Marin MĂLAICU-HONDRARI: „Practic, toată literatura bună e o literatură a viciului, a obsesiei, a anomaliei“

Image result for Marin MĂLAICU-HONDRARIRăzboiul Mondial al Fumătorilor (Editura Polirom, 2015) este un roman foarte aşteptat, de la un autor care şi-a strîns, în timp, un grup de cititori devotaţi, pe lîngă preţuirea profesioniştilor. Pornind de la acest roman, ale cărui capitole sînt legate prin fumul de ţigară al unor vicioşi împătimiţi, am discutat cu Marin Mălaicu-Hondrari despre începutul şi pauzele scrisului, despre capcanele pe care literatura le poate întinde chiar şi celor mai bune poveşti şi despre viaţa după Apropierea.

 
Propun să începem cu geneza acestui roman. Cînd ai realizat că vrei să scrii o carte al cărei fir să urmeze fumul ţigărilor unor fanatici ai nicotinei?
Am vrut să scriu povestea unui copil care e „orfan cu părinţi“, adică are părinţii plecaţi în străinătate. Apoi, într-unul din primele capitole ale cărţii, într-o scenă de iniţiere erotică, apare un pachet de ţigări. Iar personajul principal, Constantin, rămîne mai degrabă cu acel pachet de ţigări decît cu amintirea iniţierii erotice. Cînd mi-am dat seama de asta, am ştiut că de atunci încolo viaţa lui va fi călăuzită de fumătoare, va pluti pe deasupra pămîntului sau va urca la cer exact ca fumul de ţigară. Abia pe la jumătatea romanului, mi-am amintit că, în urmă cu cîţiva ani, citisem pe blogul lui Enrique Vila-Matas un text în care scriitorul spaniol deplîngea absenţa cărţilor dedicate fumatului şi fumătorilor. Probabil că în acele rînduri ale lui Enrique Vila-Matas stă geneza inconştientă a romanului meu.
La cît timp, după ce ai terminat Lunetistul, te-ai putut apuca de scris şi cum anume ai scris Războiul Mondial al Fumătorilor?
Am început să scriu la Războiul Mondial al Fumătorilor la un an şi o lună după ce am terminat Lunetistul. Aveam ceva bani de pe o traducere, aşa că am stat două luni de zile într-un sat, singur, într-o casă pe care cineva care ţine la mine mi-a pus-o la dispoziţie cu o generozitate incredibilă. În acele două luni de singurătate căutată am scris primul capitol al cărţii (dar nu cum apare ea tipărită; pentru mine, primul capitol al cărţii este altul), apoi s-a pornit tăvălugul şi după un an şi opt luni cartea a fost gata. Pentru oricine în afară de autorul însuşi, scrierea unui roman este o corvoadă de o plictiseală infinită: te trezeşti, scrii, te culci, te trezeşti, scrii, te culci şi tot aşa, pînă cînd cartea face poc!, cum zice doamna Adriana Bittel.
Îţi schimbi ritualurile de scris de la o carte la alta? Există lucruri fără de care nu poţi lucra?
N-am nici un fel de ritual. Prefer să fiu singur atunci cînd scriu. Da, dacă am nevoie de ceva ca să scriu, atunci am nevoie de singurătate. Nu pot să scriu într-o cafenea, de exemplu. Mi-e ruşine, pur şi simplu. Mi se pare că aş comite un gest inadecvat acelui loc. Nu pot lucra fără hîrtie, stilou, cafea şi ţigări. Dacă le am pe toate acestea, atunci pot să nu mai văd pe nimeni săptămîni în şir. Ca orice scriitor, sînt un mare egoist cînd vine vorba de timpul meu. Iar cînd scriu, „nu sînt un om amabil“, cum zice Kafka.
Personajul tău central face, la un moment dat, o constatare peste care, aparent, s-ar putea trece uşor, în cursul lecturii, dar care îmi pare esenţială: „Trecuseră foarte mulţi ani de cînd nu mai simţisem lăsarea întunericului ca pe un moment magic care îmbracă în mister şi într-un soi de ilegalitate tot ceea ce făceam la adăpostul lui“. Ce spune despre personajele tale faptul că în întuneric găsesc cel mai prielnic adăpost?
În fragmentul de mai sus e vorba de nostalgie, pur şi simplu. Fragmentul nu trebuie interpretat altfel, nici psihanalizat, nici cercetat detectivistic. Dar observaţia că e esenţial e foarte bună, pentru că într-adevăr este esenţial. Atunci şi acolo se rupe ceva în personajul Constantin. Ceva ce îl va face să-şi schimbe radical viaţa. E un detaliu care pregăteşte gesturi mari, decizii importante.
Ai ştiut de la bun început structura cărţii, finalul chiar sau ai explorat toate aceste lucruri scriind?
Structura cărţii e o problemă care mă preocupă constant. Unii autori nu-mi plac tocmai pentru că dovedesc o lipsă de imaginaţie groaznică atunci cînd vine vorba să-şi structureze cartea. Poţi să spui cea mai bună poveste din lume: ea va suna fad şi fals dacă nu ştii s-o structurezi. Cînd încep o carte, niciodată nu am o structură clară în minte, tot ce ştiu cu certitudine e că, la final, voi sparge cartea şi o voi structura într-aşa fel încît povestea să dea din ea tot ce are mai bun.
Am înţeles că ai editat masiv acest roman. Ce faci cu textul pe care îl tai? Ţi s-a întîmplat să reciclezi vreodată fragmente care nu au încăput într-o anumită carte?
Masiv poate că e cam mult spus. Iar editat nu e chiar cuvîntul potrivit pentru că eu nu scriu direct pe computer. Scriu mai întîi de mînă, toată cartea, abia apoi o trec pe computer. Ceea ce e foarte bine, cred, pentru că intervine o primă selecţie, pur şi simplu mi-e lene să scriu pe computer tot ceea ce am scris de mînă, şi atunci renunţ la pasaje (multe) care nu mi se par obligatorii. Apoi mai triez încă o dată scrierea înainte de a o trimite editurii, după care mai tai din ea, la sugestiile redactorului. Textul pe care îl tai îl dau uitării, de cele mai multe ori, rămîne prin vreun caiet şi nu prea-mi mai pasă de el. Nu obişnuiesc să reciclez fragmente eliminate din alte cărţi, poate şi pentru că toate cărţile mele tratează subiecte oarecum de „nişă“, să le zicem aşa. Şi mai e ceva. Un soi de fair-play: un fragment pe care l-am gîndit pentru Cartea tuturor intenţiilor, de exemplu, nu mă lasă sufletul să-l pun într-o altă carte. E ca şi cum i-aş dărui unei femei o floare cumpărată pentru o altă femeie. Cele mai multe fragmente rămase pe dinafară le am de la Cartea tuturor intenţiilor, ceea ce, pentru cine ştie cartea, e firesc. Dar am vreo 18, poate 20 de pagini şi din Apropierea, practic un capitol întreg la care am renunţat. După ce cartea e încheiată, nu mi-e greu să renunţ la fragmente sau chiar la capitole întregi, dacă structura cărţii o cere.
Războiul este şi dovada explicită a unei fronde a vicioşilor cărora teritoriile li se reduc din ce în ce mai mult. Ai putea vorbi despre cîteva cărţi ale viciilor cu care găseşti afinităţi?
Îmi plac vicioşii, atît în viaţa reală, cît şi în literatură. Mă înspăimîntă oamenii care beau numai apă plată şi aleargă şi nu-şi pierd nopţile. OK, poate c-or fi ei sănătoşi, dar sănătatea aia, la ce e bună? Ce fac cu ea? Sănătate, sănătate, dar pentru ce? Sănătatea în sine nu poate fi un scop. Eu vreu să fiu sănătos ca să pot fuma cît mai mult, sau ca să pot să nu dorm trei nopţi la rînd, să citesc şi să mă uit la filme, pînă îmi crapă capul, sau ca să pot să beau şapte cafele pe zi şi tot să, mi se mai facă poftă şi de un ness cu spuma de două degete, sau să mă bucur ca lumea împreună cu o femeie. De asta vreau eu să fiu sănătos. Şi se pare că sînt sănătos, pînă una-alta. Iubesc vicioşii pentru că ei sînt visceral anti-sistem. Îi iubesc pe ţigani pentru că fură şi pentru că nu se integrează nici morţi (nu-i iubesc pe rromi, care nu sînt alt – ceva decît nişte pene de păun la pălăria unor ONG-uri sau nişte sforăitoare exemple de clişeizare europeană), îi iubesc pe beţivi pentru că a doua zi nu merg la muncă sau merg, dar sînt fragili ca nişte mînuţe de copil, îi iubesc pe cititorii împătimiţi, care sînt atît de absorbiţi de lectură, încît uită să coboare la staţia la care voiau să ajungă, şi tot aşa. Aşadar, îmi plac toţi cei care fumează cînd toată lumea zice că nu e bine să fumezi. Cît despre cărţi cu vicii, ohoho, sînt o mulţime! Practic, toată literatura bună e o literatură a viciului, a obsesiei, a anomaliei. De la Shakespeare la Cărtărescu, de la Cervantes la Dan Coman.
În Războiul…, spre deosebire de restul cărţilor tale, se şi rîde foarte mult. Cum îţi explici schimbarea asta, în tipul de literatură pe care o scrii?
Cred că şi în celelalte cărţi ale mele se rîde (poate şi pentru că nu mă iau niciodată în serios pînă la capăt ca scriitor, mereu simt nevoia măcar de o mică autoironie), dar e drept că în celelalte se rîde mai pe înfundate. ÎnRăzboiul Mondial al Fumătorilor se rîde făţiş. La schimbarea asta, dacă o fi cu adevărat o schimbare, m-au obligat personajele mele.
Cum îţi priveşti celelalte romane din punctul pe care ţi-l oferă această carte, abia încheiată?
Vreau să scap de Apropierea şi nu pot nicicum. Asta e tot ce pot să spun cu mîna pe inimă.
Spania este deja o prezenţă constantă în romanele tale. Cum se face că a rămas o prezenţă constantă?
E foarte simplu, pe de o parte, pe de altă parte, mi-e aproape imposibil să explic. Obişnuiesc să spun că Spania a fost pentru mine o experienţă fundamentală (asta mai mult ca să nu mi se spună că sînt cu totul un impostor în literatură, pentru că – nu-i aşa?! – un scriitor trebuie să aibă experienţe fundamentale), o experienţă derulată de-a lungul a cinci ani de zile. Numai că, de fapt, în cei cinci ani de zile, mie nu mi s-a întîmplat nimic în Spania. Munceam noaptea şi dormeam ziua. Timpul trecea. După ce m-am întors din Spania, mi-am dat seama că aveam în viaţă un gol de cinci ani. Probabil Apropierea a fost încercarea cea mai disperată de a umple acel gol. Aveam o ficţiune peste care am suprapus o altă ficţiune. O încercare (ridicolă, ca toate cărţile, pînă la urmă) de a-mi recupera cei cinci ani din viaţă, de a da un sens trecutului. Dar tare mă tem că orice am face trecutul e lipsit de sens şi tocmai de asta, pe măsură ce îmbătrînim, ne agăţăm de el, poate-poate îi vom găsi un sens, îl rememorăm şi-l răstălmăcim la nesfîrşit. Aşadar, Spania e o constantă în romanele mele tocmai pentru că e o ficţiune. Dacă vreţi, Spania pentru mine e Noul Testament, cea mai tare ficţiune din lume, ficţiunea eternă, cu care voi muri de gît.
Apropierea va fi ecranizată, în regia lui Tudor Giurgiu, iar tu ai lucrat la scenariu. Simţi că scrisul la scenariu ţi-a modificat, în vreun fel, maniera de a scrie. Ai sentimentul că raportarea la o poveste prin prisma limbajului cinematografic ţi-a influenţat felul de a construi, în literatură?
Nu, nu simt că lucrul la scenariu mi-a modificat maniera de a scrie, pentru că am înţeles (chiar dacă destul de greu) că scenariul nu e o operă literară, că nu are (şi nu trebuie să aibă) valoare literară în sine. Nu e ca o piesă de teatru, de pildă, care poate să aibă valoare literară chiar în afara scenei. În toată munca mea la scenariu, Tudor Giurgiu a fost foarte răbdător cu mine şi foarte înţelegător. Cred că el şi-a dat seama cu mult înaintea mea cît de dificil e pentru un scriitor să facă un scenariu după propria carte (şi, în general, să facă un scenariu), poate şi pentru că lucrase deja cu un scriitor, cu Cecilia Ştefănescu. Dar munca la scenariu mi-a modificat cu siguranţă maniera de a mă uita la filme. Asta da. Culmea e că a început să-mi placă să scriu scenarii, poate tocmai pentru că e o muncă atît de diferită de cea de scriitor.
De curînd, a apărut un alt roman tradus de tine, Zgomotul lucrurilor în cădere, de Juan Gabriel Vásquez, şi aş vrea să-mi spui dacă scrisul altcuiva, în a cărui intimitate intri traducînd, îţi face poftă să scrii, să te întorci la propriile cărţi.
Pofta de a scrie îmi vine mai degrabă citind, nu traducînd. Iar la propriile cărţi nu-mi vine să mă mai întorc niciodată. De asta ziceam mai sus că nu mai scap de ea. Însă tradusul mă ajută enorm, pentru că traducînd înveţi şi să scrii, ceea ce e bine pentru următoarele tale cărţi. Şi am mare noroc că editurile îmi propun autori foarte buni, de la care ai ce învăţa.
Pe coperta patru, cititorul este avertizat în legătură cu ceea ce nu este acest roman. Ţi-a fost teamă, vreodată, că apropierea (!) lui prea marcată de tagma fumătorilor ţi-ar putea îndepărta o parte dintre potenţialii cititori?
Coperta patru e un joc, desigur. Nu trebuie să însemne mai mult decît un text pe coperta patru, adică marketing. Din punctul meu de vedere, coperta patru poate lipsi cu desăvîrşire, acolo se spun cele mai mari minciuni, cu textele de pe coperta patru începe intrarea cărţii în regim de piaţă. Nu degeaba acolo e trecut şi preţul cărţii, de cele mai multe ori. Niciodată nu am cumpărat o carte în funcţie de imaginea sau de textul de pe copertă: acestea, de cele mai multe ori, vor să te înşele, să te atragă, „să te facă“. Mereu am preferat să deschid cartea, să citesc opt-zece pagini, după care am ştiut întotdeauna dacă merită sau nu să o cumpăr. Coperta patru la Războiul Mondial al Fumătorilor e mai degrabă un omagiu adus galeriei echipei de fotbal Liverpool. Minunatei ei galerii. Cît despre potenţialii mei cititori, mărturisesc că nu-mi pasă de ei, pentru că nu are cum să-mi pese de nişte cititori potenţiali. Şi culmea e că, pînă acum, cele mai calde semne despre carte le-am primit de la nişte nefumători. E o carte în care fumatul nu e interzis, iar fumătorii nu sînt blamaţi. Sau sînt, dar nu le pasă. Iar nefumătorii sînt şi ei undeva, pe acolo, şi au importanţa lor. Pentru că dacă nu au viciul fumatului, nefumătorii mei au alte vicii numai bune de practicat.
Ai deja în minte următoarea poveste pe care ţi-ar plăcea s-o explorezi într-un roman?
Bineînţeles. Pentru că îmi place să scriu cărţi de nişă, să spunem, (despre sinucigaşi:Cartea tuturor intenţiilor, despre nevoia de singurătate, de retragere din lume: Lunetistul) mă gîndesc ca următoarea mea carte să fie despre un birdwatcher sau despre un meteorolog la o staţie în munţi. Dar parcă văd că nu va fi nici una şi nici alta, ci cu totul şi cu totul altceva. Pentru că aşa se întîmplă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s