Category Archives: Literatură

Editura Muzeelor Literare publica editia integrala a jurnalului lui Iacob Negruzzi

indexLa Editura Muzeelor Literare a aparut recent un nou titlu: „Jurnal” de Iacob Negruzzi. Cartea reproduce textul confesiunii intime a tânărului Iacob Negruzzi din perioada interesantă și tumultoasă în care a studiat la Berlin (duminică, 1 decembrie 1861 – miercuri, 26 februarie 1864).

Apărut pentru prima oară în anul 1980, volumul a fost cenzurat, iar o parte a scenelor despre viața corporațiilor studențești, episoade imtime și despre sănătătatea tinerilor au fost excluse. Ediția din 2014 reintroduce toate aceste pasaje, la care se adaugă și introducerea lui Iacob Negruzzi care lipsește din microfilmul cu care s-a lucrat în 1980, se arata in comunicatul Muzeului Literaturii Iasi.

În perioada în care a locuit la Berlin, tânărul Iacob Negruzzi „a notat, în limba germană, cu o sinceritate șocantă pe alocuri, diverse întâmplări din viața zilnică a capitalei prusace, atmosfera studențească, lecturi, studii, reuniuni organizate în corporații, dar și probleme intime, amoroase și de sănătate. Jurnalul lui Iacob Negruzzi este un document de epocă prețios, care nu și-a pierdut farmecul până astăzi.” (Horst Fassel) Așadar, jurnalul reprezintă o ilustrare a vieții reale a studențimii din acea epocă, cu imagini încă vii ale unei părți din viața academică germană.

Redăm, spre ilustrare, un fragment din jurnalul lui Iacob Negruzzi care descrie ziua de 16 decembrie de acum 153 de ani:

„După–masă am studiat, apoi am primit vizita lui Reclam și ulterior a lui Paetzelt. Ei au rămas până la ora 8. Stabilisem cu Rek și Reclam să-i vizităm pe vandali la cârciuma lor. După ce am cinat la «Braun», m-am și dus acolo. Vandalii sunt în general oameni simpatici, mai cu seamă Kaltmeyer, cu care am băut. S-a tras bine la măsea. Am fost servit din toate părțile. S-a adunat atât de multi, încât m-am îmbătat. După ce am băut zdravăn și după ultimul cântec, la unu, am plecat împreună cu Buchholz la «Musenhalle», unde, după consumarea unei cafele, mi-am revenit întrucâtva. Spun întrucâtva pentru că dacă mi-aș fi revenit complet, nu m-aș fi apucat să o conduc pe o damă acasă (Lisbeth, neue Spittelbrücke, locuința a 2-a). S-a dovedit, ceea ce este rar, că era o fată cumsecade. Se subînțelege, este cumsecade cât poate fi o femeie cu profesia ei. Ea practică această meserie de puțin timp, este foarte frumoasă și face bine dragoste. Toate astea sunt 3 calități pe care nu le posedă orice prostituată. Mi-a luat un taler și, ce este mai rău, mi-a pricinuit remușcări de ordin moral după ce ajunsesem acasă. Am fost, din nou, abia la ora 5 acasă.”

Jurnalul, prezentat în ordine cronologică, a fost tradus din limba germană de către Horst Fassel, iar prefața este semnată de Dan Mănucă. Cartea este distribuită în rețeaua muzeelor literare ieșene.

de D.S.     HotNews.ro

Top Cărți interzise

„History has taught you nothing if you think you can kill ideas. Tyrants have tried to do that often before, and the ideas have risen up in their might and destroyed them”. (Helen Keller)

Istoria mai veche sau mai recentă ne arată că regimurile totalitare s-au temut întotdeauna de cărți, de mesajele, puterea și infuența pe care aceastea ar putea să o aibă asupra spiritului celor pe care urmăreau să îi controleze. Celebra idee, „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”a fost aplicată oamenilor, operelor de artă, muzicii, hainelor, tradițiilor, cărților și lista poate continua, incluzând toate aspectele vieții și culturii unei națiuni.

Gândindu-mă la acest top, mi-a venit în minte imaginea naziștilor care, în mai 1933, au ars, într-o singură noapte, aproximativ 25000 de volume considerate anti-germane. Pe lista cărților arse, s-au regăsit Albert Einstein, Heinrich Mann, Franz Kafka, Eric Maria Remarque, Victor Hugo, Andre Gide, D.H. Lawrence, Aldous Huxley, Lev Tolstoi și mulți alții, pe care cultura universală îi plasează la loc de cinste. Cărțile au ars, ideile au supraviețuit , iar istoria i-a condamnat vehement pe cei care au inițiat acest masacru cultural.

1 Ferma Animalelor (1945) de George Orwell – Acuzată de a critica indirect sistemul comunist din Uniunea Sovietică, celebra distopie a fost interzisă o bună perioadă de vreme în țări precum Coreea de Sud, Cuba și Emiratele Arabe Unite. Scriitorul a întâmpinat mari dificultăți în a găsi un editor, în principal pentru că editurile se temeau că această carte ar putea afecta negativ relațiile diplomatice dintre SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. La aproape șaptezeci de ani de la publicarea ei, „Ferma Animalelor” este unul dintre cele mai cunoscute romane distopice scrise vreodată, fascinând generații de cititori.

2 Minunata Lume Nouă (1932) de Aldous Huxley – Tot din ciclul distopiilor, această carte a fost considerată „pornografică”, expunând în mod fățiș sexualitatea în forma ei cea mai promiscuă. Timp de cinci ani, după publicare, cartea a fost interzisă în Australia și Irlanda și scoasă din programa școlară în mai multe state americane. Astăzi, multe dintre creațiile imaginației scriitorului (tehnologia reproductivă, manipularea psihologică, tehnici de inducere a somnului) fac parte din realitatea noastră.

3 O mie nouă sute optzeci și patru (1949) de George Orwell, unul din scriitorii „preferați” ai cenzurii –  Cartea a fost interzisă, în 1950, în Uniunea Sovietică pentru că Stalin personal a considerat-o o satiră la adresa conducerii sovietice. Orwell vorbește despre concepte precum the Thought Police, Big Brother, double think, doublespeak – noțiuni familiare tuturor celor care au trăit sau studiat regimurile totalitatea ale ultimului secol. Interesant este faptul că și în zilele noastre, cartea stârnește controverse – surse independente au afirmat că anul acesta, un student egiptean a fost arestat în incinta Universității din Cairo pentru că avea asupra lui această carte.

4 Versetele satanice (1988) de Salman Rushdie, scriitor condamnat la moarte de extremiștii islamiști – Cartea sa a fost interzisă în zece țări (dintre care Iran, Egipt, Singapore, India, Liberia) pe motiv că ar constitui o blasfemie la adresa Islamului. Scris în India, romanul a fost ars în repetate rânduri în timpul protestelor din Marea Britanie și a fost cauza unor revolte violente în Pakistan. Se spune că Salman Rushdie a avut ca sursă de inspirație pentru această carte viața profetului Mahomed, iar titlul se referă la așa-numitele versete satanice, mai multe versete despre care se spune că ar fi făcut parte din Coran și că ar permite rugăciuni către trei zeități pagâne.

5 Coliba Unchiului Tom (1852) de Harriet Beecher Stowe – Carte interzisă în America, în timpul Războiului Civil, din cauza modului în care autoarea a abordat tema sclaviei. A fost, de asemenea, interzisă și în Rusia pentru caracterul liberal pe care îl promova. Au existat voci care au spus chiar că dacă acest roman nu ar fi fost publicat, mișcarea de emancipare a sclavilor din America nu ar fi existat.

6 Lolita (1955) de Vladimir Nabokov – A fost considerată obscenă de către francezi și interzisă apoi și în Anglia, Argentina și Noua Zeelandă. Povestea profesorului de literatură care devine obsedat de o fetiță de doisprezece ani și are relații sexuale cu aceasta, continuă să suscite controverse în contextul luptei împotriva abuzului sexual asupra minorilor. Rămâne, totuși, unul dintre cele mai importante romane ale secolului al XX-lea.

7 Doamna Bovary (1857) de Gustave Flaubert – Cartea a fost interzisă din cauza conținutului său sexual și a modului transparent în care autorul abordează problema adulterului. Flaubert a fost adus în fața justiției și acuzat de ofense aduse moralei publice. Dincolo de aceste aspecte, romanul reprezintă un moment de cotitură în istoria literaturii, marcând trecerea de la epoca romantică a scrisului la cea modernă și influențând generații întregi de scriitori de elită ai epocilor următoare.

8 Jurnalul Annei Frank (1947) de Anne Frank – Povestea fetiței din Amsterdam, care a trăt închisă timp de doi ani, într-o parte ascunsă a clădirii în care se afla firma tatălui său, este, de fapt, povestea a mii de evrei, victime ale persecuțiilor naziste, în anii celui de-al doilea Război Mondial. Tradus în peste 60 de limbi, jurnalul a fost interzis în unele state arabe (Liban, Egipt) pentru că ar prezenta Israelul și poporul evreu într-o lumină favorabilă.

9 Doctor Jivago (1957) de Boris Pasternak – Considerat decadent, romanul a fost interzis în Uniunea Sovietică, pentru că abordează Revoluția din 1907 și al doilea Război Mondial, într-o manieră care a ofensat conducerea politică sovietică, prezentând imaginea reală a distrugerii și tragediilor pe care aceste evenimente le-au adus în Rusia.  Pasternak a câștigat, în 1958, premiul Nobel pentru Literatură , iar romanul său a făcut istorie, inclusiv prin adaptarea pe marele ecran, în 1965 – filmul Doctor Jivago, cu Omar Sharrif și Julie Christie, în rolurile principale, a câștigat cinci premii Oscar.

10 Băieții de pe strada noastră (1959) de Naghib Mahfouz – A fost interzis în majoritatea țărilor arabe sub acuzația de blasfemie, din cauza parabolei ce aduce împreună teme din Coran și din Biblie și a trimiterilor clare la regimurile opresive din Egipt. A fost nevoie de 46 de ani pentru ca acest roman, care deja devenise cunoscut în restul lumii, să vadă lumina tiparului și la Cairo.

Scris de  

sursa: bookblog.ro

Writers pick the best books of 2014: part one

What books did they read this year? (Top row from left) Hilary Mantel, Jeanette Winterson, David Nicholls, Lena Dunham, Michael Morpurgo; (bottom row) Eimear McBride, Shami Chakrabarti, Naomi Klein, Ian Rankin, Margaret Atwood.

It’s been a year of calls to action. Naomi Klein tackled climate change, Owen Jones got to grips with class politics, and Russell Brand preached revolution. Writers from Hilary Mantel to Lena Dunham recommend the titles that leaped out at them this year.

Margaret Atwood selects This Changes Everything by Naomi KleinThis Changes Everything by Naomi Klein (Allen Lane): whatever you may think of her solutions, the problems – climate change, plus everything that is changing as a result, plus the increasing toxicity of the planet – can no longer be denied. This is a conversation that needs to happen on a large scale, and on a local scale, and on a personal scale, very soon. If the oceans die, so do we. It’s that simple.
Julian Barnes selects You'll Enjoy It When You Get There

Mariusz Szczygiel’s Gottland (Melville House) is one of those delightfully unclassifiable books: a Polish journalist’s informal history of 20th-century Czechoslovakia. Like a non-fictional Bohumil Hrabal, Szczygiel is strange and funny, constantly off at jaunty tangents. He begins with 40 pages about the Bata shoe factory and ends with a brilliantly worked double narrative about a female burns doctor who translates Dick Francis in her spare time. And it’s all true, too.

Margaret Drabble’s selection of Elizabeth Taylor’s short stories, You’ll Enjoy It When You Get There (NYRB), shows a novelist entirely at ease with the shorter form: seemingly quiet and suburban tales that enclose rage and despair; Taylor is also very good on pubs and drinking.

Bob Mankoff’s How About Never – Is Never Good for You? (Henry Holt) is a charming autobiography that answers one of the minor yet gripping questions of magazine publishing: who gets to choose the cartoons in the New Yorker (he does), what’s it like to submit one (nerve-shredding), and what percentage gets chosen (infinitesimal). A cheering book, nonetheless.

Laura Bates selects Probably Nothing by Matilda TristramThe book that knocked me sideways this year was Matilda Tristram’s Probably Nothing (Viking) – an incredibly moving account of her experience of being diagnosed with bowel cancer while several months pregnant, told through the graphic memoir. It is at once heart-wrenching, hilarious and deliciously sardonic.

The other standout books of the year have been two wonderful but completely different poetry collections. Outside Looking On (Influx) by Chimene Suleyman presents startlingly perceptive snapshots of human experience, delving powerfully into themes that range from big-city loneliness and longing, to prejudice and love.

And When I Grow Up I Want to Be Mary Beard (Burning Eye), by student slam-poet sensation Megan Beech, is a vibrant and exciting exploration of gender inequality, modern feminism and what it means to be a young woman in the 21st century.

Probably nothing by Matilda Tristram

Pinterest
Probably nothing by Matilda Tristram Illustration: Matilda Tristram
Mary Beard selects The Smile RevolutionI’ve just read Colin Jones’s The Smile Revolution (Oxford) – on the changing protocols of smiling in 18th-century France. It’s about as hard a subject for “history” as you can imagine, but Jones does brilliantly by approaching it partly through the history of dentistry, with some extraordinary stories about 18th‑century teeth (or the lack of them).

For the future, trips out in Cambridge will be enhanced by Simon Bradley’s revision of the Pevsner (Buildings of England) Guide to Cambridgeshire (Yale). It was much in need of updating and Bradley manages it expertly, without destroying the sparky style of the original.

William Boyd selects Letters to VeraFor Nabokovian completists (and I confess to being incurable) the great treat this year was Letters to Véra (Penguin Classics), edited and translated by Olga Voronina and Brian Boyd. Here is Nabokov with his guard down, writing for only one reader, but the literary guile remains as shrewd and uniquely individual as ever. The book is also quietly revelatory, with a fresh light shone on the mysterious Mrs Nabokov.

Sailing the Forest (Picador) by Robin Robertson is a wonderfully generous selected poems. Great precision of language, limpid observation and a rare ability to make the narrative of the poems resonate evocatively. A ripple-effect that is remarkably profound.

Craig Brown selects The InterestingsThe Interestings by Meg Wolitzer (Vintage) is a pacy, conventional novel of American life, following six friends from their teens through to middle age, charting their interconnected hopes, triumphs and disappointments, but it’s all done with such an acute eye for detail, and such a rare combination of wit and wisdom that it becomes something new. I’m relieved to discover that, behind my back, Wolitzer has written nine more novels, so I can rest easy next year.

A fan once came up to Bob Dylan and said: “You don’t know who I am, but I know who you are.” To which Dylan replied: “Let’s keep it that way.” The Dylanologists (Atria) by David Kinney is a razor-sharp study of the crackpot world of the obsessive fan, by turns very funny and slightly scary. Dylan’s extreme standoffishness has only served to fuel his fans’ need to get closer to him; the obscurity of his lyrics increases his fans’ need to interpret them. The great man seems to love and loathe it all, in roughly equal measures.

Shami Chakrabarti selects Eleanor Marx

Eleanor Marx: A Life by Rachel Holmes (Bloomsbury): this wonderful biography of the great feminist, internationalist and trade unionist (who was so much more than her father’s youngest daughter) is as much a gripping family drama and whodunnit as a serious work of 19th-century history. And so relevant to many current challenges.

The Establishment (and How They Get Away with It) by Owen Jones (Allen Lane): at a time when politicians aspire to be pop stars and vice versa, it is refreshing that a genuine political writer and thinker can achieve such popular appeal. Whether you agree or disagree with the Jones analysis, I challenge you not to be captivated by the authenticity of his voice.

Josh Cohen selects The IcebergThe Iceberg (Atlantic), Marion Coutts’s memoir of her husband Tom Lubbock’s last days following the diagnosis of a brain tumour is as devastating as you might expect. Yet such is the intensity and passion of her writing, it’s also strangely exhilarating.

Leaving the Sea (Granta), Ben Marcus’s wonderfully various short-story collection, left me hungrily awaiting his next offering. And The Infatuations (Penguin) confirmed Javier Marías for me as among the best writers alive.

Marion Coutts
Marion Coutts with her husband Tom Lubbock and their son Ev. Photograph: Marion Coutts
Rhiannon Lucy Cosslett selects Dept. of SpeculationDept. of Speculation by Jenny Offill (Granta) is an account of a marriage in crisis and the pressures of motherhood, and is written with such clarity and poetry that at times it is almost unbearably moving. And yet it has some intensely funny and witty moments, too.

Spoiled Brats by Simon Rich (Serpent’s Tail) is a collection of offbeat, surreal short stories, some of which appeared in the New Yorker. “Sell Out”, the story of a simple man who falls into a vat of pickles and awakes in modern-day Brooklyn, is a very funny skewering of hipsterdom.

The Empathy Exams by Leslie Jamison (Granta). To my mind, there aren’t enough British essayists, which is why, as a fan of Joan Didion and Nora Ephron, I turn so often to American writers. As the title suggests, this collection examines empathy and what it means to feel pain, and covers topics ranging from Morgellons to Nicaragua to a job Jamison once had as a medical actor for trainee doctors, and each essay is illuminating, stylish and a pleasure to read.

Lena Dunham selects Women by Chloe CaldwellI am currently obsessed with small-press books by women, most of which I bought at Powell’s bookstore in Portland, Oregon. Liz Scheid’s The Shape of Blue (The Lit Pub) is a book far smaller in size than it is in spirit. This slim volume of experimental prose examines motherhood, grief and the complex ways that both these states of being tint even our most mundane experiences. I touched my face, so absorbed in the subtle story (rich with poetic and scientific detail) that I hadn’t registered my own tears.

Chloe Caldwell’s Women (Hobart) is another deceptively teensy book. This is the tragicomic tale of the author’s doomed relationship with an older woman and it perfectly captures the way good sex can make us throw anything under the bus – even our identities.

Mira Gonzalez’s I’ll Never Be Beautiful Enough to Make Us Beautiful Together (Sorry House) brings experimental poetry into the internet age with dark, distinctly female riffs on ambition, depression and love.

John Gray selects Mr Weston's Good Wine

Now out in a new edition published by Vintage, Mr Weston’s Good Wine by TF Powys is one of the classics of English literature – and one of the strangest and most delightful books I’ve ever read. The story and the style are unfathomably simple. Accompanied by an assistant called Gabriel, a woolly-haired wine-seller drives into a small Dorset town called Folly Down. Time stops, and the sign on the battered van appears in the sky. Some in the town drink the light wine Mr Weston is selling, others the dark. Realising that the town is his own creation, the wine-seller longs to drink the dark wine himself. If you want to know how Mr Weston’s visit ends, you’ll have to read the book.

Translated into English for the first time by Siân Reynolds, The Mahe Circle (Penguin Classics) is one of Georges Simenon’s most powerful roman durs – the non-Maigret novels in which ordinary lives are suddenly, and at times seemingly inexplicably, unsettled and irrevocably changed. Written in Simenon’s spare signature style, it’s unputdownably gripping.

Anthony Powell’s What’s Become of Waring first appeared in 1939, and has been republished this year by the University of Chicago Press. Recognisably the work of the author of A Dance to the Music of Time, it’s lighter and funnier than the later 12-volume cycle. But in some ways it’s also more cruel – a tale of literary charlatanry, set in the decayed world of interwar London publishing. I found it irresistible, and wish it had been twice as long.

Owen Jones selects Austerity BitesIn a determined effort to win public acquiescence, if not active support, for austerity, both the government and its media apologists have tried to hide the human impact of slash-and-burn economics. Mary O’Hara’s superb Austerity Bites strips bare the reality of what Osbornomics means for human beings and, crucially, she gives a platform to voices that are otherwise unheard and deliberately ignored. Ever since the so-called “war on terror” was unleashed, Muslims have been widely demonised. All too often, they appear as terrorists, extremists and a threat to be contained.

Arun Kundnani’s The Muslims Are Coming is a fantastic counterblast to the rise of Islamophobia.

Phillip Hensher selects We Are All Completely Beside OurselvesMichael H Kater’s history of Weimar, Weimar: From Enlightenment to the Present (Yale), is a rivetingly unpleasant story, solidly and even wryly done here.

James Hamilton’s A Strange Business (Atlantic) is a brilliantly engaging account of the most interesting of all subjects: how artists make their money, in this case in 19th-century England. The book was published just in time to cast a curious light over the Tate’s splendid late-Turner show.

And the novel I liked best was Karen Joy Fowler’s We Are All Completely Beside Ourselves (Serpent’s Tail).

Naomi Klein selects The Establishment by Owen JonesAll My Puny Sorrows by Miriam Toews (Faber) is one of those rare novels destined to become a lifelong companion. This magnificently written story of two sisters, one of whom is determined to take her own life and asks the other for assistance, is shockingly funny, deeply wise and utterly heartbreaking.

In non-fiction, Glenn Greenwald’s No Place to Hide (Hamish Hamilton) has far more staying power than the ripped-from-his-own-headlines topic might suggest, laying out a powerful and persuasive case for the duty to defend our fast-disappearing privacy.

I’ll never look at UK class politics in the same way after Owen Jones’s bracing and principled The Establishment: How They Get Away With It.

The best kids’ book I read to my two-year-old son is the beautiful and playful Julia, Child by Kyo Maclear (Tundra).

Mark Lawson selects Amnesia by Peter CareySimultaneously prompting sadness (because there will be no more work) and joy (the work is magnificent up to his final printed word “silently”), Seamus Heaney’s New Selected Poems: 1988-2013 (Faber) is a glorious memorial to a rare example of a great writer who was also a good man.

It’s unusual on these occasions to recommend books that are often almost unreadably revolting; but, if we have to try to understand what Jimmy Savile and Cyril Smith did and why the British establishment let them, there are unlikely to be more thorough and troubling accounts than In Plain Sight: The Life and Lies of Jimmy Savile by Dan Davies (Quercus) and Smile for the Camera: The Double Life of Cyril Smith by Simon Danczuk and Matthew Baker (Biteback).

Linking the Assange and Snowden affairs with the UK crown’s coup against the Australian government in 1975, Peter Carey’s Amnesia (Faber) is a completely original political novel.

But the work to which I kept returning this year was KP: The Autobiography (Sphere), Kevin Pietersen’s report from the England cricket changing room: an eye-popping account of malicious secret dossiers, snitching team-mates and the search for a scapegoat to protect mediocre managers – all happening within one of the flagship clients of the Department for Culture Media and Sport.

Penelope Lively selects On Silbury Hill

Adam Thorpe’s On Silbury Hill (Little Toller) is about that mysterious Wiltshire mound – archaeology, history, landscape – but with an undertow of memoir: brilliant.

Margaret Forster’s My Life in Houses (Chatto & Windus) is such a clever idea. It’s a memoir sited in bricks and mortar, from childhood home to student lodging to marital home, to holiday cottage in Cumbria – social and personal history spliced together.

My roots are in West Somerset, so the new Somerset: South and West edition of Pevsner’s Buildings of England (Yale) is warmly welcome. The old one, by Pevsner alone, was somewhat skimpy; Julian Orbach’s revisit is huge, reflecting the architectural riches of the area, and there is wealth within – informative and scholarly text, handsome photographs.

Robert Macfarlane selects A Book of Death and FishIan Stephen’s vast and intricate A Book of Death and Fish (Saraband) hooked me in from its first paragraph –it is a Waterland for the Outer Hebrides, and seems to me a major moment in the modern literature of those islands.

The poems of Ancient Sunlight (Enitharmon), by the poet, translator and editor Stephen Watts, moved and fascinated me, especially the long poem “The Birds of East London”, and Watts’s elegy for his friend and walking companion, WG Sebald.

Lastly, Philip Marsden’s superb “search for the spirit of place”, Rising Ground (Granta), which takes Cornwall as its focal terrain, and the idea of sacred landscape as its subject.

Fishing off the Scottish coast

Pinterest
Fishing off the Scottish coast Photograph: Colin McPherson/Corbis
Hilary Mantel selects Outline by Rachel CuskMy best historical novel is Winter Pilgrims (Century), Toby Clements’s blood-fuelled “I was there” rampage through the Wars of the Roses.

Winter bouquets should be offered to the clever and stylish Rachel Cusk: her novel Outline (Faber) is smoothly accomplished, and fascinating both on the surface and in its depths.

Eimear McBride selects The Notebook by Agota KristofJenny Offill’s excellent Dept. of Speculation is a fascinating examination of the complexity of the female writer’s post-childbirth experience of work as well as an astute, unsentimental portrayal of a foundering marriage.

Martin Dyar’s poetry collection Maiden Names (Arlen House) is both poignant and incisive, while Nigel McDowell’s children’s novel The Black North (Hot Key) is a great read and a cunning reworking of Irish history and lore into fantasy.

But the unstoppable CB Editions’ reissue of Ágota Kristóf’s The Notebook is the book I have not been able to stop thinking about all year.

Pankaj Mishra selects A Voice Still Heard

The Collected Poems (1969-2014) of Arvind Krishna Mehrotra (Penguin), superbly introduced by Amit Chaudhuri, represent an older kind of literary achievement: cumulative, unshowy and consistently brilliant.

Irving Howe’s A Voice Still Heard: Selected Essays (Yale) reminds us of the void this great critic left in anglophone commentary – one that David Bromwich has been filling in the last decade with the searing pieces collected in Moral Imagination (Princeton).

As mendacious nationalisms pollute the air from Japan to Hungary, Ranjit Hoskote and Ilija Trojanow’s Confluences: Forgotten Histories from East and West (Yoda) points to an unimpeachable history of culture and society.

In his angrily subversive but always funny comic novel Bumf (Jonathan Cape), the graphic writer Joe Sacco has found a perfect target in the machinery of politics and mass manipulation.

Michael Morpurgo selects Quentin Blake by Joanna Carey

Quentin Blake by Joanna Carey (The House of Illustration): in a way, this beautiful book is a celebration of the opening of The House of Illustration, a project instigated by the great and beloved Quentin Blake. Carey has composed a fond appreciation of the artist and his work, which is, of course, wonderfully illustrated.

A Ted Hughes Bestiary selected by Alice Oswald (Faber): a collection of Hughes’s poetry of animals, wild and imagined, selected by Oswald is very much the inheritor of his mantle and understands Hughes and his world as well as anyone. Hughes’s poems are not all tooth and claw, as often imagined, but, rather, he opens our senses to the natural world as no one else can.

Blake Morrison selects I Refuse by Per Petterson

You wait a century for a major Norwegian writer then two come along at once … In Per Petterson’s novel I Refuse (Harvill Secker), childhood friends Jim and Tommy meet by chance, decades later, at a point of crisis for them both. The familiar Scandinavian tropes are present (snow, skating and depression) but the texture is more Ingmar Bergman than Stieg Larsson: the suspense isn’t in the plot but the prose, with its extraordinary looping sentences. The translator is Don Bartlett, the man responsible for bringing us Karl Ove Knausgaard, the third part of whose life writing epic, Boyhood Island (Vintage), also weighed in here this year: why its seemingly banal episodes should be so compelling remains one of the great mysteries of our time.

The best biography I’ve read in 2014 is Adam Begley’s Updike (HarperCollins), an admiring but not uncritical portrait of a novelist who was merciless in drawing on his own experiences, sexual and otherwise.

And I’m enjoying A Modern Don Juan, edited by Andy Croft and NS Thompson (Five Leaves), in which 15 contemporary poets lend fresh interest to Byron’s cantos, thanks to some ingenious modern rhymes (sequined cap / Gangsta rap, Che poster / pop-up toaster, Minerva’s Owl / Simon Cowell).

Andrew Motion selects Paper Aeroplane by Simon Armitage

The poet Rosemary Tonks made her name in the 60s and 70s, then withdrew from public sight and published nothing in the later part of her life. Following her recent death, Neil Astley has collected and introduced her work in Bedouin of the London Evening (Bloodaxe). It’s a highly original collection, mingling savage realism with a surreal fancy, and it restores an essential voice of late-20th-century British poetry to its rightful place.

And among our contemporaries: one mid-career gathering of great distinction – Simon Armitage’s new and selected poems Paper Aeroplane (Faber), and two outstandingly good pamphlets from recent arrivals: Sam Riviere’s Standard Twin Fantasy (Egg Box) and Declan Ryan’s selection for Faber New Poets 12 (Faber).

David Nicholls selects Bark by Lorrie Moore

I rarely wish that books were longer, but Lorrie Moore’s latest collection, Bark (Faber), was over far too soon. Weightier but just as entertaining was Hermione Lee’s brilliant biography of Penelope Fitzgerald (Vintage). I enjoyed Viv Albertine’s frank and funny Clothes, Clothes, Clothes, Music, Music, Music, Boys, Boys, Boys (Faber); Jenny Offill’s dark and spiky story of marital breakdown Dept. of Speculation and, almost a companion piece, the one volume collection of Updike’s portrait of a marriage across the years, The Maples Stories (Evergreen). Finally, the great Denis Johnson’s dark espionage novel The Laughing Monsters (Harvill Secker), out early next year.

Ian Rankin selects The Zone of Interest by Martin Amis

I Can See in the Dark by Karin Fossum (Vintage) is an off-kilter crime story about a disturbed care worker and his murderous life. Unsettling and scarily well written. The Zone of Interest (Jonathan Cape) is Martin Amis’s best novel in years, a grim yet satire-flecked investigation of the Nazi death camps. Van Morrison’s Lit Up Inside (Faber) collects many of the great man’s favourite lyrics, and includes a foreword by a long-time fan.

Ruth Rendell selects H is for HawkThe deservedly prize-winning H Is for Hawk by Helen Macdonald (Jonathan Cape): I’ve never read anything like it before. The writing is beautiful and the emotion rich on every page; reading it you sink into love and the kind of feelings you rarely, if ever, experience in fiction today, still less in a work that has won a distinguished prize for non‑fiction. The last lines brought tears to my eyes.

Sarah Waters’ The Paying Guests (Virago): the only fault I have to find with Waters is that she writes too seldom. I expected to take this novel, all 564 pages of it, at a leisurely pace. But I raced through it, breathing fast and when I had finished had to reread parts of the wonderful early chapters. I don’t like historical novels but this is the exception. I shall let a few months go by and then read it all over again with, I’m sure, undiminished pleasure.

A goshawk in flight

Pinterest
A goshawk in flight Photograph: Photofees/Getty Images/Flickr Open
Kamila Shamsie selects How to Be Both by Ali SmithFrom among newer writers: Mirza Waheed’s The Book of Gold Leaves (Penguin) is a beautifully told and finely choreographed story of love, art and conflict in Kashmir – and should certainly be bought in hardback for the amazing cover illustration based on a gold painting made by the author’s great-grandfather. From among those we’ve been lucky enough to have had around for a good few years now: there is no one like Ali Smith, and How to Be Both (Hamish Hamilton) is glorious proof that she keeps getting better.
Jeanette Winterson selects Revolution by Russell BrandIt’s been a year of trying to understand why the global economy is run on behalf of the rich. Try these: James Meek’s Private Island. Forget immigration; it’s the foreign rich who own us. How to Speak Money by John Lanchester (Faber). Funny and frightening dic(k)tionary of what the banksters mean when they talk money and how to get the “con” out of economics. Thomas Piketty – Capital in the 21st Century. (Harvard). Had to read twice – hard work but worth it. Russell Brand’s Revolution (Century). Facts, fun and a reminder that inequality is manmade and what we make we can unmake. As an unlikely ally, Mrs Moneypenny says in her Financial Advice for Independent Women (Penguin): “You should aim to become more financially literate, with the aim of behaviour change.” Give it to George Osborne for Christmas.

And to stop myself going mad, add the sublime Don Paterson’s Smith (Picador), his eccentric, beautiful zen guide to the poetry of Michael Donaghy.

Compiled by Laura Kemp. To order any of the books of the year, call Guardian book service on 0330 333 6846 or go to guardianbookshop.co.uk.

This article was amended on 29 November 2014 to remove a statement that Lit Up includes a foreword by poet David Meltzer, which referred to the book’s US edition. The UK edition has a foreword by Ian Rankin.

sursa: theguardian.com

SFada cu literatura. Între „New Weird“ şi ciudăţenii, între debut şi re-boot

„New Weird“ este, probabil, primul dintre sub-curentele fantasticii care s-a bucurat de o dezvoltare cvasi-simultană (adică n-am mai aşteptat 10 ani să înţelegem ce se întîmplă) în România şi în spaţiul anglo-saxon. O întoarcere la şi o extindere a ceea ce fusese literatura insolitului nu neapărat fantastic din Anglia victoriană, o reacţie la post-cyberpunk, diferită de steampunk (cu care îşi dispută mari teritorii de graniţă în estetica urbanului şi în re-codificarea moravurilor), literatura „New Weird“  a apărut după anul 2000 în Marea Britanie şi a avut imediat ecou în restul mediului literar anglofon. „New Weird“ se datorează aproape exclusiv popularităţii şi energiei lui China Miéville, care a avut cu romanul său Perdido Street Station, în 2000, acelaşi impact ca William Gibson, cu Neuromancer, în 1984. În afară de traducerile reuşite de Millenium Press (antologia soţilor VanderMeer, din 2008) şi Tritonic (trilogia lui Miéville, cu începere în 2005), în limba română a apărut „New Weird“ de calitate sub semnăturile Kult (Ana-Maria Negrilă, Costi Gurgu, Bogdan Bucheru, Jean-Lorin Sterian), antologia Radharc (Millenium Press, Satu Mare, 2005) continuând să fie, până în ziua de astăzi, cea mai bună carte de (sub)gen de la noi.

indexDebutul cu romanul Spre seară nu se întâmplă nimic al lui Cătălin Marin (editura Karth, Bucureşti, 2014) nu cade, iată, din cerul aculturaţiei cu orice chip. Ba s-ar putea spune, la terminarea lecturii, că relativa întârziere îi conferă o anumită eleganţă. Altfel spus, Cătălin Marin şi-a scris romanul nu pentru că dorea o carte „New Weird“, ci pentru că aşa a simţit că trebuie să scrie. Într-un oraş nenumit care conţine mahalale şi un centru nedelimitat clar, cu un port la o mare anonimă, trăiesc personaje ale căror nume din două silabe provin în principal din engleză şi care primesc din cînd în cînd replica unora cu nume provenind din franceză, germană, rusă etc. Atmosfera şi codurile comportamentale sunt departe de-a fi anglo-saxone, mai degrabă levantine, sau măcar sînt ceea ce simt şi fac nişte expaţi anglo-saxoni aproape asimilaţi de un port levantin. Se vorbeşte de precizie, mai ales în legătură cu timpul (personajul principal, Django Schifrin, este ceasornicar), de ordine, de coincidenţă, dar nu se ţine seama de ele. Nu este cazul să ne aducem aminte de Lawrence Durrell, Cătălin Marin deschide şi închide mai multe poveşti de-a lungul romanului său de 17 capitole decît tot cvintetul alexandrin la un loc, sîntem în altă parte a narativului, în aceeaşi literaritate. Marea majoritate a capitolelor din Spre seară nu se întâmplă nimic au în centru o poveste de iubire care se termină rău. Trei exemple: Benoit Grapelli se trezeşte într-o dimineaţă că nu se mai poate vedea, căci îşi spusese că dacă fata de care s-a îndrăgostit nu există – fiindcă n-a reuşit să o regăsească –, nici el nu există; moare zdrobit de pavaj – autorul ştie că nu trebuie să spună dacă este sau nu sinucidere (capitolul V). La fel, Alistair Stokes trăieşte cu Sophie Saint Germain, dar „inima lui avea nevoie de fantasma Denissei“ şi ajunge să îşi piardă minţile vizualizând-o şi conversând cu aceasta (capitolul XI). Nici protagonistul Django nu scapă neatins, aventura sa cu Catherine, femeia pe care o confundase cu dragostea sa secretă, rămâne exact ceea ce este – o aventură de o noapte (capitolul XVI). Totuşi, nu în catalogul de iubiri rezidă efectul de lectură al romanului lui Cătălin Marin, ci în modalitatea în care le spune, iar aceasta este de sorginte „New Weird“. Probabil puriştii (dacă există şi pentru „New Weird“ ca pentru celelalte sub-curente) ar fi cerut decoruri mai elaborate, obiecte şi mai bizare, câteva amănunte ale cotidianului cu semn schimbat, şi încheieri ambiguizate sau ritualizate ale conflictelor. Spre seară nu se întâmplă nimic este, totuşi, numai romanul de debut al lui Cătălin Marin, cu un echilibru foarte bun între conţinut şi expresie, astfel că dacă următoarea carte va veni, poetica ei are de unde să crească barocul „New Weird“ abia schiţat aici. Spre seară nu se întâmplă nimic este cel mai bun debut in fantastica românească de la Îmblânzitorul apelor al lui A.R. Deleanu.

A doua carte a lui Cristi Giambaşu,Epitetele iubirii (Karth, Bucureşti, 2014), are cu fantasticul, cu literatura în general, o conexiune ciudată la propriu, un „New Weird“ sui-generis. Cele nouă capitole ale opului sînt scrise fiecare într-o retorică diferită: primul este un basm cu animale, al doilea este proză psihedelică, al treilea este scris ca teatru, al patrulea începe ca proză realistă şi se încheie într-o pastişă a Divinei Comedii (nu degeaba protagonista se numeşte Beatrice… şi Moraru), al cincilea începe ca o proză realistă şi continuă cu un delir de grandoare, al şaselea este scris în discurs dramatic, ar putea fi teatru erotic dacă…, al şaptelea este o şedinţă de hipnoză, al optulea este epistolar, al nouălea este sfîrşitul, este scris ca un final de basm – aşezare la casa de piatră a iubiţilor-miri – şi eseu filozofic. Toate retoricile sînt puse de Cristi Giambaşu în slujba unei poetici a tumultului senzual care produce descărcări mentale ce duc, la rîndul lor, la acest de neoprit torent textual în undele căruia se rostogolesc de-a valma enormităţi şi platitudini, referinţe culturale şi descrieri stîngace, confesiuni şi fantasme. Efectul total este năucitor şi ridicol în acelaşi timp, năucitor prin beţia de cuvinte şi ridicol prin insistenţa cu care autoreferinţele se iau în serios. Epitetele iubirii ar putea trece drept un catalog de exerciţii de stil, dacă nu ar fi a doua carte a autorului şi dacă nu ar exhiba convingerea genialităţii acestuia (vezi epistolarul – turul mondial de lansare a unei cărţi de Cristi… Deistaşu, personajul principal masculin prins în stihinica poveste de dragoste cu Beatrice M.); confuzia scriitor-autor-narator nu îmi aparţine, am căutat cu sîrg vreo marcă a distanţării, a obiectivării, a auto-ironiei sau a ironiei simple pe tot parcursul Epitetelor… şi nu am găsit. Nu vreau să dau nici un citat edificator din această… ciudăţenie, mai ales din prea desele încercări de transcriere a extazului şi/sau tehnicilor erotice, atît de bombastice încît nu ating nici măcar pornografia, deşi sînt foarte explicite, ci un nou nivel al rizibilului. Totuşi, din capitolul de teatru (Eroticacte – sic!), scena 8, la pagina 178, începe astfel: „Admiraţia beethoveniană a chipului dezvelit/ Evoluţiei feminine generează din hormoni inventivi, / În-timp-ce întinderea judiciosului kilocuvânt…“ şi aşa mai departe. O foarte bună aducere aminte că nu trebuie să caut prima carte a lui Cristi Giambaşu şi un îndemn să nu o aştept pe următoarea.

Autor: Cătălin BADEA-GHERACOSTEA 

sursa: observatorcultural.ro 

Scriitorii Phil Klay şi Evan Osnos, câştigători ai National Book Awards

Scriitorii americani Phil Klay şi Evan Osnos au câştigat, miercuri, premiile pentru cea mai bună operă de ficţiune, respectiv cea mai bună operă de non-ficţiune, la cea de-a 65-a ediţie a galei National Book Awards, unele dintre cele mai prestigioase premii literare din Statele Unite.

Premiile au fost decernate în cadrul unui dineu organizat la New York, aceste distincţii numărându-se printre cele mai importante premii literare acordate în Statele Unite ale Americii şi care onorează cele mai bune opere de ficţiune, non-ficţiune, poezie şi încurajează tinerii scriitori, informează Reuters.

Phil Klay, fost membru activ al armatei americane, a primit premiul pentru ficţiune, pentru cartea sa „Redeployment”, o colecţie de povestiri despre războaiele din Irak şi Afganistan.

Evan Osnos a obţinut premiul pentru non-ficţiune, acordat pentru cartea sa „Age of Ambition: Chasing Fortune, Truth, and Faith in the New China”.

La categoria ficţiune, juriul National Book Awards a trebuit să aleagă dintr-o listă de lucrări semnate de Rabih Alameddine, Marilynne Robinson, Anthony Doerr şi Emily St. John Mandel.

„Nu am crezut că o să ajung aici”, a declarat, surprins, într-un mic discurs de mulţumire, Phil Klay, veteran de război care a participat la războiul din Irak.

În motivaţia acordării premiului, juriul a descris cartea sa drept „viziune caleidoscopică asupra conflictului şi a lăsării la vatră”, iar Kaly a fost catalogat drept „povestitorul prin excelenţă al conflictului din Irak”.

Evan Osnos, a cărui carte este despre drumul Chinei spre modernizare şi rolul individului şi al Partidului Comunist în acest proces, a concurat la categoria non-ficţiune cu lucrări semnate de Roz Chast, John Lahr, Anand Gopal şi Edward O. Wilson.

Lousie Gluck a primit premiul pentru poezie, cu opera „Faithful and Virtuous Night”, patru dintre cei cinci finalişti ai acestei categorii fiind femei.

Autoarea Jacqueline Woodson a primit distincţia pentru tineri scriitori, pentru „Brown Girl Dreaming”.

Premiile National Books, oferite de National Book Foundation, au fost înfiinţate în 1950 pentru a onora cele mai bune creaţii ale literaturii americane. Juriul fiecărei categorii selectează câştigătorul din lista de propuneri trimisă de editurile americane.

Ursula K. Le Guin, scriitoare de romante fanteziste, lucrări ştiinţifico-fantastice, cărţi de copii şi nuvele, a primit distincţia penru întreaga activitate „2014 Medal for Distinguished Contribution to American Letters” (Medalia pentru contribuţia eminentă la literatura americană, n.r.), pentru impactul transformator al scrierilor sale asupra literaturii americane.

Romanele „The Dispossessed”, publicat în 1974 şi tradus în limba română sub titlul „Deposedaţii”, în 1995 la editura Nemira, şi „The Left Hand of Darkness”, din 1964, tradus sub titlul „Mâna stângă a întunericului”, în 1994 şi 2006, la editura Nemira, sunt printre cele mai cunoscute opere ale Ursulei K. Le Guin.

Printre autorii distinşi în anii trecuţi cu medalia pentru întrega activitate se numără E.L. Doctorow, Arthur Miller, Elmore Leonard şi John Updike.

Kyle Zimmer, preşedintele fundaţiei First Book, o organizaţie non-profit care furnizează cărţi noi educatorilor şi profesorilor şi coordonează programe pentru copiii în dificultate, a primit distincţia pentru servicii aduse lumii literare americane, „Literarian Award for Outstanding Service to the America Literary”.

În 2013, distincţia a fost acordată autoarei Maya Angelou, care a murit pe 28 mai la vârsta de 86 de ani.

Finaliştii celor patru categorii au fost aleşi dintr-o listă de 1.400 de propuneri.

de Bogdan Enache

sursa: mediafax.ro 

Is Stephen King a great writer?

He’s one of the best-selling authors of all time but his work doesn’t get much respect from the literary establishment. Jane Ciabattari asks if that’s fair.

Stephen King has had an uncanny ability to hit the commercial bull’s-eye from the beginning of his career. In the 40 years since his first novel, Carrie, he has published more than 50 books, all of them international best sellers. Shortly after its release, Carrie was turned into a blood-drenched film by Brian De Palma. And in 1977 King’s novel The Shining, set in a wintry ski resort and featuring a paranormal child and a maniacal father, further showcased his unparalleled gift for psychological terror. When Stanley Kubrick turned that novel into a film in 1980, the Stephen King industry was born. There are now more than 100 films and TV programmes based on his work, and he shows no signs of slowing down – not with his legions of fans, hungry for more.

But the respect of the literary establishment has always eluded King. For years, the question of whether he was a serious writer was answered by a quick tabulation of book sales, film deals, income and sheer volume of output, which added up to a resounding ‘no’. Commercial triumph did not equal literary value. Being a best seller was anathema. (Tell that to 21st-Century authors like Chimamanda Adichie, Richard Flanagan and Donna Tartt, who have translated literary laurels into sales.)

(Alamy)

Sissy Spacek earned an Oscar nomination for Carrie – a film that brought both the actor and Stephen King to wide attention (Alamy)

From the beginning, King was dismissed as a ‘genre writer’. But really, he is polymorphous. In addition to horror, science fiction and fantasy novels, he has written historical fiction (his recent 11/22/63, in which a man travels back in time to kill Lee Harvey Oswald, won a Los Angeles Times book award and was a New York Times ‘top ten of the year’ pick), Westerns and literary short stories, which he describes as “the way I affirm, at least to myself, the fact that I haven’t sold out”.

The curse of popularity

King has always been clear about the inspiration he has drawn from respected literary forebears.  His short story The Man in the Black Suit, an homage to Hawthorne about a man who meets the devil on a walk through the woods, won an O Henry award after being published in The New Yorker. His ongoing connection with and affinity to Edgar Allen Poe was first made explicit with his 1975 version of The Tell Tale Heart, retitled Old Dude’s Ticker. HP Lovecraft inspired his 1987 science fiction novel The Tommyknockers, and King’s work also has similarities with the work of inventive literary authors: George Saunders, Karen Russell, Karen Joy Fowler, Michael Chabon, to name a few who blur genre boundaries, dabble in fantasy and adopt the conventions of horror and fantasy without losing respect.

But does any of this really mean we should take King seriously? The question is sure to rise again in November with the publication of Revival, a ‘pact with the Devil’ novel featuring a New England-born rocker with addiction issues and yet another diabolical reverend.  My answer is a conditional ‘yes’. He keeps millions of readers engaged at a crucial time in the world of books, as technology continues to transform reading in unpredictable ways. King has been one of the first to experiment with new technologies, coming up with online serial novels and the first downloadable e-book, Riding the Bullet.

At his best, King is a masterful storyteller. He is able to create worlds infused with a sense of right and wrong, good and evil. He writes of familiar family crises, fears of the unknown and the yearning to belong. At a time when we are barraged with horrifying events – beheadings, Ebola, serial killers, plane crashes, police shootings, mass murders, cyberbullying – his visceral stories provide a catharsis, sometimes even a sense of order. Some victims can be avenged in fiction, if not in life. King may simplify, but he does it without contempt for his characters or readers. He may write too much, but his best work endures. He may be, at times, sophomoric, but he also can be superbly Gothic.

Canon fodder?

I put the question of King’s literary merit to Yale University’s Harold Bloom, the legendary critic and author of The Western Canon. Bloom issued a stinging rebuke of King in 2003, when King was given the US National Book Foundation’s annual award for ‘distinguished contribution to American letters’.  Bloom called the honour “another low in the shocking process of dumbing down our cultural life. I’ve described King in the past as a writer of penny dreadfuls, but perhaps even that is too kind. He shares nothing with Edgar Allan Poe. What he is is an immensely inadequate writer on a sentence-by-sentence, paragraph-by-paragraph, book-by-book basis.”

Is it possible Harold Bloom might have changed his mind over the last tumultuous decade? It seems not. “Stephen King is beneath the notice of any serious reader who has experienced Proust, Joyce, Henry James, Faulkner and all the other masters of the novel,” Bloom tells me.

(Getty Images)

Stephen King at a book signing in Paris for his novel Doctor Sleep, a follow-up to The Shining (Getty Images)

From the other side of the genre divide, I posed the question to the prolific horror writer Peter Straub. Straub has a shelf full of Bram Stoker awards and has edited multiple anthologies, including Poe’s Children and the Library of America edition of HP Lovecraft’s Tales; he collaborated with King on The Talisman (1984) and its 2001 sequel Black House. It’s an odd question,” says Straub, who ranks King with Dickens, Wilkie Collins, Raymond Chandler, Bram Stoker and Conan Doyle. „In a way, it has been asked about him almost since he began publishing. In the late ‘70s, the question was really rhetorical, because the answer was understood to be ‘no’. A writer with such immediate access to the imagination of so many readers, a lot of them unsophisticated, could not presume to seriousness. Now, his readership is even larger and more inclusive and the similarities between King and Dickens, always visible to those who cared for King’s work, have become all but unavoidable. Both are novelists of vast popularity and enormous bibliographies, both are beloved writers with a pronounced taste for the morbid and grotesque, both display a deep interest in the underclass.”

In his time, Dickens was reviled by high-brow contemporaries, including George Eliot, who attacked him for “enjoying an extravagantly high reputation” and “being rewarded for his labours, both in purse and in credit, at an extravagantly high rate.” Eliot posed the same question that dogs Stephen King: “Who, it may be asked, takes Mr Dickens seriously? Is it not foolish to estimate his melodramatic and sentimental stock-in-trade gravely?” Dickens has stood the test of time. Today no-one disputes his worth. The best of Stephen King’s work is has become so embedded in the culture I suspect he faces a similar fate.

by Jane Ciabattari 

sursa: bbc.com/culture

O nuvelă de John Steinbeck considerată pierdută, regăsită şi publicată după 70 de ani

Nuvela „With Your Wings” de John Steinbeck, niciodată editată şi considerată pierdută după ce a fost lecturată de Orson Welles într-o emisiune radiofonică în 1944, a fost regăsită şi publicată în aceste zile de revista The Strand Magazine, informează lefigaro.fr.

„With Your Wings” este o povestire care a fost scrisă special pentru Orson Welles, care a citit-o, în iulie 1944, într-una dintre emisiunile sale radiofonice. Nici chiar experţii în opera lui Steinbeck nu cunoşteau prea multe lucruri despre acest text.

Andrew F. Gulli, redactorul-şef al revistei The Strand Magazine, o publicaţie trimestrială americană, este acela care a găsit transcrierea povestirii în arhivele Universităţii Texas.

Nuvela „With Your Wings” spune povestea locotenentului William Thatcher, un bărbat afro-american – fapt rar în epocă -, care tocmai primise în cadrul unei ceremonii o decoraţie importantă. Cariera lui militară fiind încheiată, William se întoarce în viaţa civilă. Se urcă în maşină, un model vechi de Ford A, şi se îndreaptă spre oraşul natal. Acolo este întâmpinat ca un erou sau cel puţin ca o vedetă.

Steinbeck era un idealist, considera că America era o ţară minunată care avea multe de oferit, dar era de asemenea conştient de reversul medaliei: inegalităţile. Putea să vadă cupiditatea şi excesul distrugător al clasei muncitoare. Această povestire este o modalitate de arăta clasei de mijloc americane că afro-americanii poartă pe umerii lor o responsabilitate uriaşă: să apere Statele Unite şi să apere Aliaţii în timpul războiului”, scrie Andre F. Gulli.

John Ernst Steinbeck, născut pe 27 februarie 1902, în Salinas, California, este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori americani din secolul al XX-lea. Recompensat cu premiul Pulitzer pentru romanul „Fructele mâiniei” (1939), John Steinbeck este autorul altor volume de succes, precum „La răsărit de Eden” (1952) şi „Şoareci şi oameni” (1937). Autor a 27 de cărţi, care includ 16 romane, şase volume de non-ficţiune şi cinci colecţii de proză scurtă, John Steinbeck a primit premiul Nobel pentru literatură în anul 1962.

de Florin Badescu – Mediafax