un pas mai departe – e Banatul, ca limbaj, geografie, istorie, iar fiecare proză vrea să fie un portret decupat din această realitate.
Schiţele sale sînt însă mai mult portrete după natură. În Gaşpar e cel al unui beţiv (fără alt atribut). Monologul dinNoua amantă e despre un om al străzii, cerşetor dement. Rumeguş glisează pe subţirea frontieră a oniricului. Dacă-i studiată printro lentilă specială, cotidianitatea îşi deconspiră absurditatea multicoloră de esenţă (Cucurigu). În majoritatea prozelor sale, Marineasa caligrafiază cu o acribie suprasaturată de amănunte rezultatul unor observaţii operate cu instrumente realistice, aş zice: fotografice. ÎnTaromiştii, de pildă, apar Monoran (poetul cunoscut), Pruncuţ şi încă alţii care se adunau – ni se precizează – la cafeneaua „de lîngă sediul de odinioară al Agenţiei TAROM“, inşi dintre care s-au recrutat „derbedeii care pe 16 decembrie 1989 au pornit, pe podul de la Maria, asaltul donquijotesc asupra comunismului“. Vine imediat însă alinierea la tipikonul prozei postmoderne. Autorul are „un proiect mai vechi: romanul despre taromiști“. A amintit de el într-o altă proză, din care citează o frază. A meditat, între timp, şi la cum ar trebui dezvoltat subiectul ca atare. Sînt notate succint cîteva detalii pro memoria. E citat şi un fragment dintr-un poem al lui Monoran. „Actanţii“ mor pe rînd, „morţi suspecte“ sau „îşi pierd credibilitatea“, se mai spune. Ca să încheie: „Mă tem că toate astea rămîn în seama romanului. Să vedem cine-l scrie“. Interesant, dar cu tot acest material eteroclit, Marineasa face o proză de o filă jumate. Și încă şi mai interesant, din punctul meu de vedere, rezultatul e desăvîrșit, proza e o mică bijuterie.
„Cartea funciară“, secţiunea secundă a volumului, prelucrează date din istoria cea mare a locului, consecutiv unei operaţiuni de arheologie factologică (Luni dimineaţa a plouat aşa de frumos încît a fost de un drag să te uiţi pre lume). Desigur, numele lui Sorin Titel trebuie amintit aici. Istoria familiei, reală sau fictivă, e un subiect productiv, la fel şi arhiva scriptică personală de unde sînt recuperate ciorne sau fragmente abandonate şi uitate. „Prima mea proză dusă la capăt începea astfel: Omul nu era un sfînt“. (Încercare asupra vieţii și patimilor unui sfînt Anton). Autorul Marineasa are cunoştinţă de teza, cîndva în mare vogă, deşi e un truism, a expresivităţii involuntare şi o foloseşte valorificînd prin transcriere-citare pasaje mai mari sau mai mici din epistole, documente, monografii (O măsea stricată la 1884). Bănăţenismele, folosite în textul auctorial, adaugă un plus de culoare în cheie ironică. Un titlu sună astfel: Voacnărul Zărie se întoarce acas cu aizănbanu. Nu ştiu dacă fac figură separată, dar mărturisesc că mie îmi place această extravaganţă lexicală pe care o găsesc perfect funcţională. Mai trebuie spus că Marineasa, deloc pedant sau crispat, lasă impresia că se joacă. Provoacă, sfidează toate convenţiile și o face cu o siguranţă de sine și o voluptate neascunsă, cu o eleganţă cuceritoare.După natură, cu devieri e un monolog şi un portret, cel al capitalistului de tarabă, personaj pitoresc al tranziţiei noastre. Schiţa are însă şi bibliografie: Platon, Nae Ionescu, Goethe etc. Jocul e mai strident în portretul minimalist al doctorului din A, de cînd nu ne-am văzut. În schimb, textul intitulat Epistolă de pe coclauri e un fragment decupat, s-ar zice, la întîmplare. Puse cap la cap, toate aceste proze cu aspect fragmentar refac o lume (şi, în definitiv, asta contează!), cu toate coordonatele sale, cu adîncime şi relief. Mă gîndesc că asta mai ales trebuie să-l fi încîntat pe „consilierul“ Crăciun, deși el era mult mai elaborat în scris, dar era şi deschis, mereu interesat de ingineriile textuale ale altora. Și se mai verifică cu ușurinţă ceva: anume că, dintre optzeciștii autori de proză scurtă, Viorel Marineasa e cel mai respectuos în literă și spirit cu statutele și reţetarul postmodernismului textualist. La atîta fidelitate, pagina sa ar trebui să iasă seacă, veștedă, ca tot ce urmează cu pioșenie regula, efectul e însă invers: schiţele lui plac la lectură fără rezerve.
În fine, relectura recentă mi-a confirmat o observaţie notată mai de mult privind întîlnirea lui Marineasa cu Caragiale – întîlnire în spirit, cum nu ştiu s-o mai fi reuşit altcineva –, cu, adică, autorul de „momente şi schiţe“, de la care a împrumutat libertatea absolută cu care pune textul în pagină, acesta putînd fi de orice natură, la limită ne-proză (în accepţiunea de manual) sau anti-proză.
Există, aşadar, un „caz“ Marineasa? Eu zic că da. O cedare… a apărut pe valul postmodernist, în 1998, şi e interesant ce a urmat. Întrun climat timişorean simpatic cosmopolit şi supercorect politic, cu tot ce înseamnă asta, a scrie o teză de doctorat (am citit-o, e excelentisimă) despre Nae Ionescu înseamnă două lucruri. Întîi, din start, bilă neagră. Nu delict, pentru că, totuşi, pînă acolo mai e, ci strict „bilă neagră“ de păstrat, pus în raft. Apoi, doctoratul fiind cronofag, proza cade pe un loc secundar. Și cu alţi optecişti prozatori, pe care-i citeam cu mare interes, s-a întîmplat cam la fel. Impresia mea e că, subit, Marineasa a fost lăsat din braţe, dispărînd complet din enumerările bilanţiere, şi de criticii generaţiei sale, şi de tineri. E drept că îşi umple lunar rubrica arendată în revista lui Mihăieş cu texte în care se simte însă, prin nu ştiu ce contagiune, tot mai mult universitarul, scotocitorul disciplinat prin arhive bănăţene şi tot mai puţin prozatorul pe care, n-am ce face, continuu să-l prefer. Acesta e „cazul“: autorul de proză scurtă Viorel Marineasa a devenit, după o regulă pe care o studiez de mult, la unul sau altul, invizibil, ca omul lui Wells.

Atelier SF & F

Căutăm scriitori debutanți pasionați de science-fiction și fantasy. Michael Haulică, Oliviu Crâznic, Florin Pîtea și Marian Coman își pun experiența și talentul la dispoziția voastră.

De-a lungul celor 12 întâlniri veți învăța cum să scrieți în cea mai bună formă ceea ce v-ați propus. De ce scrieți, ce și cum scrieți sunt întrebări la care vă veți răspunde singuri, iar tutorii vor fi aproape să vă ghideze prin „pădurea narativă”, în general, și prin genurile science-fiction și fantasy, în special. Fiecare întâlnire va aborda o temă legată de scris (structură, personaje, dialog, genuri etc). E vorba de antrenament serios aici! Și mai e vorba de feedback pe text, vital pentru scriitorii debutanți.

Rezultatul extraordinar al atelierului este publicarea celor mai bune proze într-o antologie Sf & F la editura Millenium Books.

Durată: 6 săptămâni, 12 ședințe, două zile pe săptămână, în principiu în timpul săptămânii de la 19:00 la 20:30, coordonatorii alternează

Perioadă: 15 octombrie – 26 noiembrie

Loc: nu a fost stabilit, central

Cost: 600 lei (plătiți în două tranșe)

Număr maxim de participanți 15, număr minim 10

Înscriere: Deadline 13 octombrie. Trimiteți la simina [at] revistadepovestiri.ro un mail cu subiectul „Atelier SF&F” și motivația participării. Locurile se ocupă în ordinea înscrierii, iar înainte de curs se plătește un avans (300 lei) când se strânge numărul minim de înscriși.

Pentru orice întrebări, mail la simina [at] revistadepovestiri.ro sau apel la 0732009198.

Coordonatorii atelierului SF & F:

michael haulică

Michael Haulică

Michael Haulică a condus cîteva reviste (Lumi virtuale, Nautilus, Fiction.ro, Galileo Online), a coordonat cîteva colecții de F&SF (Tritonic, Millennium Books), a colaborat cu rubrici permanente la revistele Observator cultural, Dilemateca, Știință și tehnică.

A publicat opt cărți – printre care Madia Mangalena (1999), Așteptînd-o pe Sara (2005), Transfer, (2012) –, a editat trei antologii.

Laureat al premiilor Vladimir Colin, Dan Merișca, RomCon, Galileo ș.a. A fost tradus în limbile engleză, maghiară, croată, daneză, bulgară, franceză, cehă, japoneză, portugheză.

În prezent coordonează colecțiile F&SF ale editurii Paladin și este redactor-șef al revistei Argos. Este membru al Uniunii Scriitorilor. Bloginterviu.

Oliviu Crâznic

Oliviu Crâznic este scriitor şi publicist. Romanul său, …Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul (Ed. Vremea, 2010), a fost considerat de critică „Momentul Walpole în literatura română” (M. Pricăjan, în revista culturală Familia).

În antologia Dincolo de noapte. 12 feţe ale goticului (Ed. Millennium Books, 2012), a selectat 12 texte gotice remarcabile, semnate de 12 scriitori români (printre care 2 debutanţi).

Laureat al Premiului de Încurajare acordat de Societatea Europeană de Science-Fiction şi al mai multor premii naţionale (Galileo, Visul etc. – la categoria „Roman”), a publicat proză fantastică şi ştiinţifico-fantastică, dar şi teorie şi istorie literară şi chiar poezie, în reviste şi antologii din România şi de peste hotare (Suspans, Galileo Science Fiction&Fantasy, Ziarul Financiar, Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice „Anticipația”, Argos Science Fiction&Fantasy, Cover Of Darkness, Bloodbond, Europa SF, Revista Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy etc.). Deține rubrica de analiză, critică și istorie literară Ghidul cititorului de fantastic în revista culturală EgoPHobia. Site Oliviu.

Florin Pîtea

Florin Pîtea este lector la Facultatea de Litere a Universităţii Spiru Haret şi în 2011 a primit titlul de doctor în filologie engleză cu o lucrare despre subgenul (post)cyberpunk intitulată “Art Wasn’t Quite Crime”. Şi-a făcut debutul literar în 1992, în revista Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice Anticipaţia, iar până în prezent a publicat două volume de proză scurtă (Necropolis, 2001, respectiv An/Organic, 2004) şi două romane (Gangland, 2006, respectiv Anul terminal, 2012). Lucrările sale sunt prezente în antologii, almanahuri şi periodice, dintre care amintim Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF şi Dincolo de noapte. A fost distins cu premiile ARSFan (1994, 1995) şi Vladimir Colin (2002-2005, 2005-2007). Site Florin.

Marian Coman

Scriitor și jurnalist, Marian Coman este laureatul mai multor premii naționale dedicate literaturii F&SF și al unui premiu al Conveției Europene de Science-Fiction. A scris volumele  Nopți albe, zile negre, Testamentul de ciocolată și Teoria flegmei. Apel la mitocănie, iar în prezent este unul dintre scenariștii singurei reviste profesioniste de bandă desenată din România, Harap Alb continuă, unde publică, în foileton, romanul Fluviul șoaptelor. Site Marian.

Partenerii atelierului: Bookblog.roMillenium Books.

sursa: revistadepovestiri.ro

‘Adulter’, un nou roman de Paulo Coelho, intra din 2 octombrie in librarii

Romanul Adulter, de Paulo CoelhoAdulter, noul roman al lui Paulo Coelho, ilustreaza criza existentiala a unei tinere femei din zilele noastre, surprinzand cu finete psihologica incercarile prin care trece pentru a se regasi. Romanul a aparut recent in traducere la editura Humanitas Fiction.

Poate fi cineva obligat sa-si ceara iertare fiindca a iscat o iubire imposibila? Nu, in nici un caz…

Inca nu m-am prezentat. Imi pare bine, ma cheama Linda. Am 31 de ani, 1,75 m inaltime, 68 de kilograme si ma imbrac cu cele mai bune haine pe care banii le pot cumpara (gratie generozitatii fara limite a sotului meu). Barbatii ma doresc, iar femeile ma invidiaza. Si totusi, in fiecare dimineata, cand deschid ochii in lumea asta ideala la care viseaza toti si in care putini reusesc sa traiasca, stiu ca ziua mea va fi un dezastru.

Adulter, noul roman al lui Paulo Coelho, ilustreaza criza existentiala a unei tinere femei din zilele noastre, surprinzand cu finete psihologica incercarile prin care trece pentru a se regasi.

Lansat in portugheza in aprilie 2014, cu drepturi vandute deja in 45 de tari, noul roman al lui Paulo Coelho a devenit bestseller la numai cateva zile de la aparitie in cele peste 20 de tari in care a fost publicat pana acum, printre care Brazilia, Portugalia, Franta, Polonia, Coreea de Sud, Statele Unite, Marea Britanie, Spania. In Statele Unite numele lui Paulo Coelho se regaseste de doua ori in aceeasi saptamana a lunii septembrie in The New York Times Best Sellers List. O data cu romanul Alchimistul care se afla pe locul 2 in topul bestsellerurilor paperback trade fict! ion, atingand astfel un nou record cu 318 saptamani de prezenta continua in lista, iar a doua oara cu explozivul roman Adulter, care a fost cartea verii 2014 si a intrat direct pe locul 2 in celebrul clasament al bestsellerurilor The New York Times.

Adulter este un roman „provocator si profund, o carte despre descoperirea pasiunii in viata si a ceea ce inseamna sa fii liber. O carte care te pune pe ganduri si o lectura coplesitoare pentru oricine si-a pus vreodata intrebarea: Asta este tot?” (Hutchinson)

Atat cititorii lui Paulo Coelho, cat si criticii au fost vrajiti de noul sau roman.

„Din intuneric la lumina, se prabuseste in adancuri si explodeaza spre cer.“ — Le Parisien, Franta, mai 2014

„O sotie nefericita, un amant salbatic. Cu Adulter, scriitorul ne uluieste.“ — Oggi, Italia, iunie 2014
„Coelho exploreaza noi granite ale pacatului feminin.“ — Il Messaggero, Italia, iunie 2014
„Un roman ce impleteste problemele delicate ca depresia, infidelitatea, rutina si casnicia, strabatute insa de spiritul caracteristic al acestui magician al cuvintelor.“ — O Globo Extra, Brazilia, aprilie 2014
„O poveste fascinanta despre frica existentiala, tradare si pacat.“ — Chicago Tribune, SUA, august 2014
„Un studiu inteligent despre lupta unei femei pentru a se simti vie, pentru a intelege ce este important in viata si ce este doar frivolitate.“ — We Love This Book, Marea Britanie, august 2014

Linda tocmai a implinit 31 de ani si, in ochii celorlalti, are o viata perfecta – o casnicie exemplara, doi copii reusiti, o cariera de succes si o casa luxoasa in Geneva. De fapt, ea se afla la capatul puterilor, intr-atat o oboseste mimarea unei fericiri pe care nu o simte.

Numai ca intr-o zi il reintalneste pe Jacob, un fost coleg de care fusese indragostita in adolescenta, ajuns acum un om politic influent. In timpul interviului pe care acesta i-l acorda, in ziarista de succes se redesteapta o pasiune de mult uitata. Linda va incerca sa traiasca pe deplin aceasta iubire imposibila, si nu-si va gasi fericirea pana nu-si va explora fara teama abisurile sufletului.

Paulo Coelho s-a nascut la Rio de Janeiro in 1947. Este unul dintre cei mai de succes romancieri ai lumii, cartile sale traduse in 80 de limbi si editate in peste 170 de tari atingand, pana in prezent, vanzari de peste 165 de milioane de exemplare in intreaga lume, iar in Romania, de peste un milion de exemplare. Inainte sa devina un adevarat fenomen literar, a fost un hippie rebel, apoi autor dramatic, director de teatru, jurnalist, poet. In 1986 face pelerinajul la Santiago de Compostela, eveniment care i-a marcat viata si cariera. Desi profund atasat de Brazilia natala, romanele lui dezvolta drame universale, ceea ce explica primirea entuziasta de care se b! ucura pe toate meridianele. In 2009, a intrat in Guinness Book drept autorul celei mai traduse carti (romanul Alchimistul). I s-au decernat 115 premii si distinctii internationale, iar in 2007 a fost numit Ambasador al Pacii pentru Natiunile Unite. Este membru al Academiei Braziliene de Litere din 2002.

De asemenea disponibile in limba romana: Jurnalul unui Mag (1987); Alchimistul (1988); Brida (1990); Walkiriile (1992); La raul Piedra am sezut si-am plans (1994); Al cincilea munte (1996); Manualul razboinicului luminii (1997); Veronika se hotaraste sa moara (1998); Diavolul si domnisoara Prym (2000); Unsprezece minute (2003); Zahir (2005); Vrajitoarea din Portobello (2006); Ca un rau care curge (2006); invingatorul este intotdeauna singur (2008); Aleph (2010); Manuscrisul gasit la Accra (2012); Adulter (2014). Numeroase dramatizari, CD-u! ri si jocuri electronice dupa cartile sale.

de D.S.     HotNews.ro
Foto: Humanitas

Sfaturi pentru scris de la Haruki Murakami

haruki-murakamiCunoscutul autor japonez Haruki Murakami, nominalizat în ultimii ani pentru Premiul Nobel, este foarte apreciat pentru proza sa cu accente suprarealiste, care duce fantasticul la un nou nivel.

Pentru a face acest fantastic credibil, e nevoie de un stil simplu, curat, fluent, absolut verosimil, care să construiască minuţios mister şi suspans. Vrei să scrii şi tu aşa? Citeşte cu atenţie mai jos.

Murakami inserează în mod indirect o serie de opinii despre arta scrisului în cărţile sale, şi dă în mod direct sfaturi în eseuri şi în autobiografia sa Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă.

În trilogia sa 1Q84, elementul suprarealist se desfăşoară atât în jurul unei lumi alternative, cât şi în legătură cu o misterioasă carte scrisă de unul din personaje – Crisalida de aer. Această nuvelă e pretextul perfect pentru apariţia unor reflecţii despre arta scrisului:

Scrie simplu şi cu atenţie: “Deşi scrisul era înşelător de simplu, o lectură mai atentă dezvăluia că de fapt era calculat şi aranjat cu multă grijă.”

Scapă de cuvintele nefolositoare: “Nicio parte nu era prolixă, avea tot ce îi trebuia.”

Concentrează-te pe descrieri: “Figurile de stil erau folosite la minim, dar descrierile erau totuşi vii şi bogate.”

Leagă-te de teme întunecate: “O stranie întunecime străbătea stilul nuvelei – era ca o poveste fabuloasă pentru copii, dar ascuns în adâncime stătea un puternic accent întunecat.”

Scrie o proză muzicală: “Mai presus de toate, stilul avea o calitate muzicală extraordinară. Chiar fără a o citi cu glas tare, cititorul îi recunoaşte sonoritatea adâncă.”

Pentru scriitorul nipon, creativitatea poate fi întreţinută şi practicată ca un sport. Alergatul de cursă lungă, practicat intens, cu rigurozitate şi regularitate, i-a influenţat lui Murakami procesul creaţiei:

În fiecare interviu sunt întrebat care e cea mai importantă calitate pe care trebuie s-o aibă un romancier. E destul de evident: talentul. Indiferent de entuziasmul şi efortul pe care le pui în scris, dacă îţi lipseşte talentul literar poţi să uiţi de ideea de a fi scriitor.

El explică în continuare că aceasta e o condiţie prealabilă mai mult decât o calitate necesară.

Dacă nu ai benzină, nici cea mai bună maşină nu merge. Problema cu talentul e că, în cele mai multe cazuri, nu îi poţi controla cantitatea sau calitatea.

Murakami subliniază că talentul are o minte proprie şi se “încarcă” atunci când vrea, iar odată ce seacă, s-a terminat.

Concentrarea şi răbdarea, celelalte două calităţi despre care vorbeşte scriitorul, pot fi “achiziţionate” şi antrenate, spre deosebire de talent. Acestea se învaţă stând zilnic la birou, practicându-ţi puterea de concentrare:

Seamănă cu antrenamentul muşchilor. Trebuie să transmiţi obiectul concentrării tale întregului corp (…) Gradual o să îţi extinzi limitele (…) E acelaşi proces din jogging-ul zilnic – ca să îţi întăreşti muşchii şi să-ţi dezvolţi un corp de atlet. Adaugă un stimul şi continuă. Şi repetă. Răbdarea e necesară în acest proces, dar îţi garantez că o să apară rezultate.

Lecţiile practice, fizice de jogging l-au învăţat pe Murakami tot ce ştie despre scris:

Cât pot să mă forţez? Câtă odihnă e bună şi câtă e prea multă? Cât de departe pot duce un lucru în mod decent şi consistent? (…) Cât de conştient să fiu de lumea exterioară, şi cât să mă concentrez pe lumea mea interioară? Până unde mă încred în abilităţile mele, şi când ar trebui să mă îndoiesc?

Scriitorul este sigur că dacă nu ar fi devenit alergător de cursă lungă, opera sa ar fi fost complet diferită.

Într-unul din eseurile sale, A Long Way from The Stuffed Cabbage, dar şi în romanul Iubita mea, Sputnik, unde eroina Sumire vrea să devină scriitoare, Murakami sugerează că timpul şi experienţa sunt factori esenţiali în dezvoltarea unui scriitor. În eseu explică pe larg:

Tot ce am avut nevoie a fost timpul şi experienţa ca să mă identific pe mine. Nu trebuie să fie o experienţă specială. Nu contează dacă e o serie de experienţe banale. Dar trebuie să fie experienţe care să pătrundă adânc în corpul meu. Când eram student nu puteam să scriu, deşi aveam impulsul. Am avut nevoie de 7 ani şi de greutăţi ca să descopăr o temă pentru scris.

Concluzia pe care o dă în finalul eseului este următoarea:

Tot ce trebuie să faci este să trăieşti (…) Continuă să aduni experienţe una câte una ca pe cărămizi. De exemplu, iubeşte serios pe cineva.

Dacă vrei să afli mai multe despre talentatul Murakami şi proza sa neobişnuită, urmăreşte clipul de mai jos:

 

scrisă de

sursa: hyperliteratura.ro 

3 personaje în căutarea leacului pentru plictiseală

Lenea nu va fi niciodată plictisitoare. Asta și fiindcă e o toropeală plăcută și o joacă de-a timpul, anticipare a unei nesfârșite disponibilități a momentului de-a amorți. Leneșul trăiește extazul unei vremi tranzitive, disponibile şi materne. Plictiseala, dimpotrivă, e o formă a nerăbdării, o resimțire opresivă a timpului încercănat. Plictiseala e neputința anticipării și anularea dorinței, pe când lenea e o voit-nesfârșită juisanţă.

De la o vreme, simt că Emilia mă privește cu liniște penibilă. Mă examinează cu o curiozitate de muscă plictisită. (…) O privesc din nou pe femeia de lângă mine, aşa culcată pe spate, oferită neantului, goală şi plictisită. (Camil Petrescu, Patul lui Procust)

Plictisul prețios şi contemplativ cu lentori studiate se disipează rapid şi farmecul lui e izgonit când Fred Vasilescu, pufăind vălătuci de fum, se sinchiseşte să observe – într-o scurtă şi usturătoare sintagmă – cum femeia de lângă el îl priveşte şi își mărturiseşte inconștient inteligența încleiată, incapabilă să alunece dincolo de geamul aparenței.

Deficitară şi neajutorată ca o muscă ce patinează pe sticlă, lipindu-şi exasperant trompa pe suprafaţa transparentă, curioasă să afle ce e înăuntru, dar lipsindu-i cea mai vagă intuiţie a căii de acces, inacţiunea o plictiseşte. Fără gest, fără freamătul lucrurilor, plictisul o acaparează lent. Emilia nu ştie să stea, nu ştie să tacă, să se odihnească, nu ştie să privească şi nici să intuiască. Unde se termină mobilitatea, Emilia se plictiseşte de moarte, cu aceeași noblețe a unei muște.

Calm, bine, dar ea ar fi voit ca farmecul să continue zile întregi, şi eu mă plictiseam de îndată. (…) Ştiam că pagina va fi citită de Irina, astfel că poezia era socotită să fie o mică răutate şi să facă un mare necaz. Reprezenta şi un adevăr: plictiseala pe care o simţeam, cunoscând-o prea bine.

Trebuia să mai rămânem o noapte. O simţeam fericită şi a trebuit să mă răzbun: Dar nu vezi că înnebunesc aci de plictiseală? S-a îndoit, ca şi cum vorba mea ar fi fost de un material care a lovit-o. (Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic)

Auto-indus şi conştient asumat, plictisul devine formă de mustrare, pentru că e singura unitate de măsură prin care e măsurabil dispreţul personajului. Faţă de plictisul veritabil, la Holban arată ca un simulacru, e vindicativ, resimțit exclusiv prin raportare. Se instalează când iscoditoarele mecanisme ale curiozităţii sunt epuizate, când nu mai există niciun cotlon neatins şi obiectul studiat, femeia cu care formează un cuplu, pare să capete o sfericitate perfect străvezie. Personajul se supune experimental plictiselii pentru a o îndrepta împotriva celuilalt, plictiseala devine înnebunitoare, intempestivă, deci inautentică.

Dacă aceste personaje se plictisesc episodic, iar plictiseala se disipează odată cu trecerea la acțiune, Alberto Moravia imaginează un personaj care se plictisește dintotdeauna și nu reușește să găsească leacul. În Plictiseala (1960) Dino, fiu răsfățat al înaltei burghezii italiene, se plictisește de moarte la cei treizeci și șapte de ani ai săi petrecuți în căutarea unui fel de a scăpa de sub imperiul sastisirii. Fără să se intereseze de psihologii, Moravia explorează manifestările unor carențe de sens, aflate la originea acestei teribile plictiseli.

Mult mai acut decât în romanul său de debut, Indiferenții (1929), unde indiferența personajelor e refuz al participării la propriile vieți astfel plasate într-o perpetuă amânare, în Plictiseala raportul cu lumea devine problematic. Lipsa oricărui raport continuu cu lumea, un raport în care personajul să participe, să fie o parte a ceea ce se petrece, conduce la alienarea pasivă, la trecerea personajului într-o insuportabilă așteptare dezinteresată a ceva ce nu dă semne că s-ar putea petrece. Smuls din plictiseală de impulsul erotic (stârnit de indiferența unei tinere pe care o spionează lacom în atelierul vecinului său pictor), se abandonează singurei oaze de vitalitate, pentru că îi produce simțire autentică. Prologul romanului dă seama de indefinibilul plictiselii sale:

Senzația de plictiseală se naște în mine, am spus-o deja, din impresia absurdității unei realități insuficiente, adică incapabile să mă convingă de propria-i existență efectivă. (…) Plictiseala deci, în afara incapacității de a ieși din mine însumi, este conștiința teoretică a faptului că aș putea poate să evadez din ea, mulțumită cine știe cărui miracol. (…) În anii aceia, mi se întâmpla să mă opresc brusc din joc și să rămân ore în șir imobil, engourdi, îngrozit în realitate de sila pe care mi-o inspira ceea ce am numit moliciunea obiectelor, adică de obscura conștiință că între mine și lucruri nu exista niciun raport. (Alberto Moravia, Plictiseala/La Noia)

Necuprinsul plictiselii devine principiu dinamic, prin dorința de a se dezbăra de ea, al istoriei:

Istoria universală fondată pe plictiseală se baza pe o idee foarte simplă: resortul istoriei nu se găsea nici în progres, nici în evoluția biologică, nici în faptul economic, nici în oricare dintre motivele pe care istoricii din diverse școli le găsesc, ci tocmai în plictiseală. La început a fost deci plictiseala, numită în mod vulgar haos.

scrisă de

sursa: hyperliteratura.ro