Category Archives: Literatură

“Toată viaţa mea am preferat ultimul volum publicat” Interviu cu Nicolae Prelipceanu

Poet, prozator şi publicist, redactorul-şef al Vieţii Româneşti figurează printre puţinii martori incomozi ai vieţii literare româneşti. Cum sistemul literar este format din instituţii şi meserii din ce în ce mai decredibilizate, sînt din ce în ce mai puţini astfel de oameni care pot spune ce-a fost şi cum a fost, fără să-şi fi pierdut speranţa că literatura şi-a păstrat locul şi rostul într-o societate multilateral consumistă.

Aş dori să-ncepem într-un aer mai puţin literar. Am înţeles că v-aţi lăsat de baschet pentru poezie. E adevărat?
Ei, am jucat baschet, dar jos, n-am ajuns să fiu legitimat. Tocmai cînd să fim legitimaţi şi să intrăm cu echipa Universităţii în divizia B, m-am apucat de poezie şi de coniac, care era pe-atunci la modă, şi s-a terminat cu baschetul. Şi, dacă-mi aduc eu bine aminte, nici n-a mai avut loc legitimarea Universităţii 2, aşa cum ne anunţase profesorul Kovacs. Dar am jucat şi-n echipa liceului şi-n cea a facultăţii. Pînă prin 1963-1964, îmi făceam iluzii.
„Din păcate, generaţia mea a deschis ochii pe maculatura propagandei comuniste. În 1950, cînd am luat în mînă prima carte, deja apăruseră tot felul de porcării sovietice despre Stalin şi poporul rus – «libertate ne-au adus». Dar primul meu şoc cu o carte a avut loc cînd, citind Crăiasa zăpezilor, am aflat că poţi pune un semn, să te culci sau să faci altceva şi să continui mîine. Cred că asta a fost marea deziluzie a vieţii mele, căci eu – îmi dau seama abia acum – luasem lectura drept formă de viaţă“ – într-un interviu din 2006, din Contrafort. Ce alte deziluzii aţi mai avut?
Cînd am terminat cu perioada acoperită, să-i spun aşa, a liceului, a şcolii, mi-am ima – ginat că tot ce se-nvaţă va folosi. Vai, am învăţat atîtea lucruri nefolositoare! Prin anii ’80, cînd eram coleg cu Cezar Baltag la Viaţa Românească, el mi-a spus, la un moment dat: „Nicolae, am pierdut atîtea zile şi luni, şi ani prin şedinţe (vorbea despre el, eu pierdusem mai mulţi prin cîrciumi), în loc să fi învăţat limbi străine!“. Nu mă gîndeam atunci la învăţatul limbilor străine, dar erau atîtea alte lucruri despre care ştiam că există şi eu nu aveam acces la ele!
Aţi regretat că n-aţi făcut filologia la Bucureşti?
Eu am încercat, dar n-am reuşit. Mi-a părut rău o vreme, dar acum, dacă stau să mă gîndesc, poate c-a fost mai bine aşa. Deziluzia a fost cînd am văzut cum se intra la facultate: 75% intrau cu media 5 şi 25% trebuiau să aibă zece, nouă sau poate opt, ca să intre. Şi cum nu eram un tocilar, n-am făcut faţă concurenţei. Ăsta era un fel de numerus clausus: trei sferturi din locuri erau alocate pentru cei cu aşazisele burse de sfaturi populare, iar pentru noi, ceilalţi (căci aici nu aveai acces decît dacă erai fiu de om al muncii sau de ţăran muncitor, cum se spunea pe atunci), rămînea al patrulea sfert.

„S-a dat drumul la dragoste“

Aţi debutat în 1962, la Contemporanul. Censemna pe-atunci să debutezi într-o revistă?
Acesta este debutul cronologic. Să vă spun cum am ajuns acolo: la Facultatea de Filologie din Cluj era un fel de gazetă de perete unde ne publicam noi versurile, revistele universitare încă nu apăruseră. Mircea Zaciu a luat textul şi l-a trimis la revistă. Nu însemna nimic, cîţiva ani n-am mai publicat nicăieri. Peste vreo trei sau patru ani, am apărut înTribuna, cu un – cum se spunea atunci – ciclu de versuri. Atunci am avut o altă deziluzie: după ce crezusem că ajunge să ţi se-aprobe un text sau cîteva texte de către redacţie, şi gata, ele apar, mi s-a spus să nu mă grăbesc, pentru că trebuie să aşteptăm răspunsul de la direcţia presei. Pe-atunci, habar n-aveam ce era aia. Am aflat repede că se numea cenzura. Şi, ceea ce e mai trist, m-am obişnuit cu ideea.
Cum vă luptaţi cu autocenzura între atîtea restricţii oficiale?
Dacă ştiai că anumite cuvinte nu pot să treacă, nu le mai scriai. Cred că şi astăzi mai am reţineri privind anumite cuvinte sau expresii, care vin poate din interdicţiile impuse de cenzura de-atunci. Altfel spus, sechele ale unei boli de care cred că m-am vindecat… Acum cîţiva ani, un scriitor ceva mai tînăr decît mine mi-a amintit că, odată, demult, prin 1978, la Iaşi, unde s-a ţinut un Colocviu de poezie, destul de răsunător (răsunător pentru că unii poeţi au atacat direct regimul cenzurii) în epocă, aş fi vorbit chiar public despre lista de cuvinte interzise, contra procedeului, fireşte. Treptat, hăţurile cenzurii au mai slăbit, ştiţi, se spunea la un moment dat, de pildă, „s-a dat drumul la dragoste“. Adică se admitea publicarea unor poezii de dragoste, în care obiectul adoraţiei se putea să nu fie partidul şi regimul, dar asta, cred, a fost cu puţin înaintea apariţiei mele în zona literară. Era, totuşi, ceva atroce: dacă voiai să publici, trebuia să afli ce ai voie să scrii. În casă la tine, dacă o aveai, puteai să scrii orice. Demonul tinereţii te tot îndemna să publici şi aşa se face că mulţi cedau şi începeau să scrie poezii cu lozinci comuniste, numai ca să-şi vadă numele prin reviste şi, eventual, pe vreo carte. Şi chiar dacă te strecurai şi nu scriai lozinci, tot trebuia să te conformezi, evitînd anumite teme sau chiar expresii, cuvinte.
Ce-aţi făcut la înfiorătoarele repartiţii? Am citit că aţi fost preşedinte de club la Universitate. Avea legătură cu echipa de fotbal sau era un club artistic?
Mulţi au crezut că eram la Clubul de fotbal Universitatea şi mă priveau cu oarecare respect, dar nu era aşa, şi tot respectul ăla se ducea dracului foarte repede cînd le spuneam că eram responsabil de un club cultural la fostul meu cămin, unde stătusem cît eram student, se numea „Avram Iancu“. Cît despre repartiţii, astea erau o mare sperietoare. Trebuia să ai medie mare şi nici aşa nu aveai siguranţa că primeşti o repartiţie bună. Dacă voiai să intri într-un oraş cît de cît demn de acest nume, era necesar să ai buletin eliberat de acel oraş, dinainte, altfel n-aveai nici o şansă, nimereai la ţară, sperietoarea tuturor. Eu aveam buletin de Curtea de Argeş, dar nu doream să mă-ntorc acolo. Fostul meu profesor, Mircea Zaciu, m-a sfătuit să aleg prima localitate din regiunea Cluj, că aranjează el să fiu la dispoziţia regiunii. Şi-am ales un sat. Dar le-am spus: n-am să mă duc niciodată acolo. Prin intervenţia domnului Zaciu, am fost plasat la acest club cultural, unde se juca şah şi se organizau acţiuni. Am făcut două seri de poezie, cu Angela Mari nescu şi c-o poetă care a dispărut din viaţa literară, Doina Iordănescu. După care am fost somat de către şeful de cadre, un fost securist din trupele de intervenţie din munţi, să-mi dau demisia. Nu din cauza poetelor, ci pentru cămi cam neglijam serviciul şi mai fusese şi-o reclamaţie a unor vecini că în clubul acela se întîmplă lucruri scandaloase: le lăsasem cheia unor studenţi, băieţi şi fete, şi mă dusesem în treaba mea, într-o seară, iar ei se desfăşuraseră conform vîrstei…

N-am avut proiecte precise niciodată

La peste patruzeci şi cinci de ani de la debut, ce primează pentru un autor de cursă lungă?
Cam tot ce prima şi acum treizeci de ani, de exemplu. Lectura şi scriitura, dacă pot să spun aşa. Dar mai ales lectura, pentru că au fost atîtea cărţi importante interzise de-a lungul vechiului regim şi care apar azi, cînd totuşi e cam tîrziu… Eu n-am avut proiecte precise niciodată, nici acum cincizeci de ani, nici astăzi. Astăzi, ar fi cam ciudat să mai am proiecte… Am avut deseori cărţi începute şi lăsate să se odihnească, unele se mai odihnesc şi acum, dar nu-mi place să le numesc proiecte, prea e la modă.
În antologia din 2011, portret sumar al unui necunoscut de altădată, dispunerea poemelor e în ordine invers cronologică. Se inversează şi simpatia (inerentă / explicabilă) pentru anumite cărţi mai vechi? Rămîne debutul într-un top personal sau se înclină în faţa ultimelor volume apărute?
Sînt două posibilităţi pentru momentul cînd am ales această dispunere a versurilor. Una, să fie ca-n CV-urile europene de azi. A doua, să vadă presupusul cititor mai întîi ceva de azi şi abia mai pe urmă ceva de acum nu ştiu cîţi zeci de ani. Într-un fel, constat abia acum, am şi eu o reţinere faţă de propriul meu trecut. Şi nu ştiu dacă sînt un autor de cursă lungă; unul cu adevărat aşa ar trebui să fie, probabil, mult mai bine ancorat în conştiinţa – nu, nu publică –, ci literară a epocii sale, ceea ce nu e cazul meu. Oricum, toată viaţa mea, văd, destul de lungă deja, mulţumesc Celui de Sus, am preferat ultimul volum publicat. Ca pe urmă, după un timp, fără unul nou, să numi mai convină nici acela şi să sufăr de o adevărată aversiune faţă de tot ceea ce am scris şi tipărit înainte de momentul respectiv. Zău, să nu credeţi că sînt ipocrit, nu-mi place ipocrizia la alţii şi n-aş avea prostul-gust să o practic tocmai eu… Dar observaţi şi că în această nouă antologie, pe care am acceptat să o scot – n-aş mai fi acceptat! –, căci am mai publicat două, una în colecţia lui Mircea Ciobanu, „Hyperion“, alta în seria „Poeţi români contemporani“, cînd colecţia aceasta se cam răsuflase, deci în asta mai recentă lipsesc textele din primul meu volum, din care aş păstra doar titlul, Turnul înclinat, la care ţin şi azi, deşi e produs pe un model cultural care şi mie mi se pare, acum, că veni vorba, uşor demodat. Cu toate că îmi mai aduc aminte şi-acum ce mică senzaţie locală au stîrnit la cenaclul de la Asociaţia Scriitorilor din Cluj, încă nu Napoca, lectura unor poeme ca Portocala de carton preset,Lili Marlen sau Calmul plat, care au constituit, pe urmă, nucleul acelei cărţulii. Totuşi, nu le-aş mai antologa, deşi, transformîndu-le puţin, le-am reţinut pe unele în autoantologia din 1984. Mă întorc la Turnul înclinat, marcat în 1966, dar apărut în realitate în 1967: nici n-am vrut să scot acea primă carte atît de repede, dar m-au presat (deşi nu eram nici carton, nici portocală) unii şi alţii, nu atît din cauza talentului meu, cît pentru că aveau nevoie, că tocmai se înfiinţa o nouă secţie, clujeană, a unei edituri din Bucureşti. Şi, slab de înger, n-am rezistat…

Perioadă de confuzie aproape totală

Că tot aminteaţi de chestii răsuflate… Nu vi se pare că se cam dezumflă balonul literar?
Ba da, am observat asta de mult, am şi scris uneori despre asta. Atunci, la începuturile pe care le-am evocat, cronica literară era importantă, reprezenta ceva. Revistele contau, întradevăr, acum, viaţa culturală, în special cea literară, a trecut nu pe planul doi, ci trei-patrucinci. Nu e o noutate, dar ăsta e adevărul: literatura, chiar poezia, cărţile ţineau locul divertismentului, care acum este vast şi divers. Erau spectacole de teatru unde trebuia să stai în sală cu paltonul, ca şi actorii, erau cîteva filme, din ce în ce mai puţine, iar literatura era împinsă pe o poziţie pe care nu spun că n-o merita, dar pe care n-a mai putut să o păstreze/gestioneze, cînd lucrurile s-au schimbat. Acum cred că e în continuare o perioadă de confuzie aproape totală şi ar trebui să se stabilizeze într-un fel lucrurile. Cred că, momentan, există 30-40.000 de cititori, ceea ce pentru 19 milioane, e foarte puţin. Dacă ar fi 50.000, şi tot ar fi puţini. Majorita – tea citesc literatura străină şi 1.000-2.000 – literatură română. Cum un om nu poate citi toate cărţile care apar, şansa unui scriitor care publică o carte, de a fi cunoscut, e destul de mică.
Şi-atunci şansa unei reviste cum e Viaţa Românească?
Şi ea e tot la cote minime. Bunul meu prieten, Petre Stoica, îmi vorbea odată despre o revistă, cred, austriacă, editată în vreo trei sute de exemplare, care se duceau toate numai la abonaţi, nici un exemplar nu-şi aştepta cumpărătorul la chioşc, dar preţul la care cititorii ei se abonau acoperea toate cheltuielile de editare. Era sau mai este o revistă elitistă, iar cei care aveau acces intelectual la conţinutul ei plăteau pentru asta. Noi n-am ajuns încă la un asemenea stadiu al capitalismului.
Ce v-aţi propus cînd aţi preluat Viaţa Românească? E una dintre revistele canonice (măcar menţionată în manualele şcolare) cu o istorie ce a depăşit 100 de ani. Totuşi, ne aflăm într-o epocă a vitezei informaţiei, în care tradiţia nu numai că nu mai reprezintă un argument, dar nici măcar nu e (re)cunoscută şi orice fiţuică internautică devine revistă şi e comparată cu revistele de tradiţie. Observ că v-aţi încăpăţînat să menţineţi un standard (numere tematice, dar şi o selecţie a colaborării). Cît o să mai rezistaţi invaziei de autori?
Înainte de VR am făcut o singură revistă, şi aceea cam eclectică, de fapt politică, nu literară, nici măcar culturală, cu un program trasat de alţii, scrisă mai mult de cititori decît de profesionişti, Alianţa Civică, dar aş fi visat, cred, şi eu să fac o revistă vie, rapidă, săptămînală, pe la treizeci-patruzeci de ani. Aşa, am fost invitat să conduc Viaţa Românească, abia tîrziu de tot, cînd mă mai liniştisem. Acum VR e un lunar care apare doar cu numere duble, de şase ori pe an, ceea ce-i dă o lentoare nedorită de mine altădată. Şi nici chiar acum. Dar asta e situaţia. Pe măsură ce cititul se reduce, scrisul cîştigă tot mai mulţi adepţi.
Care e diferenţa esenţială între a fi scriitor înainte de 1989 şi a fi scriitor astăzi?
S-o luăm metodic. În primul rînd, înainte se hotărîse că nu e scriitor decît cel care e membru al Uniunii Scriitorilor. Poate că altfel n-aş fi intrat în Uniune. Mai exista pe lîngă Uniunea Scriitorilor un Fond Literar, care te susţinea, cu bilete de tren (pretipărite) şi diurnă, să-ţi faci documentări unde aveai nevoie. De cîteva zile, cinci, chiar şapte, dar puteai lua mai multe într-un an, ceea ce era un avantaj. Mai erau şi ajutoarele medicale, dar şi ajutoarele de creaţie (de care doar am auzit), plus împrumuturile. Erau, aşadar, nişte avantaje. Apoi, cum partidul stabilise că scriitori sînt doar cei din Uniunea Scriitorilor, toată lumea se înghesuia să ajungă în US şi filtrul era foarte sever, în primul rînd estetic, căci era, totuşi, făcut de critici şi scriitori de valoare. La un moment dat, un înalt activist de la CC al PCR, Ion Traian Ştefănescu, a anunţat condiţia politică pentru admiterea în Uniunea Scriitorilor. Nu mai puteai candida la intrarea în Uniune, după acest criteriu, decît dacă aveai în dosar şi acordul comitetului judeţean de partid. Cu toate astea şi chiar şi atunci, pe primul loc era tot criteriul estetic, aşa cum era el înţeles atunci. Apoi, spre sfîrşitul anilor `70, sau prin anii `80 se solicita şi o adeverinţă de la locul de muncă. Adică, dacă nu erai angajat nicăieri, nu aveai un job, cum se spune azi, nu puteai cere să intri în Uniunea Scriitorilor, oricîte cărţi bune ai fi publicat.
Un certificat de bună purtare şi unul de încadrare în muncă, aşadar.
Absolut. Dar restricţia politică nu a funcţionat decît 2-3 ani, pentru că, imediat după aceea, cam de prin 1983, nu s-au mai făcut primiri.
Aţi intrat în USR în 1969, cînd – iată – simpla intrare reprezenta un eveniment. Cam cîţi scriitori existau în Uniune în acel moment?
Nu mă interesau atunci astfel de chestii, probabil 1.500-1.600. Oricum era un nesfîrşit lest de scriitori proletcultişti care apucaseră să intre prin 1948-1949 şi pe care nu putea nimeni să-i dea afară.
Cum arată lestul de azi? Pentru că – vrem, nu vrem – vorbim de un număr exagerat de scriitori oficializaţi, şi aţi fost în mai multe comisii de validare şi aţi văzut ce marfă intră mai nou şi mai vechi.
Lestul de azi e compus din oameni care au rămas cu ideea că sînt scriitori pentru că-s membri ai Uniunii Scriitorilor. Pentru c-au rămas dinainte, unii au pierdut pasul literar, dacă nu cumva nu-l ţinuseră niciodată, şi au trăit mereu cu impresia că această calitate de membru îi face scriitori. Unora am încercat să le explic: şi eu sînt membru, dar asta este o asociaţie, nu e o academie, care te face nemuritor (lasă că nici nemurirea aia nu ţine cine ştie cît). Au fost mai multe metode de forţare a primirii unor oameni care se îndeletniceau cu scrisul fără să aibă nici cel mai mic talent, în anii din urmă. Cum s-au creat mai multe filiale şi trebuia ca ele să aibă cel puţin 50 de membri, preşedinţii de filiale veneau cu tot felul de dosare, deseori ale unor persoane care îi sprijineau, acolo, în oraşul lor, din poziţii administrative, dar acesta era singurul lor merit, sau veneau cu argumente umanitare şi nu toată lumea rezistă. Scrisul poate fi o manie a timpurilor noastre. În Franţa, şase milioane de oameni se îndeletnicesc anual cu scrisul. Adică stau cîteva ore pe zi şi scriu, s-ar chema că sînt scriitori. Pe măsură ce cititul se reduce, scrisul cîştigă tot mai mulţi adepţi. Nu înţeleg de ce, oamenii dau bani ca să-şi publice zeci de cărţi pe care nu le citeşte chiar nimeni, dar ei sînt mulţumiţi şi dau buzna în Uniunea Scriitorilor.
Nu vreau să ne axăm pe USR (mulţi vor interpreta, ca de obicei, după ureche şi vor spune că vorbim între noi, cei care încercăm să conturăm o istorie a breslei, tocmai pentru a exista o delimitare de amatorismul tot mai agresiv care atacă la pachet instituţiile şi instituţia criticii literare), dar nu pot să nu mă opresc la un articol publicat chiar în Observator cultural, articol în care vă exprimaţi deziluziile cu privire la ce s-a întîmplat în USR după 1990. Ce ar fi trebuit să se întîmple?
 În Adunarea Generală a Uniunii Scriitori – lor, din aprilie 1990, singurul scriitor care a găsit cu cale să-şi facă sua culpa a fost, culmea, unul care nu păcătuise foarte grav, doar că fusese angajat şef de cabinet la Dumitru Popescu- Dumnezeu, dar nu practicase nici un fel de literatură politică. E vorba despre Mircea Horia Simionescu. Mi-l amintesc şi-acum, s-a suit la tribună şi-a zis că noi care-am fost şi-am făcut, ar trebui să…, au fost strigăte în sală, fugi, domnule, lasă-ne, nu ne băgăm, astea-s chestii politice, nu ne amestecăm! Atunci ar fi trebuit să se separe apele. Dar lumea n-a vrut, pesemne prea mulţi se simţeau cu muştele pe căciuli… A fost încă o deziluzie. Dar nu mă mai mir. Nu s-a întîmplat aşa la toate nivelurile, cu foştii activişti şi securişti, care au rămas pe eşichierul politic? Zece sau doisprezece ani mai tîrziu, cînd se puneau întrebări cu privire la candidatul la preşedinţia Uniunii, cineva a pus întrebarea sălii: Vreţi să aflaţi răspunsul la întrebarea asta? [dacă respectivul colaborase sau nu, dacă făcuse afaceri pe seama uniunii etc., cum se scrisese în presă, n.m.], trei sferturi din sală au răcnit un nuuu hotărît, cum s-ar fi spus cu cîţiva ani în urmă.
Cum aţi reuşit să păcăliţi planul editorial naţional şi să publicaţi două cărţi întrun an într-un timp cînd limita impusă era de o carte la doi ani?
Chiar nu mai ştiu cum de mi s-au publicat două cărţi de versuri în acelaşi an, 1980. Nu-mi aduc aminte să fi făcut nimic deosebit, vreo intervenţie şi nici cum de au ajuns cele două în acelaşi an. Poate să fi fost una reportată de anul trecut, dar nici de asta nu sînt sigur… Se mai întîmplau asemenea lucruri; de altfel, în 1973 am publicat una de versuri, la Editura Cartea Românească, şi una de proză, la Dacia. Aşa că se mai întîmpla.

Mă izbeşte un minimalism fără orizont

Cum se văd noile generaţii?
Cînd eram eu şi congenerii mei în această situaţie, de a fi tinerii care vin, eram priviţi chiar cu antipatie de către unii scriitori, să zicem, omologaţi, însă, pe de altă parte, poate ipocrit, se făcea mare caz de tineri, de viitorul literaturii şi alte bla-bla-uri de aceeaşi valoare. Eu recunosc că nu mă uit foarte atent la generaţiile care vin, poate şi pentru că nu mai am apetitul de altădată de a descoperi lucruri noi. Uneori, cînd mai citesc poeme ale noilor staruri literare, mă izbeşte un minimalism fără orizont. Logic ar fi ca şi din această generaţie să rămînă unul sau doi poeţi importanţi şi nu ştiu cîţi prozatori, fie că-i văd eu acum, fie că nu-i zăresc încă.
Oficial scriitorilor le merge bine?
Lista scriitorilor sprijiniţi de ICR pentru a fi traduşi în străinătate e destul de mare. Au apărut cam 45-47 de cărţi traduse în fiecare dintre ultimii ani. Scriitorii sînt acolo, ceilalţi încercăm aici, jos. Dacă le merge bine scriitorilor? Unora, poate, da, altora nu prea.
Să-nţelegem că literatura e, din ce în ce mai clar, o meserie asistată?
Da, pentru 99%, sau 99% şi încă ceva, procentul cu care ieşea Ceauşescu la alegeri, din cei care scriu. Dar există şi scriitori care trăiesc din literatură. Şi dacă există unul, sigur că toţi ceilalţi speră.
Dumneavoastră mai speraţi?
Sînt în curs de pierdere a speranţei, nu s-a terminat încă totul.
Vă faceţi o programare a apariţiilor sau ele curg de la sine? (Vă-ntreb pentru că dead line-urile gazetăreşti sînt de cu totul şi cu totul altă natură, şi sînt curios în ce măsură viaţa gazetarului grăbeşte sau întîrzie opera scriitorului.)
Nu-mi programez apariţiile. Cum aş putea s-o fac, din moment ce nici nu ştiu dacă o carte scrisă de mine va găsi un editor? Oricum, gazetăria, viaţa de gazetar îţi întîrzie viaţa de scriitor. Poate că, dacă ai parte de gazetărie în tinereţe, atunci lucrurile să fie altfel, dar la mine, din cauza regimurilor politice, lucrurile s-au inversat, am fost mai scriitor în tinereţe şi mai gazetar spre bătrîneţe, pentru că atunci, acum patruzeci de ani, nu puteai fi altfel gazetar decît mîncînd ce n-ai fi vrut, iar eu aveam alte gusturi. Am fost toată viaţa mea redactor de revistă: la Tribuna, pe urmă la Viaţa Românească, la Luceafărul şi iar la Viaţa Românească. E drept, am făcut jurnalism de la începutul anilor `90 şi pînă mai ieri, alaltăieri. Am făcut gazetărie, după 1989, pentru că nu mă puteam abţine să-mi spun părerea despre ce se întîmpla cu noi – aş fi vrut eu să mi-o spun şi înainte, dar nu era voie şi, de cîte ori încercam s-o strecor, pe după cuvinte, o prindea cenzura şi o suprima – şi pentru că trebuia să trăiesc, că doar dinpoezie/literatură, cum delira o biată victimă a literaturii din Cluj, nici nu putea fi vorba. În mod normal, ar fi trebuit să fiu gazetar la douăzeci de ani şi scriitor de pe la treizeci şi cinci-patruzeci, dacă mai puteam, dar a fost nu numai invers, ci şi mai rău: am devenit gazetar cînd mă îndreptam spre cincizeci de ani, în 1990, mai întîi la Cotidianul, de la înfiinţare şi chiar de la proiect, apoi la Alianţa Civică, şi abia pe urmă la România liberă.
Eugen Negrici scrie despre o blîndă deprimare care dă nobleţe poeziei, o stilistică a renunţării şi o teatralitate a abandonului, elemente marca Nicolae Prelipceanu, ca să spunem aşa, regăsite şi-n simpla parcurgere a unor titluri de volume: Fericit prin corespondenţă,Un civil în secolul douăzeci, de neatins de neatins, întrebaţi fumul sau 13 iluzii. Există un calm în toată această poezie, dezarmant în toate sensurile posibile. la pierderea speranţei poate fi, dar cu totul altfel decît aşazisul grad zero al scriiturii, aproape o apocalipsă personală, dacă s-ar începe o lectură a operei lui Nicolae Prelipceanu în sens invers, aproape că nu-ţi poţi da seama ce ar mai putea scrie autorul după acest punct. Pare un abandon ,şi totuşi nu e. E aici şi faţa ascunsă a combativităţii publice, reversul agitaţiei de gazetă sau un timbru personal?
Să precizez de la început că titlul acestei cărţi e un decalc după numele atîtor cîrciumi de altădată, La Pierderea onoarei, şi aşa mai departe. E, deci, o subminare chiar a ideii de speranţă, cu atît mai mult cu cît, de obicei, la cîrciumă te duceai ca să-ţi mai regăseşti speranţa, poate uitată în pahar de altul sau pur şi simplu amestecată în formula vodcii, poate de aceea şi bea atîta scriitorimea română înainte de eliberarea, totuşi, din decembrie `89. Cît despre calm, ce să spun? Poate că n-am eu temperamentul altora, poate că resemnarea e atît de mare încît îmi interzice agitaţia. Să ştiţi, pe de altă parte, că singura revoltă care mi se pare că are vreun sens e cea… calmă. Sau o fi, calmul vreau să spun, parafrazînd o vorbă despre altceva, o formă politicoasă a agitaţiei… Nu e treaba mea să-mi recunosc timbrul ca personal. Dar dacă numai aşa pot eu să scriu, ce să fac? Nu m-am preocupat niciodată de schimbarea vocii, mai ales de cea intenţionată, cea de la pubertatea literară la adolescenţă şi aşa mai departe, n-a fost opţiunea mea, am fost în zu zwang.
Daţi-mi, vă rog, o perspectivă prin care literatura română contemporană să reuşească să capteze măcar ocazional publicul cititor.
Vedeţi, publicul cititor este atras de anumiţi scriitori, aşa că literatura nu e de tot părăsită, doar că majoritatea sînt(em) ignoraţi. Ceea ce n-ar trebui să ne facă să spunem că nici un scriitor român nu e citit de publicul din ţara noastră. E drept, pentru a atrage atenţia publicului trebuie multă reclamă, adică promovare, asta creează scriitorul cunoscut şi, eventual, citit, dar numai din cineva care are într-adevăr talent şi forţă să se menţină în şa pe acest cal nărăvaş numit glorie literară (pe cîţi nu i-a dat el jos de nu s-au mai ridicat niciodată…?).
Aţi văzut cum se nasc şi dispar glorii literare şi sisteme întregi, reviste care păreau intangibile şi nume greu de atins. Ce-şi (mai) propune un autor cu el însuşi la şaptezeci de ani şi ce-şi propune să facă pentru opera lui în contextul noilor media ofertante?
Ştiţi, eu nu mă gîndesc tot timpul la vîrsta mea. Dimpotrivă, pînă nu de mult am avut, în interiorul meu, comportamentul veşnicului debutant, care crede că următoarea sa carte va atrage atenţia tuturor celor care-l ignorau pînă atunci etc. Ei, sigur că asta s-a mai domolit, dar numai pentru că am înţeles cum merge lumea în care ne-am pomenit, ca-ntr-un fel de străinătate la noi acasă, dupăunu nouă opt nouă. M-a bătut gîndul, de cîteva ori în viaţă, după ce debutasem sub numele meu, să încerc să public sub alt nume, să văd cum e receptată apariţia aceea de către cei care-mi ştiau doar numele autentic. Nam făcut-o decît cu două sau trei poezioare, trimise lui M.R.P., la suplimentul Povestea vorbei, dar am uitat sub ce nume. Şi ele chiar au apărut în acel supliment literar de laRamuri din anii ’60, unde s-au lansat mulţi congeneri de-ai mei, ceea ce mi s-a părut o confirmare. Dar chiar era? Ce-şi propune un autor de şaptezeci de ani? Habar n-am, pentru că eu n-am avut niciodată vîrsta asta. Eu, însă, mă întreb mereu, fără să-mi propun asta, asupra trecutului meu, asupra prezentului, că de viitor, cine ştie cît mai e.
Şi, pentru că sînt foarte curios să aflu cum a evoluat perceperea publicului, vă rog să-mi spuneţi cum v-aţi raportat la ideea de public în toţi aceşti ani. Cît şi ce s-a modificat, dacă şi cum contează publicul pentru un autor consacrat?
Nu m-am raportat niciodată la ideea de public, nici la public ca realitate fizică. Nu pentru că i-aş dispreţui pe toţi semenii mei, Doamne fereşte! Am scris cum m-a dus capul şi am propus. Cînd mă gîndeam, acum vreo treizeci de ani, cum are să fie după ce regimul comunist va fi dat jos şi înlocuit cu unul de alt tip, eventual o democraţie, ameţeam încercînd să-mi reprezint schimbările care o să trebuiască să se facă, de la restituirea proprietăţilor la modificarea gestiunii instituţiilor, a combinatelor, şi ameţeala mea s-a dovedit justă în ultimii douăzeci şi doi de ani. De ce spun asta? Pentru că, dacă mă gîndesc la public, ameţesc la fel, pentru că trecerea textului tău, autor, la public seamănă cu o restituire forţată, pe care – ca autor, repet – o resimţi dureros. Ştiu eu ce ar putea să creadă un eventual cititor/public despre ce am scris? Şi de ce să ajungem pînă acolo? Nu e mai simplu aşa, în regimul meu autocratic, decît în democraţia publicului? Persiflez, dar nu exagerez. Decît puţin de tot.

Interviu realizat de un cristian

Meet the new wave of Irish literary novelists

Irish crime and thriller writers have made quite a mark in recent years. Now it’s the turn of a new wave of Irish literary novelists. Five debut writers introduce their books

WKDEBUTDARRAGHMCKEON_WEBDARRAGH McKEON
All That Is Solid Melts into Air
Viking, March
Set in a crumbling Soviet Union at the time of the Chernobyl disaster, All That Is Solid Melts into Air follows a group of characters – a doctor, a piano prodigy, a journalist who has been silenced – as they try to cope with the fallout. Darragh McKeon lives in New York.

What made you choose this particular story? I grew up in Tullamore, Co Offaly, and Adi Roche’s Chernobyl International brought children from that region to Tullamore for recuperation. They were among the first group of outsiders I had ever encountered, and I was just fascinated. Through them, people would talk about the meltdown. Also, Adi Roche and Ali Hewson made a TV documentary in which they talked to some of the farmers who had refused to leave the Chernobyl area. I’m from a farming background, and I got that immediately: the relationship with the land. That was probably the key element when I sat down to write.

Among other influences on your work – Colum McCann, Neil Jordan, Michael Ondaatje – you cite the Russian novelist Andrei Makine. Why? I’ve just come to him in the past three years – it’s hard to find good contemporary Russian novelists. He’s very lyrical but highly realist as well. It’s a beautiful crossover, and quite rare. He’s from Siberia, and there’s something about the sweep of his language that I think comes from his sense of place.

Your book is many things: a love story, a study of a country on the point of collapse, a portrait of everyday heroism. How would you describe it yourself? I think it’s quite a Greek story in that fates are conspiring against people so they have little or no influence on what’s going on. Like any novelist I tried to put myself in the characters’ minds and think, “How would I go about my day-to-day life in this situation?”

Are you writing another novel now? Yes. I’m starting a novel set in South America. That’s all I can say.

 

WKDEBUTIRISH_3_WEB
LIZ NUGENT
Unravelling Oliver
Penguin Ireland, March
“I expected more of a reaction the first time I hit her,” is the opening sentence of this study in deception and psychopathology. Oliver Ryan’s attack on his wife, Alice, has put her into a coma. The novel uses a number of narrators, all of whom try to explain – to themselves, and to the reader – an extraordinary act of savagery.

What made you choose this particular story? I seem to find screwed-up, sociopathic male characters intriguing. I was very taken by John Banville’s Freddie, Sebastian Faulks’s Engelby and, on TV, Tony Soprano and Walter White from Breaking Bad. Not in real life, I hasten to add: my husband is an absolute saint.

The book is partly set in France. Have you really spent time in a sprawling chateau? In 2005 my mum rented a chateau near Bordeaux in France and invited all of us – children, partners, husbands, boyfriends, grandchildren – to stay for a week. That’s the place I describe in the book.

How do you feel about your sociopathic central character? Everyone who has read the book talks about how horrible Oliver is – but I quite like him. I know readers will hate him, but I hope they will also understand him. Maybe even find some empathy with him.

Does your novel fit into a particular genre? I didn’t write a genre. I wrote the kind of book that I like to read. I don’t actually read crime novels or thrillers, so I didn’t think of it as a crime novel. I keep saying to people, ‘But did you not find it funny?’ Sociopathic. That’s my genre, if I have one. I’m not sure that I do.

Are you writing another novel now? I’m actually, right at the moment, in 1980, murdering a prostitute.

WKDEBUTIRISH_2_WEBROB DOYLE
Here Are the Young Men
Lilliput Press, May
This book gets into the heads of a group of Dublin teenagers who have just done their Leaving Cert and who find that freedom is a double-edged sword. After years spent travelling and working in Europe, Asia and South America, Rob Doyle lives in Rosslare, Co Wexford.

Why did you choose this particular story? It’s a novel that’s about growing up in Dublin – the new Dublin – and the dark side of all that. I felt that I had had a very extreme experience of growing up in this city. Something painful; something that was curdling inside me; and something I had never seen represented, certainly not in fiction.

Music and computer games feature strongly in the book – the title is taken from a Joy Division song. Is this also a reflection of your own experiences? Experiences and obsessions, yeah. I had a very strong urge to write about atrocity porn, if you want to call it that; growing up in a culture where you’re assaulted by images of violence, playing violent video games and all that. I had just moved to London and found myself looking back at Dublin – and I don’t think I could have written it if I hadn’t left Ireland. It gave me the perspective to see it from outside.

One of your characters is called Rez. Why? It took me a while to get the names right but when I settled on that one, it felt good. He’s the most likeable character in the book. He’s Richard. I don’t know why they call him Rez. Although it could be something like “high-res”. He has too analytical, too high-definition a view of the world. That’s his problem.

Do you think people will compare your novel to Paul Murray’s ‘Skippy Dies’? It never occurred to me. I don’t think so, because Skippy Dies is lighthearted and funny while my book becomes horrendously bleak and dark and violent. I wouldn’t see too big a parallel, apart from the age of the characters. Also, his book has the teacher, so there’s an adult perspective, which mine doesn’t have. But that’s the way it has to be. It’s an intense, immersive experience in the heightened consciousness of these young people who are very messed up in a lot of ways.

Are you writing another novel now? I’ve got the bones of a short-story collection, which will probably be the next book. And I’m writing a lot of essays and criticism. But yes, I love the idea of getting stuck into another big project.
WKDEBUTIRISH_1_WEB
LÉAN CULLINAN
The Living
Atlantic Books, June 5th

Cate Houlihan has just got a job with a small Irish publishing house, which is about to bring out the memoirs of a Republican activist. Cate sings in a choir, has a great circle of friends, falls in love. But then she realises she’s being followed.

Why did you choose this particular story? I started with the characters. I was interested in looking at the first generation to grow up in an Ireland that is not dominated and overshadowed by the violence of the 20th century. (Fingers crossed.) I’m dealing with the long aftermath of conflict, really – about what happens to the people who are left to go on after. The book opens with that very important, almost Freudian thing of Cate trying to find a place to have sex. That’s the central movement of the character – from being immersed in her family’s story to starting to tell her own.

There’s a great sense of playfulness in the book, but there’s also an element of the spy thriller. Or would you agree? It’s not a thriller. The thriller elements are a sort of reification of the inner thing – that Cate is being followed around by the representatives of the past old ways of thinking, and she’s under surveillance by the generation that has come before.

And then there’s your cheeky title. I really like ‘The Living’. It feels a bit bold. Who do I think I am, referring to Joyce? My editor said, “Um, there’s a question about the title. Some people think it sounds too much like The Dead.” Then she relented. And here it is.

You come from a literary family; your grandmother was the novelist Eilís Dillon, your father has published crime novels as Cormac Miller, your aunt is the poet Eiléan Ní Chuilleanáin. Is that an advantage or a drawback? To grow up in a family where to write is perfectly normal has to be a huge plus. I was very close to my grandmother, and from an early age I knew that she sat down every day at her desk at 9.30am or 10am and stood up at 1pm. I had that template, as it were; and I also began to write when I was very young. On the minus side, there were many years where I couldn’t write down any sentence that might not rewrite western literature. I got over that.

Are you writing another novel now? Absolutely. They’re queueing up to be written! The next one will be about the boom, set in Paris in 1994 and Dublin in 2008.

WKDEBUTDANIELSEERY_WEBDANIEL SEERY
A Model Partner
Liberties Press, March
Tom Stacey is looking for love. He knows his perfect partner is out there somewhere; but after 22 dates with the Happy Couples dating agency, he has nothing to show but a dent in his bank balance and several complaints about “eccentric behaviour”.

Why did you chose this particular story? I always wanted to write a piece with a character who was lonely and on the fringes of society. Tom actually came about when I heard some voices mumbling through a wall, and I imagined this man listening in on his neighbours. I wanted to investigate how he ended up being isolated at work and isolated at home. I also wanted him to be a character who was fighting against loneliness and depression in his own peculiar way.

This is a real topic for our times, isn’t it? The dating agency, the online searches, the obsession. There’s a lot of talk about men’s role in society now. Tom doesn’t know where he fits in, so I suppose it’s topical that way. We’re sold this notion of perfection a lot these days. He begins to think about the perfect partner, and he starts to do research into physical and personality traits – which leads to a lot of trouble for him.

You’ve published a collection of short stories. Did you find it very different, writing a novel? Yes. With a novel it’s so easy to get lost. I have a young family, so that was on my mind when I started writing; how I could make best use of my time? My wife does a course on Tuesday and works on Wednesday and Thursday nights, so when I put the kids – Maya is six and Emma is three – up to bed, that’s my time to write. I don’t like to plot everything out but I knew where I was heading for. That kept me on the straight and narrow. I loved writing it. Tom’s a great character to write about; you can have great fun with him.

Are you writing another novel now? Yes. It’s about a fellow who won’t leave his house, and his neighbours are wondering why.

scrisă de: Arminta Wallace

Arminta WallaceArminta Wallace has been on the staff at The Irish Times since 1986. She has worked in various capacities over the years, including sub-editor and page designer. Since the year 2000 she has been a full-time feature writer – and yes, she does know how lucky she is –  producing articles and interviews on a broad range of topics from theatre through visual arts to travel, film and music.  She is passionate about the natural world, vegetarian cookery and books, books, books…

sursa: irishtimes.com

Muzeul Meu de Artă, Muzeul Tău de Artă – de iv cel naiv

indexNe plimbăm prin viață
ca printr-un muzeu de artă.
Mama e un tablou.
Doamna cu bichon îmbrăcat în vestuța roșie din catifea
e și ea un tablou.
Vatmanul tramvaiului 5 înjurând e și el un tablou
Tu, cu sprâncenele ridicate și un început de zâmbet,
care citești rândurile astea acum, ești un tablou.
Pentru tine, Eu stând cu spatele sînt un tablou.
Privești toate aceste tablouri din jurul tău,
ai tot felul de emoții, le spui ce ai de spus,
asculți ce au ele de spus, te apropii
pentru o vreme de ele, dar continui să
mergi mai departe, pe drumul tău
printre tablouri.
Iubirea se întâmplă atunci când unul din tablouri
coboară din el însuși și se îndreaptă spre tine,
iar ție, firește, începe
să îți bată mai tare
inima.

iv cel naiv

sursa

Concurs: „Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj” de Haruki Murakami

indexLibrărie.net vă oferă trei exemplare din cel mai recent roman al lui Murakami: Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj. Pentru a te număra printre câștigători, răspunde corect în comentarii la întrebarea de mai jos.Tsukuru are 36 de ani și multe, multe amintiri, care nu-l lasă să-și trăiască prezentul. Gândurile îl poartă adesea la o gașcă aventuroasă din liceu, în care fiecare membru avea, în loc de nume, o culoare: fetele erau Neagra și Dalba, iar băieții Albastru și Roșu. Al treilea băiat din gașcă era el, Tsukuru, omul fără de culoare, al cărui nume înseamnă „cel care face”.Tsukuru are 36 de ani, este inginer și are un vis: să construiască gări. Are însă și o nefericire: se vede pe sine ca pe un vas fără conținut, părăsit de toți din pricina golului său launtric. El își trăiește viața în singurătate până în momentul în care o cunoaște pe Sara. Ea îl ascultă, îi află nefericirile și încearcă să-l ajute, îndemnându-l să plece în căutarea prietenilor din liceu și să se-mpace cu ei. Abia apoi se va întoarce la ea și o va iubi și va fi fericit.Spune-ne titlul unui alt roman de Haruki Murakami și dă-ne link spre pagina lui de pe Librărie.net.Câștigătorii vor fi desemnați prin tragere la sorți. Concursul va dura o săptămână. Mult succes !

Scris de  

sursa: bookblog.ro

N. B. Concursul se desfăşoară pe bookblog.ro, nu pe blogul 1traducator. Pentru a participa la el, va rog, deci, sa accesati linkul din “sursa”, respectiv http://www.bookblog.ro/concursuri/concurs-tsukuru-tazaki-cel-fara-de-culoare-si-anii-sai-de-pelerinaj-de-haruki-murakami/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+bookblogro+%28bookblog.ro%29

Multumesc.

P.S. Ştiu, în limba română, numele personajului sună fabulos :).

1traducator

Have You Ever Heard Virginia Woolf Speak?

What follows is the only known surviving recording of Virginia Woolf, part of a BBC radio broadcast from 1937. The talk is titled “Craftsmanship.”

by  

sursa: theparisreview.org

This is the only surviving recording of Virginia Woolf’s voice. It is part of a BBC radio broadcast from April 29th, 1937. The talk was called “Craftsmanship” and was part of a series entitled “Words Fail Me”.
The audio is accompanied by a slideshow of photographs of Virginia Woolf.

The text was published as an essay in “The Death of the Moth and Other Essays” (1942), and I’ve transcribed the recorded portion here:
http://atthisnow.blogspot.com/2009/06…

sursa

Antologie de povestiri lovecraftiene ROMANIAN CTHULHU

Editorii își doresc să aducă un tribut operei lui H.P. Lovecraft prin realizarea unei antologii tematice cu povestiri caracterizate de elementele literaturii lovecraftiene, dar fără a le neglija pe cele specifice literaturii autohtone. Povestirile trebuie să aibă ca element comun și România, fie ca loc de desfășurare a poveștii, fie ca naţionalitate a personajelor sau a elementelor cotidiene, istorice, folclorice și mitologice care se îmbină cu elementele lovecraftiene.

Lungimea povestirilor: 4000 – 8000 de cuvinte (cele mai scurte sau mai lungi vor fi discutate înainte de a fi propuse pentru antologie)

Termenul limită de trimitere a povestirilor: 31 iulie 2014.

Textele pot fi trimise sub forma unui atașament la email la adresa: romaniancthulhu@gmail.com. Indicaţi ca subiect al email-ului „Antologie lovecraftiană: propunere text” urmat de titlul lucrării dumneavoastră.

Howard Phillips Lovecraft, pe scurt H.P. Lovecraft, este văzut ca unul dintre cei mai semnificativi autori de literatură fantastică și horror ai secolului XX. Una dintre cele mai importante creaţii ale lui H.P. Lovecraft este universal fictive cunoscut ca Universul Cthulhu sau Mitologia Cthulhu. Caracterizate prin prezenţa unor tomuri blestemate și misterioase, ascunzând în paginile lor știinţe interzise, miturile Cthulhu sunt doar o parte a poveștilor lui H.P. Lovecraft bântuite de ameninţări cosmice, dimensiuni alternative, vise puternice și stranii, nebunie, distrugere fizică și psihică.

Scris de  

sursa: bookblog.ro

Cărţile anului 2014: Volume de Orhan Pamuk, Norman Manea şi Julian Barnes, printre noutăţile editoriale

“Istoria iubirii”, de Simon May, cărţi de Orhan Pamuk, Norman Manea şi Julian Barnes, bestselleruri internaţionale, volume de medicină şi despre fotografie se numără printre noutăţile editoriale de care cititorii români se vor bucura în 2014, au declarat pentru MEDIAFAX reprezentanţi ai editurilor.

Astfel, editura Polirom mizează pe două colecţii noi în 2014: “Memoria” şi cea de jurnale de călătorie. De asemenea, o serie de autor va fi consacrată celebrei exploratoare a Tibetului Alexandra David-Neel.

Totodată, în colecţia Biblioteca Polirom va fi finalizată seria dedicată scriitorului Orhan Pamuk, iar accentul va cădea mai ales pe autorii din Orient, Africa şi Islanda, mai puţin traduşi în România.

Reprezentanţii Polirom au mai declarat pentru MEDIAFAX că editura va continua anul acesta seriile dedicate unor autori ca N. Steinhardt (în colaborare cu Mănăstirea Rohia), Norman Manea, Gabriela Adameşteanu, Aurora Liiceanu, Andrei Oişteanu. De asemenea, în 2014 va fi finalizată şi seria romanelor lui Georges Simenon.

Şi, nu în ultimul rând, editura Polirom mizează pe prozatorii autohtoni, care, în fiecare an, au venit cu surprize dintre cele mai neaşteptate.

În 2014, editura Vellant va publica în limba română eseurile despre fotografie ale lui Susan Sontag din “On Photography”, precum şi un nou titlu al renumitului psiholog Oliver James, “Office Politics”.

Colecţia “Pasărea Măiastră” se va îmbogăţi cu un nou titlu, ilustrat de această dată de Ileana Surducan – “Fata babei şi fata moşneagului”, de Ion Creangă.

De asemenea, Alain de Botton va reveni la Vellant cu două noi titluri, “Status Anxiety” şi “How To Think More About Sex”, acesta din urmă fiind unul dintre cele trei volume marca School of Life achiziţionate de editură care vor apărea în 2014. Celelalte două sunt “How To Stay Sane”, de Philippa Perry, şi “How to Change the World”, de John-Paul Flintoff.

Pentru prima parte a anului 2014, editura Nemira le-a pregătit cititorilor cărţi vizând o gamă largă de preocupări, semnate atât de autori străini, cât şi de scriitori români dintre cei mai cunoscuţi. Din prima categorie face parte un nou volum al celebrului prozator britanic Julian Barnes, intitulat “Niveluri de viaţă”, tradus de Radu Paraschivescu. Acestuia i se alătură “În oraşul de aur şi argint”, în traducerea Mihaelei Stan, un roman istoric al lui Kenizé Mourad, autoarea volumului de succes “În numele prinţesei moarte”.

De asemenea, în primele luni ale anului, va ajunge în librării “Istoria iubirii”, de Simon May, o carte în care un cercetător din prezent porneşte într-o istorie pasionantă, pe urmele unui sentiment ce continuă să stea sub semnul misterului.

Dintre autorii români care propun volume noi se numără Sebastian A. Corn, al cărui roman “Ne vom întoarce în Muribecca” va ajunge la cititori în primele luni ale anului. Totodată, editura va publica un nou titlu de Liviu Radu, “Golem, golem… şi alte povestiri fantastice”, căruia i se alătură “Senzoriada”, cartea lui Cristian Teodorescu.

Editura All pregăteşte pentru anul 2014 “Manualul Harrison”, o carte esenţială pentru orice medic rezident sau specialist. În 2013, editura a tradus şi publicat “Harrisson. Medicină cardiovasculară”, iar pentru 2014 pregăteşte “Harrison. Endocrinologie”, una dintre cele mai bune cărţi de specialitate pe plan internaţional în acest moment.

De asemenea, în 2014, editura All continuă traducerile de bestselleruri internaţionale în colecţia “Strada ficţiunii”şi propune titluri în seria “Crime” pentru iubitorii de gen din România.

de Dorina Calin

sursa