Author Archives: 1traducator

Valentin Nicolau, proprietarul editurii Nemira si fost sef al TVR, a murit

Valentin Nicolau, proprietarul editurii Nemira, fost sef al Televiziunii Romane, scriitor si dramaturg, a decedat, marti, la varsta de 54 de ani, in urma unui stop cardio-respirator, au declarat pentru Mediafax surse medicale.

Decesul a fost declarat dupa 45 de minute in care s-au facut manevre de resuscitare.

Valentin Nicolau a fost dus de urgenta la Spitalul Universitar, marti seara, fiind in stop cardio-respirator, a declarat pentru Mediafax medicul Florin Chirculescu.

Nicolau se afla in masina personala cand a inceput sa se simta rau. Ambulanta a fost chemata de o alta persoana.

Medicii au inceput manevrele de resuscitare in timp ce il transportau pe Nicolau la Spitalul Universitar de Urgenta Bucuresti. Manevrele de resuscitare au continuat la spital.

Chirurgul Florin Chirculescu, un apropiat al lui Valentin Nicolau, a declarat ca nu stie ca fostul sef al TVR sa fi fost cardiac, ca acesta se lasase de fumat si slabise.

In 2013, Valentin Nicolau s-a numarat printre numele vehiculate pentru preluarea din nou a sefiei TVR.

Biografie (sursa – Mediafax)

Valentin Nicolau s-a nascut pe 22 iunie 1960, la Bucuresti. A urmat cursurile Liceului “Spiru Haret” si apoi s-a inscris la Facultatea de Geologie si Geofizica a Universitatii Bucuresti, pregatindu-se pentru o meserie in care “ai mult timp liber si nu ai sefi”, potrivit site-ului sau personal.

Conform sursei citate, aventura sa a inceput insa cu mult inainte. In timpul vacantelor a lucrat ca hamal, sondor, marinar, meditator de matematica si fizica si ca tehnician geofizician pe vase de cercetari marine. A fost “martisorist”, pictor, a inramat si a vandut tablouri.

Dupa absolvirea facultatii, in 1985, si pana in 1990 a lucrat ca inginer geofizician, sef de echipa de prospectiuni gravimetrice la Intreprinderea de Prospectiuni Geologice si Geofizice Bucuresti (IPGG).

La cateva luni dupa Revolutie, in aprilie 1990, Valentin Nicolau a fondat Ziarul Stiintelor si Calatoriilor. In acelasi an, el si-a dat demisia de la IPGG.

Editura Nemira a fost lansata in 1991 si a insemnat pentru Valentin Nicolau implinirea unui vis, dandu-i sansa de a transforma pasiunea in profesie, dupa cum marturisea acesta. In scurt timp, Nemira a devenit una dintre cele mai importante edituri din Romania.

Incepand din iulie 2001, Valentin Nicolau a devenit consilier al premierului Adrian Nastase pe probleme de cultura, educatie, cercetare si turism. In iunie 2002 a demisionat din functie.

Intre 2002 si 2005 a fost presedinte-director general al Societatii Romane de Televiziune, functie din care a demisionat in iunie 2005, motivandu-si decizia prin presiunile politice exercitate asupra sa si asupra TVR. In timpul mandatului la TVR, a fost membru in Consiliul de administratie al EBU (European Broadcasting Union – Asociatia Televiziunilor Europene).

Intre 2005 si 2006 a fost vicepresedinte al Grivco – grupul de presa Intact
, iar din 2006 a devenit consultant al grupului Lagardere Media pentru Romania.

La inceputul anului 2007, Valentin Nicolau a lansat editura Nemi, specializata in carte pentru copii.

In iunie 2007 a devenit membru al Consiliului National al Audiovizualului, functie din care a demisionat dupa numai trei zile, acuzand Consiliul de subordonare politica.

In 2007 a lansat postul de radio Smart FM, “primul post cultural privat din Romania”.

Din octombrie 2007 a devenit profesor asociat la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu, iar in 2009 a sustinut un doctorat in Stiintele Comunicarii la Universitatea din Bucuresti si a publicat lucrarea “TVR – marire si decadere”.

Intre 2010 si 2011 a urmat cursurile Facultatii de Teologie Ortodoxa din Universitatea Bucuresti.

Din februarie 2010 a devenit profesor asociat la Universitatea Bucuresti, Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, si din februarie 2011, profesor asociat la Universitatea “Transilvania” din Brasov.

Din noiembrie 2012, a devenit profesor asociat la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica “I.L. Caragiale” din Bucuresti.

In iunie 2012, chiar de ziua lui, pe 22 iunie, a fost ales de catre angajatii TVR reprezentant in Consiliul de Administratie al Televiziunii Romane. Consiliu de Administratie al TVR, din care facea parte si Nicolau, a fost demis pe 10 decembrie 2013 de Parlament, odata cu respingerea raportului de activitate al SRTv pe anul 2012. In 2013, Valentin Nicolau s-a numarat printre numele vehiculate pentru preluarea din nou a sefiei TVR.

In ultimii ani, Valentin Nicolau a desfasurat o intensa activitate publicistica. Editorialele sale sunt adunate in doua volume, publicate la editura Nemira, “Dumnezeu e in sens invers” si “Romania feudelor tarzii”. Intre timp, Valentin Nicolau a scris si teatru.

Aventura lui Valentin Nicolau in lumea literara a inceput insa mai devreme. In 1994 ii aparea prima carte de literatura pentru copii, “Bronto, un dinozaur inca mic”, urmata in 1995 de “Bronto, un dinozaur neastamparat” si, in 2008, de “Zina Benzina”.

In atentia lumii teatrale a intrat relativ tarziu. In 1998, pe scena Teatrului “Victor Ion Popa” din Barlad i se juca prima piesa, “Vi s-a furat un pat”. Abia in 1999 si 2000 talentul de dramaturg i-a fost confirmat oficial, prin cele doua nominalizari succesive la premiul Uniunii Teatrale din Romania (UNITER) pentru cea mai buna piesa a anului si apoi prin castigarea, in anul 2000, a Marelui Premiu “Camil Petrescu” pentru Dramaturgie al Ministerului Culturii pentru “Ca zapada si cei doi”, presedintele juriului fiind criticul literar Nicolae Manolescu.

La Teatrul Nottara din Bucuresti, piesa “Ca zapada si cei doi” se joaca din 2002 fara oprire, sub titlul “Uzina de placeri S.A.”. Piese de teatru i-au fost jucate pe scenele Teatrului National din Bucuresti, a teatrului din Satu Mare, a celui din Targu-Jiu, si adaptate pentru Televiziunea Romana si Teatrul Radiofonic.

Intre piesele lui Valentin Nicolau adaptate de Casa de Productie TVR s-a remarcat “Zi ca-ti place!”, in regia lui Cornel Mihalache, o productie-manifest in care Presedintia Romaniei este disputata de candidati reali ca Traian Basescu, Adrian Nastase si Gigi Becali, dar si de falsi candidati ca Mircea Albulescu si George Ivascu. Aceasta docufictiune a fost difuzata anul trecut la TVR.

Valentin Nicolau a publicat mai multe volume de teatru, “Daca as fi un inger”, “Ultimul imparat”, “Mai jos de Figueras”, antologia “Taina ingerilor” si, printre cele mai recente, “Povesti din al noualea cer” si “Pastreaza copia si nu uita originalul”. De asemenea, piesa “Taina ingerilor” a aparut in traducere in limba franceza in Belgia, sub titlul “Le mystere des anges”, la editura Lansman. Multe alte piese ale sale au fost traduse si publicate in antologii colective. In cadrul Salonului de Carte de la Paris din primavara lui 2013, unde Romania a fost tara invitata, Valentin Nicolau a participat in calitate de dramaturg.

La editia de anul trecut a Targului de Carte Gaudeamus, Valentin Nicolau si-a lansat volumul “Basmania, Raspantia gandurilor” (cartea 1), cu ilustratii de Tudor Popa.

“Nu-mi recitesc piesele”, declara Valentin Nicolau. “Ar fi ca si cum m-as intoarce la o veche poveste de iubire, am trait-o candva, a fost minunata sau chinuitoare, dar nu vreau sa mai vad chipul femeii. Poate astazi nici nu as mai recunoaste-o. Prefer sa ma indragostesc din nou, de alta femeie, sa traiesc o noua poveste”, mai spunea acesta.

A fost casatorit cu Angelica Nicolau, cu care a avut doi copii, Ana-Maria si Radu.La editia de anul trecut a Targului de Carte Gaudeamus, Valentin Nicolau si-a lansat volumul “Basmania, Raspantia gandurilor” (cartea 1), cu ilustratii de Tudor Popa.

“Nu-mi recitesc piesele”, declara Valentin Nicolau. “Ar fi ca si cum m-as intoarce la o veche poveste de iubire, am trait-o candva, a fost minunata sau chinuitoare, dar nu vreau sa mai vad chipul femeii. Poate astazi nici nu as mai recunoaste-o. Prefer sa ma indragostesc din nou, de alta femeie, sa traiesc o noua poveste”, mai spunea acesta.

A fost casatorit cu Angelica Nicolau, cu care a avut doi copii, Ana-Maria si Radu.

de V.M.     HotNews.ro

Miercuri, 14 ianuarie, seară dedicată scriitorului Mo Yan

Miercuri, 14 ianuarie,de la ora 19.00 în Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr.38) sunteți așteptați la o seară dedicată scriitorului chinez Mo Yan, laureat al premiului Nobel pentru Literatură în 2012 şi romanului Ţara Vinului, recent apărut la editura Humanitas Fiction în colecţia „Raftul Denisei”.

Invitați sunt Luminiţa Bălan, coordonatorul Institutului Confucius al Universităţii din Bucureşti, Florentina Vişan, profesor universitar şi seful catedrei de Limbi orientale din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, Elisabeta Lăsconi, critic literar şi Ana-Maria Caia, jurnalist cultural. Întâlnirea va fi moderată de Denisa Comănescu, director general Humanitas Fiction.
Ţara Vinului – „Un tur de forţă. O satiră necruţătoare, şocantă şi amuzantă.“ (Literary Review)

Nimic nu este ce pare a fi în romanul lui Mo Yan. Pe de-o parte, intriga poliţistă clasică se risipeşte într-un parcurs al incertitudinilor, iar reprezentantul legii şi ordinii devine o epavă coruptă. Trimis să investigheze notabilităţi din Ţara Vinului acuzate de canibalism, detectivul Ding Go’uer se predă în faţa ispitelor, fie că este vorba despre timid provocatoarea şoferiţă de camion, fie de apetisantele şi nenumăratele platouri cu mâncăruri rafinate stropite cu inimaginabile cantităţi de alcool. Totul capătă o concreteţe ameţitoare când Mo Yan însuşi este invitat în Ţara Vinului, oaspete de onoare al unui festin ce se anunţă pantagruelic.

Scris de

În Piaţa Universităţii, pentru Eminescu. Joi, 15 ianuarie, orele 16.00

Eminescu in Piata UniversitatiiToleranţă Zero, Mişcarea Oamenilor Visători şi Asociaţia Civic Media vă invită, joi, 15 ianuarie, în Piața Universității, la fântână, începand cu orele 16.00, în numele lui Eminescu. Un pupitru și un microfon cu amplificare vor fi disponibile pentru toți cei care vor dori să recite în public o poezie din Eminescu, sau o selecție din articolele sale politice.

Un set de poezii, dintre cele mai cunoscute, vă vor aștepta, așa că nu trebuie să vă temeți de lacunele de memorie. Nu este nevoie de talent de recitator, atâta timp cât există trăire, iar emoțiile vor fi o dovadă a sincerității. Vă invităm pe toți să dovedim împreună că Eminescu este încă viu în inimile noastre.

În realitate, în afară de elevii care mai au câte un profesor care să îi îndemne să citească din Eminescu, noi ceilalţi, oamenii simpli, suntem condamnaţi la postura de spectatori pentru tot felul de specialişti şi actori, care ne orbesc cu ştiinţa şi talentul lor. Veniţi din altă lume, aceştia vorbesc limbi străine pentru majoritatea dintre noi, ne timorează sau pur şi simplu ne plictisesc şi, din această cauză, nu sunt de condamnat cei care schimbă programul sau care lasă necitit articolul despre Eminescu: aceeaşi poză, aceleaşi scrisori către Veronica Micle, aceleaşi simpozioane, vernisaje şi conferinţe.

De ani de zile, Eminescu este îndepărtat de nivelul nostru, al omului obişnuit, şi ni s-a creat impresia că la evenimentele aniversare riscăm să ne facem de râs, pentru că noi nu ne ridicam la nivelul unui eminescolog şi nu recităm ca un actor profesionist.

Să fiu bine înţeles: ceea ce fac oamenii de cultură şi specialiştii este foarte important, numai că Eminescu nu este numai al lor. Ba mai mult, ei au nevoie de sprijinul românului de rând, pentru că dacă Eminescu nu este menţinut viu în conştiinţa milioanelor de furnici care suntem noi, studiile lor riscă să devină literă moartă.

Joi, 15 Ianuarie, de Ziua Culturii Române, și tu ai ocazia să reciți o poezie la microfonul din Piața Universității și astfel să arăți cât de aproape este Eminescu de inima ta.

Cateva fotografii şi inregistrarea video de la evenimentul din 2014 AICI

Sursa: Ziaristi Online

Cartea anului 2014

Care a fost cartea care te-a marcat cel mai mult din tot ceea ce ai citit în anul trecut? La această întrebare au răspuns, alături de colaboratorii bookblog, scriitor precum Dan C. Mihălescu, Eugen Istodor, Marin Mălaicu-Hondrari, Ciprian Măceșaru, Mihai Radu și alții.

Vă invit să descoperiți răspunsurile lor și să ne oferiți propriile preferințe în comentarii :).

eugen istodorLe-aş numi mai degrabă trendurile anului 2014. Este clar că trăim vremuri în care o carte dă senzaţii personale, dar mai ales publice.

Între cărţi, 2014 este anul lui Lucian Boia. Balcic. Micul paradis al României Mari şi Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări spulberă mitologii, sparg bariere de gândire şi, dacă socotim şi vânzările, ar trebui să aducă acel Balcic şi acel Război Mondial pe calea dezbaterii publice. Discuții n-au fost, dar înjurături, da. Cei care au citit, au tăcut.

Profesorul care formează oameni, cercetători este Vintilă Mihăilescu. Cursurile sale de antropologie sunt în panoplia celor care-şi caută drumul în viaţă. Antropologia este de urmat şi de înţeles! Fascinaţia diferenţei este reeditarea 2014 a experienţei sale de formare profesională. Incitantă experienţă. Povestea maidanezului Leuțu este cartea despre identitatea umană. De mers la cursuri, de citit.

Face jocurile acum pe piaţa literaturii: Marius Chivu. Impune clasificari, Best of: proza scurta a anilor 2000, dă verdicte în Dilema veche, are discernământ şi, de aceea, şi scrie Sfirsit de sezon. Te-nvaţă şi cum să scrii, împreună cu Florin Iaru. E o forţă!
Eugen Istodor

dan ce mihailescuCa un admirator necondiţionat al reginei Maria, apariţia Jurnalului (său) de război, 1916-1917 (traducere de Anca Bărbulescu, ediţie şi prefaţă de Lucian Boia), la editura Humanitas, cred că se poate numi fără nicio rezervă eveniment editorial.

Impetuoasă şi disciplinată, senzuală şi riguroasă, educată fiind în cultura succesului, dar având din plin cultul slujirii, căsătorită cu un principe german şi dăruită pe viaţă levantinismului valah, regina Maria a fost, împreună cu regele Ferdinand şi Ionel Brătianu factorul decisiv pentru tot ce avea să fie România Mare.

O lectură cu adevărat regală.

Tot la Humanitas s-a reeditat recent o carte de-a dreptul legendară pentru iubitorii de Bucureşti : Podul Mogoşoaiei, de Gheorghe Crutzescu, apărută iniţial în 1943. O ediţie somptuoasă, care beneficiază şi de câteva zeci de fotografii excepţionale. Un ghid perfect pentru ce a fost şi ce mai este Calea Victoriei, de la fosta Piaţă a Senatului până spre Herăstrău, cu palatele, bisericile, cafenelele, casele boiereşti, legaţiile străine, hotelurile, Teatrul cel Mare şi Ateneul, cu istoria mentalităţilor, a berăriilor, redacţiilor de gazete „roşii” şi „verzi”, cu conspiraţii, sedii poliţieneşti, cabale, baluri filantropice şi câte altele.

Casele vieţilor noastre (Humanitas) este un savuros volum colectiv de terapie prin teleportare narativă. Îşi evocă locuinţele copilăriei şi maturităţii Ana Blandiana, Monica Pillat şi Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Andrei Pleşu, Antoaneta Ralian şi Horia-Roman Patapievici, Gabriela Tabacu, Victor Ieronim-Stoichiţă, Micaela Ghiţescu, Barbu Cioculescu, Radu Paraschivescu ş.a. Pentru cine (mai) crede că a locui înseamnă a domicilia, adică a „dispune de un spaţiu locativ”, această sumă de mărturii este o lecţie deopotrivă dureroasă şi fascinantă.
Dan C. Mihăilescu

iepurele_cu_ochi_de_chihlimbar_confesiuni-aÎn 2014 cartea care mi-a rămas cel mai aproape de suflet și de minte a fost cea scrisă de Edmund de Waal – Iepurele cu ochi de chihlimbar (citește recenzia). Istoria familiei Ephrussi care se întinde de-a lungul a mai bine de un secol, pe mai multe continente, urmărind traseul celor 264 de netsuke m-a fascinat prin simplitatea scriiturii și complexitatea legăturilor de familie.

Un secol de istorie și de artă, de evenimente politice de mare amploare, toate interconectate prin intermediul unor figurine cât o cutie de chibrituri care trec de la o generație la alta. Imperii care se nasc și decad, căsătorii, iubiri clandestine și copii. Dincolo de minuțiozitatea cu care a fost documentată cartea, ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că s-a citit ca o operă de ficțiune pentru că nu i-a lipsit căldura sau apropierea de cititor. Așa că, dacă vă întrebați cu ce să începeți lista de lectură în 2015, vă recomand titlul de mai sus!
Călina Matei

oliviu craznicCum, din nefericire, nu am izbutit încă să parcurg toate titlurile promiţătoare publicate în cursul anului 2014, este prea devreme pentru mine să dau un verdict – mă folosesc însă de acest prilej pentru a recomanda 5 cărţi importante publicate de scriitori români anul trecut. Este vorba despre trei romane: un „light fantasy” a la Terry Pratchett (Înfruntarea nemuritorilor – Liviu Radu) şi două „SF-uri” (Atavic – Liviu Surugiu; Vegetal – Dănuţ Ungureanu&Marian Truţă), şi despre două nuvelete, publicate fiecare ca volum independent: o „space opera” (Nuanţe de întuneric – Roxana Brînceanu) şi o „dark fantasy” (Limbo – Andrei Şerban Mazilu).

Totodată, anul 2014 a fost anul unor reeditări esenţiale pentru literatura română: Test de fiabilitate (George Anania), Fecioara de fier (Rodica Bretin), Babel (Vladimir Colin), Trilogia Abaţiei (Dan Doboş), Transfer (Michael Haulică), Preţul secant al genunii (Adrian Rogoz).
Oliviu Crâznic

florin_irimiaTrei cărți apărute în cursul lui 2014, se pot califica ușor pentru titlul de „cartea anului”. Toate intră în categoria non-fiction, toate sunt rezultatul a ani întregi de documentare și muncă laborioasă, toate sunt volume masive ale unor autori care și-au propus să cerceteze exhaustiv domeniul pe care îl abordează, și tocmai de aceea consider că merită pe deplin cel puțin includerea într-un top trei.
Este vorba de volumul lui Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură, și nu întâmplător îl menționez primul, fiind o lucrare autohtonă, urmată de două traduceri ale unor cărți apărute în original mai demult, dar care sunt pe deplin binevenite și acum: Demonul amiezii (citește recenzia), extraordinar de minuțioasa analiză a depresiei făcută de Andrew Solomon, și nu în ultimul rând Marea cea mare. O istorie umană a Mediteranei, scrisă de istoricul englez David Abulafia, o carte nu mai puțin fascinantă.

Așa că, indiferent dacă vor fi sau nu declarate „cărți ale anului”, eu le recomand tuturor cu toată încrederea.
Florin Irimia

bantuitiiBântuiții de Chuck Palahniuk  (citește recenzia) – Șaptesprezece scriitori aspiranți se lasă închiși împreună timp de trei luni, sub pretextul participării la un proiect care să le faciliteze calea către succesul profesional. În casa misteriosului domn Whittier, aprovizionată pentru confortul participanților pe tot parcursul proiectului, fiecare dintre aceștia descoperă la ce ar fi dispus să renunțe în schimbul celebrității. Toate capitolele includ câte o secțiune a poveștii principale, o poezie despre unul dintre scriitorii care iau parte la experiment și o povestire posibil autobiografică, narată de scriitorul respectiv. Participanții se recomandă cu porecle precum Sfântul Fără-Mațe, Mama Natură și Veriga Lipsă, ca și când ar încerca să-și separe sinele banal de personalitatea dezvăluită în cadrul experimentului – sau dimpotrivă, ferindu-se de oprobriu.
Ca de obicei, Palahniuk se menține la limita dintre comic și macabru, trecând înspre absurd și revenind ocazional cu indicii realiste. Până unde merită să mergi în căutarea autenticității? Cum se poate recupera încrederea pierdută a cititorului? De ce te-ai strădui, ca scriitor, să îi pierzi încrederea? De ce ai scrie un roman în care 90% dintre personaje să se ocupe cu scrisul? Răspunsurile intuitive nu se aplică.
Alexandra Găujan

ciprian macesaruStrict subiectiv, căci nu am citit tot ce era de citit (în plus, nici nu sunt critic literar), dintre cărțile anului 2014 le aleg pe următoarele: John Williams, Stoner, trad. de Ariadna Ponta, Ed. Polirom (o capodoperă!); Bohumil Hrabal, Scrisori către Dubenka, trad. de Anca Irina Ionescu, Ed. Curtea Veche (am și recitit O singurătate prea zgomotoasă, republicată anul trecut la Editura Art); Christian Kracht, 1979, trad. de Andrei Anastasescu, Ed. Cartier (Kracht și John Williams sunt marile descoperiri personale de anul trecut); Kenzaburō Ōe, 17, trad. de Roman Pașca, Ed. Polirom.

Am ales doar autori străini nu pentru că nu ar fi apărut în 2014 și cărți românești bune (oricum, nu mai bune decât cele menționate mai sus), ci pentru că nu vreau să alimentez orgolii, să stârnesc polemici, să pun paie pe foc. Îi las pe specialiști să se pronunțe. Eu doar voi scrie, dacă și când voi putea, scurte cronici pe http://cipmacesaru.blogspot.ro/.

Aș mai spune că în 2014 au și fost reeditate cărți fundamentale, precum Donul liniștit (Ed. Univers), Oblomov (în traducerea nouă a Antoanetei Olteanu; Ed. ALLFA) sau Florile răului (de asemenea în traducere nouă, semnată de Octavian Soviany; Casa de Editură Max Blecher). Dintre cărțile (străine) apărute în 2014, iată ce am pe lista de așteptare: Christa Wolf, Casandra (o altă reeditare importantă; Ed. Univers); Evgheni Vodolazkin, Laur (Ed. Humanitas Fiction); Gustav Meyrink, Fața verde (Ed. Nemira); Leonardo Sciascia, Cavalerul și moartea (Ed. ALLFA); Cesare Pavese, Femei singure (Ed. Polirom); Julio Cortázar, Ocolul zilei în optzeci de lumi (Ed. Art); Gwenaëlle Aubry, Nimeni (Ed. Pandora M)… Sănătoși să fim, că de citit avem destul.
Ciprian Măceșaru

mihai-raduSperanța. O tragedie, romanul lui Shalom Auslander, m-a entuziasmat. Un scris simplu, de-o claritate matematică. Și o combinație perfectă între ironie și probleme morale. Umorul ține nu atât de replică sau de poantă, cât mai ales de proiecția unei imagini, de o construcție imaginativă. Însăși „ideea” cea mare a romanului, să zic așa, este o astfel de ipoteză: Dacă ai găsi-o pe Anne Frank în podul casei în care te-ai mutat – bătrână, la optzeci și ceva de ani, convinsă că oamenii au citi Jurnalul ei pentru că avea valoare literară, iar nu pentru că se credea că a murit în lagăr -, ce-ai face? Ai da-o afară, ai arunca-o în stradă?…

Hm, mai gândește-te o dată, și nu uita că ești evreu!

Romanul ăsta are ceva din naivitatea și cruzimea discuțiilor pe care le purtam cu atâta seriozitate în copilărie și adolescență.
Mihai Radu

lista 2014Pentru că e primul an în care fac un fel de „best of” al ficțiunii și non-ficțiunii adunate (a se citi parcurse și răsparcurse) în anul precedent, evident că nu mă pot opri la o singură carte, așa că voi  lista aici câteva dintre titlurile care au rămas alături de mine:

Din puținele, recunosc, scrieri românești pe anul 2014 pe care le-am citit, am descoperit plăcerea empatiei autoironice în proza scurtă din volumul Escapada, semnat Lavinia Braniște.

La categoria SF&Fantasy se pare că am excelat și, deși voi trișa acum, știu, aleg cu titlul de „cel mai bun citit în 2014” Vorbitor în numele morților (citește recenzia), o carte ce adună multă imaginație, doze bune de filosofie și critică a umanității și ceva dramă care te pune pe gânduri… nu știu cum de am ratat-o până acum.

A fost un an bun și pentru YA, unde aleg, fără doar și poate, un roman care mi-a depășit așteptările, deși urmează oarecum rețeta – Dreams of Gods&Monsters.

Iar din categoria preferată – scrierile lui Haruki Murakami – finalul de an m-a prins terminând Bărbați fără femei, un volum aparte de proză scurtă în lumea murakamiană, care m-a surprins prin realism, deși nu fără notele familiare (și obsesiile) scriitorului (pisici, jazz, baruri, urechi).
Alice Teodorecu

marin_malaicu-hondrariCe am citit apărut în 2014 și m-a marcat? Aș pune, pe primul loc,  Foc palid, de Vladimir Nabokov, romanul meu preferat din tot ce a scris SUArusul (mă bucură performanța Poliromului de a fi publicat acest roman, în superba traducere a Veronicăi D. Niculescu). Și, apropo: anul ăsta, 2015, Lolita împlinește 60 de ani, ce oroare! Apoi, J. Ființa sexuală, încă un roman semnat Kenzaburō Ōe și care mi-a plăcut la nebunie. Stă, la loc de cinste, lângă O experiență personală. Și să nu uit de Gottland, de Mariusz Szczygieł, publicat la ART, o carte-reportaj absolut dementă. Și închei cu ce am vrut să încep, cu trei cărți de poezie: Mariana Marin, Scrisoare deschisă sau Nu mă mai aşteptaţi la ore mici. Poeme rostite la Radio (între 1991-2002) și ilustrate de Tudor Jebeleanu, la Casa Radio, apoi Adela Greceanu, Și cuvintele sînt o provincie, editura Cartea Românească și Bogdan-Alexandru Stănescu anaBASis, tot la Cartea Românească.
Marin Mălaicu-Hondrari

 

demonul-amiezii-anatomie-depresieiDemonul amiezii de Andrew Solomon este, din punctul meu de vedere, cartea anului 2014. O  călătorie amplu documentată pe domeniul unei stări de spirit complicate şi distructive: depresia. Ca tulburare cronică, depresia îţi distruge încet şi sigur dorinţa de a fi implicat în propria viaţă, interesul faţă de propria persoană şi faţă de lumea înconjurătoare, sentimentul propriei valori, înlocuindu-le cu o nesfârşită şi neînţeleasă durere şi senzaţie de zădărnicie. Andrew Solomon explorează depresia din diferite perspective, volumul său având consistenţă ştiinţifică, dar şi o latură umanistă şi un limbaj metaforic, care fac lectura mai uşoară. Este de departe o apariţie capitală pentru înţelegerea „populară”  a unei boli care poate lovi pe oricine. De citit chiar şi preventiv! Mihaela Butnaru

sursa: bookblog.ro

Cafeaua se plătește cu poezie.

indexDacă te simți inspirat, vino pe 15 ianaurie La un Ceai, scrie câteva versuri despre orice își trece prin minte: viață, dragoste, lume, ceai, pisica vecinului, lună, stele, micșunele :D și vei fi premiat cu o cafea aromată care să-ți facă ziua mai frumoasă.

Evenimentul în sărbătorește pe Mihai Eminescu și e în acord cu slova sa: <i>„Citește! Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei și imagini, din care vei întocmi înțelesul și filosofia vieții.”</i>

Sunteți îndemnați, așadar, să vă așterneți gândurile pe hârtie.

* Oferta este valabilă doar în ceainăria La un Ceai, iar din ofertă fac parte următoarele tipuri de cafea: espresso scurt, espresso lung, cappuccino.

Scris de bookblog.ro

10 cuvinte străine intraductibile şi înţelesurile lor uimitoare

indexDe câte ori aţi auzit spunându-se că „dor” este un cuvânt specific limbii române şi nu are echivalent în alte limbi? Ei bine, nu-i adevărat; există şi în alte limbi cuvinte cu acelaşi înţeles. După cum există, în alte limbi, cuvinte intraductibile în limba română – nu pot fi traduse printr-un singur cuvânt, ci doar prin perifraze, uneori foarte elaborate. Minunat de expresive adesea, evocând o întreagă bogăţie de imagini şi emoţii, aceste cuvinte, comori unice ale limbilor Pământului, au fost omagiate într-o carte recentă, Lost in Translation, în care artista britanică Ella Frances Sanders a ilustrat 50 dintre aceste cuvinte deosebite, care au înţelesuri specifice în diferite culturi şi nu-şi găsesc un echivalent simplu, printr-un termen unic, în alte limbi decât cea de origine. Iată, mai jos, 10 asemenea cuvinte speciale.

Mangata

Un singur cuvânt, uşor de pronunţat, semnifică o imagine complexă, care, în alte limbi, nu poate fi descrisă decât printr-o lungă perifrază: cuvântul suedez „mangata” desemnează dâra luminoasă, cărarea de lumină creată de lumina lunii pe suprafaţa unei ape.

Akihi

Vi s-a întâmplat vreodată să întrebaţi pe unde să o luaţi ca să ajungeţi într-un anumit loc, să ascultaţi cu atenţie indicaţiile şi apoi, îndată ce v-aţi despărţit de cel care vi le-a dat… să uitaţi ce v-a spus? Nu-i nimic, li se întâmplă multora şi încă atât de des încât, în unele limbi, chiar a fost inventat un termen anume pentru această situaţie: cuvântul hawaiian „akihi” denumeşte exact acest fenomen.

Hiraeth

Hiraeth este un termen din limba velşă care este cumva echivalentul cuvântului portughez „saudade” şi al românescului „dor” – cuvinte ce descriu un sentiment de melancolie asociat nostalgiei după ceva nu putem avea.

Iktsuarpok

Acest cuvânt inuit descrie un amestec de nerăbdare şi sentiment al anticipării, al aşteptării; după cum spune Ella Frances Sanders, citată într-un articol recent apărut pe site-ul BBC,  e acel simţământ care „te împinge să ieşi întruna din casă, iar şi iar, pentru a vedea dacă cineva coboară dealul sau dă colţul străzii tocmai atunci“.

Kummerspeck

Un cuvânt caraghios şi trist, în egală măsură: expresia germană  Kummerspeck – care are aproximativ înţelesul de „slănina mâhnirii” – descrie un fenomen binecunoscut oamenilor din lumea întreagă: excesele alimentare din cauze emoţionale. Cum s-ar zice, „e atunci când mănânci de supărare”. Mulţi oameni caută în mâncare consolare pentru durerile sufleteşti, iar germanii au reuşit, iată, să descrie acest fenomen printr-o expresie sintetică, un cuvânt compus cu nuanţe amestecate, tragicomice.

Wabi-sabi

Această expresie este, după afirmaţiile autoarei, derivată din învăţăturile budiste: înţelegerea faptului că suntem trecători şi imperfecţi ne poate ajuta să avem o viaţă împlinită. Expresia japoneză „wabi-sabi” înseamnă a găsi frumuseţe în imperfecţiuni, o accepta existenţa ciclului vieţii şi al morţii, a fi împăcat cu lipsa de desăvârşire a lumii şi a găsi tocmai în ea frumuseţea, într-un sens mai înalt.

Pisan Zapra

Această expresie denumeşte o unitate de măsură. În multe ţări ale lumii există unităţi de măsură specifice, vechi şi adaptate naturii şi culturii locale, foarte pitoreşti şi cam bizare, dacă le comparăm cu riguroasele standarde moderne în materie de măsurare a timpului sau distanţelor. În Grecia, de exemplu, „cât ai fuma o ţigară” serveşte drept unitate de măsură pentru timp sau distanţă (înseamnă cam 7 minute sau aproximativ 500 metri). În Finlanda, cuvântul „poronkusema” înseamnă „distanţa pe care o poate parcurge în tihnă un ren înainte de a simţi nevoia să se odihnească”, iar „pisan zapra” este un termen din limba malaeză care desemnează o unitate de măsură a timpului: „cât ai mânca o banană”.

Kalpa

„Trecerea timpului la scară colosală, cosmică” – cam asta înseamnă cuvântul sanscrit „kalpa”. Pentru a descrie ceva atât de greu de cuprins cu mintea, e într-adevăr util să ai un cuvânt pentru a-l denumi; după cum spune autoarea cărţii, în articolul citat,  „odată ce ai un cuvânt pentru un lucru, acesta devine mult  mai tangibil, mult mai accesibil.”

Tsundoku

Iarăşi japonezii: au inventat o expresie simplă – „tsundoku” – pentru a descrie un obicei larg răspândit, la ei ca şi la alţii: să cumperi o carte şi să n-o citeşti niciodată; să o laşi, necitită, alături de alte cărţi cumpărate şi necitite. Unii au doar câteva astfel de volume, alţii strâng, în acest fel, sute de cărţi.

Boketto

Încă un cuvânt japonez (aţi remarcat ce talent au japonezii de a descrie trăiri şi fenomene complexe printr-un singur cuvânt sau două, cu mare putere de sinteză?)

În cazul de faţă, au dat un nume chiar şi faptului de a nu face nimic şi de a nu te gândi la nimic. „Boketto” înseamnă a privi în gol, a te uita în depărtare, cu o privire vagă, fără a te gândi la ceva anume. Un fel de visare cu ochii deschişi – poate nici atât, de vreme ce nu visezi la ceva anume, ci doar îţi laşi gândurile să rătăcească.

Dincolo de unicitatea acestor cuvinte, este impresionant cât de des – cât de universal, de fapt -, se regăsesc emoţiile şi situaţiile descrise de ele. Chiar dacă nu avem cu toţii cuvinte care să descrie concis anumite senzaţii complicate ori concepţii vaste despre lume, avem cu toţii acele trăiri, acele obiceiuri, sentimentul trecerii timpului, al existenţei Cosmosului şi al caracterului efemer şi imperfect al vieţii.  În mod curios, faptul că unele dintre aceste cuvinte nu se regăsesc în alte limbi nu evidenţiază strict deosebirile dintre noi, ci, dimpotrivă, ne aminteşte cât de asemănători suntem cu toţii.

scrisă de Mihaela Stănescu |

sursa: descopera.ro

„Cartea de vizită a unui scriitor e doar propria frază“

Krisztina Tóth este un nume de referinţă în literatura contemporană din Ungaria: cărţile ei sînt traduse în multe limbi şi au fost distinse cu foarte multe premii literare importante. A început ca poetă şi, după mai bine de zece cărţi de poezie, a trecut la proză, prin volumul de povestiri Cod de bare (2006). Ultima carte publicată este tot o colecţie de proze, cu titlul Superglue (2014), în care încearcă să surprindă, prin sondări în cotidianul mic, transformările care au afectat Ungaria de la momentul instalării comunismului şi pînă acum. Krisztina Tóth a fost în România, invitată la FILB, ocazie care a făcut posibil şi interviul de mai jos, un interviu care propune foarte multe piste de discuţie: de la preferinţele ei în materie de construcţie literară, pînă la relaţia dintre literaturile din Est, autorii favoriţi din România şi problemele pe care le generează regimul Orbán la Budapesta.
Ai scris foarte multă vreme poezie, înainte să treci la proză. A marcat această trecere şi o schimbare mai profundă, de interese sau de ordin interior?
Mi-am început cariera de poetă acum 25 de ani. Scrisesem cel puţin zece cărţi de poezie cînd am început să scriu proză. Am început să scriu proză pentru că, la un moment dat, am simţit că voiam să spun poveşti. Am vrut să descriu perioada în care mi-am petrecut copilăria, fără a-mi propune să pun pe hîrtie, propriu-zis, propriile poveşti, ci mai mult, să povestesc despre o perioadă din istoria recentă a ţării mele. Am simţit un fel de necesitate de a scrie poveşti mai lungi decît îmi permitea un poem. Am scris atunci o carte de proză scurtă care conţine 15 povestiri, iar titlul acestui volum este Cod de bare. Fiecare titlu al unei povestiri conţine cuvîntul linie, iar acest detaliu ţine de o anumită structură. În fiecare povestire există vocea unei femei care spune o poveste şi fiecare voce spune o poveste diferită, la persoana întîi. Fiecare voce şi fiecare poveste sînt, aşadar, diferite, dar cele 15 povestiri alcătuiesc un fel de cor care propune o imagine a Ungariei din anii ’70 – ’80.
De ce ai ales numai voci de femei? De unde această preferinţă de a da o imagine a Ungariei din anii ’70 şi ’80 prin vocile a 15 femei?
În mod normal, nu-mi place forma de naraţiune la persoana întîi singular, dar, în acest caz, am vrut să creez o atmosferă mai intimă, în care fiecare voce să-şi spună povestea. Nu sînt poveşti lungi, dar ele se concentrează pe momente dificile din viaţa de zi cu zi: avortul, divorţul sau momente grele din copilărie. Cele 15 povestiri pot să dea o imagine generală asupra acelei perioade de timp, reconstruită însă prin prisma experienţelor femeilor. Dar chiar dacă eroinele sînt femei, nu consider că ar trebui privită ca o carte pentru femei, ci ca una despre destinul nostru comun.
Ai publicat de curînd un alt volum de povestiri, Superglue. Poţi să vorbeşti despre prozele tale, ca tematică şi formulă stilistică, referindu-te la acesta din urmă în raport cu primul?
Acesta e cu totul altceva, pentru că Supergluee un soi de colecţie alcătuită din 55 de povestiri foarte diferite, scrise în momente diferite şi care vorbesc despre episoade diferite petrecute în ultimii 55 de ani, în Ungaria. Fiecare dintre ele acoperă un alt episod din perioada de după schimbarea regimului. E adevărat că există similitudini în ceea ce priveşte structura: ambele volume conţin poveşti diferite, dar care încearcă să ofere o imagine generală asupra vieţii din acele vremuri. Superglue începe cu o povestire care e un soi de monolog al unei femei tinere, care are în jur de 20 de ani la venirea comunismului, iar ultima e despre un băiat de 25 de ani, fără adăpost, care vorbeşte acum şi care trăieşte în Budapesta. În afară de aceste două volume, am mai publicat un roman şi o altă carte, mai experimentală ca formulă de proză, Pixel, care a fost tradusă de curînd în germană şi macedoneană. Este o carte ciudată de proză scurtă, care funcţionează ca un cub Rubik şi care conţine 31 de proze. Cititorul trebuie să recreeze structura poveştilor, care sînt plasate în locuri foarte diferite: în Cluj-Napoca, în oraşe din Germania sau din Marea Britanie. Are o structură complicată, nonliniară: protagoniştii povestirilor sînt aceiaşi, dar surprinşi în momente diferite din vieţile lor, în locuri diferite şi în roluri diferite. Uneori personajul e surprins în rolul de tînără mamă, în altă povestire e o bătrînă plină de griji, iar în alta, o arhitectă; la un moment dat, cititorul îşi dă seama că este vorba despre acelaşi personaj. Este o structură complicată, dar e şi amuzantă!
Te-ai distrat scriind-o?
Da, da, am nevoie de un desen complicat atunci cînd scriu: am nevoie să vizualizez structura, să văd legăturile dintre personaje, să mă asigur că nu mă încurc în încrengătura dintre ele. Pentru mine, structura este extrem de importantă. Înainte de a studia literatura, am studiat sculptura, am, aşadar, o altă formaţie la bază. Atunci cînd scriu proză e ca atunci cînd lucrez la o sculptură. Este mereu vorba despre un act elaborat de construcţie. Cînd scriu proză, îmi imaginez textul ca pe un corp care ocupă un loc în spaţiu, ca pe o entitate tridimensională, ceva ce poate fi realmente atins.
Ai descoperit la alţi scriitori aceeaşi ima – gine despre text, despre corporalitatea lui, de – spre care vorbeşti?
Da. Ultima carte care mi-a dat acest sentiment a fost cartea lui Sofi Oksanen, Purificare. Şi apoi un roman de Eugen Ruge, un mare roman despre Germania de Est, o poveste de familie şi despre felul în care schimbările politice au afectat viaţa acestei familii. Eugen Ruge este un autor german care stăpîneşte o tehnică foarte rafinată şi care, în acest roman, descrie momente diferite din ani diferiţi, în aşa fel încît reuşeşte să intersecteze o structură diacronică cu cea sincronică. Am admirat structura acestei cărţi, cu atît mai mult cu cît eu sînt o persoană cu latură vizuală foarte pronunţată şi iubesc autorii care au aceeaşi apetenţă pentru crearea unei structuri pe care o poţi vizualiza, o structură care se aseamănă cu un edificiu vizual.
În seara în care ai avut lectura publică, de la Librăria Bastilia, ai vorbit şi despre doi autori români pe care i-ai citit şi pe care îi apreciezi: Simona Popescu şi Filip Florian. Povesteşte-mi, te rog, dacă mai ai şi alte legături literare cu spaţiul românesc.
Da, mi-a plăcut mult un roman de Dan Lungu, Cum să uiţi o femeie. Am iubit această carte. Mircea Dinescu este un alt autor foarte cunoscut, tradus în Ungaria, şi a fost şi foarte bine tradus. Ana Blandiana, de asemenea, are multe poezii traduse.
Ai putea să mai recomanzi cîţiva scriitori şi scriitoare din Est care te-au impresionat şi despre care crezi că ar trebui traduşi/traduse mai mult?
Eugen Ruge, autorul german despre care am vorbit, Joanna Bator, o scriitoare poloneză extraordinară (şi o feministă) care a scris o trilogie impresionantă, o prozatoare cu mult umor şi sensibilitate. Krzysztof Varga, tot autor polonez, ar merita tradus şi cunoscut şi în România, ca să dau numai trei nume.
De ce crezi că nu se traduc foarte mult literaturile mai mici între ele, deşi există o bogăţie atît de mare de texte şi de idei venind din aceste spaţii?
Nu cred că nu se traduc. Acest lucru se întîmplă, dar e de fiecare dată o provocare pentru edituri, cîtă vreme ştim că piaţa liberă a cărţilor nu le-ar permite să supravieţuiască traducînd foarte mult din aceste spaţii culturale. De multe ori, aceste apariţii au nevoie de subvenţii, nu sînt titluri care să ajungă bestselleruri, aşa că autorii minunaţi din ţările învecinate pot fi publicaţi doar în condiţiile în care editurile care o fac scot profit din publicarea altor cărţi, mult mai rentabile financiar. De multe ori, un autor dintr-o ţară vecină din Est ajunge să fie tradus într-o altă ţară din Est abia după ce a fost tradus în germană sau engleză şi cartea lui a avut succes în spaţiile acestor limbi. Aşadar, ca să ajungi să fii tradus în maghiară, se poate să fie nevoie ca mai întîi să fi fost tradus în germană, lucru bizar, dar cam asta e tendinţa. Piaţa de carte germană funcţionează ca un fel de test pentru titlurile din Est.
Există, după părerea ta, un aer comun al literaturii din Est, în raport cu Vestul, în sens larg?
Cred că sînt două lucruri pe care le-aş sub – linia, şi primul exemplu ţine de poezia care se scrie în Ungaria. Mulţi poeţi contemporani din Ungaria au fost influenţaţi de poezia britanică, pentru că aceşti poeţi sînt şi traducători de poezie. În ţara noastră, există o tradiţie specială în ce priveşte traducerile şi, în multe cazuri, scriitorii şi poeţii sînt şi traducători. Este un mare avantaj, pentru că marii poeţi ai lumii sînt traduşi de poeţi maghiari foarte buni. Multă poezie contemporană anglo-saxonă a fost tradusă în maghiară. E un tip de poezie foarte diferită, pentru că presupune recursul la mai puţine de – scrieri. Poezia maghiară e bazată pe imagine, e mai descriptivă, mai vizuală, în timp ce poezia anglo-saxonă e mai narativă, uneori sînt chiar mici poeme în proză. Aşa că acest schimb a avut un impact foarte mare asupra poeziei maghiare. Alte diferenţe ar fi ironia prozei contemporane din Ungaria, ingredient despre care aş spune că e comun spaţiilor din Europa Centrală, e o trăsătură distinctivă, foarte specială. Cred că există, în aceste ţări, o tendinţă de a relativiza lucrurile, o tendinţă explicabilă şi istoric. Există, de exemplu, nişte texte maghiare bine traduse în franceză, dar care au prins mult mai bine în Belgia, pentru că belgienii rezonează mai bine la tipul de ironie pe care ele îl conţin.
Te-ai confruntat cu vreun stereotip legat de faptul că eşti o scriitoare din Europa de Est?
Absolut. Dacă vorbim despre spaţiile marilor limbi de traducere, impresia mea este că există acolo nişte categorii pentru diferite ţări, nişte sertare, să spunem, şi cred că, în cazul meu, nu era loc decît pentru unul, doi scriitori din generaţia mea, din Ungaria. Atît era suficient! De exemplu, exista categoria scriitorilor de 40 de ani, care fuseseră socializaţi în perioada de dinaintea căderii Zidului. Şi în această categorie, un loc, nu mai mult. De exemplu, la o agenţie mi s-a spus: „Îmi place foarte mult ce scrieţi, dar o avem deja pe Terézia Mora! Bine, am spus, dar noi două nu avem nimic în comun, Terézia Mora e o scriitoare foarte bună, dar sîntem foarte diferite!“. Aşa funcţionează lucrurile acolo: există cîte un loc pentru fiecare rol, unul, nu mai multe! E, aşadar, o chestiune de rol şi nu de individualitate, de structura aparte a unui autor.
Şi cum răspunzi în astfel de situaţii?
De fiecare dată cînd mi se spune că e foarte interesant ce scriu, dar că editura nu poate publica în traducere mai mulţi autori veniţi din Ungaria, tot ce pot spune e că nu sînt Attila Bartis şi că nu sînt Terézia Mora etc. Ce pot să spun? E şi comic. În plus, trebuie să te pliezi după legile marketingului, să fii mereu foarte interesant, şi nu doar să scrii ceva interesant. Pentru edituri contează să fii tînăr, pentru că dacă vrei să vinzi, trebuie să călătoreşti mereu şi să fii prezent la evenimente şi chiar trebuie să fii cu totul special, eventual să ai un al treilea ochi în frunte! Nu-mi place deloc direcţia asta, pentru că eu cred că ceea ce e relevant, cartea de vizită a unui scriitor, e doar propria frază. Nu vreau să fiu interesantă, şi cu atît mai puţin să fiu interesantă la nivel personal, pentru că singurele lucruri care contează sînt frazele pe care le scriu. Rolul meu nu este să fiu interesantă, ci să compun fraze corect, cît mai corect posibil.
Te-ai confruntat cu astfel de aşteptări sau cu alt tip de prejudecăţi şi în Ungaria, sau doar în spaţiile marilor limbi de circulaţie?
Un alt lucru pe care îl resping este să fiu pusă în categoria femeilor scriitoare. Am oroare de aşa ceva. În Ungaria, există această tendinţă de a vorbi despre literatura scrisă de femei ca despre o categorie aparte, iar eu nu vreau să fiu inclusă într-o categorie laterală, ci să fac parte dintr-un circuit integrat. Sînt femeie, dar nu am categorisit niciodată scriitorii ca fiind bărbaţi. Am oroare să fiu invitată alături de alte două femei, de exemplu, pentru că, de multe ori, singurul lucru pe care îl am în comun cu ele este că… sîntem femei. Dar poate că aş fi avut mai multe în comun cu alţi colegi scriitori bărbaţi, care însă nu ar fi invitaţi pentru că sînt bărbaţi. Cred că e incredibil ce se întîmplă. Nu cred că a fi o femeie scriitoare ar trebui să fie ceva atît de exotic, mai ales că jumătate din oamenii care scriu literatură contemporană acum sînt femei. Există această tendinţă, şi nu doar în Ungaria. Odată, cînd am fost invitată la un eveniment, în Germania, am avut senzaţia că m-au chemat pentru că le lipsea o femeie! Eine Frau! Ima – ginează-ţi cum ar fi ca un bărbat scriitor să fie întrebat de moderator: „Cum vă simţiţi în timp ce scrieţi, reflectaţi la faptul că sînteţi bărbat?“! E absurd, dar cînd le sugerez să vorbim despre cărţile mele, mi se spune că refuz întrebarea şi că-mi refuz feminitatea sau că am o problemă cu asta. Le spun că prefer să vorbesc despre text, şi nu despre faptul că sînt o femeie. De exemplu, mi s-a întîmplat să ajung pe scenă şi să mă întrebe moderatorul cine are grijă de copii în timpul lecturii mele! O astfel de întrebare nu i s-ar pune niciodată unui bărbat scriitor, chiar dacă ar avea copii. Mi-am pregătit, între timp, şi răspunsul: le spun că pe copii i-am lăsat închişi în dulap, cu nişte apă şi biscuiţi, şi că ei sînt obişnuiţi! Pe lîngă asta, persistă încă vechea manieră de evaluare: dacă vorbeşti despre scriitură feminină, e ceva din start conotat un bărbat e, în continuare, un mare compliment. De ce? Eu prefer să spun că scriu ca nimeni altcineva, şi asta e tot. Consider că literatura este ceva ce ţine de androginie, şi nu de sexe. Atunci cînd scriu nu sînt femeie, pentru că scriu despre lucruri general umane.
Cum te raportezi la tipul de scris al acestor mari eroi culturali ai Ungariei, să le spunem: Péter Nádas, László Krasznahorkai, Péter Esterházy?
În primul rînd, toţi trei sînt foarte diferiţi între ei, dar, e adevărat, sînt scriitori reprezentativi pentru o generaţie şi importanţi pentru cea care le-a urmat. Nádas a scris, de exemplu, prefaţa primei mele cărţi traduse în Germania. Sînt autorii cei mai cunoscuţi, traduşi peste tot în lume, cei mai reprezentativi pentru literatura maghiară. Imre Kertész a fost, de asemenea, foarte important pentru a atrage atenţia asupra literaturii maghiare. Mă gîndesc că interesant ar fi ca cititorii lor să fie dispuşi, în continuare, să încerce să citească şi să cumpere şi cărţile altor autori maghiari. Aceşti prozatori cunoscuţi acum peste tot în lume au influenţat generaţia care le-a urmat, în Ungaria, iar acesta este un lucru cert. Au fost postmodernii, prin definiţie. Cred însă că acum se petrece o schimbare. Ceea ce mi se pare intresant este că în aceste timpuri povestea revine în literatură. Postmodernii au deconstruit- o, au dinamitat-o, iar acum se întoarce în literatură. Sigur, în alt mod decît existase înainte. În anii 2000, de exemplu, era aproape imposibil să găseşti un scriitor maghiar interesat să scrie poveste. Krasznahorkai, de exemplu, are o carte în care nu există personaje. Este ceva foarte post – modern. Esterházy la fel: e foarte mult interesat de jocul cu limbajul, de calambur, de finalurile suspendate, de o pulverizare a naraţiunii. Limbaj este destructurat, îmbucătăţit, lucru care face traducerea unei astfel de cărţi extrem de dificilă. Nádas, la rîndul lui, a creat un limbaj cu totul special, caracteristic prozei lui, cu fraze lungi şi cu o structură foarte complicată, cum e, de exemplu, în Istorii paralele, ultima lui mare carte. Acum, cred că există o a doua generaţie de post – moderni, care nu mai este atît de ataşată de focalizarea obsesivă pe limbaj şi care începe să scrie poveşti, iar acest lucru este ceva nou.
În ce manieră crezi că se întoarce acum povestea, sub ce formă poate fi ea recuperată după acest detur prin experimentele sofisticate ale marilor postmoderni?
Cred că în artele vizuale se petrece ceva asemănător. De exemplu, în anii ’90 şi 2000, nu exista decît conceptul: arta conceptuală şi atît. Acum pictorii reîncep să picteze. Nu e neapărat vorba de o întoarcere la figurativ, ci de o întoarcere la tablou. Cred că la fel se întîmplă şi cu revenirea poveştii în literatura contemporană. Şi cred că se petrece un fel de sinteză în literatură: scriitorii contemporani sînt conştienţi de toate experimentele de dinaintea lor în momentul în care revendică posibilitatea de a scrie poveşti. Sigur, nu mai poţi fi naiv. Există o distanţă faţă de limbaj, faţă de propriul limbaj literar, şi avem nevoie de o asemenea distanţă. Experienţa postmodernă este importantă pentru a păstra această distanţă, dar nu putem continua jocurile postmoderne fără să reflectăm asupra lor. Generaţia mea a fost formată în plin postmodernism, a fost formată de postmoderni, dar acum, chiar şi autorii postmoderni cei mai înfocaţi se reapucă să scrie poveşti. Este vorba despre o redescoperire a poveştii, aş spune, cu toată savoarea de după atomizarea ei. Desigur, nu putem adopta postura unui narator naiv, nu putem prelua maniera în care se scria în secolul al XIX-lea, este, evident vorba despre o sinteză, dar e limpede că povestea se întoarce pe poarta din spate.
Aceşti mari postmoderni despre care ai vorbit au în comun şi obsesia pentru trecut, şi în special pentru trauma din trecut. Mai există o astfel de fixaţie pentru trecut, pentru memorie, în ceea ce se scrie acum în Ungaria?
Da, cred că da. Noi am fost formaţi în două moduri radicale: o dată înainte de căderea comunismului, şi încă o dată după. A fost nevoie să ne schimbăm complet reflexele, comportamentul, stilul de viaţă. Am să dau un sigur exemplu: îna – inte de căderea comunismului, una dintre reguli era să rămîi invizibil, cu orice preţ. Apoi, după 1989, regula a fost să devii cu orice preţ vizibil! Aşadar, cred că este vorba despre o generaţie traumatizată de acest lucru. Eu, de exemplu, încerc să nu-mi transmit reflexele negative şi să nu le proiectez asupra copiilor mei, dar sînt lucruri instinctive, pe care nu le pot cenzura. Singurul lucru pe care îl pot face este să scriu, să scriu, să scriu şi să povestesc. Cred însă că următoarea generaţie va fi total diferită. De exemplu, am călătorit pentru prima dată cu fiul meu în afara ţării, eram în tren şi deja trecuserăm în Austria, iar eu îl îndemnam, foarte entuziasmată, să se uite pe geam, că intraserăm în Austria! El era cufundat într-o carte şi mi-a răspuns uşor blazat că e acelaşi lucru, nu înţelege de unde atîta entuziasm. Pentru el, să treacă graniţa şi să intre într-o altă ţară nu era un eveniment.
Acum, în Ungaria, situaţia politică este foarte tensionată, ca să folosesc cel mai moale termen! Cum se vede dinspre lumea literară? Au fost decizii grave luate de guvernul Orbán, apoi manifestaţii publice şi valuri de proteste. Vă faceţi griji?
Da, desigur. Mulţi scriitori sînt foarte angoasaţi în legătură cu ceea ce se întîmplă. Eu şi soţul meu am fost foarte entuziasmaţi să vedem că, în România, Klaus Iohannis a cîştigat alegerile prezidenţiale. Era ceva inimaginabil în Ungaria: cineva provenind dintr-o minoritate etnică să fie ales preşedinte. Este incredibil! Cred că, pentru România, este o etapă foarte importantă. Cît despre Ungaria, cred că plonjează într-o falsă nostalgie istorică, teribil de periculoasă. Există forme de naţionalism extrem de agresive, iar în ceea ce priveşte guvernul, se face din ce în ce mai clară o tendinţă dictatorială care ne aminteşte de ultima perioadă a kadarismului, cu diferenţa că acum această tendinţă dictatorială, în Ungaria, se agravează pe zi ce trece. Pentru intelectuali, ca şi pentru întreaga ţară, este ceva foarte angoasant. Aşadar, am participat, şi eu şi soţul meu, la proteste, şi percepţia mea este că ultimele tendinţe se arată realmente îngrijorătoare.
Intermedierea dialogului în franceză a fost făcută de Svetlana Cârstean.