Un poet atipic: Liviu Ioan Stoiciu

nichita danilovModalitatea sa de scriere seamănă cu un exerciţiu de exorcizare, dar şi cu dicteul automat. Duhurile rele ce bântuie fiinţa pot fi alungate prin introspecţie. Cuvintele şi imaginile ce se nasc prin cufundare în magma sinelui profund sunt înregistrate în grabă, într-un ritm sincopat.

Un aer postapocaliptic, de rău augur, degajă paginile cărţii Nous, autor – Liviu Ioan Stoiciu, apărute la finele anului trecut, la Ed. Limes din Cluj. Liviu Ioan Stoiciu este un poet atipic. El scrie, afirmă Daniel Cristea-Enache, „ceva care în nici un fel nu aduce cu poezia, experimentând nu prin artificii şi găselniţe, prestidigitaţii şi jocuri grafice, ci la nivelul de profunzime al gândirii producătoare, atins prin adâncire şi auto-explorare”. Un punct de plecare al acestei lirici abracadabrante – după opinia lui Daniel Cristea-Enache, dar şi după alţi exegeţii, mai vechi şi mai noi – ar fi ampla trilogie a lui Marin Sorescu La Lilieci, apărută între anii 1973 – 1980 la Editura Eminescu.

Desigur, lecturând chiar şi în diagonală cărţile lui Stoiciu şi pe cele ale autorului Liliecilor, descoperim unele similitudini. În literatură, ca şi în natură, de altfel, nimic nu apare din gol. Undeva, cândva, cineva, conştient sau nu, a dat tonul. Unii au fost atenţi la acel glas, alţii nu. La „bolboroseala” glasurilor Liliecilor lui Marin Sorescu a vibrat, paradoxal, nu numai Stoiciu, ci şi Mircea Cărtărescu. Poeziile din splendidul ciclu al Georgicelor sale, scrise în răspăr cu tendinţele epocii, publicate în volumul Faruri, vitrine, fotografii, în 1980, îşi trag, într-un fel, şi ele rădăcinile din La Lilieci. Interesante influenţe. Poeţi cu stiluri şi tendinţe diferite vibrează la un moment dat aproape pe aceeaşi undă, dar fiecare din ei îşi cântă cu măiestrie propria sa arie. Temperamentul fiecăruia îşi pune amprenta pe fiecare cuvânt rostit.

Apariţia primului volum La Lilieci a stârnit nedumerirea criticilor, familiarizaţi cu un anumit tip de discurs sorescian, previzibil în mare parte, în care fantasticul „lucrurilor umile” şi latura banală a realităţii sunt proiectate în absurd, în metafizic. În La Lilieci are loc o schimbare de ton şi de viziune. Fraza se ramifică. Discursul îşi păstrează, măcar pe alocuri, tonul parodic, dar abordarea e alta. Viziunea e una pictural-naivă, pigmentată de note de sarcasm şi de picanterii balcanice. Dacă în Singur printre poeţi, în Moartea ceasului sau în Tinereţea lui Don Quijote e întoarsă cu susul în jos, prin intermediul parabolei, o lume cu reflexe urbane, în La Lilieci e înfierată, cu umor, uneori chiar cu nostalgie, lumea satului, potopită de clişee şi tot felul de gunoaie, inclusiv idei aduse, pe tălpi, dar şi prin intermediul radioului şi a televiziunii, din mediul mahalalei.

Desigur că şi Marin Sorescu, vorbesc de cel din La Lilieci, n-a apărut din senin. Influenţe putem descoperi plecând de la povestea vorbei lui Anton Pan şi până la „scheciurile” lui Amza Pelea din ciclul Nea Marin, devenite extrem de populare prin anii 70-80. Dar am putea avea în vedere şi proza lui Anton Bacalbaşa şi, de ce nu?, şi pe cea a lui Zaharia Stancu din Desculţ. Am putea descoperi, desigur, şi alte puncte de plecare. Ne oprim însă cu influenţele aici.

Iată cum arată lumea ţărănească în viziunea lui Sorescu: ”Îmi arată încă de cu toamnă opincile viitoare pe spinarea porcului gras, venit blând la şanţ, la politica oamenilor,/ şi întinzându-se să-l scărpinăm pe burtă,/ cu degete mari, noduroase, de la picioare.// Zicea: de aici, până aici, ia pune laba, să luăm măsură./ N-am porticala la mine, că le-aş da şi gaură./ Nici n-ai să simţi cum trece viforul, o să domneşti la iarnă.”

Şi iată cum arată ţăranii în Georgicele lui Mircea Cărtărescu: „ţăranul de când cu electrificarea înţelege cum stau lucrurile pe planetă/ se indignează graţios în mijlocul pogoanelor sale/ de situaţia din cipru şi liban/ pândeşte sateliţii şi le smulge/ aparatura electronică bă/ plozilor nu uitaţi bateriile solare să ne-ncălzim la chindie conserva de fasole/ cu cârnăciori produsă la feteşti/ bă daţi în câini lumea e mică/ bă cu gerovital se duc ridurile ca-n palmă/ hai daţi-i zor cu porumbul că eu mă duc/ puţin pe lumea cealaltă adică a treia/ şi ultima. feţii mei/ dragii mei copchiii mei ce să-i faci/ aşa e jocul/ arză-l-ar focul”. Ţăranii lui Mircea Cărtărescu au reflexe avangardiste. Ei aparţin mai mult tranziţiei, decât epocii ceauşiste în care au fost scrise. Oricând, scriitorul ar putea reveni la această temă. După Faruri, vitrine fotografii, Poeme de amor, Levantul, Orbitor şi Solenoid, lumea Georgicelor îl aşteaptă. Mircea Cărtărescu trebuie doar să coboare în infernul tranziţiei de-acum şi s-o descrie. Breşa, oricum, a fost făcută cândva, în tinereţe. Avangardismul a cotropit de mult spaţiul mioritic. Ciobanii nu mai comunică între ei sunând din buciume sau fluiere, ci accesează direct, în timp ce fierb oloaiele cu zer, chat-ul. Mai pe scurt, lumea aceasta nouă, hibridă în esenţa ei, aşteaptă să fie prinsă într-o nouă epopee, parodică, postmodernă, pe măsura timpului pe care îl trăim. Oare va rezona Mircea Cărtărescu la o astfel de provocare?!

Şi acum, iată, în sfârşit şi lumea ţărănească văzută prin lentilele lui Stoiciu: „Răscrăcănat, bunicul, în uniformă regală de gală, rupe/ o nouă halcă din mămăliga mucegăită, o/ fărâmiţează şi-o-mparte numai el vede cui – pe prispa/ case, întors de pe lumea cealaltă pentru o oră, maximum: nu-i e e foame, nu-i e sete, nici de femeie nu/ simte nevoia, nici de tutun, ceea ce e chiar culme,/ ce ieftină e viaţa în satul de unde vine… Bună ziua, moş Ioane, te-ai întors şi azi? Trece/ pe uliţă nebuna satului: eu/ te-am văzut prima! Ce mai faci?/ Iaca împart în stânga şi-n dreapta, dau de pomană, că ai mei m-au uitat./ Lasă că-ţi aprind eu o lumânare…/ Tu ce mai faci, Mărie? Mă doare capul. Nu-mi/ tai matale sub limbă, moş Ioane, să-mi treacă răul?”

Răul lui Liviu Ioan Stoiciu nu îşi găseşte în volumul Nous reversul. Binele e absent. Extazul şi introspecţia au loc într-un univers care „şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul”. Nous-ul lui Stoiciu e străbătut de formele unei existenţe coborâte din lumea duhurilor, a strigoilor, a spaimelor şi spasmelor nocturne. Răul Mariei încă viu nu poate fi vindecat decât de mâna unui mort răscrăcănat, îmbrăcat în haine de gală, printr-o sângerare declanşată prin incizie sub limbă. Aşa se vindecă animalele bolnave de deochi, aşa se lecuiesc şi oamenii.

Lumea lui Liviu Ioan Stoiciu se intersectează cu cea a lui Sorescu. Modul de percepţie al lui Stoiciu e însă diferit. El priveşte lumea viilor din perspectiva lumii morţilor, prin accesarea cu obstinaţie a propriului său subconştient. De aici şi apariţiile spectrale. De aici traumele.

Modalitatea sa de scriere seamănă cu un exerciţiu de exorcizare, dar şi cu dicteul automat. Duhurile rele ce bântuie fiinţa pot fi alungate prin introspecţie. Cuvintele şi imaginile ce se nasc prin cufundare în magma sinelui profund sunt înregistrate în grabă, într-un ritm sincopat. Pentru a-şi atinge scopul, poetul se foloseşte de un fel de cuşcă (imaginară) a lui Faraday, în care se închide, coborând în abis. Pe măsura cufundării, bulele de aer amestecate cu toxine ies bolborosind la suprafaţă şi iau forma unor poeme insurgente: „Îţi măsori gândul – de aici până dincolo de mine/ şi până dincolo de celălalt ţărm/ nedectat: nimeni şi nimic/…/ Îţi apeşi ochii şi tâmplele, te tragi de păr, îţi/ muşti limba. Nu te mai controla atât: «Am mers la o poartă/ şi m-am trezit dintr-o dată la peste 5/ kilometri distanţă, în nici 30 de secunde» ăsta a fost primul pas//…/ Îţi muşti degetele, te zgârii pe faţă, te concentrezi cu ură la/ ea, o ură cruntă, n-o mai iubeşti, particulele ei/ elementare aveau sarcini electrice inverse decât ale tale?”

Cu căştile înfundate în urechi, alb la faţă, Liviu Ioan Stoiciu stă zilnic înţepenit pe scaunul său de supliciu, cufundat în sine, în aşteptarea transei. Când aceasta se produce, trupul său intră în trepidaţii. Atunci mâna sa dreaptă, uneori şi stânga, trasează pe coala de hârtie aflată pe măsuţă, în faţa sa, lângă paharul plin cu apă în care au fost stins tăciunii, semnele şi postsemnele revelaţiei. Boabele de fasole, aşezate în cercuri şi spirale, reconstituie semnele zodiacale care determină exact locul, ora, minutul şi secunda revelaţiei, a rememorărilor nefaste. Atunci, brusc, poetul „se ridică de la masă şi se opreşte în faţa unei uriaşe oglinzi veneţiene. „Ce vrei, mă de la mine?, se întreabă. Nu vezi că e ceva în neregulă cu ordinea cosmică?!”

Pentru a scăpa de reziduurile care-i asaltează spiritul, Liviu Ioan Stoiciu contemplă maşina de spălat a satului aşezată pe marginea unei gârle, la „vârtelniţa de piatră”, unde vine „fiecare cu mizeriile lui”, pe care le spală, le freacă, le stoarce şi le pune la uscat, „în vârful unor pari”.

Nous e cartea unui mare poet, a unui poet cu nervii adânc înfipţi în răul ce macină conştiinţa acestei lumi, aflată de semnele sfârşitului.

AUTOR: Nichita DANILOV

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist

sursa: ziaruldeiasi.ro

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s