Livre Paris, „noul“ Salon du livre?

indexÎn 2016, Salon du livre de la Paris, cel mai amplu spaţiu de întîlnire cu marele public al celor din domeniul editorial, şi-a schimbat numele: acum se numeşte Livre Paris. Un nou program de desfăşurare a evenimentelor, o nouă denumire, o nouă directoare… toate pentru a contracara scăderea numărului de vizitatori, vizibilă de mai mulţi ani încoace (în 2000, se înregistrau 200.000 de vizitatori, faţă de 184.000 în 2015, conform revistei Livres Hebdo), şi, în general, pentru a propune o soluţie în ce priveşte stagnarea vînzărilor în domeniul editorial.

Orice schimbare de nume, oricît de riscată ar fi, are o valoare simbolică – e o încercare de a marca începutul unei noi perioade, a unei schimbări deja în act, palpabile şi reale. Cu toate acestea, lumea editorială nu se caracterizează cu adevărat prin propensiunea spre inovaţie şi nu pare să afişeze o reală voinţă de a se reînnoi. Probabil că acest lucru se datorează în primul rînd cărţii înseşi – obiectul de elecţie al tîrgului de carte – sau mai degrabă tipului de conţinut pe care îl oferă cartea (scriitură, naraţiune/„récit“, istorie).

Să luăm mai întîi obiectul: acest suport, acest mediu care susţine textul autorului – cartea, aşadar, fie că este pe hîrtie sau electronică – este fundamental. Într-adevăr, el a permis, într-o anumită măsură, legitimarea faptului de a trebui să plăteşti pentru a accede la creaţia unui scriitor, pentru că e vorba, mai întîi, de un obiect pe care îl cumperi, şi nu doar de o experienţă sau o performanţă culturală.

În calitate de consumatoare, am sentimentul că e uneori mai „uşor“ să plăteşti pentru un obiect cultural precum cartea (care rămîne, în Franţa, prima alegere pentru cadoul de Crăciun) decît pentru o performanţă artistică (ce reprezintă, aşadar, ceva imaterial, care nu poate fi posedat). E cu atît mai adevărat, în Franţa, că o serie de structuri din cadrul sectorului cultural sînt subvenţionate de Stat – ar trebui ele oare, prin definiţie, să propună gratuitatea şi să fie deschise tuturor?

Să luăm, de pildă, cazul teatrelor, al festivalurilor şi manifestărilor artistice care, fără să fie stricto sensu publice, nu există decît graţie sprijinului instituţiilor publice. Drept consecinţă logică, aceste structuri sînt în majoritate entităţi fără scop lucrativ, care nu ascultă de exigenţa de rentabilitate ce subîntinde activitatea întreprinderilor. În mod contrar, sectorul cărţii este, în marea lui majoritate, compus din case editoriale care, deşi angajate într-un demers cultural, au în mod clar un obiectiv de performanţă economică în aceeaşi măsură ca oricare structură comercială.

Altfel spus, sectorul editorial are anumite particularităţi în raport cu celelalte subsectoare ale zonei culturale, în centrul cărora se află „obiectul carte“. El implică numeroase mize şi strategii: o schimbare de copertă, cu ocazia publicării în format poche, poate, de pildă, să relanseze o carte şi să-i crească vînzările. (Mă gîndesc astfel la trilogia lui Katherine Pancol, Les yeux jaunes des crocodiles, a cărei copertă în formatul poche a fost foarte bine primită de către public şi a contribuit la imaginea ei de scriitor popular inconturnabil în Franţa.)

De ce, aşadar, sectorul editorial în ansamblul său nu încearcă să inoveze, să se înnoiască, să abordeze tranşant întrebările importante care traversează spaţiul public, aşa cum par s-o facă alte discipline artistice? De ce marii editori francezi nu sînt interesaţi pur şi simplu de posibilităţile oferite de tehnologia electronică pentru a fabrica adevărate suporturi de lectură extinsă – şi nu doar de cărţile citite în format electronic pe e-reader?

Incertitudinile în termeni de model economic şi de venituri reprezintă, probabil, una dintre explicaţii. Totuşi, cred că o explicaţie fundamentală e aceea că editorii, înainte de a fi pasionaţi de carte, sînt mai întîi pasionaţi de cuvinte, de scris şi de scriitură (şi de capacitatea acesteia de a face să nască emoţii în noi), de scriitori şi de imaginaţia lor. Editorii, „descoperitorii de talente“, sînt adesea ei înşişi scriitori sau traducători; cunosc, aşadar, această activitate solitară şi îl însoţesc pe autor în ultimele etape ale redactării textului, apoi se angajează să le publice cartea – şi să o promoveze, pentru a stimula vînzările.

Editorii nu sînt informaticieni, nici programatori sau specialişti în programe video. Şi într-un sector care se chinuie să-şi menţină vînzările, resursele financiare ale editurilor nu au în vedere să angajeze profesionişti din domeniul informaticii. Poate că, totuşi, nu în asta constă „adevărata“ muncă a editorilor?

O serie de artişti – veniţi din alte domenii culturale sau chiar din alte medii de activitate – încep să ia în considerare lumea cărţii, pentru a-i extinde posibilităţile şi cîmpul de aplicare. La Livre Paris, am asistat, de exemplu, la o pasionantă masă rotundă pe tema „Coder le livre: la lecture réinventée?“, care prezenta trei proiecte de creaţie îmbinînd digitalul, programarea informatică şi cartea, dezbatere care a condus la cîteva întrebări interesante legate de locul pe care îl ocupă lectura în spaţiul public şi de presupusul „sfîrşit“ al lecturii ca activitate solitară.

Cu toate acestea, nu e vorba de a generaliza ori de a dicta reguli. Editorii îşi pun, fireşte, întrebări legate de cartea electronică, tot aşa cum noile forme de lectură îşi au locul lor în domeniul editorial. Şi totuşi, pare că, în loc să abordeze direct chestiunea şi să angajeze o dezbatere cu cititorii, editorii preferă să delege acest rol altor specialişti. Există oare riscul ca ei să se îndepărteze de public, să fie depăşiţi de chestiune? Posibil, dar în acelaşi timp, se poate vedea aici şi semnul pozitiv al unei comunicări mai bune între artişti, creatori şi specialişti ai lumii culturale, ale căror – diferite – discipline caută să stabilească între ele apropieri, punţi, şi reflectează asupra rolului lor în spaţiul public.

În ciuda schimbării de titulatură, Livre Paris 2016 a înregistrat o scădere de 15% a vizitatorilor în raport cu 2015, însă – an de an – această manifestare continuă să aibă un rol fundamental pentru profesioniştii din domeniul culturii, dar mai ales pentru marele public.


scrisă de: Cyrielle DIAZ 

Cyrielle Diaz este responsabila Biroului de carte (Le Bureau du livre) din cadrul Institutului Francez din Bucureşti.

Traducere din franceză de Adina Diniţoiu

preluare de pe: observatorcultural.ro

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s