Interviu VIDEO + TEXT cu Matei Vișniec: „Titlul este o frumoasă intrare într-o carte, ca o fereastră care te îmbie.”

Image result for matei visniecAndreea Chebac: O să încep cu o întrebare inspirată de titlul romanului – „Negustorul de începuturi de roman” – se spune că nu e bine să judeci o carte după copertă, dar poți să o judeci după primele pagini?

Matei Vișniec: Când intru într-o librărie, aleg o carte după următoarele criterii: Unu. Să nu fie premiată. În Franța sunt 2000 de premii; față de România unde sunt premii puține, acolo sunt infinit mai multe premii și fiecare își afișează câte-un premiu pe copertă. Sunt premii foarte importante: Goncourt, Premiul Academiei Franceze și așa mai departe, sunt vreo douăzeci, și acestea deja propun pe piață niște cărți care sunt foarte citite, așa încât există oameni care citesc doar cărți care au luat premii. Dar cum există vreo 2000 de premii, aproape că vezi pe fiecare copertă: Premiul Revistei Elle, Premiul Poștei Franceze, Premiul Căilor Ferate Naționale Franceze și așa mai departe. Deseori caut cărți bune care au trecut printre premii pentru că nu-mi place să mă las manipulat. Citesc și eu premiile importante. Citesc, desigur, Nobelul, de altfel îl cunoșteam pe Modiano de mulți ani.

Doi. Coperta poate păcăli, dar frunzăritul nu te păcălește dacă știi ce cauți. Citesc puțin să văd ce tip de narațiune are: încâlcită, de tip labirintic, de tip fraza care-și mușcă coada, limpede. Uneori, simt că o carte e susceptibilă să mă intereseze. Mă mai și informez, bineînțeles, pentru că sunt reviste literare care-ți sugerează să cumperi și cărți foarte bune care n-au primit premii.

Deci e o aventură în definitiv să alegi o carte. Nu știu cum ați ales-o dumneavoastră pe a mea, dacă v-a incitat coperta, sau primele rânduri sau titlul… Titlul este și el un reper. Pentru mine, titlul este important întotdeauna pentru că titlul este o frumoasă intrare într-o carte, ca o fereastră care te îmbie. Uneori, dacă titlul este o metaforă, intri și mai ușor în jocul artistului.Eu am încercat în general să utilizez titlul, să compun titluri care să fie ca niște versuri de poem, sau care să ascundă ceva, un fel de număr de iluzionism, care te invită după aceea să intri în marele spectacol al iluziei ficțiunii.

AC: Ați anticipat o întrebare a unuia dintre cititorii noștri care este foarte curios să știe cum vă alegeți titlurile, acele titluri care deja sunt o marcă a dumneavoastră.
MV: În piesele mele de teatru se ascund întotdeauna titlurile, când termin un text, o piesă de teatru, știu că, undeva, în adâncul piesei, printre replicile respective, se ascunde și titlul. În general îl pun la final, rareori încep o piesă cu titlul deja fixat. Dar la sfârșit, după ce am terminat textul și sunt mulțumit de el, încep să-l recitesc așteptând să văd de unde va veni strigătul: „Eu sunt titlul!”. Pentru că întotdeauna este o replică sau o frază sau o jumătate de frază care se vrea titlu. Fac o listă cu acele fraze care vor să fie titlu și până la urmă se impune una. Pentru mine titlul este important, e o deschidere poetică spre ceea ce propun, cum se spunea altădată la bâlciuri: „Intrați pentru că ce spunem noi pe firmă e și înăuntru, viu și adevărat!”. E important ca înăuntru cititorul să găsească aceeași tensiune din titlu, sau aceeași plăcere de joc.

AC: Dar în cazul „Negustorului…”, cum a apărut titlul?
MV: Este de fapt o sinteză a poveștii, dar cum povestea este așa de stranie, sau destul de insolită, mi-am zis de ce să nu spun de la bun început ce se va întâmpla și-n interior. Era calea cea mai scurtă pentru a incita și pentru a atrage atenția. Eu mai am o piesă care se numește „Negustorul de timp”, ideea asta de a face comerț cu ceva mă fascinează. Sigur că povestea începuturilor de roman nu e numai a mea, foarte mulți critici au  analizat această teorie a începuturilor – incipit: ce poate purta o frază ca încărcătură, ca gravitate, ca promisiune. Eu am transformat-o într-o poveste și cred că titlul ăsta a funcționat, cred că a atras privirile multor cititori. În Franța va fi tradus anul acesta. Am să-i spun „Le merchant de premiere frases” – „Negustorul de prime fraze”. Ceea ce sună prost în română sună bine în franceză.

AC: Chiar voiam să vă întreb în ce limbă ați scris romanul pentru că știu că scrieți atât în română cât și în franceză.
MV: Eu trăiesc între două limbi, între două culturi, între două, știu și eu, orizonturi de așteptare, două tipuri de public, deci de foarte mulți ani, îmi scriu teatrul în franceză și proza în română. În felul acesta am o legătură continuă și cu limba română și cu limba franceză. Iar, în general, când scriu teatru în franceză eu îmi traduc piesele în română.

Când scriu roman, cum să spun, nu mă gândesc la un public țintă, nu mă gândesc la un public francez sau român, scriu în primul rând ca să-mi satisfac busola interioară. Pentru că, dacă simt eu că-mi place mie, e ca și cum aș fi eu primul meu cititor și dacă mă surprind pe mine, știu că și cititorul meu, surprins fiind, va aprecia acest lucru. Este un caz foarte interesant în istoria literaturii, Kazantzakis care a scris multe romane grele, interesante, dar, de fapt, unul singur a devenit foarte popular, este romanul pe care l-a scris ca să-și facă sie plăcere: „Zorba grecul”. Într-un fel, încerc să-mi scriu romanele de parcă aș scrie la nesfârșit cărți de genul „Zorba Grecul”, încerc să-mi fac mie plăcere.

AC: Revenind la personajul insolit care dă și titlul romanului – negustorul de începuturi-, ați fost vreodată în situația de a vă afla în fața colii albe de hârtie, sau a ecranului și să nu știți ce să scrieți? Atunci poate v-ați fi dorit să existe un geniu bun, un vânzător de începuturi care să vină să vă dea imboldul…
MV: Personal, nu. În sensul că eu scriu de când eram elev, cu furie, cu disciplină, cu încredere în mine însumi, fără să aștept inspirația, pentru că am impresia că sunt ca un fel de mesager, ceva trece prin mine, un fel de dorință de a comunica prin cuvânt. Niciodată n-am scris pentru sertar, n-am scris din motive terapeutice sau autoterapeutice, am scris întotdeuna ca să public, ca să pun cuvintele în circulație. Deci n-am așteptat niciodată niciun imbold, nici din afară, nici de la inspirație. Acum, eu nu spun că inspirația nu există, însă pentru mine e un lux prea mare să aștept inspirația.

Am fost întotdeuna prins între mai multe pasiuni, între dorința de a desena, de pildă. Când eram elev și adolescent nu mă ocupam numai de scris, am fost un pasionat al desenului, al gravurii, făceam fotografie și poate dac-aș fi avut mai mult curaj, eu am fost un om timid, aș fi dat la regie, mi-ar fi plăcut să fac regie de teatru. În momentul când a trebuit să aleg o facultate, mi-am spus: nu le poți face bine pe toate. Atunci mi-am închis șevaletul pe care îl aveam la Rădăuți, am pus cu fața la perete pânzele care și-acum există în casa mea natală și am spus, voi face literatură.

Sigur, ca să fac literatură n-am dat la Filologie, am dat al Filosofie. Am ales filosofia pentru că mi-am spus că trebuie să am o distanță chiar și față de literatură. Adică știam că literatura este viața mea, că în ea vreau să investesc, dar aveam nevoie de un fel de distanță, de un fel de joc cu literatura. Nu voiam să devin un profesionist în sensul de a fi capabil să predau literatură sau să devin critic literar. Voiam să cochetez cu literatura, voiam să fiu liber, în același timp voiam să fiu în aproprierea ei. Există un mare profeor de teatru francez care le spunea studenților săi: „Nu trebuie să jucați un rol, trebuie să vă jucați cu un rol.”

AC: Teatrul dă cea mai mare libertate de joacă?
MV: Teatrul dă o mare libertate de joacă. Într-un fel, romanul îți dă o libertate de construcție extraordinară pentru că te poți crede Dumnezeu când scrii un roman: poți introduce personaje, te poți instala pe durată, nu-ți pasă, de fapt, de durată. Poți să scrii roman lung, poți să scrii roman stufos, să mai introduci personaje, să le ucizi, să le transformi pe cele secundare în principale și așa mai departe. Teatrul este o altfel de construcție, durata este oarecum limitată, trebuie să te gândești că o piesă de teatru trebuie să dureze două ore, două ore jumătate. Bine, poate să dureze și opt dacă vrei, rămâne de văzut cine ți-o montează… Dar sunt două forme de libertate diferite.

Când scriu piese de teatru îmi place acest ping-pong între replici, faptul că se produce o construcție pas cu pas. Unii cred că esența teatrului este dialogul. De fapt, esența teatrului este replica. Replica e altceva decât dialogul. Atunci când construiești replici, fiecare intervenție a celuilalt pregătește terenul pentru următorul etaj și așa se contruiesc, ca niște pagode, scenele, secvențele. Romanul este un alt tip de călătorie. O călătorie în interiorul personajului, romanul permite schimbarea unghiurilor de abordare într-o manieră extraordinară. În romanele mele vorbesc obiectele, animalele, norii, conceptele, ordinatoarele, ceea ce permite o bogăție și o construcție care să-l uimească puțin pe cititor și să-și dea seama cât de fascinantă și de minunat de simplă, dar miraculoasă este lumea ideilor și a raportului dintre cuvânt și realitate.

AC: Haideți să vorbim acum despre o anumită parte din roman. Știu că vă plac cafenelele, ca spațiu boem, spațiu în care se face schimb de idei, iar în roman apar menționate multe dintre cafenelele faimoase ale Europei. Există un astfel de spațiu în București pentru dumneavoastră?
MV: Sigur că da, aseară am scris două poeme într-o cafenea care-mi place foarte mult – Grand Cafe – și care are ceva ce mă încântă pentru că e o cafenea de tip Europa Centrală, cu fotolii care te înșfacă… Cafenelele sunt și ele de multe feluri și văd că Bucureștiul s-a inspirat mai mult din tipul de cafenea Europa Centrală, acest stil de cafenea cu spațiu mult. În cafeneaua de tip francez lumea este mai înghesuită, e o mare convivialitate, bineînțeles, dar o masă ca asta nu poți vedea într-o cafenea de tip francez; acolo totul este mai strâns, scaunele sunt mai micuțe. Există alte trăiri în aceste spații mici.

AC: Cum vă place să vedeți cărțile dumneavoastră în mâinile cititorilor? Răsfoite, pline de semne, de note pe margine? Sau poate o carte este un lucru pe care trebuie să-l păstrezi frumos și curat?
MV: Nu, o carte este un obiect cu care comunici, deci ea se prăfuiește, se îndoaie, mai ales când rămâne o carte de căpătâi, are voie să obosească. De altfel, o carte citită și răscitită începe să primească un fel de valoare suplimentară, ca vinul vechi. Când eram adolescent îmi alegeam uneori cărțile din biblioteca școlii în funcție de cât de obosite erau ele, pentru că dacă erau obosite, îmi spuneam că au trecut prin multe mâini, multe mâini au citit această carte și atunci trebuie să aibă ceva aparte.

AC: Ați vorbit despre distanța pe care trebuie să o ai față de literatură, locuind în Franța mă gândesc că aveți o distanță și față de viața culturală românească, că aveți o privire mai obiectivă. Vreau să vă întreb: care credeți că este principalul bun cultural pe care România îl exportă. Pentru că am reușit, simt eu, cu filmul; încet, încet începem să trimitem și nume de scriitori?
MV: România poate trimite cultură în străinătate. Există o creativitate românească, o inventivitate românească pe care eu le apreciez foarte mult. Cred că filmul a fost, cum ați spus, principalul bun de export pentru că a atins un public extrem de larg. Cred că pe locul doi poate că se situează muzica sau artele plastice. Literatura este încă departe pentru că marele public occidental nu e încă conștient. Dacă-l întrebați pe un om obișnuit, pe un intelectual obișnuit, trei nume de scriitori români, el tot Eliade, Cioran și Ionescu vă va da ca nume. Poate, dacă e puțin mai instruit, până să ajungă la Cărtărescu, va mai spune Panait Istrati.

AC: Ați fost cunoscut și recunoscut, ați primit atâtea premii și laude, dar există, atunci când rememorați parcursul dumneavoastră, o apreciere care v-a rămas la inimă sau un moment în care ați știut că asta v-a consacrat?
MV: Eram în România încă, tânăr scriitor, cred că prin ’83-’84. Și scriam, scriam multe piese, făceam fotocopii și le distribuiam unor scriitori care mă interesau, unor regizori, critici, ele circulau, așa, din mână în mână. Și îmi amintesc de o apreciere pe care mi-a făcut-o cineva, un om la care țin foarte mult, filosoful Mihai Șora. I-am dat una dintre piesele mele care se numește „Bine, mama, da’ ăștia povestesc în actul doi ce se întâmplă în actul trei”, iar după o zi sau două, ne-am întâlnit la masă la restaurantul Uniunii Scriitorilor și mi-a spus: „Domnule Vișniec, v-am citit piesa, mi-a plăcut.” Și după aceea mi-a adus elogiu suprem, a zis: „Am râs!” Or, când îți spune un mare filosof, un om la care ții, că a râs de unul singur la textul tău, e un elogiu care uneori e mai important decât un articol sau două sau trei…

Au fost ani în care mai mulți regizori au încercat să-mi monteze piesele. De pildă, despre aceeași piesă, „Bine mama…”, Ion Caramitru, marele actor, a declarat în presă, „Aș vrea să montez piesa asta de Matei Vișniec”. Era imposibil, nimeni nu putea să o monteze la ora aceea, s-a montat abia după căderea comunismului. Dar și acesta a fost un mare elogiu, când un asemenea actor descoperă un text al unui scriitor care atunci se afirmă.

Sigur, am avut parte de multe elogii, dar sunt câteva care mi-au rămas la inimă prin caracterul lor special. Nichita Stănescu mi-a spus o frază care m-a tulburat. Eram la o petrecere, m-a tras pe un balcon și mi-a spus: „Matei, este foarte bine că scrii poezie, dar…” atunci s-a uitat la mine, m-a prins în brațe și mi-a spus, „…dar scrie teatru, scrie teatru pentru că în teatru în acest moment nu e nimeni, ești singur”. E adevărat că eram  singurul din generația mea care scria teatru în mod pasionat. Erau alți oameni care scriau un teatru extraordinar, erau Marin Sorescu, Eugen Lovinescu, Cornel Chitic, Remus Guga. Adică teatrul românesc exista, dar din generația mea nu erau foarte mulți fascinați de teatru, atunci acel elogiu a lui Nichita Stănescu a cântărit enorm.

AC: O să închei cu o altă întrebare de la un cititor și se potrivește cu ce ați spus mai devreme, că acele cărți  bune sunt acele cărți tocite, cu paginile îndoite. Care este cartea pe care ați recitit-o de cele mai multe ori?
MV: Când eram adolescent am citit de mai multe ori „Cei trei mușchetari”. Și mă credeam D’ Artagnan. Mai târziu, am citit de mai multe ori „Procesul” lui Kafka pentru că era o carte care mă intriga. Era undeva pe un raft la căpătâiul patului și cred că de la 14 ani tot luam cartea, intram puțin în ea, mă blocam, mă intriga, iar o reluam, avansam puțin mai sus, până la pagina 30-40. Până când, într-o bună zi, am citit-o toată. Apoi am recitit-o. Kafka a fost un autor important pentru mine. Un alt autor care mi-a plăcut și care m-a marcat foarte mult și pe care după aceea l-am citit pe sărite din când în când de plăcere, a fost Oscar Wilde. „Portretul lui Doryan Gray” este o frumoasă lecție de înțelepciune, de cinism britanic, de umor. E ca o șampania care țâșnește, iar atunci citeam acele calambururi verbale cu mare, mare plăcere.

Au fost cărți pe care le-am recitit apoi în franceză după ce le-am citit în română, am citit Proust întâi în românește, apoi l-am citit în franceză și mi-am dat seama că în limba română avea un aspect puțin mai bătrâncios fraza, în franceză era mult mai limpede, mai clară.

Rar am acum timp să recitesc. Când mă întorc în vacanțe, în august, la Rădăuți, în casa mea de-acolo, recitesc clasici, câte-o pagină, câte un capitol din Rebreanu, am recitit acum câțiva ani „Nada Florilor”. Mi se pare că sunt cărți fabuloase pe care le știam din liceu și care rezistă în continuare în fața timpului. Anton Holban este un autor extraordinar, din Camil Petrescu îmi place să recitesc mai ales lecția de filosofie dată în pat în „Ultima noapte…”

Iar marile cărți ale umanității, marile cărți ale vieților noastre merită recitite cam la fiecare 15-20 de ani. E ca și templele japoneze care la fiecare 30 de ani erau reconstruite identic pentru că era un fel de reîmprospătare. La fel și cărțile esențiale, ele continuă să ne formeze, dar ne vorbesc altfel.

Scris de  

sursa: bookblog.ro

sursa foto

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s