Interviu cu Martin Vopenka: Calea interioară către sensul existenței

Imagini pentru martin vopenkaMartin Vopenka este o apariție care poate intimida, fără a avea niciuna dintre trăsăturile personalităților publice mult prea obișnuite cu lumina reflectoarelor și cu admirația uneori sufocantă a publicului. Martin Vopenka se remarcă prin calmul și seriozitatea cu care vorbește despre cărțile sale, prin modestia cu care pune în față personajele și nu scriitorul, istoria și nu omul. Există o liniște pe care Marin Vopenka o impune și care îi crează interlocutorului sentimentul că a intrat într-un spațiu privilegiat în care trecutul se amestecă cu viitorul, iar prezentul se construiește din acceptare și împăcare cu sine și cu ceilalți.

Unul dintre cei mai importanți scriitori cehi ai generației sale, invitat de onoare la Bookfest, anul acesta (anul Cehiei), Martin Vopenka este autorul unor cărți impresionante prin finețea analizei psihologice și prin emoția puternică mereu prezentă în tonul calm și liniștit al evocărilor sale. Printre acestea, amintim trilogia Oraşul care doarme, Dreptatea care doarme şi Taina care doarme (2011, 2012, 2013) Cunosc viaţa şi lumea (2002), O mare de tristeţe în urma câinelui tău (2002), Dragoste prin sms (2001), Antartida în pragul sfârşitului (2000), Hotelul de la mijlocul vieţii (1999), Poveşti din munţii bătuţi de vânt (1998), Balada despre coborâre (1992), Pietre de la munte(1989) şi Dansul lupilor (1998).

În limba română au apărut până acum patru dintre cărțile sale (primele trei fiind inspirate din călătoriile sale în România): Pietre de la munte (apărută în traducere în 1989), Dansul Lupilor (Editura Universal Dalsi, 1998), Drum spre niciunde. O călătorie cu fiul meu (Editura Niculescu, 2012) și Amintiri fără culoare (Editura Vremea, 2015), în traducerea Hellianei Ianculescu.

Raluca Elgyar: Vă mulțumesc foarte mult că ați acceptat această întâlnire. Ați vizitat România pentru prima dată, în urmă cu treizeci de ani. Ați declarat recent că România este țara dumneavoastră preferată și că ospitalitatea românească și dragostea pentru cultură a românilor sunt subestimate în Europa. Cum vedeți România anului 2015 ?
Martin Vopenka: Din păcate, anul acesta nu am ieșit din București, dar pot face o comparație cu ce am văzut anul trecut, când am fost la Sighișoara. Am constatat că Bucureștiul este un oraș mare, în continuă dezvoltare și înflorire, cu toate aspectele pozitive și negative ale acestei etape. Anul trecut, când am avut ocazia să merg prin țară, am simțit în jurul meu o atmosferă foarte caldă. Sper că România va păstra față de mediul rural o atitudine pozitivă, că nu va neglija aceste zone de o mare bogăție spirituală, așa cum au făcut alte țări din Vestul dezvoltat. Cred că România ar trebui să aplice acel model francez al sprijinirii mediului rural.

RE: Multe dintre scrierile dumneavoastră fac referire la un trecut traumatizant al Europei de Est, anii comunismului. Este vorba de un trecut care a restructurat în mare măsură personalitatea, valorile, mentalitățile acestei părți a Europei. Cum credeți că ar trebui să ne raportăm la această parte a istoriei noastre ?
MV: Mă deranjează unele comentarii pe care le-am auzit chiar în zilele acestea, la București, că aici, în vremea lui Ceaușescu, se trăia mai bine. Bineînțeles că regimul trecut a reușit să creeze unele elemente care pot fi considerate pozitive, cum ar fi construirea unor cartiere mari de locuințe și mulți oameni au avut unde să se mute, dar totuși, nu cred că putem spune că se trăia mai bine în acele vremuri. Să nu uităm că și ritmul în care regimul comunist a construit a fost unul artificial, care a produs o dezvoltare artificială. Este foarte interesant că oamenii și-au revenit mai repede din nazism decât din comunism, iar o posibilă explicație a acestui fapt este aceea că regimul comunist a distrus verticalitatea omului. Prin urmare, comunismul a reușit să distorsioneze relațiile interumane, la nivelul familiei, al societății, iar această distorsiune va fi foarte greu de recuperat.

RE: Ați absolvit facultatea de fizică nucleară și ați lucrat o perioadă la Institutul de Cercetări Psihiatrice din Praga. Care a fost drumul dumneavoastră către literatură ?
MV: Drumul meu către literatură a început la vârsta de șase ani. Dintotdeauna am vrut să scriu, iar această dorință s-a născut înainte de a ști să scriu. Pentru că nu cunoșteam literele, aveam o riglă pe care erau desenate litere și cu ajutorul acestei rigle, încercam să relatez ceea ce îmi trecea prin minte. Studiile la facultatea de fizică au fost rezultatul unor împrejurări, am ajuns acolo ca urmare a dorinței și voinței părinților mei, am absolvit-o fără plăcere, fiindcă în sinea mea știam că, de fapt, eu voi ajunge scriitor. La Institutul de Cercetări Psihiatrice, am ajuns nu pentru a face cercetare în domeniul psihiatriei, ci fiindcă era un loc unde nu trebuia să muncești foarte mult și asta îmi permitea să mă concentrez pe lucrurile care îmi plăceau. După cum știți, în comunism, nu exista nicio motivație a omului de a munci. Oamenii aveau tendința de a munci cât mai puțin. Îmi amintesc că la Institutul de Psihiatrie, lucram la niște tabele… care mi-au fost suficiente până în anul 2000.

amintiri-fara-culoareRE: În cartea dumneavoastră Amintiri fără culoare, spuneți că „a sosit timpul să credem în ceva: în Dumnezeu la care omul se întoarce și de la care își împrumută nemurirea. Sau în omenire, în posibilitățile ei nelimitate, în continuitatea ei. Sau a sosit ceasul al doisprezecelea ca să ne dezmeticim și să privim în față propriul nostru character muritor”.Unde credeți că ne aflăm, ca societate, pe acest continuu Dumnezeu-umanitate ?
MV: Eu deschid această întrebare legată de sensul viitorului. Și este o întrebare pe care omul, pe măsură ce înaintează în vârstă, o formulează tot mai des. În Amintiri fără culoare, există un copil care se întreabă când va fi terminat metroul și află că acesta va fi gata peste treizeci de ani. Copilului i se pare că acesta este un timp scurt, dar adulții trăiesc cu senzația că viitorul este foarte îndepărtat. Atunci, trebuie să găsești o cale interioară pentru a explora sensul existenței. Văd mereu oameni care, odată cu vârsta, se resemnează, se închid în sine. Și pentru că în ultima vreme în familia mea s-au petrecut două evenimente triste – eu mi-am pierdut tatăl, iar soția, mama – îmi pun tot mai multe întrebări legate de moarte. Omul nu poate depăși granița morții pe cale rațională. Însă, există momente de îndoială… până și sfinții au avut asemenea momente. Iar îndoiala e bună, viața nu poate exista fără a te îndoi de ea.

RE: Cum s-a născut această carte (n.r. Amintiri fără culoare) ?
MV: Eu m-am împăcat cu tot ceea ce s-a întâmplat în trecutul meu. Această împăcare a născut cartea. Bunicile mele care mă plimbau cu căruciorul prin parc, erau născute în timpul Imperiului Austro-Ungar, ele întruchipau două lumi total diferite. Există o întrepătrundere între trecut, prezent și viitor. Am înțeles această întrepătrundere și ea m-a motivat să scriu cartea. Am scris-o foarte ușor, în timp ce lucram la alte două cărți, în aproximativ trei luni. Este cartea unei stări psihice foarte bune, foarte liniștite.

RE: Există mai multe roluri pe care le aveți – scriitor, publicist, editor, călător și poet. Care este dinamica acestui mix de roluri în viața dumneavoastră ? Cum se influențează ele ?
MV: Cred că am două personalități diferite – pe de o parte, sunt un om de afaceri, un editor, care trebuie să își câștige existența, iar pe de altă parte, sunt un scriitor căruia îi este indiferent modul în care trăiește atât timp cât poate să scrie. Eu îmi leg identitatea mai degrabă de al doilea aspect al vieții mele,  dar pot trece de la un rol la altul. În cursul unei zile, două ore pot fi om de afaceri și alte două ore pot fi scriitor. În trecut, o ghicitoare armeancă s-a uitat pe fundul ceștii mele de cafea și a spus – tu ești două persoane într-una singură. Realitatea este că aceste două aspecte ale vieții mele funcționează foarte bine împreună.

RE: În opinia dumneavoastră, putem vorbi de o literatură est-europeană și care ar fi specificul acesteia ?
MV: Eu nu studiez foarte atent literaturile țărilor din fostul bloc sovietic, deci nu mă pot exprima în această privință. Nu simt că aparțin unui anumit spațiu geografic, aparțin doar subiectelor la care lucrez.

RE: Și la ce carte lucrați în prezent ?
MV: Timp de doi ani am scris o carte care se numește Noua Planetă. Este o carte care vorbește despre viitor din perspectiva trecutului, iar personajele principale sunt niște arhetipuri care trăiesc în viitor. Cred că e un subiect interesant, care îi va atrage și îi va captiva pe cititori. Cartea are șapte sute de pagini, deci va fi o lectură de durată. (n.r. râde)

RE: Pentru cititorii Bookblog, ne puteți spune trei cărți care v-au marcat ca scriitor ?
MV: Nu am un roman preferat, dar dacă mă gândesc bine, m-a influențat o lucrare științifică de astro-fizică, în sensul în care m-a îndemnat să încerc să deslușesc secretele cosmosului, nu din postura de om de știință, ci din rolul de scriitor. Cartea mea A cincea dimensiune, care va apărea în curând în traducere în limba engleză, a fost influențată de această lucrare științifică.

RE: Vă mulțumesc foarte mult!

Scris de  

sursa: bookblog.ro

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s