Category Archives: Literatură

Top 5 expresii din operele lui Caragiale

Parcă nu-i alt scriitor, monșer, din opera căruia să fi împrumutat noi mai multe expresii. Se vede treaba că nenea Iancu cunoștea năravurile societății dacă a găsit vorbe atât de potrivite.

Ca să nu ne mai lungim cu vorba, poftește tu cititorule de te desfată cu top-ul de mai jos și nu te sfii să-l completezi după bunul tău plac.

1 „Famelie mare, renumeraţie după buget mică.”

2 „Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire.”

3 „Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci…”

4 „După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani.”

 
5 „De ce nu vine? Eu vreau să vie!”

Scris de  

sursa: bookblog.ro

foto 

Volume de Sadoveanu, relansate, după ce disputa pe dreptul de autor a dus la retragerea din librării

“Hanu Ancuţei”, “Baltagul” şi “Dumbrava minunată”, de Mihail Sadoveanu, vor fi lansate joi, în Bucureşti, de editura strănepotului scriitorului, după o perioadă de câţiva ani în care au lipsit de pe rafturi, ca urmare a disputei acestuia cu CopyRo pe tema drepturilor de autor.

Cele trei volume vor fi lansate joi, de la ora 19.00, la Librăria “Mihail Sadoveanu” din Capitală.

În perioada următoare aceste volume aparţinând lui Sadoveanu vor apărea şi în alte librării.

Mircea Iordan Herford, strănepotul lui Mihail Sadoveanu, a declarat pentru MEDIAFAX că a înfiinţat Editura Mihail Sadoveanu cu scopul de a retipări întreaga operă a scriitorului, nu doar ce “dă bine la vânzarea pe piaţă”.

“Scopul Editurii Mihail Sadoveanu este de a revigora opera sadoveniană, publicarea integrală a operei sadoveniene, nu numai ceea ce, cum se spune, merge sau dă bine la vânzarea pe piaţă. Deci, sub supravegherea absolută a familiei Sadoveanu, se vor lua la puricat toate textele care s-au publicat până acum. Adică, în momentul când se va publica o operă, se va compara şi cu ediţiile vechi şi cu manuscrisele. Totul va fi luat la lupă şi nu cu greşeli de gramatică cum s-a publicat până acum, spre ruşinea celor în cauză”, a declarat strănepotul scriitorului pentru MEDIAFAX.

De asemenea, Mircea Iordan Herford a spus că intenţionează să publice romanele istorice scrise de Mihail Sadoveanu astfel încât copiii să aibă acces şi să cunoască întreaga operă a scriitorului.

“Va fi o obligaţie foarte mare acum integrala romanelor istorice: «Neamul Şoimăreştilor», «Viaţa lui Ştefan cel Mare», «Fraţii Jderi», «Nicoară Potcoavă», «Şoimii», «Nunta domniţei Ruxandra» şi «Zodia Cancerului». Trebuiesc tipărite”, a spus acesta.

“În curs de apariţie, probabil în ianuarie – februarie vor apărea, în primul rând şi în primul rând, în ediţie exclusivă «Neamul Şoimăreştilor», care va cuprinde desenele originale pe care le-a avut «Neamul Şoimăreştilor» prima dată”, a spus strănepotul scriitorului.

Potrivit acestuia, Mihail Sadoveanu a achiziţionat toate desenele pe care le-a integrat în opera sa. Ulterior, aceste desene au fost dăruite de familia Sadoveanu Muzeului Literaturii Române din Iaşi. În prezent, imaginile sunt recondiţionate de Mircea Iordan Herford şi vor apărea în noua ediţie a volumului “Neamul Şoimăreştilor”.

“Pe lângă «Neamul Şoimăreştilor», mai pregătesc «Povestiri», de Mihail Sadoveanu – 20-25 de povestiri. Toate vor fi ilustrate şi publicate aparte, nu la sacul de povestiri cum s-a publicat până acum”, a completat strănepotul scriitorului pentru MEDIAFAX.

De asemenea, Herford a declarat că Editura Mihail Sadoveanu nu publică decât opera scriitorului, numind această iniţiativă “buticul literar Mihail Sadoveanu”.

Toate ediţiile sunt îngrijite de Mircea Iordan Herford, iar lectura este făcută de mama sa, Smaranda, nepoată a scriitorului, “care nu iartă nimic, nici o virgulă”.

“Am un singur ţel în viaţă ca, de acum încolo, pe lângă muzica pe care o fac şi o duc cu mare drag – muzica românească o reprezint în Elveţia de 15 -16 ani de zile, unde dau masterclass de muzică -, mi-am luat şi această responsabilitate foarte grea ca, până în anul 2031, când drepturile de autor vor deveni publice, să tipăresc opera străbunicului Mihai Sadoveanu”, a declarat Mircea Iordan Herford pentru MEDIAFAX.

Pentru tipărirea operei sadoveniene, sursele de finanţare sunt proprii. “Este o investiţie bănească infernală personală”, a spus strănepotul scriitorului.

Totodată, acesta a declarat că se ocupă în prezent de un proiect care urmăreşte să dăruiască aceste cărţi copiilor fără posibilităţi financiare.

“Mă ocup acum de un proiect care asumă 5.000 de exemplare din literatura sadoveniană care vor fi dăruite copiilor fără posibilităţi financiare şi copiilor din casele de copii. Adică, deja este la tipar o ediţie care este special rezervată. Deja primele 500 de cărţi vor fi donate, în luna noiembrie sau decembrie, de Moş Nicolae cel mai probabil”, a declarat Mircea Iordan Herford pentru MEDIAFAX.

Strănepotul scriitorului a precizat că familia Sadoveanu se va concentra asupra “editării cât mai corecte, cât mai frumoase, cât mai plăcute pentru publicul românesc” a operei sadoveniene.

“Mihail Sadoveanu nu ne aparţine nouă, aparţine de acum încolo culturii româneşti. Despre asta este vorba”, a adăugat acesta.

La Compania de Librării Bucureşti şi la Librăria Eminescu din Capitală, cele trei volume apărute la Editura Mihail Sadoveanu – “Hanu Ancuţei”, “Baltagul” şi “Dumbrava minunată” – vor fi disponibile, cel mai probabil, de la sfârşitul acestei săptămâni, potrivit reprezentanţilor acestora.

Întrebat despre interzicerea operelor lui Mihail Sadoveanu în teatre, Mircea Iordan Herford a precizat pentru MEDIAFAX că scriitorul nu este interzis în astfel de spectacole, atât timp cât reprezentanţii instituţiilor cer aprobarea familiei Sadoveanu.

“Mihail Sadoveanu este binevenit în teatru, atâta timp cât domnii scenarişti, doamnele scenariste să ceară permisiunea de a masacra un scenariu. N-a venit nimeni la familia Sadoveanu să ne ceară măcar părerea. În cazul în care un scenariu merită acest lucru, autorul trebuie să-şi dea consimţământul, scrie în legea dreptului de autor. Autorul sau deţinătorii dreptului legal de autor. Atât timp cât nimeni nu a venit la noi să ceară acest drept este ilegal. La ora actuală, într-adevăr, şi la Iaşi, există Teatrul Luceafărul care, fără ruşine, în continuare joacă «Dumbrava minunată» pe un scenariu care nu este aprobat de către noi, iar la Bacău este total eronat expus. Am avut plăcerea de a discuta cu domnul director de acolo şi a rămas să nu se mai joace piesa «Baltagul» până nu se va găsi un scenariu care să fie conform cu regulile de respect faţă de opera autorului. Iarăşi este neadevărat că noi nu am dat aprobare”, a spus Mircea Iordan Herford pentru MEDIAFAX.

În ceea ce priveşte drepturile de autor asupra operei sadoveniene, Mircea Iordan Herford a precizat că acestea aparţin familiei Sadoveanu.

“Din 1990 şi până în anul 2006, drepturile de autor ale autorului Mihail Sadoveanu au fost administrate de către tatăl meu. În anul 2006, tatăl meu a decedat şi, din acest moment, au venit pacostele asupra noastră. Timp de 16 ani de zile nu a fost absolut nicio problemă. În momentul când a murit tata, societatea CopyRo – mama era văduvă şi singură – şi-a permis să o someze pe doamna Smaranda (Smaranda Herfurt, mama lui Mircea Iordan Herford, n.r.) să îi spună că, de anul următor, dânşii vor administra drepturile de autor, datorită faptului că cei 50 de ani de zile au încetat. Minciună sfruntată. În certificatul de moştenitor scrie că 50 de ani. Legislaţia veche, într-adevăr, era pe 50 de ani, dar România a aderat la drepturi de autor în care sunt 70 de ani. În acel moment, cei de la CopyRo, în mod abuziv, au dat o circulară către toţi editorii din România”, a declarat Mircea Iordan Herford pentru MEDIAFAX.

Potrivit acestuia, pe data de 14 septembrie 2006, societatea de gestiune colectivă a drepturilor de autor CopyRo a trimis o circulară către toate editurile din România prin care le aducea la cunoştinţă că, dacă sunt interesate de tipărirea operelor lui Mihail Sadoveanu, trebuie să se adreseze societăţii CopyRo. Astfel, din data de 15 septembrie 2006, Smaranda Herfurt, nepoata lui Mihail Sadoveanu, a fost deposedată ilegal de drepturile de autor, potrivit spuselor lui Mircea Iordan Herford.

Una dintre atribuţiile CopyRo este să exercite gestiunea colectivă a drepturilor de autor, potrivit articolului 25 din Legea 8/1996 referitoare la dreptul de autor, pentru colectarea şi reprezentarea acestora în lipsa moştenitorilor.

Conform articolului 25 din Legea 8 din 1996, “(1) drepturile patrimoniale (…) durează tot timpul vieţii autorului, iar, după moartea acestuia, se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioada de 70 de ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la cunoştinţa publică în mod legal, iar dacă nu există moştenitori, exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă mandatat în timpul vieţii de către autor sau, în lipsa unui mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creaţie”.

Anterior Legii 8 din 1996, se aplica Decretul 321 din 18 iunie 1956 privind dreptul de autor care prevedea că termenele de folosinţă a drepturilor patrimoniale pentru soţul şi ascendenţii (părinţii) autorului erau pe tot timpul vieţii fiecăruia; în cazul descendenţilor (copiii şi urmaşii lor) autorului, aceştia aveau drept asupra operei timp de 50 ani de la moartea autorului, în timp ce ceilalţi moştenitori (fraţi, surori, unchi, mătuşi, veri, verişoare, moştenitori testamentari) pe timp de 15 ani de la moartea autorului, fără ca în acest caz dreptul să se poată transmite din nou prin moştenire. Pentru persoanele juridice, termenul de protecţie era de 50 ani de la apariţie.

Prin “apariţie” se înţelegea orice mod de aducere la cunoştinţa publicului a operei. Practic, deoarece în acea perioadă forma electronică încă nu era dezvoltată, aducerea la cunoştinţă se făcea prin publicare în cărţi, reviste, ziare, prezentare în expoziţii, evenimente culturale, radiodifuziune şi televiziune.

“Din cauza acestei situaţii artificiale create de CopyRo, editurile – care, timp de 16 ani de zile, au mâncat o pâine bună publicând opera sadoveniană – au profitat în mod ticălos de a publica în continuare din acel an, nemaiavând contract cu noi, fără să vină să mai plătească un leu familiei Sadoveanu. Întrebaţi, toţi, fără excepţie, au spus în felul următor «rezolvaţi-vă întâi problemele cu CopyRo şi după aceea discutăm». De fapt, familia Sadoveanu n-avea nicio problemă cu CopyRo, CopyRo a iscat o problemă. Pe acest motiv s-a creat o situaţie foarte artificială şi foarte păcătoasă în care publicul românesc este informat că cei care sunt împotriva apariţiei operei sadoveniene pe piaţa de carte sadoveniană este familia Sadoveanu. Complet eronat”, a precizat strănepotul scriitorului pentru MEDIAFAX.

“În anul 2011, la Curtea Supremă de Casaţie, CopyRo a pierdut pe linie toate cele trei procese, fondul, apelul şi recursul. S-a demonstrat că totul a fost o minciună sfruntată. La ora actuală, ne ocupăm de recuperarea prejudiciilor materiale imense pe care CopyRo ni le-a adus nouă. Suntem convinşi că justiţia din România va face de acum dreptate”, a completat strănepotul scriitorului.

Până la difuzarea acestei ştiri, reprezentanţii societăţii de gestiune colectivă a drepturilor de autor CopyRo nu au putut fi contactaţi.

Mihail Sadoveanu (născut pe 5 noiembrie 1880, la Paşcani şi decedat pe 19 octombrie 1961, la Vânători-Neamţ) a fost scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician şi om politic şi este considerat unul dintre cei mai importanţi prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea.

de Dorina Calin

sursa: mediafax.ro 

Anticariatele, o lume secretă şi periculoasă?

Cine n-a avut, măcar ca student, nevoie de o carte de negăsit prin librării sau prea scumpă şi a găsit soluţia salvatoare – anticariatul! Dar cine ştie că lumea cărţilor vechi este una complexă, uneori chiar periculoasă?

Cum se fac bani din cărţi?

Cărţile vechi, dacă nu sunt ediţii rare (când putem vorbi şi despre licitaţii), sunt ieftine. Nu multora le plac cărţile ferfeniţite şi urât mirositoare… Totuşi, anticariatele există. De unde fac ele totuşi ele profit? Cu alte cuvinte, cum se pot face bani din cărţi vechi?

Iată câteva mijloace:

Prima sursă: cărţile rare, cu valoare. Aici există un comision pentru cumpărător, în funcţie de valoare. Dacă ai cărţi rare şi le vinzi lui Codrin Ştefănescu sau lui Adrian Năstase, poţi spune că tragi tunuri livreşti.

Sursa a doua: dublarea preţului la cărţile obişnuite: o carte achizionată cu 5 lei, va fi vândută mai departe cu 10 lei.

Sursa a treia: vânzarea la volum: cărţile pe care nu le va lua nimeni nici gratis, sunt depozitate o perioadă şi, la noroc, vor produce bani. Din 100 de cărţi de aruncat, dacă sunt vândute, de exemplu, 10 la 2 lei, poţi face din nimic 20 de lei.

Ce-ţi trebuie ca anticar?

E nevoie să citeşti toate cărţile pe care le vinzi?

În nici un caz! Dar trebuie să ştii ce se vinde, care sunt cărţile bune sau cele mai puţin bune, dar căutate. Cu alte cuvinte, lucrezi cu nevoile cititorilor/clienţilor şi cu bibliografii, cu liste de autori şi titluri, dar nu cu conţinuturi. Dacă ştii, de pildă, că o carte proastă dar rară ca Mein Kampf de Hitler e căutată de ciudaţi, le-o poţi vinde cu 200 de lei lejer. Cine are asemenea gusturi sau obsesii, va da banul. Deşi tu, ca anticar, nu vei citi niciodată cartea.

Îţi face anticarul un preţ bun?

Aş!

Ai nevoie de bani şi vrei să vinzi o carte?

Te-ai ars! Vei fi păcălit, ţi se va da mult sub cât anume ceri. Altfel vei fi refuzat şi pleci cu buza umflată.

Ai moştenit o bibliotecă şi habar n-ai cât valorează fiecare carte-n parte?

Vei sfârşi întotdeauna păcălit. Ţi se va da un preţ care va fi întotdeauna muuult sub preţul cărţilor, dacă ele sunt în stare bună.

Ai nevoie de o carte mai specială?

Te-ai ars din nou! Ţi-o va rezerva numai pentru tine, dar ţi-o va vinde mult mai scump decât dacă ai găsi cartea întâmplător. Am văzut şi cazuri când nouă, cartea era mai ieftină în librărie.

Riscă ceva anticarii?

Să stai toată ziua în miros de cărţi vechi, în microorganisme, mucegaiuri sau pur şi simplu praf de cărţi nu e întotdeauna o plăcere. O răsfoire de carte veche aruncă în plămâni sute de riscuri de îmbolnăvire, câte pagini are cartea. La fel, perpetua nevoie de a tot aranja cărţile pe raft, te face să te urci pe pereţi, dacă n-ai răbdare.

Însă

Una peste alta, fără anticariate, cărţile ar sfârşi în cimitire, uitate, ca în romanul lui Carlos Ruiz Zafón. Sau ar rămâne ascunse, în biblioteci private sau publice, la îndemâna unor norocoşi sau a unor cunoscători. Anticarii însă le învie şi le rearuncă în lume, să-şi continue menirea. Ba chiar le însănătoşesc, ca nişte medici. Ştiam un vrăjitor de anticar, în faţă la Universitate, care făcea din orice carte veche una nouă: o ştergea cu gumă, o freca pe cotoare cu glaspapir. Doar era pâinea lui cea de toate zilele. Nu una spirituală, ci incredibil de materială. Dar pe care o pregătea pentru altul, pentru cititor, singurul care se poate bucura, cu adevărat, de suflul cărţilor.

scrisă de Dragoş Butuzea
sursa: adevarul.ro/cultura/carti/anticariatele-lume-secreta-periculoasas-1_5278f153c7b855ff56bd1a61/index.html

sursa foto: http://www.artrenewal.org/pages/artwork.php?artworkid=32456

Întâlnirile ARCEN: Oceanografie de Mircea Eliade

Pornind de la eseurile de tinerețe ale lui Mircea Eliade, cuprinse în volumul „Oceanografie”, publicul va fi invitat să dezbată teme care surprind frământări umane mereu actuale, trecând de la destinul înțelegerii la sinceritate, de la prietenie la tinerețe şi bătrânețe, de la adevărurile găsite la întâmplare la fericirea concretă.

Invitatul serii va fi domnul Sorin Alexandrescu, critic, istoric și teoretician literar, care va mijloci întâlnirea cu eseurile lui Mircea Eliade şi va intra în dialog cu participanţii.

În deschiderea evenimentului vor fi citite câteva pasaje reprezentative, cuprinse la finalul anilor 30 în cartea „Oceanografie”, care atrag prin simplitatea, profunzimea şi francheţea lor. Eseurile abordate ridică întrebări curajoase, pot oferi răspunsuri şi pot lansa noi direcții și viziuni asupra vieții și a lumii.

Prin intermediul acestui eveniment, ARCEN propune realizarea unui spațiu de dialog, de confruntare a ideilor lansate de tineri, într-o încercare de a recupera libertatea de gândire, entuziasmul și originalitatea noii generații

Intrarea la eveniment este liberă.

Un articol de: Eduard Vasilică 

sursa: rfi.ro

Anglo-saxonii, invadatorii creatori de literatură

Triburile germanice au invadat insulele britanice până târziu, în jurul anului 600. Profitând de lipsa de unitate din rândul populatiilor celtice, invadatorii asaltează cu succes teritoriile, în ciuda lipsei de coordonare a atacurilor. Iuţii se stabilesc în Kent, saxonii în jurul Londrei şi la sud de Tamisa până aproape de Cornwall, iar anglii se înstăpânesc în centrul şi nordul ţinutului.

Din micile uniuni tribale vor rezulta până la jumătatea secolului al VI-lea şapte regate care se vor război aprig între ele: Essex, Sussex, Wessex, Kent, East Anglia, Mercia şi Northumbria. Invadatorii aparţineau unei culturi nordice care punea mare preţ pe virtutea militară, curaj, perseverenţă, dar şi puterea destinului şi obedienţa faţă de conducători.

De altfel, micile bande de războinici loiali liderilor lor sunt cele care vor străpunge corpul civilizaţiei celto-romane. Bandele de războinici care jefuiau cetăţile romane apar în texte sub numele de comitatus. Capul bandei era cel mai viteaz, “regele” (cyning). Rangul său depinde exclusiv de meritele sale războinice şi nu exista vreun criteriu ereditar. El însă concepea după alegerea sa un tabel genealogic prin care dorea să arate că este urmaşul zeului Wotan. Trebuia în permanenţă să-şi demonstreze nobleţea. Distribuia prada în mod egal celor care îl urmau, thegn, care la rândul lor îi erau fideli până la moarte. Din această structură simplistă se vor dezvolta viitoarele regate, legăturile strânse dintre oameni fiind posibile şi datorită populaţiei relativ mici (probabil nu mai mult de 250.000 de invadatori).

Cuceritorii dispreţuiau viaţa urbană, aşa că oraşele au decăzut şi anglo-saxonii au preferat micile comunităţi rurale, unde oamenii erau legaţi prin rudenie sau diverse asocieri. Dovada stă în în numărul extrem de mare de localităţi cu terminaţia –ing, însemnând “oamenii din”. Comerţul extensiv ajunge şi el o amintire, în schimb se dezvoltă terenurile agricole, create în urma pătrunderii adânc în sălbăticia pe care anglo-saxonii voiau să o îmblânzească. Locurile ale căror nume se termină în –ley, -ham (acasă), -stead (spaţiu) sau –ton (ţarc), precum şi inscripţiile pe lemn sau piatră atestă relaţia deosebită cu natura, chiar şi cu aspectele ei sumbre. O altă caracteristică valorificată atât în textele romane, cât şi cele anglo-saxone, este dragostea pentru bătălii. Încă de la Tacitus, populaţiilor germanice li se atribuie un incredibil zel marţial, după cum se observă şi în bogata mitologie nordică dominată de un zeu la rândul său războinic prin excelenţă.

Cu toate acestea, barbarii invadatori au fost şi creatori de cultură. Engleza veche vorbită atunci avea mai multe forme dialectale, iar majoritatea operelor literare care au supravieţuit sunt scrise în dialectul de Wessex, dificil de înţeles pentru că engleza modernă se bazează îndeosebi pe dialectul din Mercia. Engleza veche diferă de cea modernă prin mai multe trăsături, ca de pildă:

- exista un sistem de declinare pe genuri destul de complicat, similar cu cel din germană;

- substantivele, pronumele, adjectivele se declinau şi ele conform unui sistem complex, cu 4 cazuri, fiecare formă având propria terminaţie;

- verbele se grupau în mai multe clase de verbe tari şi slabe;

- ordinea în propoziţie era mai fluidă pentru că terminaţiile arătau relaţiile dintre cuvinte;

- pronunţia includea sunete guturale aspre;

- vocabularul se limita la nu mai mult de 30.000 de cuvinte.

Engleza veche pare la prima vedere ameţitor de diferită de cea modernă, dar la nivel fundamental asemănările se reţin. Iată de pildă primul vers din Beowulf:

Hwæt wē Gār-Dena in geār-dagum

Fiecare cuvânt s-a păstrat: hwaet = what; we=we; gar=spear; Dena=Danes; in=in; gear=yore; dagum=days. Multe lexeme vechi încă se pronunţă la fel şi nu şi-au schimbat forma, mai ales cele esenţiale (and, for, from, full, in, to, etc.). mai mult, se pare că 43 de cuvinte toate provenind din Old English însumează jumătate din cuvintele necesare pentru a purta o conversaţie cotidiană. Înainte de creştinare, anglo-saxonii nu aveau o formă completă de scriere, ci doar simbolurile runice care alcătuiau un fel de alfabet, futhark.

Toata literatura de sorginte pagana ce ne-a parvenit de la anglo-saxoni s-a transmis prin manuscrisele de epocă creştină. Deoarece copiştii erau credincioşi fervenţi, adesea în loc de elemente păgâne îşi făceau loc teme creştine. Rezultatul: un amestec de religii şi mentalităţi. Tradiţiile ancestrale apuneau încet şi operele care cu siguranţă erau compuse de păgâni şi circulau pe cale orală s-au aşternut în manuscrise sub pana creştină. Nu se poate spune cu certitudine când au fost compuse, fiind chiar probabilă crearea lor încă de pe continent.

În general, cultura literară a civilizaţiilor începe cu creaţiile în vers. Anglo-saxonii vor primi tradiţia prozei pe filieră creştină. Versurile anglo-saxone se caracterizează în primul râmd prin calitatea lor ritmică deosebită, mai precis aliteraţiile care conferă impresia unui formalism bine pus la punct. Versurile se scriau potrivit următoarelor tehnici:

- fiecare dintre versuri conţinea patru silabe accentuate, fără o poziţie specifică;

- fiecare vers era împărţit în două de o cezură;

- se folosea procedeul aliteraţiei, nu cel al rimei de sfârşit, care amplifică efectul ritmic. Consoanele puteau alitera doar cu consoane similare, dar vocalele aliterau cu oricare altele. Câteodată apăreau şi aliteraţii încrucişate;

- se foloseau mult repetiţiile prin sinonimie;

- versurile de obicei erau propoziţii finite care nu treceau prin engambament în următorul vers;

- o valoare deosebită o avea metafora numită kenning, de o mare forţă peotică (de exemplu marea se numea drumul balenelor, scutul – luna însângerată, femeia – aducătoarea păcii, sângele – sudoarea bătăliei, moartea – adormirea sabiei, etc.);

- se întrebuinţa un vocabular poetic specializat, fără uz curent (de pildă pentru bărbat cuvintele rare guma, rinc, secg sau monn);

- predomina un ton sobru, elevat, aristocratic, cu puţin umor;

- stilul narativ era unul accelerat, cu omisiunea detaliilor explicative;

- lucrările se compuneau pentru a fi recitate şi cântate, adesea cu acompaniamentul harpei.

Beowulf. Cel mai cunoscut poem epic anglo-saxon a fost probabil compus în East Anglia în jurul anului 700 de către un cleric danez. Manuscrisul în care se regăseşte are numele de Cotton Vitellius XV şi datează de prin anul 1000, iar scrierea aminteşte de un dialect târziu din Wessex. Sunt 3182 de versuri care în mare povestesc următoarele: Heorot, marea sală de banchete a lui Hrothgar, regele danezilor, este răvăşită într-o noapte de monstrul Grendel. Vreme de 12 ani săvârşeşte prădăciuni, devorându-i pe supusii regelui în grota sa. Asta până când apare în peisaj Beowulf, un nobil din Gotland primit cu mare cinste de oamenii năpăstuiţi. Camarazii săi îl aşteaptă pe monstru în sală şi are loc o aprigă bătălie în urma căreia unul dintre ei moare.

Viteazul Beowulf reuşeşte însă a-i smulge lui Grendel un braţ, iar acesta se reîntoarce în mlaştini ca să moară. La scurt timp îşi face apariţia mama lui Grendel, care dornică de răzbunare face ravagii in Heorot. Beowulf o urmăreşte în grotă, se luptă cu ea şi o decapitează, devenind victorios în lupta cu răul. Ajuns rege, domneşte în pace vreme de 50 de ani, până ce un dragon furibund devastează regiunea, răzbunându-se pentru furtul unui pocal de aur din comoara pe care o păzea de 300 de ani. Bătrânul erou triumfă şi de această dată, dar moare de pe urma rănilor. Este ars pe un rug imens într-o ceremonie fastuoasă.

Poemul nu este complet lipsit de istoricitate. Hygelac, unchiul lui Beowulf, a fost identificat cu Chocochilaicus, un lord local care pradă francii de pe Rin pe la mijlocul secolului al VI-lea. De altfel, se poate ca toate personajele să fie de inspiraţie istorică. Despre cel principal, însă, izvoarele tac. Oricum, poveştii îi pot fi atribuite mai multe substraturi şi origini: tema luptei cu un clan de monştri apare foarte des şi nu numai în Europa, iar aici o regăsim într-o formă destul de similară mai târziu tot în spaţiul scandinav – Grettisaga. Uciderea dragonilor ocupă şi ea un loc de cinste, iar povestea se aseamănă cel mai bine cu cea relatată în Gesta Danorum a lui Saxo Grammaticus (~1208).

O posibilitate de interpretare ar fi şi lupta dintre civilizaţie, întruchipată de erou, şi natura dezlănţuită, pentru că beow aminteşte de vechiul cuvânt buan, care înseamnă a cultiva. În aceeaşi notă, poate fi vorba despre o luptă simbolică între umanitate şi forţele necunoscutului. Cu siguranţă că scribul creştin care a refăcut materialul păgân a avut în minte şi ideea unui personaj christic, care să se sacrifice pentru binele omenirii. Sau poate că poemul doar transpune în mit nişte conflicte pur umane.

Poemul prezintă numeroase elemente păgâne. Să reţinem doar câteva: incinerarea, sacrificiile către zei, interpretarea semnelor, importanţa gloriei lumeşti, importanţa răzbunării, puterea sorţii implacabile (wyrd). Referintele directe la Iisus lipsesc, dar se pomeneşte un zeu bun. Apare terminologia creştină din scripturi şi liturghie şi se menţionează potopul, Cain, Satana, uriaşii. Se laudă totodată virtuţile modestiei, altruismului, generozităţii. Supuşii lui Beowulf îi admiră şi nobleţea sufletească, nu numai curajul în luptă. Avem deci se pare un adevărat sincretism de valori păgâne şi creştine.

Beowulf rămâne o creaţie remarcabilă, fiind cel mai vechi poem complet scris într-o limbă germanică. Epicitatea transpare din naraţiunea extensivă, tonul maiestuos, faptele supraomeneşti. Beowulf este arhetipul războinicului din epoca eroică, care întruneşte toate calităţile virile adorate de anglo-saxoni. Neînfricat dar nu nesăbuit, simplu dar isteţ, serios dar nu monoton. Echilibrat în trup şi suflet, urmează cu stricteţe codul vieţii războinice, conştient de fatalitatea căreia nu îi va scăpa şi dorind să triumfe în scurtul timp ce îi este dat.

Alte exemple de opere epice ar mai fi Finnesburh şi Widsith. Primul poem, din care ni s-au păstrat doar 47 de versuri din probabil 300, ne spune o poveste amintită şi de menestrelul de la curtea regelui Hrothgar, în mare despre conflictul dintre danezi şi frizonii sub conducerea lui Finn, căsătorit cu sora regelui danez Hnaef. Scena luptei din sala banchetelor rivalizează ca epicitate cu cele din Beowulf.

Widsith (“călătoria îndepărată”) este o lucrare compozită din 143 de versuri, dintre care probabil unele antedatează invazia anglo-saxonă. Manuscrisul face parte din Exeter Book, datând din jurul anului 975 şi cele mai vechi versuri sunt în general considerate cele mai vechi în limba engleză (modernă). Widsith este un menestrel itinerant care povesteşte despre triburile pe care le-a vizitat, monarhi, darurile şi preţuirea de care se bucură în calitate de cronicar al tuturor faptelor măreţe.

Se cunosc totodată şi câteva exemple de poezie lirică. Unul dintre acestea îl reprezintă Deor’s Lament (Bocetul lui Deor), compusă încă din jurul anului 500. Poetul Deor (scop) se plânge pentru că a fost decăzut din favoarea regală şi în şapte strofe menţionează diverse personaje de legendă care au înfruntat soarta, sperând şi el să îşi facă curaj. Fiecare strofă se încheie cu un refren, cel mai timpuriu din literatura limbilor germanice. Tema prevalentă este cea a efemerităţii şi a melancoliei induse de aceasta.

Wulf and Eadwacer (~900) reprezintă un exemplu timpuriu de literatură erotică, în care o femeie captivă într-o căsătorie nefericită tânjeşte după iubitul său din trecut. O poezie mai veselă, probabil acompaniind-o pe cea de mai sus, este The Husband’s Message (~950), în care bărbatul răzuie pe lemn un discurs pentru domniţa sa, promiţându-i, pe un ton atipic de vesel în literatura anglo-saxonă, că se vor reuni în primăvară.

The Wanderer (“Pribeagul”, “Hoinarul”, ~725) aduce iar în prim-plan un bard, care suferă nespus la moartea protectorului său. Căutând un alt nobil pe care să-l încânte, meditează asupra vieţii şi cu stoicism conchide că un om înţelept ştie să-şi înfrunte suferinţa. Consolarea creştină se adaugă pesimismului păgân. Este cea mai bine realizată poezie lirică în engleza veche.

The Seafarer (“Năierul”, ~725) ne prezintă monologul dramatic al unui marinar care rememorează frigul cumplit din nord, furtunile groaznice şi nenumăratele necazuri ale marinarilor. Şi totuşi, mirajul aventurii îl atrage din nou pe mare, în ciuda tragismului sorţii care îl aşteaptă. Iarăşi se împletesc optimismul creştin cu fatalismul păgân.

The Ruin (~700) este un mic fragment în care se contemplează ruinele unui oraş roman, odinioară cu ziduri măreţe şi băi luxoase. Regretul pătimaş şi intensitatea trăirii , precum şi alegerea subiectului (un loc, nu o persoană), asigură poeziei un loc aparte în literatura anglo-saxonă.

În afară de aceste opere recitate la curţile nobiliare, literatura populară abundă în farmece, ghicitori sau proverbe. Din secolul al VII-lea însă, după sosirea Sfântului Augustin în Kent şi a Sfântului Aidan în Northumbria, temele literare vor fi predominant creştine şi pe un ton militant, dar versurile îşi vor menţine forma aliterativă moştenită din cultura păgână. Totodată va fi introdus genul prozei, tipic mediteraneean şi de expresie exclusiv latină.

Autor: Irina-Maria Manea

sursa: historia.ro

Despre leacuri inca nestiute si remedii miraculoase – o dezbatere pornind de la romanul Fascinatie de Ann Patchett

Fascinatie, de Ann PatchettJoi, 17 octombrie de la ora 19.00, la Librăria Humanitas Kretzulescu are loc o dezbatere despre leacuri încă neştiute şi remedii miraculoase ascunse în jungla amazoniană pornind de la cutremurătoarea temă propusă de romanul Fascinaţie de Ann Patchett, publicat la Editura Humanitas Fiction în colecţia “Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu.

Invitaţi la dezbatere sunt: Elisabeta Lăsconi, critic literar, Virginia Costeschi, editor BookMag.eu, Carmen Toader, psihoterapeut, traducătoarea acestui roman şi Vlad Mixich, jurnalist. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu.

Roman finalist la Orange Prize for Fiction, 2012 si inclus pe listeleTime Magazine’s Best Books of the Year, 2011 • Publishers Weekly’s Top 10 Books, 2011 • Amazon Best Books of the Month, June 2011 • Christian Science Monitor Best Books, 2011 • Barnes & Noble Bestsellers, 2011 • Salon Book Award, 2011 • O, The Oprah Magazine Best Summer Books, 2012. Este în curs de traducere în peste 30 de ţări.

Captivantă odisee exotică, magistrală proză de atmosferă care surprinde magia, dar şi ororile junglei amazoniene, Fascinaţie este un roman provocator despre moralitate şi miracol, adevăr şi iubire, ştiinţă şi sacrificiu. Dincolo de apele năvalnice şi anacondele gigantice din Rio Negro, un savant enigmatic descoperă formula unui medicament care poate schimba viaţa femeilor pentru totdeauna. Experimentele doctorului Annick Swenson sunt însă învăluite de mister, căci ea refuză să ţină legătura cu finanţatorii proiectului. Trimisă pe urmele faimoasei cercetătoare, tânăra Marina Singh va întâmpina, în inima întunericului, provocări peste puterea ei de imaginaţie.

Fascinaţie de Ann Patchett este recomandat de Elizabeth Gilbert, autoarea bestsellerului Mănâncă, roagă-te, iubeşte: “… este un roman de aventuri trepidant, iar personajele lui fac dovada unui curaj nebunesc în lupta pe viaţă şi pe moarte cu pericolele pe care le înfruntă.”

“Patchett e o povestitoare excelentă, care îi pune pe oamenii cei mai obişnuiţi să se confrunte cu situaţii excepţionale, exotice, pentru a afla cine sunt cu adevărat. O aventură extraordinară, narată în stilul fluid şi plin de suspans al lui Ann Parchett, atât de pasionantă, încât cititorul nu mai vrea să se sfârşească.” – comenteaza Publishers Weekly.

“Romanul fascinează prin întrebările profunde, personajele puternice şi revelaţiile cutremurătore.” – scrie Daily Telegraph.

de D.S.     HotNews.ro

Vasile Baghiu – Planuri de viaţă

Nu cred că greşesc prea mult dacă spun că Planuri de viaţă de Vasile Baghiu (Polirom, 2012) este un roman cuminte, cel puţin judecând după contextul destul de zbânţuit al literaturii noastre de azi, unde se duce o luptă acerbă pentru epatarea sărmanului cititor. Ei bine, nu aici va găsi satisfacţii amatorul de senzaţii tari. Nu tu o scenă mai tare, un organ sexual, o vorbă mai radicală (în sens junimist, desigur). Nimic, zero, nada, zilch. Prozatorul nostru şi-a construit un personaj (Vili Barna) cu identitate şi stare civilă bine precizate, om pe la vreo 45 de ani, psiholog cu studii făcute mai la bătrâneţe, însurat cu Diana, cu doi copii (aproape) mari, de loc de undeva de prin Moldova, mărunt mădular al intelighenţiei de provincie. Ce se poate închipui mai plicticos? Şi – asta nu-i o glumă de-a bloggerului, ci pura realitate literară – Barna al nostru cercetează „legătura dintre stările emoţionale ale oamenilor şi plantele de interior”.
Avem, aşadar, un fel de antierou ale cărui acţiuni nu se anunţă spectaculoase şi nici nu vor fi. Pe parcursul celor circa 300 de pagini ale cărţii Vili Barna va face câteva plimbări prin Europa şi va privi, cu ochii unui Dinicu Golescu timid şi cam flegmatic, excentricităţile altora. O va vedea, de pildă, pe turcoaica Meryem, venită şi ea în Occident cu o bursă de cercetare, cum paşte iarbă în scop experimental, se va întreţine cu colegi mai trăsniţi, dar va rămâne, vorba din strămoşi, zen şi nu-l va scoate nimeni din ale lui. Nu că n-ar avea şi el nelinişti şi îngrijorări ca tot omul, mai ales dacă e sărac şi cinstit şi cam trage targa pe uscat. O bună supapă pentru defulare o reprezintă discuţiile pe medii de socializare (suntem în 2012, ce naiba!) cu prieteni plecaţi din ţară. Se zbuciumă şi Vili, ca tot intelectualul deziluzionat, ba chiar face câţiva paşi spre America, dar cade victimă unei escrocherii şi renunţă repede. Bovarizează şi el, ca atâţia alţii, e dezgustat şi are şi de ce, nu-i merge nimic, ajunge să renunţe şi la mişcarea civică în care se angrenase.
Dacă ar fi numai asta, cartea ar fi plicticoasă peste măsură. Noroc cu aşa-zisul „lift spaţio-temporal imaginar”, cum numeşte autorul, poate nu cu prea multă abilitate, tehnica navigării printre niveluri ale acţiunii. Liftul acesta face ca punctul de interes al cărţii să se deplaseze între un prezent implicit al anilor 2000 şi un trecut trăit de tatăl protagonistului, Grigore Barna. Acesta făcuse după război câţiva ani de prizonierat în URSS şi îşi consemnase experienţa în scris. Fiul său îşi propune să valorifice însemnările tatălui. Iată cum se îmbogăţeşte romanul cu paginile „siberiene” care, chiar dacă nu reprezintă în sine o valoare narativă excepţională, contribuie la binevenite ruperi de ritm într-o tramă care risca altfel să devină prea monotonă.

Polisemia cuvântului „plan” din titlu e probabil cheia acestei cărţi. Compartimentalizând, am avea, mai întâi, planul pe post de strat temporal. Există planul trecutului, cu Grigore Barna în URSS şi, ulterior, anii de comunism pre-decembrist, cu evocări marca Vili), desigur, un plan al actualităţii anilor din urmă, cu burse în străinătate care nu fac decât să intensifice incertitudinea şi, mult mai vag conturat, un plan al viitorului. Vili Barna nu e un aventurier, nu-l vom regăsi probabil pe la antipozi şi ni-l putem imagina angrenat şi pe mai departe în activitatea lui preferată, ca în avion, unde „trăieşte şi citeşte”. Revenind la polisemie, „planurile de viaţă” sunt nu doar paliere ale existenţei, ci şi proiecte personale. Vili Barna (de altfel un alter ego transparent al autorului, cu multe din datele biografice ale acestuia) nu are ţinte spectaculoase, el pare să-şi dorească un firesc totuşi greu de atins în România zilelor noastre. Planuri de viaţă îi va dezamăgi probabil pe cititorii aflaţi în căutare de senzaţii tari şi formule romaneşti epatante, dar va constitui o lectură reconfortantă pentru cititorii amatori de cărţi solide şi care rezervă puţine surprize.

Romanul Planuri de viață a participat la concursul pentru premiul literar Augustin Frățilă, însă nu a fost selectat pe lista scurtă de către juriul criticilor oficiali.

scrisă de Wilkins Micawber