Category Archives: Literatură

Agentul literar si cartea ca marfa

Din momentul cand e conceputa si pana e rasfoita, citita, uitata pe un raft sau aruncata la gunoi, cartea trece prin mainile mai multor oameni. Scriitorul este cel care o scrie, editorul e cel care o pregateste pentru tipar, tipograful este cel care o multiplica, librarul e cel care o vinde. La capatul lantului mai apare, uneori, bibliotecarul, a carui prezenta nu influenteaza insa deloc pretul cartii. Toti ceilalti, in schimb, participa la crearea produsului numit carte si, ca atare, isi aroga o parte din castig.
Din pacate, primul si cel mai important, din punctul de vedere al multora, scriitorul, fara de care obiectul n-ar exista, este si cel mai nedreptatit. Ar trebui sa primeasca (dupa cum este stipulat in mai toate contractele) intre 8 si 10 la suta din pretul fiecarei carti vandute. O suma ridicola, prin comparatie cu ce se intampla in alte parti. Uneori, insa, scriitorul nu primeste nimic. Tipografia capata partea cu care isi acopera cheltuielile de tipar, plus, in mod cert, un oarecare profit. Librarul cere intre 30 si 50 la suta din pretul cartii – si asta in conditiile in care nu plateste la primirea marfii, ci dupa vinderea ei, iar daca respectiva institutie nu reuseste sa vanda cartea intr-un anumit interval, o returneaza. Castig garantat, fara nici un efort! Editorului ii ramane cam intre 5 si 10 la suta din profit, uneori mai mult. Impartirea atat de stramba a profitului arata limpede ca scriitorul, cu foarte mici exceptii, nu poate trai din vanzarea cartilor sale, fiind obligat sa aiba si o alta meserie. O carte buna se scrie in cel putin un an, dar cum la noi tirajele sunt de regula foarte mici, acel eventual platit 10 la suta din acel eventual castig pe care i l-ar asigura cartea vanduta e de departe insuficient traiului.
Situatia este radical diferita in alte parti, desi sistemul arata aproape identic. Spun „aproape” pentru ca pe lantul aparitiei cartii mai exista un personaj, extrem de important: agentul literar. Acesta preia manuscrisul si se ocupa de tot ce urmeaza: bate la portile editurilor, obtine cel mai bun contract, face planul de promovare s.a.m.d. Fireste, in schimbul unui beneficiu. Dar in vremea cat agentul rezolva problemele practice, scriitorul este scutit de batai de cap si se poate gandi la o alta carte. Iar un agent literar se ocupa simultan de mai multi scriitori. Nu stiu de ce o asemenea meserie nu s-a implantat si la noi. Ar fi benefica din mai multe motive: scriitorul ar fi degrevat de o droaie de probleme neplacute (la care, de regula, nici nu se pricepe); profitul de pe urma cartii ar fi impartit mai echitabil; un mare numar de veleitari poate n-ar mai aparea pe rafturi cu aberatiile pe care le-au conceput in nopti de nesomn. In plus, existenta lui ar fi o mare dovada de profesionalism. Dar cum celelalte verigi ale lantului sunt in foarte multe cazuri total neprofesioniste, nu ma mira ca agentul literar intarzie sa apara si sa se impuna.

Autor: Stelian Turlea  , 22 iul 2009

„Incubatorul de condeie” – Concurs literar naţional

Fundația pentru Tineret DANUBIUS și d’Avid Boutique organizeaza sub sigla proiectului AdLittera ediția a doua a Concursului literar „Incubatorul de condeie” în toamna 2011. Incepand din 19 septembrie 2011, competiția se reia la nivel naţional și este deschisă tuturor scriitorilor amatori ale căror lucrări nu au mai fost publicate, cei interesaţi putând să îşi înscrie manuscrisele într-o competiție 100% privată. Vezi Regulament.

Anul acesta, la editia a II-a, Organizatorii, alături de Sponsorii şi Partenerii concursului, vor premia cele mai creative si originale lucrări literare. Juriul este compus din scriitori profesionişti, din specialişti în comunicare şi din „condeiele” care s-au făcut remarcate la ediţia anterioară a concursului. Acestia vor selecta lucrările și propune publicării în Antologia IDC 2011. Premiul special este asigurarea unui loc în Tabara de creație în vara anului 2012. Tabara DeBoot Camp are 40 de locuri din care 30 sunt dedicate premiantilor Concursului. 10 locuri se vor completa in urma selectiei tuturor participantilor la Ateliere IDC.

ARGUMENT:
Scriitorii anonimi au posibilităţi restrânse de accedere pe piaţa de carte. Prin concursul literar „Incubatorul de condeie” oferim celor cu adevărat talentaţi o şansă de afirmare.

OBIECTIV SOCIAL:
Interacţiunea constructivă între creator şi consumator, prin participare şi dialog cultural.

OBIECTIV CULTURAL:
Sporirea zestrei culturale prin asigurarea unui cadru propice de creare, producere şi valorificare a ei. „Incubatorul de condeie” poate fi o agregator de talente de care poate beneficia editurile romanesti, pentru identificarea condeieleor sclipitoare.

OBIECTIVE EDUCATIVE:
– Cunoaşterea valorilor culturale locale şi naţionale, prin alăturarea produselor culturale din diferitele domenii artistice (literatură, muzică, arte plastice, folclor) şi prin dialog cu caracter cultural într-un mediu elevat, elegant şi cu mult respect pentru calitatea educaţiei şi culturii.
– Creşterea gradului de educaţie prin cunoaştere, comunicare, creaţie şi implicare.

OBIECTIVE COMERCIALE:

– Consolidarea brandului Partenerului prin asocierea la proiecte culturale, implicarea şi responsabilizarea în manifestările artistice şi susţinerea brandului cultural românesc.
– Identificarea brandului Partenerului în mediul cultural fără intruziune în actul artistic.

Prin concursul literar naţional „IDC”, organizatorii îşi propun:
– creşterea interesului pentru cultură în rândul tinerilor
– realizarea unui centru cultural de propulsare a noilor talente
– lansarea valorilor literare în circuit naţional
– redobândirea valorilor în cultură şi artă
– educarea tinerilor prin lectură
– crearea unui spaţiu alternativ, nonconformist, actual, mult mai apropiat de gustul tinerilor, care să aducă beneficii spirituale pe termen lung, chiar dacă rezultatele nu vor fi imediat perceptibile.

SCOPUL CONCURSULUI:
– Afirmarea individului cu aptitudini literare
– Stimularea creativităţii
– Recunoaşterea publică a valorilor
– Recompensarea talentului prin publicarea lucrărilor
– Atragerea de surse financiare în cultură şi artă
– Educarea şi implicarea publicului, Sponsorilor şi Partenerilor în cultură şi artă.

sursa: http://idc.adlittera.com/despre-idc/

Nume noi în Uniunea Scriitorilor din România

Uniunea Scriitorilor din România are noi membri începând cu săptămâna trecută, printre aceștia se numără și Adrian Lăcătuş, Bogdan Hrib, Gabriel Daliş, Vasile Menzel şi Geo Saizescu.

Consiliul USR l-a votat ca membru titular pe criticul literar Adrian Lăcătuș. Iar ca stagiari au fost acceptați regizorul şi scenaristul Geo Saizescu, editorul Bogdan Hrib, poetul Gabriel Daliş şi muzicianul, actorul şi universitarul Vasile Menzel.

“Mă bucur că împreună cu Vasile Dan şi Gheorghe Schwartz am convins Consiliul USR să-l voteze pe Adrian Lăcătuş ca membru titular pentru că am dat, astfel, un semnal important tinerilor scriitori de valoare să vină spre Uniunea Scriitorilor”, a declarat Dan Mircea Cipariu, preşedintele secţiei Poezie-Asociaţia Scriitorilor Bucureşti.

Lista completă a scriitorilor primiți ca membri USR o puteți găsi aici

Sursa: www.agentiadecarte.ro

Interviu cu Iulia Dondorici, agent literar al lui Petru Cimpoeşu în spaţiul german

Iulia DONDORICI: Încercăm să facem cît mai mult PR pentru autorii noştri, şi editurile văd acest lucru cu ochi buni
interviu de un cristian

un cristian: Cum nu cunosc foarte mulţi agenţi literari (ca sa fiu sincer, nu cunosc nici unul), mi se pare ok să începem cu statutul de agent literar. Ce-nseamnă să fii agent literar?
Iulia Dondorici: Există mai multe genuri de agenţii (de autori, de licenţe etc.) Noi am început prin a reprezenta scriitori români în spaţiul de limbă germană; pînă în prezent e vorba de Ana Maria Sandu, Ion Manolescu şi Petru Cimpoeşu. O să ne extindem cu carte de specialitate şi carte pentru copii. Avem şi un site cu informaţii generale şi de ultimă oră despre literatura română şi despre autorii noştri: http://www.rumaenische-literatur.de.

un cristian: De cînd practici meseria şi de ce ţi-ai ales-o?
Iulia Dondorici: E un domeniu relativ nou în România, acesta al agenţiilor literare, nici in Germania nu e la fel de răspîndit ca in Statele Unite, de pildă, unde peste 80% din cărţile care apar sînt propuse editurilor de agenţii literare. Nu e propiu-zis o meserie, şi nici nu ştiu dacă a fost o alegere ca atare. Totul a început la sfîrşitul anului trecut cu romanul Anei Maria Sandu, “Fata din casa vagon” (Polirom, 2006). Citindu-l, mi-a plăcut foarte mult şi mi-am dorit să-l traduc în germană. Aşa am început să caut edituri interesate. Cîteva luni mai tîrziu am cunoscut-o şi pe Nadine Lipp şi în prezent lucrăm împreună. Ea e de profesie filolog, originară din Timişoara, şi foarte pasionată de literatura română. În plus, are deja experinţă în munca de editură (traduceri, lectorat, promovare de carte).

un cristian: Bun, de la traduceri la impresariere, cam ăsta e drumul. Şi cum “terenul” e liber, negocierile sînt în desfăşurare. Că tot ziceai de raritatea “agenţilor” din ţară, cîte agenţii literare există în România (sau cîţi agenţi?)
Iulia Dondorici: Eu ştiu două agenţii în România, e posibil să fie mai multe. Una e Sun Agency, dar ei nu promovează literatura, şi Kessler Agency, care reprezintă edituri străine în România.

un cristian: Reprezentaţi autorii doar în afară sau şi-n ţară?
Iulia Dondorici: Deocamdată acţionăm numai în spaţiul german (Germania, Elveţia, Austria). Poate că pe viitor o sa ne profilăm şi în România. Există foarte multă literatură germană contemporană de calitate, care nu este tradusă la noi şi e pacat. În comparaţie cu literatura americană, de pildă, literatura germană e sub-reprezentată.

un cristian: De cînd îl impresariaţi pe Cimpoeşu?
Iulia Dondorici: Din ianuarie anul acesta.

un cristian: Voi l-aţi contactat sau editura Polirom v-a contactat? Mai exact, cum vă alegeţi autorii?
Iulia Dondorici: Noi l-am contactat pe Petru Cimpoeşu, dar, bineînţeles că sîntem în contact şi cu Editura Polirom. Importantă e calitatea estetic-literară a operelor, apoi bineînţeles că alegem acei autori despre care credem că ar putea fi interesanţi pentru publicul şi editurile germane. Şi apoi trebuie să vrea şi autorii să colaboreze cu noi. De fapt, e o situaţie oarecum ciudată: în mod normal, autorii îşi aleg o agenţie şi o contacteaza pentru a fi reprezentaţi de ea, noi facem invers.

un cristian: Doar că practica asta nu prea are cum să vină din partea autorilor români, care nu prea au la cine să apeleze… La Viena, la invitaţia ICR-ului, Petru Cimpoeşu a citit un fragment tradus de tine.
Iulia Dondorici: Este vorba de un fragment din romanul “Simion liftnicul” tradus de d-na Aranca Munteanu (o excelentă traducătoare din limba română din Viena) şi citit la ICR Viena. Ei au în prezent o serie de lecturi cu autori români. Un alt fragment din acelaşi roman a fost tradus de mine şi publicat în “Aurora. Magazin für Kultur, Wissen und Gesellschaft”. Aceasta e o revista online care acordă atenţie specială literaturii şi culturii române.

un cristian: Atunci v-aţi cunoscut sau vă ştiaţi dinainte?
Iulia Dondorici: Îl cunoşteam dinainte pe scriitorul Petru Cimpoeşu, pe care îl apreciez în mod deosebit. În special ultimele lui romane cred că ar vor putea avea succes în Germania.

un cristian: Un spaţiu care nu e tocmai străin autorilor români, vezi traducerile din Cărtărescu, Nora Iuga, nu mai vorbesc de prezenţa Hertei Muller…
Iulia Dondorici: Da, sigur că nu e străin, însă literatura română e foarte slab reprezentată în Germania, chiar în comparaţie cu alte literaturi est-europene. Cu literatura poloneză sau cu cea maghiară, de pildă, nici nu suportă comparaţie. De fapt, se poate spune că abia apariţia primului volum din “Orbitorul” lui Cărtărescu în traducere germană a atras atenţia cu adevărat asupra literaturii române unor cercuri mai largi de cititori şi editori. Dar acesta este abia primul pas, iar pînă la impunerea literaturii române contemporane ca o mărime constantă pe piaţa de carte germană mai este un drum foarte lung.

un cristian: Petru Cimpoeşu a semnat un contract de impresariere sau v-a mandatat să-i căutaţi o editură în spaţiul german?
Iulia Dondorici: Exact, ne-a mandatat să căutăm o editură pentru romanele sale.

un cristian: Puteţi negocia doar traduceri sau şi apariţii în reviste, TV, radio, prezenţe la tîrgurile de carte?
Iulia Dondorici: Şi, şi.

un cristian: Lucraţi procentual (cotă parte din viitoarele contracte) sau pe sumă fixă?
Iulia Dondorici: Agenţiile serioase lucrează exclusiv procentual. Prin urmare, şi noi facem la fel. 10% din drepturile de autor. Se practică între 10 şi 20%.

un cristian: Concret, ce s-a obţinut pînă acum? (fără să dăm nume sau să anticipăm ce încă nu e parafat).
Iulia Dondorici: În privinţa romanului “Simion liftnicul” sîntem în discuţii cu cîteva edituri care ar fi interesate să-l publice.

un cristian: Cam cît de des comunicaţi cu autorul şi care sînt “termenele” şi “conditiile” lui? Bănuiesc că există, dincolo de orizontul de aşteptare şi o limită de aşteptare…
Iulia Dondorici: Sîntem în Berlin. De cîte ori e nevoie, depinde, uneori şi la citeva zile, alteori într-un interval de cîteva săptămîni sau chiar o lună, ţinem legătura. Se poate spune că există un interes pentru literatura română pe piaţa germană, mai crescut decît acum 2-3 ani, să zicem. Totuşi literatura română e un risc pentru editorii germani, de aceea se hotărăsc mai greu la început. Noi încercăm să facem cît mai mult PR pentru autorii noştri, şi editurile văd acest lucru cu ochi buni. Contractele sau întelegerile sînt pe un an, respectiv pe doi ani, şi se prelungesc de comun acord.

un cristian: Vă propuneţi nu doar să aduceţi autori români pe piaţa germană, ci să şi traduceţi autori de limba germană în România. Cam la cine v-aţi orientat dintre autorii germani?
Iulia Dondorici: Partea a doua e deocamdată mai mult în stadiu de intenţie. Personal aş vrea să traduc de pildă o scriitoare cum e Carmen Francesca Banciu, o scriitoare de limba germană din România, care la la ora actuală e foarte bine receptată în Germania. Dar există, de pildă, chiar volume individuale sau colective ale Grupului de Acţiune Banat, de pildă, care ar fi de interes major pentru istoria literaturii române şi care nu sînt accesibile decît în germană (şi astfel sînt ca şi inexistente, de fapt). Sau un roman foarte bun al Katharinei Hacker, “Die Habenichtse”, care a obţinut într-unul din anii trecuţi şi un foarte important premiu literar. De asemenea, autori mai vechi cum ar fi Christa Wolf nu sînt nici ei traduşi. Dacă tot a venit vorba de Christa Wolf, de pildă “Ein Tag im Jahr”, ultima ei carte importantă, ar fi extrem de interesantă şi pentru cititorii români, pentru că are de-a face cu experienţa comunismului în fosta RDG şi cu problemele tranziţiei. E foarte accesibilă şi, repet, ar fi interesant să o avem în româneşte, căci Christa Wolf are o privire şi o evaluare personală, extrem de critică, atît a trecutului (comunist), cît şi a prezentului şi a sistemului capitalist. Şi bineînţeles, lista ar putea continua, ne aştaptă o muncă de traducere extraordinară din germană, care ar trebui măcar începută. Mai ales că există şi programul de finanţare a cărţii germane al Institutului Goethe.

un cristian: Cum se lucrează cu autorul Petru Cimpoeşu?
Iulia Dondorici: E o muncă foarte plăcută şi am fost cu toţii entuziasmaţi că putem colabora. Are şi un umor deosebit.

un cristian: Vă axaţi doar pe autori români contemporani?
Iulia Dondorici: Nu. Ne vom ocupa şi de carte pentru copii şi carte de specialitate. De asemena, două autoare care pe mine mă interesează în mod deosebit sunt Lena Constante şi Jeni Acterian. Dar, sigur, literatura contemporană e foarte vie şi ne interesează în mod deosebit.

un cristian: Dacă tot sîntem în plin campionat european de fotbal, am să amintesc aici o fraza a unui antrenor, al ruşilor, care ar fi spus că-n afara timpului în care doarme, se dedică exclusiv jucătorilor pe care-i are la dispoziţie. Crezi că lucrul în echipă, cu autorul şi pentru autor, înseamnă şi o relaţie personală foarte bună cu acesta sau doar cu cărţile lui? Vă alegeţi autorii şi prin prisma carismei acestuia, nu doar a valorii cărţilor pe care el le scrie?
Iulia Dondorici: Absolut, şi o relaţie personală foarte bună cu autorul. Colaborarea autorului cu agentul este în primul rînd o relaţie bazată pe încredere. De aceea, noi şi luăm legatura cu autorii, în primul rînd, şi apoi cu editurile, care administrează licenţele de traducere. Prima condiţie e să credem în valoarea şi succesul posibil al cărţilor respective pe piaţa germană. Apoi luăm legătura cu autorul şi, dacă simţim că putem colabora, atunci ajungem repede la o înţelegere.

Iulia Dondorici, născută în Tîrgovişte, în 1979. Studii de filologie română, engleză şi germană la Bucureşti şi Berlin. Din 2004, doctorat pe tema „Imagini ale corpului în literatura românească interbelică“ la Universitatea Humboldt din Berlin. Numeroase articole şi recenzii în „Observator cultural“, „Literaturkritik.de“ şi „Aurora. Magazin für Kultur, Wissen und Gesellschaft“.

Nadine Lipp, născută în Timişoara, în 1979. Studii de filologie franceză, germană şi spaniolă la Göttingen, Toulouse şi Berlin. Colaborări la editurile Wallstein şi Matthes & Seitz Berlin. Colaboratoare la Wissenschaftskolleg zu Berlin şi la Colegiul Noua Europă, Bucureşti. Traduceri din franceză şi română.

iunie 24, 2008

sursa: http://miculftiriadi.wordpress.com/2008/06/24/interviu-cu-iulia-dondorici-agent-literar-al-lui-petru-cimpoesu-in-spatiul-german/

“Lipp & Dondorici”: Prima agenţie literară care promovează autori români în spaţiul de limbă germană

Mulţi cititori deplâng numărul scăzut al autorilor români traduşi în limba germană. Două tinere entuziaste au decis să schimbe această situaţie…

România anului 2005: Alexandru Robe are 38 de ani, un apartament şi o prietenă pentru care este invidiat. Ziua predă literatura română la universitatea din Bucureşti, iar noaptea studiază istoria catastrofelor aviatice. Până când, într-o zi, află că cineva încearcă să-i fure amintirile, inclusiv pe cele din comunism, pentru a le vinde… Povestea eroului imaginat de Ion Manolescu i-a încântat pe cititorii din ţară. Romanul “Derapaj” a devenit bestsellerul românesc al anilor 2006 şi 2007 şi a fost comparat de mulţi critici cu cărţile lui Umberto Eco.

Ion Manolescu Cu siguranţă, romanul i-ar interesa şi pe cititorii din spaţiul de limbă germană. De promovarea lui se ocupă două tinere pasionate de cărţi, care au înfiinţat în toamna anului trecut prima agenţie literară din Germania specializată în domeniul literaturii române: Iulia Dondorici şi Nadine Lipp.

Printre autorii reprezentaţi de această agenţie se numără, alături de Ion Manolescu, şi Petru Cimpoeşu, Ana Maria Sandu, Lucian Dan Teodorovici şi Dora Pavel. La Târgul de Carte din Leipzig, Nadine Lipp şi Iulia Dondorici au organizat şi moderat lecturi publice ale scriitorului Ion Manolescu, prezentând fragmente de traduceri proprii din romanul “Derapaj”.

Cum au ajuns cele două prietene, amândouă născute în 1979 în România, să înfiinţeze propria agenţie literară? Iată ce a răspuns Iulia Dondorici pentru Deutsche Welle:

„Din entuziasm pentru literatura română! Având în vedere că pe piaţa germană sunt foarte puţini autori români traduşi, literatura noastră este încă slab reprezentată, încercăm să umplem această lipsă.”

Iulia Dondorici: “Încercăm să le uşurăm autorilor contactul cu publicul german”

Activitatea unui agent literar cuprinde aspecte foarte diverse, a explicat Iulia Dondorici:

“Noi căutăm edituri germane şi încercăm să-i promovăm pe aceşti autori români, de pildă, să le uşurăm contactul cu publicul german şi să organizăm lecturi. Facem traduceri de probă din romanele lor şi le prezentăm editorilor germani. După părerea mea, autorii cu care colaborăm sunt pe de-o parte reprezentativi pentru literatura română contemporană, şi pe de altă parte, interesanţi pentru piaţa germană. Deşi scrierile lor au un specific românesc, acesta nu este foarte pronunţat, problematica fiind mai degrabă reprezentativă pentru Europa de Est în general.”

Iulia Dondorici este o adevărată expertă în domeniul filologiei. A studiat româna, engleza şi germana la Bucureşti şi Berlin, a realizat numeroase traduceri din germană şi română, publicând, de asemenea, articole de specialitate şi recenzii în reviste din spaţii culturale diferite, precum Aurora. Magazin für Kultur, Wissen und Gesellschaft, Literaturkritik sau Observator cultural.

Din 2004, îşi scrie teza de doctorat la prestigioasa Universitate Humboldt din Berlin pe tema “Imagini ale corpului în literatura română interbelică”.

Nadine Lipp: “În literatura română am găsit ceva ce lipseşte în Germania: un umor specific”

Şi Nadine Lipp are o impresionantă experienţă academică internaţională: a studiat filologia franceză, germană şi spaniolă la Göttingen, Toulouse şi Berlin, iar în prezent este colaboratoare la Wissenschaftskolleg zu Berlin şi Colegiul Noua Europă din Bucureşti. De asemenea, a colaborat deja la editurile germane Wallstein şi Matthes & Seitz Berlin.

Cum s-a născut pasiunea ei pentru literatura română şi ce apreciază cel mai mult la autorii pe care îi reprezintă agenţia „Lipp & Dondorici”?

“Sunt originară din Timişoara şi locuiesc în Germania din 1991. Mă simt foarte bine aici, dar ceea ce am găsit – sau regăsit – în literatura română este umorul specific românesc, ce lipseşte în Republica Federală. Pe de altă parte, cred că şi acest aspect poate fi o dificultate pentru noi, având în vedere că este vorba de o diferenţă culturală, datorită căreia ar putea fi mai dificil să găsim edituri germane pentru autorii pe care îi reprezentăm.

Unul dintre autorii mei preferaţi este Lucian Dan Teodorovici, deoarece cărţile lui sunt pline de umor, dar în spatele acestui umor savuros se află nişte realităţi crude…”

Autor: Alexandra Sora ; Editor: Vlad Drăghicescu

website si posibilitate de contact: http://www.rumaenische-literatur.de/index.php?option=com_content&view=article&id=60&Itemid=2&lang=ro

 

Primii paşi în profesia de agent literar

Ştiaţi că la Cluj a apărut prima revistă de literatură comparată din lume? În 1879 Hugo Meltzl şi Brassai Sámuel editau aici Acta Comparationis Litterarum Universarum pentru a compara teme, simboluri şi motive similare, prezente în diferite literaturi. De-a lungul timpului, au predat în colectivul de literatură universală şi comparată al Literelor clujene profesori prestigioşi, ca Liviu Rusu, Liviu Petrescu, Ion Pulbere, Teodor Boşca, Ion Vartic, Cornel Căpuşan, Ştefan Bitan, prestigiul ştiinţific al disciplinei fiind ilustrat şi de faptul că mulţi scriitori şi universitari cunoscuţi (Nicolae Balotă, Matei Călinescu etc.) şi-au susţinut doctoratul în literatură comparată la Cluj. Tot la Cluj a trăit şi comparatistul Adrian Marino.

Creată în 2002, prima de acest fel din ţară, specializarea de ”Literatură universală şi comparată” oferă o serie de cursuri care, îmbinând mai multe metode (comparatism, tematism, arhetipologie, mitocriticã, psihocriticã, psihoistorie etc.) şi reunind multidisciplinar mai multe domenii (literatură universală, istoria religiilor, mitologie, filosofie, teorie literară, istoria artelor, istoria ideilor şi a mentalităţilor, studii culturale), panorameazã principalele epoci şi curente literare (Antichitate, Ev Mediu, Renaştere, Baroc, Iluminism, Romantism, Realism, Modernism, Postmodernism), cele mai importante genuri şi specii literare (epopeea, romanul, teatrul, poezia) şi, cu titlu exemplificator, câteva mari mituri, teme şi simboluri (eroul, demonicul, fausticul, eschatologia, femeia, dublul, iubirea etc.).

(…) Pe baza competenţelor şi a abilităţilor dobândite, absolvenţii noştri pot practica mai multe meserii: Agent literar; Agent reclamă publicitară; Asistent de cercetare în filologie; Asistent de cercetare în antropologie; Ataşat diplomatic – cultural; Bibliotecar cu studii superioare; Cercetător în filologie; Comentator publicist; Consilier guvernamental; Consilier instituţii publice; Consilier învăţământ; Consilier teritorial şef inspectoratul pentru cultura; Consultant artistic; Corector (studii superioare); Corespondent presă; Corespondent radio; Corespondent special; Critic de artă; Critic literar; Documentarist; Editorialist; Expert învăţământ; Filolog; Funcţionar documentare; Funcţionar informaţii; Interpret; Lector carte; Lector presă; Lector scenarii; Muzeograf; Profesor în învăţământul primar, gimnazial, preuniversitar şi universitar; Redactor carte/presă; Referent difuzare carte; Referent literar; Referent de specialitate în învăţământ; Scriitor; Secretar literar; Secretar general agenţie presă, edituri; Secretar redacţie (studii superioare); Şef birou redacţie; Tehnoredactor (studii superioare); Traducător (studii superioare).

Catedra de Literatură Universală şi Comparată – Facultatea de Litere, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj

BAZA LEGALĂ

Clasificarea ocupaţiei de agent literar în COR 2011:

Grupa majora 3 – Tehnicieni, maistri si asimilati

Subgrupa majora 34 – Alte ocupatii asimilate tehnicienilor

Grupa minora 342 – Agenti comerciali si mijlocitori de afaceri

Grupa de baza 3429 – Agenti comerciali si de afaceri, neclasificati in grupele de baza anterioare

12 OCUPATII

Aceasta grupa cuprinde agentii comerciali care nu au fost clasificati in grupa minora 342. Se clasifica aici agentii care se ocupa cu: furnizarea de servicii catre intreprinderi, de exemplu spatii publicitare in mass-media, mijloace de transport sau alte amplasamente; informatii privind acordarea de credite si alte informatii comerciale; realizarea contractelor pentru reprezentatii artistice, spectacole, manifestari sportive, publicarea cartilor, inregistrarea discurilor muzicale si vanzarea lor; operatorii de interviu se ocupa cu culegerea de date in vederea prelucrarii in cadrul cercetarilor de piata si de opinie publica; reprezentare in baza unui contract de mandat a intereselor navelor romanesti si straine in fata autoritatilor portuare si agentilor economici. (modificata descrierea prin Ordinele 902/2005 MMSSF si 1211/2005 INS)

342902 – Agent literar

(Subgrupa majora 34, Grupa minora 342, Grupa de baza 3429)

Nivelul de instruire: 3 (studii medii sau postliceale)

http://www.rubinian.com/cor_5_ocupatia.php?subsect=34&diviz=342&id=3429

DETALIERE:

Pozitionarea Ocupatiei de Agent literar in COR (potrivit ISCO-88-COM si ISCO-88):
3 – Tehnicieni, maistri si asimilati (grupa majora)
34 – Alte ocupatii asimilate tehnicienilor (subgrupa majora)
342 – Agenti comerciali si mijlocitori de afaceri (grupa minora)
342902 – Codul ocupatiei de Agent literar

Agent literar Nivelul de studii (scoala absolvita) cerut pentru ocupatia de Agent literar este 3.

Agent literar Descrierea Grupei Majore din care face parte ocupatia de Agent literar. Tehnicienii si asimilatii acestora sunt absolventi ai invatamantului liceal, postliceal si de maistri, in subordinea cadrelor de conducere sau specialistilor cu profesiuni intelectuale si stiintifice, indeplinesc sarcini cu caracter tehnic si inrudite cu cercetarea, din domeniile stiintelor fizice (inclusiv ingineria si tehnologia), stiintelor vietii (inclusiv profesiunile medicale), precum si stiintelor sociale si umaniste. Sarcinile acestora constau in instruirea copiilor din invatamantul primar, prescolar si invatamantul special, prestarea de servicii tehnice legate de comert, finante, administratie si activitati sociale, exercitarea de activitati artistice, sportive si de divertisment; indeplinesc unele functii cu caracter religios.
Agent literar Descrierea SubGrupei Majore din care face parte ocupatia de Agent literar. Personalul cuprins in aceasta Subgrupa Majora realizeaza activitati specializate in domeniile: intermedierilor imobiliare, financiar, comercial, administrarii intreprinderilor, tinerii registrelor contabile, juridic, statistic, administratie publica, vama, turism, fiscal, plasarea fortei de munca, eliberarea de autorizatii, polite, asistenta sociala, spectacole, sport si religie.
Agent literar Descrierea Grupei de Baza (minore) din care face parte ocupatia de Agent literar. Agentii comerciali si mijlocitorii de afaceri pun in legatura cumparatorii cu vanzatorii, cumpara si vand marfuri, in general, in vrac; indeplinesc formalitatile de declarare vamala; se asigura ca formalitatile de asigurare si licentele de import sau export au fost indeplinite corespunzator; informeaza solicitantii de locuri de munca asupra ofertelor inregistrate la birourile de plasare a fortei de munca; prospecteaza piata muncii pentru identificarea posturilor vacante sau recruteaza muncitori pentru lucrari particulare; furnizeaza diverse alte servicii intreprinderilor.

Portret Lluís-Anton Baulenas

Lluís-Anton Baulenas s-a născut în 1958 în cartierul Sant Andreu din Barcelona, a cărui viaţă tradiţională, potenţată de bogata imigraţie din alte regiuni ale Spaniei, se reflectă în scrierile sale, considerate o adevărată cronică a Barcelonei. A debutat ca dramaturg, dar a optat ulterior pentru naraţiune, devenind unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori catalani contemporani, cu atât mai mult cu cât opera sa s-a bucurat de numeroase traduceri. Printre romanele sale se numără: Rampoines 451 ( Bun-de-nimic 451 , Columna, 1990); Noms a la sorra ( Nume în nisip , Columna, 1995, propus pentru premiul Sant Jordi, 1994); Alfons XIV (Columna, 1997, propus pentru premiul Sant Jordi, 1996); El fil de plata ( Firul de argint , Columna, 1998, premiul Carlemany, 1998 şi premiul Criticii Serra d’Or, 1999; apărut în traducerea românească a Mariei-Sabina Draga Alexandru la Editura Meronia în 2009); La felicitat ( Fericirea ,Edicions 62, 2001, premiul Prudenci Bertrana, 2000); Amor d’idiota ( Dragoste de nebun ,Edicions 62, 2003); Per un sac d’ossos ( Pentru un sac de oase , Planeta, 2005, premiul Ramon Llull, 2004; apărut în traducerea românească a Oanei Balaş la Meteor Press în 2010); Àrea de servei ( Popas pe marginea drumului , Destino, 2007); El nas de Mussolini (Proa, 2009; apărut în traducerea românească a Oanei Balaş la Meteor Press în 2010).

- Lluís-Anton Baulenas, vă aflaţi în România pentru prima dată, dar publicul român interesat de literatura catalană vă cunoaşte bine prin intermediul traducerilor romanelor dvs. Firul de argint, Nasul lui Mussolini şi Pentru un sac de oase. Ce impresie v-a făcut Bookfest 2011 şi România în general?

- Impresiile mele generale despre România sunt cum nu se poate mai bune şi sper să revin cât voi putea de curând. În ceea ce priveşte Bookfest, mi s-a părut un târg foarte interesant, foarte bine organizat şi care, fără îndoială, va avea din ce în ce mai multă vizibilitate internaţională în anii ce urmează.

- Scrieţi mult despre dictatura lui Franco şi efectele sale dezastruoase asupra Catalunyei. Acest lucru este foarte interesant pentru publicul român, care ştie că dictatura lui Franco a semănat foarte mult cu dictatura lui Ceauşescu, chiar dacă se situa la extrema politică opusă. Dictaturile seamănă între ele. Ne puteţi spune câteva cuvinte despre romanele Nasul lui Mussolini şi Pentru un sac de oase, care tocmai au apărut la Meteor Press în traducerea Oanei Balaş?

- Sunt exemple de romane în care contextul istoric este aproape la fel de important ca cel pur literar. Nu-mi place când se spune că scriu romane istorice. Eu fac literatură, ficţiune, dar fără să mă eschivez de la angajamentul de a scoate la lumină teme sociale şi istorice care îi pot interesa pe mulţi cititori.

- Ce credeţi despre traduceri ca idee în sine? Ştiu că vorbiţi franceza, din care aţi şi tradus, şi deci puteţi citi traducerile cărţilor dvs. în franceză. Cum vi se par cărţile dvs. traduse în alte limbi?

- Eu nu sunt traducător, dar uneori traduc literatură, aşa că ştiu câte ceva despre ce înseamnă traducerea. Este foarte important să recreezi atmosfera cărţii. Citesc versiunile pe care le pot cât de cât înţelege mai mult ca să văd cum e redată atmosfera, dar dau multă libertate traducătorilor. Traducerea e ceva ce trebuie făcut cu plăcere şi cu libertate, şi, mai ales, controlând foarte bine limba ţintă. Îmi place să lucrez cu traducătorii, mai ales atunci când nu înţeleg limba în care sunt tradus. A apărut recent versiunea olandeză a romanului Fericirea (La felicitat) şi am vorbit mult cu traducătorul despre diversele probleme pe care le-a întâmpinat. Îmi place mult procesul de lucru asupra traducerii, ca şi ideea de traducere. Când scrii un roman, acest lucru nu e prevăzut, e o surpriză, şi mă interesează mult să văd cum funcţionează. Mai e ceva la care nu mă aşteptam, o altă surpriză frumoasă: faptul că traducerile reprezintă comentarii şi critici venite din alte ţări, de la alţi oameni, şi asta e foarte interesant, îmi dă mai multă perspectivă asupra a ceea ce fac, asupra opiniilor criticilor. Ţara mea e mică, criticii sunt foarte puţini şi cred că au mai multă influenţă decât ar trebui să aibă într-o ţară normală şi sfârşim prin a fi oarecum dependenţi de unii şi de alţii. Aşa că traducerile aduc o deschidere binevenită şi deodată nu-ţi mai citesc cartea doar vreo doi-trei oameni avizaţi, ci douăzeci sau treizeci, toţi buni, şi eu sunt foarte mulţumit de acest lucru pentru că ştiu că sunt oameni care vin fără nici un fel de apriorism: primesc un roman din străinătate, îl citesc şi spun ceea ce gândesc, şi asta-i foarte bine pentru că te ajută să ai mai multă perspectivă.

- Ţineţi cont de opinia publicului sau a criticilor când scrieţi? Vă interesează publicul? Şi care este publicul dvs.?

- Ei bine, eu fac întotdeauna ceea ce vreau, şi de aceea întotdeauna am aceleaşi probleme cu anumiţi critici, pentru că ei îmi tot spun aceleaşi lucruri, iar eu scriu în continuare la fel, adică ceea ce vreau. În sensul acesta nu las pe nimeni să mă influenţeze şi de aceea îmi fac bine opiniile altora. Pe de altă parte am un stil foarte bine definit şi, cu timpul, s-a creat un public interesat de stilul meu, şi depinde de roman dacă acest grup e mai mare sau mai mic, dar vreau să existe un minim. Îmi place să-mi împărtăşesc ideile şi temele cu cititorii mei. Este unicul contact pe care îl am cu lumea, pentru că nu fac emisiuni la radio sau la televiziune, nu scriu articole. Lumea nu mă cunoaşte. Aşa că profit de ocaziile pe care le am ca să stau în contact cu un public interesat. Asta însă nu înseamnă că scriu într-un mod determinat. Schimb foarte mult registrul de la un roman la altul, lucru care îi supără uneori pe editori, eu însumi sunt destul de imprevizibil, adesea scriu romane cu tentă istorică mai pronunţată, alteori foarte contemporane, cum e cel publicat cu ocazia târgului de carte tradiţional de la Barcelona de Sfântul Gheorghe 2007, Popas pe marginea drumului, după care s-a făcut şi un film în regia Venturei Pons, intitulat În derivă (2010).

- Aveţi un simţ foarte bun al felului în care funcţionează limba, aşa cum o arată şi studiile dvs. de filologie catalană. Mie îmi place foarte mult în Firul de argint (apărut în limba română la Editura Meronia în 2009) jocul de perspective dintre personaje, aceste monologuri paralele, şi faptul că acelaşi eveniment se vede în mod diferit din punctul de vedere al unor personaje diferite. Mesajul cel mai important e că perspectiva individuală este unica perspectivă pe care o putem avea asupra istoriei. M-am întrebat adesea dacă această poveste a celor trei personaje care s-au născut în aceeaşi zi, cu fata îndrăgostită de amândoi băieţii în acelaşi timp, n-ar trebui interpretată alegoric, dacă nu are cumva legătură cu ceea ce se întâmpla în Catalunya în acel moment, sau dacă e pur şi simplu vorba de distrugerea vieţii individuale în vreme de război?

- Mi-a fost destul de greu să pornesc acest roman, însă odată pornit, a mers foarte repede. La început nu-mi era clar punctul de vedere, aşa că am tot făcut încercări, începeam şi nu-mi ieşea, pentru că toate cele trei personaje erau foarte puternice, cereau rolul principal, şi în final am decis că singura soluţie era ca toţi trei să fie protagonişti.

- Da, e foarte interesant; acest roman nu spune “aşa stau lucrurile”, ci îl obligă pe cititor să ia mereu decizii. Când l-am citit prima oară abia aşteptam să aflu deznodământul, şi romanul se termină fără ca scriitorul să ştie ce se întâmplă, dacă femeia pe care o vede Gregori în parc e sau nu Maria, şi cititorul e lăsat cu un sentiment de neîmplinire…

- Da, mulţi cititori îmi spun că ar fi vrut o carte cu un final mai închis. Dar asta e situaţia. Şi partea a doua, narată de Gregori, oferă o opţiune care mie mi-a plăcut foarte mult, care îl plasează în postura de a explica istoria.

- De ce? Pentru că face parte din clasa care a câştigat războiul?

- Nu. Pentru că, deşi el pare cel mai slab, e de fapt cel mai puternic.

- Cum scrieţi? Vă vine o idee şi îi urmăriţi evoluţia, sau aveţi un plan bine determinat de la început?

- Oh… Depinde. Trebuie făcut un plan, desigur, dar planul te ajută să-i dai drumul, după care romanul îşi ia avânt singur şi planul iniţial nu-ţi mai foloseşte la nimic, pentru că apar lucruri noi, iar cele vechi nu mai sunt de ajutor. Eu am o idee, din care poate ieşi o poveste, dar ideea care contează nu e întotdeauna cea iniţială, ci cea finală, şi atunci povestea trebuie să pornească în căutarea ideii. Deci ideea romanului trebuie să fie ideea care creează povestea. Depinde mult de situaţie; uneori e vorba de personaje sau de scene, alteori ideile sunt foarte generale, şi totuşi foarte concrete, de exemplu. Descoperi foarte mult în timpul documentării. Documentarea îmi dă viaţă romanului. Contextul îmi dă foarte mult.

- Asta e foarte interesant, pentru că sigur că se vede importanţa contextului şi a fidelităţii istorice, dar pe de altă parte cred că sunteţi genul de scriitor care foloseşte fundalul istoric mai mult ca punct de plecare, după care totul se transformă în perspectivă individuală.

- Când vorbeam de documentare, mă refeream la un context mai amplu – nu numai documentarea istorică, pentru că mie îmi place să folosesc sursa istorică pentru a-mi exprima punctul de vedere şi pentru a-mi situa personajele. Documentarea este foarte importantă în reconstruirea vieţii cotidiene. Eu fac, desigur, o aproximare a acelei vieţi, dar e o aproximare aproape la centimetru, focalizez foarte de aproape şi asta dă viaţă personajelor. Fac un tip de documentare care coboară la un nivel foarte concret. Ca să fac să funcţioneze personajele mă interesez foarte mult de viaţa lor, vreau să ştiu cum trăia lumea în acea vreme, vreau ca personajele să aibă libertatea să trăiască.

- Criticul Santiago Sans spune în prefaţa la piesa dvs. de teatru Nu există insule magice (No hi ha illes meravilloses) că se poate vorbi de personajele dvs. ca de o categorie aparte, bauleniţi, oameni cu multă viaţă şi multă libertate pe scenă. Sans spune că “unicitatea bauleniţilor e unicitatea vieţii înseşi”. Folosiţi mult tehnici teatrale în roman, mai ales în construirea personajelor?

- Da, se poate ca felul în care lucrez la construirea personajelor să fie influenţat de teatru. Personajele de teatru joacă, arată lucruri, dar nu pot gândi, şi atunci comunică prin acţiune şi prin context.

- E ca un joc de perspective, nu-i aşa? Şi acum de ce nu mai scrieţi piese de teatru? Romanul vă dă mai multă libertate?

- Da, îmi dă mai multă libertate, mai multă linişte şi mai multă recunoaştere, mă ajută să reflectez şi să încerc să scriu mai bine. Nu sunt închis contactului cu lumea teatrului, sunt oameni cu care comunic, există şi oameni care îmi cer texte, dar eu sunt acum foarte conectat cu lumea romanului, o lume foarte competitivă, căreia mă dedic.

- Spuneţi că scrieţi cam un roman la doi ani. Trebuie să fie foarte dificil. Cum ştiţi că veţi avea întotdeauna inspiraţie într-un interval de timp determinat?

- Nu-i chiar aşa. Romanul pe care îl scriu în momentul de faţă o să-mi ia cel puţin trei sau patru ani. În orice caz, ultimele romane le-am terminat cam în doi ani. Inspiraţia se poate şi ea controla, vine într-o mulţime de momente în timpul procesului de creaţie, se poate întâmpla ca un fragment de informaţie să-ţi dea o idee. E un proces continuu, şi eu îmi petrec tot timpul lucrând, aşa că doi ani durează destul de mult. Mi se întâmplă să nu lucrez uneori, ci să caut, să fac muncă de teren. Uneori sunt doi ani, alteori doi ani şi jumătate, vreau să spun că nu mă preocupă prea mult chestiunea celor doi ani. Nu am nici un contract în afara contractului cu mine însumi. Experienţa te învaţă şi ea să intuieşti dacă va fi un roman lung sau unul scurt şi dacă va cere multă sau puţină documentare, deci îţi dai seama dacă romanul va lua mai mult sau mai puţin timp. De aceea nu-mi fac griji, pentru că mie nu-mi e frică în faţa foii albe de hârtie, pentru că am tot timpul şi ştiu că trebuie să am răbdare, şi ştiu că dacă nu-mi iese ceva acum, o să-mi iasă săptămâna viitoare, sau peste trei luni, şi uneori mi-e foarte greu, dar am întotdeauna certitudinea că o voi face. Cu Popas pe marginea drumului m-am chinuit foarte mult, nu mi-a ieşit de prima dată. E vorba de o fată care trăieşte într-o rulotă într-un loc de popas pe marginea autostrăzii şi lucrează ca paznic nocturn într-o clinică de înfrumuseţare. Deci ea trăieşte între lumea clinicii şi lumea acelui popas de lângă autostradă, la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI. Şi mi-a fost foarte greu să articulez acest roman, dar aveam deja ideea. Până acum nu mi s-a întâmplat niciodată să las baltă o idee. Poate fi extrem de dificil, dar eu mă aştept la asta şi ştiu că, oricât mi-ar fi de greu, până la urmă în doi ani tot îi dau de capăt, pentru că nu mai am alt serviciu, deci îmi petrec tot timpul scriind. Doi ani ai mei sunt echivalenţi cu patru sau cinci ai unui scriitor care trebuie să lucreze ca să-şi câştige existenţa. De aceea am renunţat să mai lucrez ca profesor.

- Există vreo legătură între un roman şi următorul? Percepeţi o evoluţie în opera dvs.? Un roman creşte din cel anterior, sau nu?

- Legătura e că, aşa cum spuneam mai devreme, mie mi se pare că întotdeauna scriu acelaşi roman, chiar dacă romanele sunt uneori foarte diferite. Eu spun întotdeauna poveşti despre supravieţuitori, despre oameni foarte individualizaţi care uneori luptă împotriva societăţii, pentru care contează foarte mult chestiunea solidarităţii, a prieteniei şi a iubirii. O altă chestiune e caracterizarea personajelor. Îmi place foarte mult să lucrez la personajele secundare. Sunt chestiuni de stil unde există o continuitate evidentă, pe care n-o pot evita, pentru că acesta e felul meu de a scrie. Un alt lucru foarte important este imaginaţia. Pentru mine e foarte important să spun poveşti pe care lumea le citeşte cu plăcere. E vorba în romanele mele de oameni singuri, care caută prietenie, iubire şi solidaritate. Asta funcţionează. Întotdeauna am grijă ca trama să fie interesantă, chiar dacă, de exemplu, în Popas pe marginea drumului e vorba de o tramă cu evoluţie lentă. Vreau să spun că există o evoluţie de la un roman la altul, eu avansez împreună cu cititorii mei şi ce învăţ aplic în romanul următor. Întotdeauna lucrez mult la chestiunile tehnice, căci ceea ce vreau să fac întotdeauna e o literatură accesibilă, dar în acelaşi timp demnă, adică romane cu ambiţii literare. În acelaşi timp lucrez mult la limbă, ca romanele să se citească cu uşurinţă şi acest lucru e complicat în catalană, cu problemele pe care le-am tot avut.

- Catalana e o limbă cu mult potenţial literar, cu multă complexitate, cu o mare capacitate de a exprima nuanţe.

- Problema mai dificilă e cea a nivelelor de limbaj. Avem o limbă literară foarte dezvoltată, lucru extraordinar, dacă ţinem seama de condiţiile istorice. La alte popoare fără stat nu găseşti o literatură atât de dezvoltată, şi de aceea nivelul limbajului literar e foarte ridicat. În schimb ne lipsesc alte nivele ale limbajului colocviale şi argotice. De aceea, ca autor care vrea să scrie romane accesibile şi în acelaşi timp de calitate literară, trebuie să lucrezi de două sau de trei ori mai mult decât un autor spaniol sau francez, pentru că, pentru a exprima acelaşi lucru, dacă nu ai soluţia pe care ţi-o dă limba standard, pentru că fie că e mai elevată, fie că e mai colocvială, atunci trebuie s-o inventezi, trebuie să cauţi să vezi cum poţi exprima acel lucru. Trebuie făcut acest efort pentru a avea o limbă populară cu un bun nivel literar şi care în acelaşi timp să fie normativ corectă, pentru că eu cred că e responsabilitatea mea să scriu într-o limbă normativ corectă şi literară.

- Aţi scris o carte de filologie catalană care se numeşte Catalana nu va muri (El catala no morirà). E vorba acolo de chestiuni de limbă şi de cultură. Ceea ce mi se pare mie fantastic în cultura catalană este faptul că această ţară a rezistat de-a lungul istoriei prin cultură şi şi-a păstrat limba, ceea ce alte culturi fără stat, cum spuneţi dvs., n-au reuşit să facă.

- Da, noi avem o literatură mult mai vizibilă. Participarea Catalunyei ca ţară invitată la Târgul de carte de la Frankfurt din 2007 a fost un succes enorm, plecând de la faptul că tot ce voiam era să ne demonstrăm existenţa, nimic mai mult. Târgul de la Frankfurt e un târg comercial foarte important, dar s-au făcut o mulţime de lucruri şi înainte şi după acest târg. S-ar face încă şi mai multe dacă administraţia spaniolă ar fi mai sensibilă la diversitatea culturală şi lingvistică a ţării.

Autor: Maria-Sabina Draga Alexandru 

link complementar: http://www.escriptors.cat/autors/baulenasla/pagina.php?id_sec=700

Concursul Naţional de Literatură “Moştenirea Văcăreştilor”

La 11 şi 12 noiembrie 2011, la Târgovişte, va avea loc ediţia a XLIII-a a Concursului Naţional de Literatură “Moştenirea Văcăreştilor”, un eveniment organizat de Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa, Societatea Scriitorilor Târgovişteni, Biblioteca Judeţeană “I. H. Rădulescu”, Complexul Naţional Muzeal “Curtea Domnească”, Teatrul Municipal Târgovişte, Universitatea “Valahia”. Concursul se adresează creatorilor din toată ţara, care nu au împlinit 40 de ani, nu sunt încă membri ai uniunilor de creaţie şi nu au volume de autor.

Concursul are patru secţiuni de creaţie – poezie, proză scurtă, eseu şi teatru scurt – şi doreşte să descopere, să sprijine şi să promoveze o literatură de certă valoare umanist-estetică, deschisă tuturor abordărilor, căutărilor şi inovaţiilor din interiorul oricăror experienţe ale canonului specific românesc ori universal. Concurenţii se vor prezenta la concurs cu un grupaj de 10 titluri pentru secţiunea de poezie, 3 proze însumând maxim 8 pagini la secţiunea proză scurtă, 1-2 piese de teatru scurt (inclusiv piese pentru copii), pentru secţiunea teatru scurt, care vor aborda teme la alegere, şi 2 lucrări de circa 4-5 pagini la secţiunea eseu, cu tema “Şcoala prozatorilor târgovişteni. Mircea Horia Simionescu – cel mai original prozator român postbelic.”

Lucrările vor fi editate în word, cu caracter Times New Roman, corp 12, la un rând şi jumătate. Acestea vor avea un motto, ce se va regăsi într-un plic închis, conţinând un CV detaliat (numele concurentului, data naşterii, activitatea literară, adresa şi, obligatoriu, numărul de telefon), şi vor fi trimise prin poştă (imprimate pe hârtie şi pe un CD), până la data de 31 octombrie 2011, pe adresa: Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa, str. A. I. Cuza nr.15, cod poştal 130007, Târgovişte. În cazul în care, lucrările vor fi trimise prin poşta electronică ( e-mail – office@cjcd.ro), acestea vor fi însoţite de un motto, precum şi de datele personale solicitate mai sus, organizatorii asigurând confidenţialitatea acestora până ce juriul va delibera şi va stabili premianţii ediţiei.

Concurenţii care au obţinut un premiu la una dintre secţiuni, în ediţiile anterioare, se vor putea înscrie în concurs doar la o altă secţiune. Concurenţii care nu vor trimite toate datele de identificare vor fi eliminaţi din concurs. Nu vor participa la concurs lucrările care vor fi trimise după 31 octombrie 2011, data poştei.

Premianţii vor fi invitaţi de către organizatori în zilele 11şi 12 noiembrie 2011, la Târgovişte, la manifestările organizate în cadrul Concursului Naţional de Literatură “Moştenirea Văcăreştilor”, ediţia a XLIII-a 2011. Premiile, în număr de 18, în valoare de circa 7.000 lei, vor fi acordate concurenţilor numai în prezenţa acestora. Lucrările premiate vor fi publicate într-un volum editat de Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa, în colaborare cu editura “Bibliotheca”.

Autor: Ziarul de Duminica 

 

Cel mai iubit şi cunoscut scriitor german de literatură pentru copii vine în România

Textele lui Paul Maar, considerate din cauza numeroaselor jocuri de cuvinte aproape intraductibile, au fost tălmăcite cu măiestrie de consacratul traducător Alexandru Şahighian, cel care a tradus în limba română şi o parte din opera Hertei Müller.

Paul Maar, unul din cei mai cunoscuţi autori germani de literatură pentru copii, va realiza în perioada 3 – 8 octombrie 2011 un turneu literar prin România. El va fi oaspetele Centrelor Culturale Germane din Timişoara, Sibiu şi Cluj.

Turneul este prilejuit de traducerea cărţii Eine Woche voller Samstage în limba română, ce va apărea la editura Humanitas la sfârşitul lunii septembrie sub titlul O săptămână plină de sâmbete.

Paul Maar s-a născut la Schweinfurt, a studiat pictura şi istoria artei. Astăzi trăieşte ca scriitor şi ilustrator liber profesionist la Bamberg. Este unul dintre cei mai importanţi autori germani de literatură pentru copii şi tineret. A fost distins cu numeroase premii importante, printre altele cu Premiul Fraţii Grimm şi cu Marele Premiu pentru literatură de copii şi tineret al Academiei Germane.

Autor: Gerhald Ernst 

link: http://www.sams-wunschbuch.de/paul-maar/autor/

Acorduri literare între Berlin, Sibiu şi Stockholm

Autori români în Germania

Ieri [7 septembrie] s-a deschis cea de-a 11-a ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură Berlin (FILB), cu o conferinţă despre influenţa literaturii în viaţa politică actuală şi în special în lumea arabă, susţinută de scriitorul francez de origine marocană Tahar Ben Jelloun şi urmată de o lectură din romanul “Dezgheţul” al scriitorului Iliya Trojanov.

Festivalul se desfăşoară între 7 şi 17 septembrie la “Haus der Berliner Festspiele” şi are ca focus în acest an “Asia-Pacific”. Timp de 10 zile, 140 de autori din 53 de ţări iau parte la peste 196 de lecturi, mese rotunde, prezentări de film. Festivalul este susţinut de Fundaţia pentru artă şi politică Peter Weiss, de Berliner Festspiele şi este finanţat de Hauptstadtkulturfonds şi de Ministerul al Afacerilor Externe german.

ICR Berlin susţine participarea românească: scriitorii Constantin Abăluţă, Maria Manolescu şi graficianul Alexandru Ciubotariu.

În 10 septembrie, Alexandru Ciubotariu va face o prezentare a benzii desenate româneşti şi va vorbi despre nuvela grafică, împreună cu alţi cunoscuţi autori ai genului, precum Tomasz Lesniak, Lorenzo Mattotti, Angel de la Calle şi Blexbolex. Secţiunea dedicată exclusiv nuvelei grafice din acest an este organizată de institutele culturale şi secţiile culturale ale ambasadelor europene din Berlin, reunite în cluster-ul EUNIC.

Alexandru Ciubotariu, care s-a născut în 1979 la Călăraşi şi a crescut la Constanţa, a absolvit Academia de Arte “George Enescu” din Iaşi, cu o lucrare despre istoria benzii desenate. Artistul a publicat numeroase desene, caricaturi în mai mult de 70 de ziare şi reviste europene, printre care şi în “Business Magazine”, a creat mai multe serii de timbre pentru “Romfilatelia” şi a ilustrat numeroase cărţi. Este fondator al “Muzeului Benzii Desenate” din Bucureşti, unde şi lucrează în calitate de curator. În anul 2010 a publicat, împreună cu Dodo Niţă, “Istoria benzii desenate româneşti”.

Scriitorul Constantin Abăluţă participă, alături de Tomasz Rozycki şi Adam Mickiewicz din Polonia şi de C.K. Stead din Noua Zeelandă, la o „noapte a poeziei” în cadrul secţiunii „Literaturile lumii”, care se desfăşoară în 12 septembrie. În versuri care trimit la formula haiku-ului japonez sau în ample formule epice, Constantin Abăluţă se autodefineşte ca un „poet al banalului”.

Arhitect ca formaţie, Constantin Abăluţă se numără printre cei mai importanţi scriitori români contemporani. Pentru opera sa a primit diferite premii literare, printre care “Premiul Uniunii Scriitorilor din România” (de trei ori) şi “Prix de Poètes Francophone” din partea “Uniunii Artiştilor şi Scriitorilor Francezi” (S.P.A.F). Este vicepreşedintele secţiei române a “PEN”. Autorul trăieşte şi lucrează la Bucureşti.

Poeziile care vor fi prezentate publicului german sunt traduse de Anke Pfeiffer.

În ultima zi a festivalului, pe 17 septembrie, tânăra scriitoare Maria Manolescu este invitată alături de alţi tineri dramaturgi, Martin Algus (Estonia), Davide Carnevali (Italia), Lucy Kirkwood (Marea Britanie), Roman Sikora (Cehia) şi Esteve Soler (Spania), în cadrul secţiunii „Noua dramaturgie din Europa”. Cu acest prilej îşi va prezenta piesa „Ca pe tine însuţi” şi va vorbi despre teatrul românesc contemporan. Născută în 1980 la Braşov, Maria Manolescu a debutat în 2006 cu romanul “Halterofilul din Vitan”. Piesele ei de teatru, “With a little help from my friends” şi “Sado-Maso Blues Bar”, au primit premiul “dramAcum” pentru cele mai bune piese. În cadrul programului de rezidenţe la “London Royal Court Theatre” a scris, în 2007, “I’m Not Jesus Christ”. Printre textele ei dramatice se numără şi “Re:Re:Re:Hamlet” şi “Love Thyself”. În anul 2010 a publicat al doilea roman al său, “Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift”.

„Voci paralele” româno-catalane

Între 13 şi 17 septembrie, la Cluj-Napoca, Sibiu şi Bucureşti se desfăşoară proiectul „Voci paralele”, derulat de Institutul Cultural Român în parteneriat cu “Generalitat de Catalunya” şi “Institut Ramon Llull”. În încercarea de apropiere şi descoperire reciprocă a culturilor română şi catalană, actriţa Andrada Corlat, sub îndrumarea regizorului Albert Mestres, va susţine recitaluri în limba română din textele semnate de opt poeţi români şi catalani: Miquel Desclot, Aurel Pantea, Ion Cristofor, Christelle Enguix, Letiţia Ilea, Marc Romera, Oana Cătălina Ninu şi Clara Fontanet. La dialogul intercultural vor participa şi cei opt poeţi, care vor interveni cu lecturi din propria creaţie, în limbile română şi catalană. Un joc bilingv de cuvinte şi lumini, în regia lui Albert Mestres.

Evenimentele vor avea loc pe 13 septembrie, ora 20.00, la Cafeneaua “Insomnia” din Cluj-Napoca, pe 15 septembrie, ora 20.00, la Librăria “Humanitas” din Sibiu, şi pe 17 septembrie, ora 20.00, la Clubul Ţăranului Român din Bucureşti.

De asemenea, în cadrul proiectului va fi publicat volumul bilingv “Voci paralele/ Veus paralleles”, incluzând poezii ale celor opt scriitori, distribuit gratuit în cadrul fiecărui recital.

Proiectul anual „Voci paralele” a fost iniţiat de “Generalitat de Catalunya” în anul 2003, fiecare ediţie propunându-şi apropierea dintre cultura catalană şi o altă cultură. Obiectivul proiectului este descoperirea lumilor poetice şi culturilor care se fac greu cunoscute în profunzime. În fiecare an sunt prezentate publicului operele poeţilor catalani şi ale poeţilor provenind din alte literaturi, încercându-se şi stabilirea unor legături între participanţi, în vederea realizării unor viitoare parteneriate.

Astfel, la cea de-a noua ediţie, cu sprijinul ICR de la Madrid, patru poeţi catalani şi patru poeţi români au participat, în perioada 2-11 iulie 2011, la un turneu în şapte localităţi spaniole (în regiunea Catalonia şi în Insulele Baleare). În Spania, recitalurile au fost susţinute de actriţa de origine catalana Mireia Chalamanch şi regizate de Albert Mestres, după un scenariu realizat din poeziile celor opt poeţi. Turneul poeţilor se va încheia în România, cu ocazia itinerării proiectului la Cluj-Napoca, Sibiu şi Bucureşti.

Ioana Pârvulescu, în turneu suedez

 

Scriitoarea Ioana Pârvulescu se va afla între 20 şi 23 septembrie într-un turneu în oraşele Stockholm şi Göteborg, cu ocazia lansării în limba suedeză a romanului său “Viaţa începe vineri”. Turneul este organizat de ICR de la Stockholm şi cuprinde seminarii şi întâlniri cu cititorii la sediul institutului şi la “Târgul de Carte” de la Göteborg.

“Viaţa începe vineri” este primul titlu românesc publicat de editura “2244”, fondată în 2010 sub umbrela celui mai mare grup editorial suedez, “Bonnier”, şi specializată în literaturile din jurul Mării Negre.

“Viaţa începe vineri” reprezintă debutul în roman al eseistei Ioana Pârvulescu şi s-a numărat printre cele mai de succes cărţi româneşti ale anului 2009. Traducerea în limba suedeză a fost realizată de Jeana Jarlsbo, traducător şi critic literar de origine română.

La Stockholm, autoarea din România va susţine un dialog cu Sara Danius, scriitor şi critic literar. La “Târgul de Carte” de la Göteborg, Ioana Pârvulescu va participa la seminarul “Două călătoare în timp”, împreună cu scriitoarele Sigrid Combüchen şi Anne Swärd, şi va avea un dialog public cu criticul literar Martin Lagerholm.

Magdalena Popa Buluc

Raymond Chandler, părintele detectivului Philip Marlowe

Raymond Chandler, copilul părăsit de un tată alcoolic, a crescut trăind mediocru. A dat faliment şi în viaţă, şi în afaceri. După 51 de ani de existenţă amară, şi-a schimbat destinul, publicând un roman poliţist. La sfârşitul anilor ’30, Raymond Chandler arunca în aer toate regulile genului cu „Somnul de veci“, o carte în care începea să trăiască pentru totdeauna detectivul Philip Marlowe.

Viaţa lui Raymond Chandler poate încăpea chiar şi într-o frază: s-a născut pe 23 iulie 1888, la Chicago, a copilărit în Marea Britanie, a studiat în Anglia, Franţa şi Germania, a făcut armata în Canada şi la Forţele Aeriene Engleze, unde a bifat condica şi în deloc eroicul departament de aprovizionare, a luptat pe frontul francez, în Primul Război Mondial, a fost jurnalist la publicaţiile londoneze „Dai­ly Express” şi „Western Gazette”, a revenit în Statele Unite pentru a se angaja la o fermă, a vândut articole sportive în California, a ţinut contabilitatea la o firmă de lactate, a devenit funcţionar la o bancă din San Francisco şi reporter la „Daily Express”, în Los Angeles.

Humphrey Bogart, în rolul lui Marlowe

Falit în timpul Marii Depresiuni, tocmai când făcea parte din managementul unei companii petroliere, Chandler s-a apucat de scris. Maculatură: povestioare în reviste de senzaţie, mici scenete pline de suspans, dar care i-au format mâna de scriitor. A publicat prima povestire în 1933.

La 51 de ani dădea lovitura cu romanul „The Big Sleep” („Somnul de veci”, 1939), ecranizat şapte ani mai târziu, de regizorul Howard Hawks, cu Humphrey Bogart şi Lauren Bacall în rolurile principale. Filmul a avut la bază un scenariu scris de autor în colaborare cu William Faulkner. Au urmat 20 de ani de succes ca scenarist şi romancier; 20 de ani de orgoliu alintat de lux, care au culminat cu o moarte anonimă, pe 26 martie 1959, în spitalul din La Jolla (San Diego, California). L‑au condus pe ultimul drum şaptesprezece oameni.

A scris cot la cot cu Hitchcock

În 1939, după publicarea şi ecranizarea „Somnului de veci”, popularitatea lui Chandler a luat altitudine. Marile studiouri au început să-şi dorească scenariile lui, „Asigurare de moarte” („Double Indemnity”, 1944), „Dalia albastră” („The Blue Dahlia”, 1946). Cel mai important scenariu rămâne cel scris în colaborare cu Alfred Hitchcock, pentru filmul „Strangers on a Train”, regizat chiar de Hitchcock. Asta nu l-a împiedicat pe Chandler să critice Hollywoodul şi perversele lui mecanisme de fabricare a succesului – paradoxal – pentru că s-a bucurat el însuşi de privilegii, până a ajuns să le conteste.

Romancierul-nabab

La un moment dat, ceruse de la studiourile Paramount să fie tratat ca un VIP: două Cadillacuri urmau să stea, zi şi noapte, la dispoziţia lui; familia, adică el şi Cissy, soţia cu 18 ani mai în vârstă, aveau în permanenţă un doctor la dispoziţie; avea şase secretare, în ture de câte două, o linie directă cu şeful studioului şi ceruse transport gratuit pentru menajeră, de acasă până la piaţă şi înapoi. Ajunsese să vândă romane în 2.000.000 de exemplare per titlu, şi-a cumpărat o casă în paradisul din La Jolla (San Diego, California), a început să călătorească mult cu automobilul lui de lux şi a avut până şi o amantă.

A câştigat premiul Edgar Allan Poe pentru scenariu, în 1946, şi pentru roman, în 1955.  În total a scris opt romane, ultimul – Poodle Springs – rămânând neterminat. Însă succesul a atras şi multe critici. Chandler a fost acuzat de „autoplagiat”, în anii ’50, de diplomatul american Howard Hunt şi a fost denunţat pentru a fi „popularizat bătaia brutală şi asasinatul cu sânge rece”, precum şi metoda „mai întâi sărut-o, apoi omoar-o!” în relaţia cu femeia (în viziunea unui ziarist de la „New York World Telegram”, în februarie 1952).

“Marlowe e, de fapt, un Don Quijote fără iluzii, un însingurat care, în absenţa lui Sancho Panza, îşi proiectează fantasmele pe cadranul opac al paginii de carte.”
Mircea Mihăieş
scriitor

Jurnalist, poet, soldat

Scriind despre sine, Chandler nu abandonează aerul sarcastic, şarja caustică şi vivacitatea parodică. Se prezintă drept un erou de roman („Sunt exact ca personajele din cărţile mele”), se autoflatează la modul băşcălios („Sunt foarte frumos, am un fizic puternic şi îmi schimb cămaşa în fiecare luni dimineaţă”). Raymond Chandler a fost jurnalist, poet, funcţionar militar, soldat, om de afaceri dat afară din cauza beţiilor şi scriitor de mare succes. Un om care a stat, în decursul anilor, în peste o sută de locuinţe, însoţit de Cissy Pascal, soţia credincioasă, şi de Taki, pisica lor persană.  Un om care abia în 1946 a reuşit să se stabilească undeva, în casa din La Jolla, unde a rămas până la sfârşitul zilelor.

Cărţile lui Chandler

- „The Big Sleep” („Somnul de veci”), 1939
„Farewell, My Lovely” („Adio, iubito”, 1940)
„The High Window” („Fereastra de sus”, 1942)
„The Lady in The Lake” („Doamna din lac”, 1943)
„The Little Sister” („Sora cea mică”, 1949)
- „The Long Good-Bye” („Lunga despărţire”, 1954)
„Playback” (1958)

Alcoolul, punte între autor şi personaj

Chandler şi-a creat un culoar propriu, rupând tradiţia poveştii molcome à la Agatha Christie, cu un stil alert, ironic şi sumbru. Personajul principal creat de el, detectivul Philip Marlowe, este rafinat, cinic şi ironic şi apare în toate cele şapte romane ale sale, printre care se numără: „Somnul de veci” („The Big Sleep”, 1939, ecranizat în 1946), „Adio, iubito” („Farewell, My Lovely”, 1940, ecranizat în 1944) şi „Lunga despărţire” („The Long Good-Bye”, 1953, ecranizat în 1973).

Mircea Mihăieş, în cartea sa „Metafizica detectivului Marlowe”, publicată la Editura Polirom, arată cum a revoluţionat Raymond Chandler stilul scrierilor poliţiste, punând accentul pe acest antierou – detectivul Philip Marlowe -, un amărât de alcoolic care „nu se culcă niciodată cu clientele atât timp cât se află în slujba lor” şi care posedă „tot atâta conştiinţă socială cât un cal”, după cum îl caracteriza însuşi Chandler.

Beţie, singurătate şi sex

„Legenda spune că eroul-fetiş al lui Chandler a fost botezat de soţia scriitorului, Cissy, într-un moment când acesta ezita între Mallory şi Marlowe”, scrie Mircea Mihăieş. Considerat un mare reformator al romanului popular de aventuri, Raymond Chandler a adus în cărţile sale limbajul frust al anilor ’30 şi identitatea epocii, evidentă în gusturile personajelor pentru jazz, film, artă şi sex.

Nici în 1933, anul în care, împins de sărăcie, Raymond Chandler a decis să-şi câştige existenţa din scris, blestemul băuturii nu-i dădea pace, după ce îl dusese la ruină. Detectivul Marlowe preia mult din personalitatea creatorului său. „Dincolo de beţie, singurătate, duritate fizică, violenţe de limbaj (care sunt diminuate, de fapt, printr-o savantă artă a perifrazei), există o nobleţe indiscutabilă a personajului principal”, arată Mircea Mihăieş.

Marile teme ale lui Raymond Chandler

Divertismentul imediat, livrat de o lectură antrenantă, ascunde teme mult mai importante, pe care Chandler le ţinteşte: singurătatea, deziluzia, zădărnicia, eşecul, urâtul, criza, degenerescenţa, plictisul, oroarea, alienarea, căderea, opacitatea, revolta, frica, adică tot ce i-a definit lui însuşi viaţa. Chandler era deseori scufundat în plasa obsesiilor, a slăbiciunilor şi a nevrozelor.

Noutatea absolută adusă de scriitorul realist Chandler, mai arată Mircea Mihăieş, constă în firescul evocării corupţiei din California anilor ’30: până la el, scenele de violenţă sau imoralitate erau menite să şocheze. După „Somnul de veci”, ele sunt asimilate firescului, obişnuitului, ba chiar unei noi formule de umor. Tonul sumbru-amuzant subliniază acceptarea realităţii în toate ascunzişurile ei, în întreaga ei decădere şi inconsistenţă.

„Când Chandler apropie graniţele între infractori şi apărătorii legii la o distanţă primejdios de mică, ordinea prestabilită se dovedeşte iluzorie: rezolvarea cazului nu constituie o reparaţie, ci constatarea, seacă, a imperfecţiunii lumii”, mai arată Mircea Mihăieş, în cartea „Metafizica detectivului Marlowe”.

Autor: Dan Boicea

Hyperliteratura.ro – o comunitate inedită pentru iubitorii şi creatorii de literatură

Pasionaţii de literatură au la dispoziţie un nou site destinat acestui gen, hyperliteratura.ro (http://hyperliteratura.ro/). Acesta a fost lansat cu ocazia împlinirii unui an de existenţă a revistei “Boomlit”.

Hyperliteratura.ro propune nu numai un site care să formeze o arhivă de texte şi comentarii, ci un sistem nou, neexperimentat încă pe piaţa românească. Proiectul păstrează numele binecunoscutului blog (hyperliteratura.reea.net) creat de scriitorul Marius Ianuş în 2005 şi închis în 2010. Din echipa editorială fac parte: Adrian Diniş, Sorin Despot, Ioana Vighi, Medeea Iancu şi Silvia Grădinaru. Editor colaborator este poetul brăilean Răzvan Ţupa. Administratorul siteului şi iniţiatorul proiectului este Andrei Ruse. Acesta explică faptul că noua platformă este inspirată de reţelele de socializare Facebook şi Twitter şi îşi propune să îmbine clasicul atelier online cu o platformă de socializare. Pe site pot fi descoperite CV-uri literare, care centralizează informaţiile despre un anumit membru, dar se şi poate comunica prin mai multe metode dinamice, mesaje private, chat, menţiuni şi prin alte elemente noi folder de texte favorite, album foto.

Wall-ul principal adună pe prima pagină activitatea tuturor membrilor de pe site, oferindu-le nu doar posibilitatea de a publica texte, dar şi update-uri, statusuri, păreri proaspete despre ceea ce-i interesează. Mai mult, spun iniţiatorii proiectului, hyperliteratura.ro şi “Boomlit” vor organiza anual un concurs de debut în proză şi poezie şi, alături de editura parteneră, vor publica volumele şi se vor ocupa de ceea ce lipseşte de cele mai multe ori în domeniul editorial: promovarea cărţilor şi autorilor prin video-trailere şi o prezenţă consistentă în online, până la evenimente, intrări în presa de specialitate.

scrisă de Cristina DOSULEANU 

Centenar Eugen Jebeleanu

CĂPITANUL AHAB
autor: Dorin Tudoran
Când l-am întâlnit prima oară, Eugen Jebeleanu nu mai era un om tânăr – avea 60 de ani. Ce m-a şocat la el era însă tinereţea. Nu una făcută, jucată – o tinereţe autentică, lăsându-l să-şi petreacă ore în şir cu mult mai tinerii săi convivi. Îi cântărea cu ochiul omului trecut prin multe, încercând să ghicească cum vor reacţiona ei, când le va veni rândul să treacă prin multe. Cum şi cine vor fi ei, ieşiţi din încercări pe care abia de le bănuiau.
Când m-a lăsat să înţeleg că devenisem prietenul său, Eugen Jebeleanu nu mi-a ţinut un discurs de învestire şi nici nu a aşteptat de la mine unul de mulţumire. Ca din senin, într-o seară, la Capşa, şi-a deschis sufletul, povestindu-mi câteva episoade din viaţa sa. Era extrem de zgârcit cu asemenea confesiuni şi am înţeles, fără să mai fie nevoie de nici o explicaţie, că devenisem prietenul său. Nu simţea nevoia mai niciodată să se explice – nici în legătură cu o opţiune, nici în legătură cu o iubire, nici în legătură cu dispreţul. Opta, iubea şi dispreţuia. Atât.
Când scriu aceste rânduri, Eugen Jebeleanu ar trebui să împlinească 100 de ani. Imaginea cea mai pregnantă pe care o port cu mine este a lungilor noastre ore de “pescuit”. Îmi cumpărase o undiţă, mă lua cu el pe dig şi stăteam acolo ore în şir fără să prindem nimic. O singură dată am pus pe tapet futilitatea şedinţelor noastre de pescuit: “Aici nu e nici un peşte… Nimeni nu a prins vreodată vreun peşte aici… Trebuie să găsim un alt loc…” “Da, ştii dumneata chestia asta… Taci, că sperii peştii.“ Am înţeles că mă lua cu el nu să pescuim sau să facem politică, cum ne bănuiau unii şi alţii. Mă lua cu el spre a exersa tăcerea. Aşteptarea.
Când scriu aceste rânduri, îmi amintesc că, de câteva ori, am prins amândoi nişte peşti. Eugen Jebeleanu i-a aruncat de fiecare dată înapoi, în mare, şi m-a somat să fac acelaşi lucru cu ce prinsesem: “Dă-le drumul… Ăştia nu sunt peşti… Nişte amărâţi… Aruncă-i înapoi…”
Când scriu aceste rânduri, mă întreb dacă nu cumva Eugen Jebeleanu a fost – în lungile, enigmaticele sale tăceri şi în scurtele dar violentele sale izbucniri – un fel de căpitan Ahab, imputându-şi că n-a văzut în guvidele ajutat să scape cu viaţă monstrul ce avea să nenorocească milioane de vieţi.
Lui Eugen Jebeleanu chiar i s-a întâmplat Moby Dick.
Mă lua cu el la malul apei, cu gândul de-a avea un martor, în caz că monstrul se va arăta încă o dată în calea sa. Nu s-a arătat. Sau nu l-am văzut eu. Dar ca unul ce am petrecut atâtea ore în tăcere şi aşteptare pe betonul digului, mă suspectez câteodată că m-am îmbolnăvit eu însumi de Moby Dick.
Şi parcă aud de departe acel ameninţător: “Call me Ishmael.”

 “NIMENI N-AVEA CEEA CE EL AVEA”

– DESPRE HANIBAL, DUPĂ 40 DE ANI –
autor: Marian Drăghici

La sfârşit de aprilie 2011 se-mpliniră, oarecum fulgerător şi de mirare, fix o sută de ani de la naşterea poetului de manual comunist Eugen Jebeleanu. Evenimentul aniversării, organizat în stilul discret al poeziei dintotdeauna, neînregimentate, avu loc la Muzeul Naţional al Literaturii Române, în 28 ale lunii, joi după 18 ceasuri, printr-o rotondă pregătită/gândită de cele două instituţii in/egal moştenitoare, publică şi familială: MNLR şi Tudor & Florica Jebeleanu.
Moderată de directorul Lucian Chişu, cu Ileana Mălăncioiu şi G. Dimisianu prezenţi ca invitaţi, şi Radu Cosaşu, absent motivat, celebrarea şi-a complinit ambianţa – într-o expoziţie pe 3 pereţi, din zeci/sute de imagini-desene-poze-manuscrise-poeme-corespondenţă –, cu vocea frapant tinerească, dătătoare de fiori, ca din altă lume, a lui Jebe însuşi citind la un moment dat, în 1960 şi ceva, dacă am reţinut bine, un pic (trei minute) din Surâsul Hiroşimei, pentru Radio Bucureşti.Iar Jebe însuşi – cum i-a rămas numele între supravieţuitori, de la care cu sfială îl preiau –, ne asista cam fără să participe dintr-un celebru portret-foto marca T.J., la scară naturală, cu privirea sa oţelit jupiteriană, lansată peste umăr, dinspre lumea asta a muritorilor, în altă direcţie, spre inevitabil!

G. Dimisianu şi Ileana Mălăncioiu au vorbit, fiecare, cu fior empatetic despre sărbătorit, criticul schiţând un traseu existenţial-literar nuanţat, întru-totul credibil, iar poeta, la rându-i, decantând un profil liric Jebeleanu multifaţetat, din poeme alese/citite în gust personal, de certă pregnanţă. O antologie în acest gust, proiect abandonat în 1989, dusă acum la tipar, cu „bucătărie” girată de Ileana Mălăncioiu, ar fi, cred, de real interes – şi poetic, şi istoric-literar.

À propos de istorie: expediat mi s-a părut momentul prezentării ediţiei anasta-tice a volumului Hanibal, editat de MNLR la 40 de ani (se fac la anul) de la apariţie. Luca, nepotul lui Jebe, asistat de Tudor, a oferit din braţe câteva exemplare, cui s-a nimerit în hol, după terminarea rotondei. Şi cu asta, basta! Or, Hanibal merită fără doar şi poate o atenţie deosebită. Datorită lui Hanibal, Jebeleanu este ce este şi se uită la noi de sus în poezia română.

Detestatar al comunismului de când mă ştiu, recunosc că pe Eugen Jebeleanu, prin Hanibal, l-am avut la inimă. Apărut în ‘72 – aveam 19 ani, Dumnezeule! – format A4, în 300 de pagini, de-o eleganţă tipo-grafică calm scăpărătoare prin coperta şi ilustraţiile foarte junelui atunci T.J., Hanibal mi-a făcut la lectură o impresie puternică, aş zice copleşitoare, ca una dintre revelaţiile poetice ale vremii. Volumul, ca de altfel – aveam să aflu – şi poetul său, respiră în totul, şi fizic şi spiritual, o anume majestate. Spaţiul alb generos, pus să lucreze, imprimă poemelor statură, verticalitate, în fond aceeaşi majestate a om-poetului.

De ce o revelaţie Hanibal? Ca obiect-carte a propus/impus un grafician, nume mare azi; iar prin forţa şi dramatismul discursului, punctat de poeme nu o dată memorabile, inspirate de teribila pierdere a soţiei sau/şi de un simţ civic proeminent, a reinstaurat un autor. Direct spus, cartea a şocat prin specatacolul recuperării, la vârf, a unui destin liric ce părea iremediabil terminat, minat ideologiceşte. În epocă, triumful lui Hanibal – am şi dovezi, mi-aduc şi-aminte – a fost răsunător. Însăşi epoca, parşivă cât încape, surâdea favorizantă unei asemenea reveniri. Prin Nichita, Mazilescu, Păunescu şi Alexandru, Buzea, Blandiana, cei doi Ivănescu, Mălăncioiu, Marinescu etc., poezia scăpase – bine mozolită, dar scăpase –, din patul tare, de campanie, al dogmei comuniste şi umbla, goală-puşcă, în spiritul ei curat învingătoare, prin pagini de reviste şi în volume, unele, pe sprânceană. Greu publicate, cu emoţii, cu compromisuri, cu bătălii, căci – o spun pentru eventualii cititori recenţi –, diabolicele teze ceauşiste din iulie ‘71 stipulau în fond îngrădirea/suprimarea tutulor libertăţilor, inclusiv a dreptului de a scrie/publica orice, oricând. Eugen Jebeleanu s-a exceptat de la “spiritul tezelor”, printr-un ne/noroc: scrisese în 1936, la 25 de ani, un articol despre un oarecare Nicolae Ceauşescu de 18 ani, judecat la Braşov. Or, sub “înalta” protecţie a celui ajuns şeful statului comunist în 1965, poetul-gazetar n-a avut problema publicării. Singura mare problemă a acestui autor eminent de stânga, amic între alţii cu Pablo Neruda şi Iannis Ritsos – dar şi cu Eugen Ionesco –, consta în drama conştiinţei sale poetice onest angajate, pe fundalul eşuării experimentului comunisto-ceauşist, şi-atât.

Pierderea de neînlocuit, absurd-inacceptabilă, ca semn şi (non)sens existenţial ce pare să-l fi rănit pentru restul zilelor, l-a „umanizat” prin suferinţă ruminată, „scobindu-l” ca liric. Prin suferinţă, poetul-angajat-partinic deveni „peste noapte” beneficiarul unei cunoaşteri quasi-mistice, subtile, dureros privilegiate. Ascendent – mărturie stă întreg Hanibal – favorizant scrisului său:

„Voi nu cunoaşteţi lucrurile acestea –
şi e mai bine.
Bolta de nisip suspendată, singurătatea stelelor
când de-odată vine ameţeala şi simţi
că te vei sufoca înconjurat de atâtea umbre
care toate stau cu faţa întoarsă
ori cu o faţă de aer care se tot surpă.” (Mai bine)

Lovit, reformatat psihomental, supravieţuitorul cuplului cândva ferice tot vede şi revede, pe ecranul propriei interiorităţi proiective, ca într-un cinema-studio de uz privat, ba – în alb-negru – filmul agoniei jumătăţii pierdute, ba – uneori – secvenţe fulminante, iradiante, dintr-un paradis acum prădat, dezlocuit. În treacăt, e de remarcat obsesia ochiului/văzului, recurenţa motivului privirii, la om-poetul ce va fi atins, în anii terminali, progresiv, de orbire:

„Pipăia cu ochii tot ce nu mai putea să vadă –
şi mâinile nemaiputând să le mişte,
genele deveniseră degete nespus de fine, care
încet rotindu-se, căutau să mai simtă
faţa fugară a luminii.
Şi era întuneric şi eu o priveam
şi muream privind-o şi mă’necam în noapte,
însă ea căuta cu genele mereu mai atente
tot ce-i fugea,
şi ochii îi rămaseră deschişi aşteptând răsăritul.” (Iluminare)

Cert, odată coarda orfică pusă la treabă, vocea lui Eugen Jebeleanu îşi regăseşte autenticitatea primă şi intră în rezonanţă cu geniul liber al celor mai tineri înşiraţi mai sus – iată după părerea mea surpriza, marea surpriză, ce făcu istorie din Hanibal. Afinitatea de “poză” şi destin cu personajul istoric evocat în poemul ti-tular mi se pare azi, la 20 de ani de la moartea poetului/căderea comunismului, toutes proportions gardées, deloc întâmplătoare. În formă maximă – printre tânjiri îndoliate drastic surdinizate dar stăruitoare, sau fugoasele simple duioşii, chiar umile, ale domesticităţii, sau sobrele efuziuni ale unei paternităţi tandru-ocrotitoare –, când îşi ia un bloc tematic pe măsură, Jebeleanu nu scrie (cântă), ci sculptează prin fulgere blazate, memorabil:

„Nimeni n-avea ceea ce el avea:
superba lui trufie
şi elefanţii
şi labele lor sfărâmând vertebrele
acestor Alpi albiţi de spaimă.

Călca, de-abia să se-audă, peste stânci
şi s’auzea în lună, şi
nimeni nu mai văzuse trâmbiţele
de piatră ondulândă ale acestor fiare.

Şi n’au învins.” (Hanibal)

Tonul e grav, cum se vede, atitudinea masculin cabrată până şi în tânguire, imaginarul masiv violent, cu nihilisme proiective, cosmic tânguitoare, şi infuzii omeneşti de duioşie luminoasă drenate scurt în ironie şi sarcasm:

“Pe străzi sunt eu cu faţa spartă
de-un râu al cărui nume nu e
întipărit pe nici o hartă
şi care din pustiuri suie
şi-aşteaptă clipa – neştiută –
când pe pământ or să mă’ntindă,
iar apa lui pe faţa mată
va fi o netedă oglindă.” (Râul pe obraz)

Un activism frustrat “face” metafizică, în nota dezabuzării extreme:

“Acum e ora când eroul
alt merit neavând decât
de-a fi’nfruntat singurătatea
se strânge, singur, el, de gât.
O face fără întristare
şi fără bucurie, doar
cu silă, fără resemnare,
că totul fost-a în zadar.
A început să’nalţe gânduri
şi-a suferit şi el un pic,
văzând cum viermii rânduri-rânduri
din viaţă făuresc nimic.
Rămână viermii, el se duce
ne’nfricoşat de ei, şi strâns
de mâna-i ce-a rămas curată,
de ploi spălată şi de plâns.” (Argument final)

Muşcătura ironiei lui Jebeleanu e, pe un fond de compasiune, şarjat devastatoare, iar stilistica imprecaţiei – magnifică, fără cusur. Iată-l, ca ricaneur colosal, în „rolul” jertfei totemice:

„De mă iubiţi, iubiţi-mă tocat
şi nu întreg, căci dinţii-or să vă doară
şi sfatul meu, de bun o să vă pară,
e să-mi sfărmaţi oscioarele, curat.

Nu într-un lac zvârliţi-mă-ntr-o doară,
căci ştiu să-not, şi scap şi e păcat,
ci-n cârcă aruncaţi-mi ne-ncetat
o niagară de venin, murdară.

O, nu mă strângeţi, dacă mă iubiţi,
atât de mult la piept, ci drept, frăţeşte,
veniţi şi gâtu-mi strângeţi, liniştiţi.

Dar nu v-ascundeţi gândul! ca să ştiu
ce trebuie să fac cât încă-s viu
cu leşul vostru care mai trăieşte.” (Măşti)

Etcaetera…
Transcendenţa acestui maximus vir hârşit pe reduta cauzei se filtrează ultimamente într-un net mesianism practicant, defel implorator; instanţa divină apelată, şi proclamată vârf al ierarhiei cereşti, se „rezumă” la principiul feminin, personificat în „Maria”, recunoscută ca „Maică a Domnului” – Domnul Însuşi şi Tatăl fiind tăiaţi fără milă de pe lista cerului, din pur instinct concurenţial – de macho, s-ar zice azi. Dacă totuşi, din criză de sistem, nu din vreo nevoinţă personală, Creatorul este „deranjat” în priză directă, rugăciunea lui Jebeleanu, ca aplomb demistificator, place trupeţilor:

„Tatăl nostru care eşti în ceruri,
coboară, dacă eşti, pe pământ
şi opreşte viforul morţii
şi fă din căşti pălării
şi mângâie feţele morţilor
păstrându-i în viaţă pe vii
şi stai printre noi de ni-eşti tată,
din sângele scurs făcând vin
şi fă din oricare armată
alaiuri civile.
Amin” (Tatăl nostru)

Mlădiţă-ndepărtată, ruptă din Răgăciunea unui dac pare, la limită, Rugăciunea lingurii. Cosmosul –, al cărui sentiment Jebeleanu îl posedă acut, fără dubiu – se-nvârte aci pe o axis mundi de inventar domestic, pe cât de vital, pe atât de, totuşi, umil. Tabloul, o reuşită a liricii noastre dintotdeauna, e de mare poezie:

“Dă forţă mâinii să nu mă reverse,
să fiu un lac tăcut pe-a cărui faţă cresc
sori şi lune fumegând.
Nu mă toci, îngăduie-mi să fiu
mereu adâncă şi’nţeleaptă
precum văzduhul unui suflet drept,
iar malurile mele să rămână
de-a pururi blânde gurii care tremură
şi celei înfricate şi flămânde
şi să fiu plină totdeauna pentru
acei care, oglindindu-se în mine,
şi-ascultă inimile obosite
şi‘ncet mă sorb gândindu-se la viaţă.

Să-mi fulgere în timpul zilei
o rândunică de senin întinsul,
iar noaptea, în adâncul meu
să-şi clatine sporindu-şi
grâul de lumină, stelele.

Dă forţă mâinii celui care tremură
şi care, încercând să mă ridice,
mă’mprăştie şi fără să-şi dea seama,
mă umple-ochi cu lacrimile lui
şi-apoi le soarbe dus pe gânduri.”

Aproape o carte-cult – nu degeaba citită/invidiată/respectată de poeţii generaţiei mele (şi nu numai) – de un eclectism tematic/stilistic fatal în imensitatea celor exact 300 de pagini, dresat printr-un „timbru” atitudinal caracteristic şi viziunea difuz ordonatoare, Hanibal e viu şi astăzi prin piesele de tensiune lirică majoră, destule, cât să confirme în Jebeleanu un „nobil stăpân pe pământul umbrei sale” – şi prin grafica de zile mari.

Care sunt utopiile tale preferate? Cărţile lumilor ideale.

Dacă legătura dintre artă, în general, şi politică este una puternică, atunci legătura dintre literatură, în particular, şi politică este una extrem de puternică. Şi asta pentru că, de-a lungul timpului, literatura s-a dovedit a fi maniera cea mai puternică, dar totodată subtilă, de a pune în lumină cele mai importante concepte ale lumii politice: ideologie şi mit, violenţă şi coerciţie, domnia legii, toleranţa şi relativismul moral, constrângeri etice etc.

Dintre toate tipurile de literatură cu substrat politic, utopiile şi distopiile sunt nu numai cele mai răspândite, ci şi cele care au avut, mereu, impactul cel mai puternic, graţie calităţii lor vizionare. De pildă, prin volumul său, Utopia, publicat în anul 1515,  Sir Thomas Moore reuşea să demonstreze – cu mult înainte ca realitatea să o şi înfăptuiască – faptul că acea societate „idilică”, în care proprietatea privată nu există, iar toleranţa este aproape absolută, se va apropia în mod necesar de un regim de tip autoritar. Şi asta pentru  că o astfel de societate nu poate exista decât prin ordine şi disciplină şi niciodată prin libertate.

Înainte de Sir Thomas More, Platon fusese cel care mai pusese problema „cetăţii ideale”, în Republica. Însă după Moore, literatura de tip utopic/distopic s-a înmulţit şi s-a îmbogăţit. Fel de fel de lumi au fost imaginate şi tot felul de scenarii urzite, toate cu menirea de a sublinia, cât mai apăsat, diferenţele de formă şi de fond existente între societăţile deschise şi cele închise, între ceea ce natura umană poate suporta şi între ceea ce natura umană nu va putea duce niciodată. Însă, lucrul pe care aceste cărţi l-au demonstrat cel mai bine este faptul că libertatea individuală este de neînlocuit. Cu orice ai încerca să o substitui, gestul se va întoarce împotriva ta.

S-au scris sute astfel de poveşti de-a lungul istoriei. Cele mai multe dintre ele în secolul XX, sub umbra sinistră a regimurilor totalitare. Ceea ce imaginase Sir Thomas More, în secolul al XVI-lea, încerca, acum, să pună în practică Stalin. Astfel, ceea ce până atunci fusese „utopie”, adică visul unei societăţi perfecte, devine acum distopie, adică versiunea antitetică a perfecţiunii; imaginea monştrilor pe care perfecţiunea îi poate naşte, sub forma dictaturilor. Celebrul roman 1984 al lui George Orwell este, poate, cel mai ilustrativ exemplu.

Utopia, de Sir Thomas More este, de fapt, volumul care a dat, oarecum, naştere acestui gen literar. Scrisă în anul 1515, cartea spune povestea călătorului imaginar, Raphael Hythloday, care descrie organizarea politică a unei naţiuni insulare imaginare, Utopia (din grecesul ο, niciun şi τόπος, loc). Pricipiile după care această societate este organizată îmbină atât credinţele lui Moore – catolic convis, adept al unei vieţi austere şi al ideii de bine general – cât şi principii aflate în antiteză cu credinţele acestuia. Este pus, astfel, în evidenţă contrastul puternic dintre societăţile europene, conflictuale şi belicoase, şi armonia perfectă a Utopiei şi a ţinuturilor din jurul ei (Tallstoria, Nolandia şi Aircastle).

Cetatea Soarelui, de Tommaso Campanella. Textul a fost scris în anul 1602, la scurt timp după ce Campanella a fost închis, sub acuzaţia de erezie, şi prezintă dialogul dintre Marele Maestru al Cavalerilor de Malta şi un amiral genovez. Acesta din urmă, tocmai încheind un ocol al pănântului, îi istoriseşte Cavalerului de Malta povestea unei comunităţi descoperite în regiunea subecuaterială, numită Cetatea Soarelui. Cetatea este înconjurată de şapte rânduri de ziduri, fiecare purtând numele unei planete din cadrul sistemul solar, şi are patru uşi, situate în cele patru puncte cardinale. În cel mai înalt punct al oraşului, pe vârful unui deal, se afla templul circular al Soarelui.

Noua Atlantidă, de Francis Bacon (1627) imaginează tărâmul ideal, Bensalem, populat exclusiv de indivizi generoşi, demni, miloşi şi dominaţi de un simţ public nemărginit. Locul este descoperit de o corabie europeană, care se aventurează în apele Pacificului. Punctul de cea mai mare atracţie din Bensalem este Casa lui Salomon, un soi de universitate de stat, imaginea ideală a instituţiei în care cercetarea se practică la cel mai înalt nivel. Culmea este că, astăzi, oraşul Bensalem chiar există, şi se află în statul Pennsylvania.

Fabrica de absolut, roman scris în anul 1922, de către cehul Karel Čapek – poate mai puţin popular decât alte romane de acelaşi gen – este unul dintre primele momente în care literatura anticipează felul în care dezvoltarea tehnologică va provoca schimbarea societăţilor. Čapek, considerat un clasic al genului SF şi inventator al cuvântului „robot”, are în centrul acţiunii o maşinărie teribilă care, cu costuri infime, produce Absolut. Un soi de materie divină, insipidă, incoloră, inodoră, care le dă oamenilor senzaţia că se află în prezenţa Divinităţii. De aici începe haosul.

Minunata lume nouă, scrisă de Aldous Huxley, între anii 1931 şi 1932, continuă tema influenţei pe care tehnologia o are asupra societăţilor. Acţiunea se petrece în anul 2540, când, în urma unui război devastator de nouă ani, întreaga planetă a ajuns să fie reunită sub guvernarea unui singur stat, condus de zece coordonatori mondiali. Sub motto-ul „Comunitate, Identitate, Stabilitate”, cetăţenii planetei trăiesc în ignoranţă completă, singurul lucru pe care îl ştiu fiind acela că trecutul era caracterizat de barbarie.

Romanul Întuneric la amiază reprezintă gestul prin care Arthur Koestler se dezice de trecutul său comunist. Este destinul multor intelectuali ai apocii, cărora idealurile de stânga le-au fost distuse după ce au fost puşi în faţa ororilor staliniste. Un alt exemplu de ecest tip este Panait Istrati, care s-a dezis de comunism prin textul Spovedania unui învins. În Întuneric la amiază, Koestler redă imaginea epurărilor staliniste, din 1938, cu toate că nici Rusia, nici Uniunea Sovietică nu apar menţionate, ca atare, în roman; iar dictatorul din spatele crimelor nu se numeşte Stalin, ci Numărul Unu.

Romanul 1984 al lui George Orwell (scris în anul 1949), nu mai are nevoie de nicio prezentare. Probabil cel mai cunoscut exponent al genului, 1984şi celebrul său Big Brother sunt, deja, legende ale culturii populare. Puţini ar putea crede, însă, judecând după duritatea cu care Orwell atacă regimurile totalitare, faptul că, la un moment dat, el însuşi a fost un socialist convins. Ajuns în Spania, în timpul războiului civil, în 1936, Orwell se alătură ca voluntar Diviziei Lenin din Barcelona, unitate condusă de Partidul Muncitorilor de Unitate Marxistă (Partido Obrero de Unificación Marxista – POUM). O istorie întortocheată, care nu se termină, nici pe departe, aici.

Fahrenheit 451, al lui Ray Bradbury, ascunde, sub imaginile sinistre ale unei societăţi opresive, o sensiblitate cu totul aparte; şi asta pentru că în centrul acţiunii se află cărţile şi imaginea unei lumi fără cărţi. Romanul a fost ecranizat, într-o versiune magistrală nouvelle Vague, de către François Truffaut, în anul 1966.

Pianul mecanic, romanul de debut al lui Kurt Vonnegut (1952) preia, şi duce mai departe, tema mecanizării şi a consecinţelor sale. Acţiunea se petrece într-o societate a viitorului, unde mecanizarea totală naşte un conflict ireversibil între membrii societăţii, între clasele superioare – inginerii şi managerii care fac ca lucrurile să evolueze – şi clasele inferioare, muncitorii, ale căror iscusinţe au fost înlocuite de maşini. Întrebarea care domină satira utopică a lui Kurt Vonnegut este: cine este sclavul cui? Maşinile sunt sclavii oamenilor, sau oamenii sunt sclavii maşinilor?

Scrisă de Ioana Paverman

http://spunesitu.adevarul.ro/Cultura/Dezbateri/Cartile-lumilor-ideale-Care-sunt-utopiile-tale-preferate-8311

Umberto Eco va rescrie Numele trandafirului

Autorul italian Umberto Eco a declarat că va rescrie romanul care l-a făcut celebru, Numele Trandafirului, pentru a fi mai accesibil noilor cititori.

Eco va înlătura anumite pasaje din carte şi va reîmprospăta limbajul în care este scris romanul, dar nu va modifica rolul personajelor sau desfăşurarea poveştii. Scopul acestor schimbări este acela de a face opera uşor de citit în format digital, chiar şi pe fragmente.

Noua versiune a cărţii va fi disponibilă din octombrie anul acesta. Aceasta este prima schimbare făcută de autor de la publicarea romanului, în 1980.

Sursa: www.publico.es ; http://www.bookblog.ro/stire/umberto-eco-va-rescrie-numele-trandafirului/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed:bookblogrobookblog.ro

Cărtărescu, cot la cot cu Rushdie în revista „Time“

Scriitorul român, în vârstă de 54 de ani, apare în influentul săptămânal american alături de Salman Rushdie, Jonathan Franzen, Vladimir Sorokin şi Harold Bloom, unde recomandă lecturi de vară. În articolul din „Time“, Mircea Cărtărescu mizează pe Salinger. El a fost selectat dintre cei o sută de autori prezenţi la PEN World Voices Festival din New York.

În articolul intitulat „Pack Your (Book) Bag”/„Puneţi o carte în geantă”, 23 de scriitori, printre care Salman Rush­die, Jonathan Franzen, Vladimir Sorokin, Mircea Cărtărescu, reputatul critic literar Harold Bloom, dar şi fostul campion mondial la şah, Gari Kasparov, sunt intervievaţi în ediţia revistei „Time” din această săptămână. Subiectul este dublat de un eseu vizual publicat pe site-ul american la 5 iulie şi semnat de fotograful Peter Hapak, conţinând portretele a 14 scriitori, inclusiv cel al lui Mircea Cărtărescu. Este a doua oară când un scriitor român contemporan beneficiază de spaţiu editorial în „Time” după laureata Premiului Nobel pentru Literatură de origine română, Herta Müler.

Săptămânalul de ştiri are o audienţă de aproximativ 40 de milioane de cititori, fiind considerat unul dintre cele mai importante din lume.
În paginile publicaţiei, Mircea Cărtărescu mizează pe „Franny şi Zooey”, de J.D. Salinger, ca lectură estivală. „Mereu revin la cărţile lui J.D. Salinger. De data aceasta, «Franny şi Zooey». Cred că e cel puţin a zecea oară când o citesc. De fapt, aproape o ştiu pe de rost. Nu e o carte, literatură; pentru mine, e un fel de Biblie”, spune scriitorul a cărui trilogie, „Orbitor”, este în curs de apariţie în Statele Unite, la Archipelago Books.

Kasparov recomandă Rusia lui Sorokin

Salman Rushdie, autorul „Versetelor satanice”, spune că „dacă aveţi chef de o carte grea, valoroasă, recomand «Ulise», de James Joyce. O recitesc o dată la zece ani fiindcă e unul dintre cele mai grozave lucruri care s-au scris vreodată”.

Jonathan Franzen, al cărui recent roman „Freedom”/„Libertate” urmează să apară şi în româneşte, recomandă „The Pale King”, al scriitorului american David Foster Wallace.  Wallace, care s-a sinucis în 2008, a fost unul dintre cei mai buni prieteni, dar şi editori ai lui Franzen. Kasparov merge pe mâna lui Vladimir Sorokin, cu „Day of the Oprichnik”, „o pers­pectivă critică asupra viitorului Rusiei, în care Sorokin ia elemente din istoria ţării şi le proiectează într-o lume a tehnicii hipermoderne. E o realitate întunecată şi distopică, dar e parte din viaţa noastră”.

Criticul literar Harold Bloom recomandă întoarcerea la Shakespeare, Dante, Homer şi Cervantes. Prezenţa lui Mircea Cărtărescu în deschiderea celei de-a şaptea ediţii a festivalului internaţional PEN World Voices Festival, desfăşurat la New York, între 24 aprilie şi 1 mai, a fost semnalată şi pe unul dintre blogurile publicaţiei „New Yorker”. Într-o postare despre Literary safari, un eveniment din cadrul festivalului, Jeannie Vanasco descrie experienţa întâlnirii cu scriitorul român şi cu opera acestuia: actorul Aaron Schroeder a citit un fragment din romanul „Nostalgia”.  Vanasco povesteşte că i-a cerut „Nostalgia” cu împrumut lui Cărtărescu însuşi, promiţând că îi va returna cartea de îndată ce va ajunge copia pe care şi-o comandase. „În România, cartea ar valora bani buni, poate n-ar fi rău, totuşi, să-i spun că am pierdut-o”, glumeşte Jeannie Vanasco pe blogul său.

Corina Şuteu, directoarea Institutului Cultural Român din New York, care a susţinut participarea lui Cărtărescu oferă câteva detalii de atmosferă pentru „Adevărul”: „Mircea Cărtărescu a avut o prezenţă remarcată în festival, în deschidere a citit alături de Salman Rushdie – cu care s-a şi întreţinut -, Malcom Gladwell, Amelié Nothomb şi Wallace Shawn, printre alţii. Scriitorul a fost extrem de inventiv şi de volubil în dialogul cu publicul. Festivalul de literatură Pen World Voices este cea mai importantă manifestare anuală de gen din New York”. Apariţia lui Mircea Cărtărescu în „Time” şi „New Yorker”, înainte ca integrala „Orbitor” să fie tradusă în America, e un semn de maximă apreciere, de promovare a scriitorului.

“Mereu revin la cărţile lui J.D. Salinger. De data aceasta, «Franny şi Zooey». Cred că e cel puţin a zecea oară când o citesc.”
Mircea Cărtărescu, scriitor

Un reper al prozei româneşti

Mircea Cărtărescu s-a născut în 1956 la Bucureşti. A urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti şi a debutat ca poet, publicând câteva volume de versuri, marcate de spiritul a ceea ce critica literară a numit „generaţia optzecistă”. Treptat, s-a îndepărtat de poezie, dedicându-se aproape exclusiv prozei. Povestirilor din „Nostalgia” le-au urmat un scurt roman, „Travesti”, 1994, şi apoi unul în trei volume, „Orbitor” (1996-2007), privit de critică drept un reper al prozei româneşti contemporane. Cea mai recentă apariţie este „Zen. Jurnal 2004-2010″, apărut la Editura Humanitas. Într-un top alcătuit de revista „Forbes” în luna mai, Cărtărescu figurează ca scriitorul cu cele mai mari câştiguri de pe urma literaturii sale, fiind secondat de Gabriel Liiceanu şi de D.R. Popescu.

Autorul „Versetelor” alege Joyce

Salman Rushdie spune că se pregăteşte pentru „The Pale King”, romanul neterminat al americanului David Foster Wallace, publicat postum, după ce scriitorul s-a sinucis în 2008. Apoi, precizează Rushdie, „dacă aveţi chef de o carte grea, valoroasă, recomand «Ulise», de James Joyce. Recitesc această carte o dată la zece ani”.

Franzen citeşte Foster Wallace

Jonathan Franzen, al cărui recent roman „Freedom”/„Libertate” urmează să apară şi în româneşte, recomandă „The Pale King”, de David Foster Wallace.  Wallace a fost unul dintre cei mai buni prieteni, dar şi editori ai lui Franzen. Scriitorul american mai recomandă şi  „The Art of Fielding”, de Chad Harbach.

Autor: Ana-Maria Onisei

Cel mai nou roman de Jonathan Franzen

Editura Polirom pregateste editarea celei mai noi traduceri din opera autorului american Jonathan Franzen, “Libertate”, care va intra in “Biblioteca Polirom” la inceputul lunii august. Pana atunci, in aceeasi colectie a aparut o noua editie a romanului lui Franzen “Corectii”. Ro­manul, distins cu prestigiosul National Book Award, este o adevarata revelatie a literaturii americane din ultimii ani, ramanand cel mai cunoscut titlu din opera lui Jonathan Fran­zen pana la publicarea romanului “Libertate”, in octombrie 2010. Aceasta ultima carte a fost calificata de ziarul “The Guardian” drept „cel mai bun roman al secolului”, iar iesirea ei pe piata a fost un veritabil fenomem cultural in Statele Unite.

“Corectii” este o capodopera tragicomica, despre o familie care se faramiteaza intr-o epoca a satisfactiilor facile.
Intinzand firele actiunii din Midwest-ul de la jumatatea secolului trecut pana pe Wall Street si in Europa rasariteana de astazi, romanul aseaza lumea demodata a virtutilor civice si inhibitiilor sexuale intr-un contrast violent cu vremea locuintelor supravegheate electronic, a educatiei liberale, a ingrijirilor de sanatate mentala facute din cartile “de popularizare” si a lacomiei globalizate.

Jonathan Franzen (n. 1959) este de for­matie fizician, cercetator al Depar­tamentului de Fizica Pamantului si Stiinte Planetare la prestigioasa universitate Harvard. Este autorul a patru romane, trei dintre ele traduse in limba romana: “Al 27-lea oras”, “Strong Motions”, “Co­rectii” si “Libertate”. Alte titluri: “How to Be Alone” (2002 – eseuri) si “The Discomfort Zone” (2006 – memorialistica).

sursa: http://www.cronicaromana.ro/index.php?art=119884

Sunați pentru o poezie!

O scriitoare din America a ales să-și promoveze noul volum de poezii prin telefon. Doritorii pot lua numărul ei de telefon de pe un site și pot suna între anumite ore pentru a li se recita o poezie chiar de către autoare.

Heather Christle a publicat în New Yorker, iar acum a lansat cea de-a doua carte a sa, intitulată The Trees The Trees. Ea a explicat motivul pentru care a optat pentru acest mod de a-și face reclamă:
“The book itself is full of references to phones and phone calls, and the speaker often seems to mistake the technology of the page for that of the telephone, imagining that the reader is right there in the moment.”

Se pare că inițiativa a avut succes, printre cei care au sunat numărându-se un cuplu care dorea să asculte o poezie de dragoste, elevi și chiar un muncitor în pauza de masă.

Scris de Andreea Chebac

Sursa: www.guardian.co.uk; http://www.bookblog.ro/stire/sunati-pentru-o-poezie/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed:bookblogrobookblog.ro

Provizorat de Gabriela Adamesteanu va aparea la editura franceza Gallimard

Romanul Provizorat, al cunoscutei scriitoare Gabriela Adamesteanu, va aparea in primavara anului 2013 la prestigioasa editura Gallimard, in traducerea lui Nicolas Cavailles. Este cel de-al treilea roman al Gabrielei Adamesteanu care intra in portofoliul celebrei edituri franceze dupa Dimineata pierduta / Une matinee perdue (2005), tradus de Alain Paruit, si Drumul egal al fiecarei zile / Vienne le jour (2009), tradus de Marily Le Nir.

Provizorat, unul dintre cele mai apreciate romane aparute in anul 2010, a obtinut Premiul revistei Observator cultural. De asemenea, romanul a fost nominalizat pentru Cartea Anului (Fundatia Anonimul si Romania literara) si la Premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor din Romania.

Romanul, publicat in colectia „Fiction Ltd. ” a editurii Polirom, in doua editii – 2010, 2011, va mai aparea in 2012 in Ungaria, la editura Europa, in traducerea Gabriellei Kosta.

„Provizorat se va impune atit ca un mare roman al «destinderii», cit si ca un roman al cuplurilor in totalitarism(e) si al imposibilei intimitati. O revenire in forta a unei prozatoare de virf si o carte de asezat pe acelasi raft cu Dimineata pierduta.” (Paul Cernat)

„Prin intermediul unei galerii de figuri remarcabile este pus in pagina un evantai larg al problematicii feminine: emotionalitatea, sexualitatea, maternitatea etc. Letitia Arcan intrupeaza, de fapt, o noua (bogata si proaspata) ipostaza a doamnei Bovary. Cu precizarea ca replica de-acum este creata din interiorul speciei si tocmai de aceea ea reuseste sa exprime sentimentele, trairile, miscarile si senzatiile feminine, nu o data contradictorii, pe care numai o scriitoare le poate cunoaste.” (Sanda Cordos)

„Aproape totul este tensionat, pregnant si captivant in Provizorat, de la scenele teribile ale rebeliunii legionare pina la zgomotele infrarealitatii cotidiene. Provizorat va trage toate firele spre – si dinspre – povestea de dragoste adulterina. Cei doi sint dominati de ambitii, dar si de complexe din copilarie si adolescenta. Amprenta epocilor trecute si a celei din jur nu se sterge din sufletul si carnea lor, care tremura foarte usor. De frica. Un complex psihoistoric si social ce n-a mai fost explorat cu atita acuitate si atita forta prozastica in romanul autohton. Totul se regaseste in petele de la Dosar care se intind ca o eczema. Pe viata personajelor, pe biografiile pe care ele incearca prin toate caile sa si le schimbe; pe prezentul lor provizoriu. Pe dragostea lor ce rezista pina la un punct. De neratat lectura acestui Provizorat, al doilea mare roman al Gabrielei Adamesteanu.” (Daniel Cristea-Enache)

Gabriela Adamesteanu este unul dintre cei mai importanti prozatori postbelici. Cartile ei au fost traduse in Franta, Spania, Italia, Statele Unite, Rusia, Ungaria, Israel, Bulgaria, Polonia, Turcia, Estonia.

de D.S. HotNews.ro

Istoria lecturii

“Am învăţat repede că cititul e un proces cumulativ şi-şi urmează drumul într-o progresie geometrică: fiecare nouă lectură îşi are baza în lecturile anterioare ale cititorului.”

Singurul mod în care pot să scriu despre această carte este unul foarte personal. Dacă am să vă plictisesc cu o recenzie (oare e corect spus?) prea lungă, asta se întâmplă doar pentru că mi-a placut foarte mult. Din mai multe motive. Unul, pentru că sunt o cititoare înrăită şi ador cărţile, deci am impresia că autorul mi se adresează personal deoarece mă regăsesc în fiecare rând. Al doilea, pentru că sunt studentă la Litere şi consider că această carte, prin bogăţia de informaţii pe care o oferă, face parte din formarea mea de filolog. Ar mai fi şi alte motive, dar pe acelea am să vă las pe voi să le descoperiţi. Eu am să vă vorbesc doar despre câteva pasaje care m-au impresionat în mod special.

Multitudinea de puncte de vedere din care lectura poate fi privită – a cărţii în sine, a cititorului, a traducătorului, a autorului, a mesajului pe care-l transmite, etc – este dezbătută pe tot parcursul cărţii. Unul din aceste puncte priveşte traducerile, iar eu l-am găsit foarte interesant deoarece țin minte că am discutat aceeaşi problemă cu un traducător şi editor englez la un seminar. Vorbeam despre traducere şi despre faptul că la fiecare traducere se pierde câte puţin din mesajul, frumuseţea, bogăţia unui text. Acest lucru se întâmplă pentru simplul fapt că două limbi sunt diferite nu doar în ceea ce priveşte elementele practice de limbă, ci şi prin sensul şi conotaţia cuvintelor, care, în fiecare limbă, le sunt date sau subliniate de anumiţi factori culturali, sociali, sau de mentalitate. Din acest motiv, o traducere nu va putea fi niciodată echivalentul perfect al textului original din care se face traducerea. Manguel subliniază mult mai frumos acest lucru: “Când citim un text în propria limbă, el însuşi devine o barieră. Putem pătrunde în acesta doar în măsura în care ne permit cuvintele, îmbrăţisând toate definiţiile lor posibile; putem construi un alt text, critic, care îl va extinde şi-l va ilumina pe cel pe care l-am citit; dar nu putem evita faptul că limba în care este scris devine limita universului nostru. Traducerea propune un fel de univers paralel, un alt spaţiu şi un alt timp, în care texul releva alte, extraordinar de posibile, sensuri. Pentru aceste sensuri totuşi nu există cuvinte, de vreme ce ele exista într-un ţinut al nimănui, pe care îl intuim, între limba originalului şi limba traducătorului.”

Dar semnificaţia unui text, mesajul pe care acesta îl transmite, nu depind doar de factori de limbă. Pentru că, într-un fel, fiecare lectură este o re-creare a textului. Ceea ce mi s-a părut foarte interesant este felul în care Manguel, făcând referire la ceea ce scria dr. Merlin C. Wittrock în anii ’80, vorbeşte despre cititorul care, aşezat în faţa cărţii sale, face mai mult decât să înregistreze semnele care formează textul, el îi atribuie acestuia un sens propriu impregnându-l cu emoţie, intuiţie, suflet, receptivitate care depind de felul în care a devenit şi de cine este fiecare citior în parte. “Pentru a întelege un text, noi nu-l citim doar în sensul literal al cuvântului, îi construim acestuia un sens.” Într-un asemenea proces complex “cititorii se relaţionează activ cu textul. Ei creează imagini şi transformări verbale ca să-i ilustreze semnificaţia. Ce este mai impresionant, ei generează sensul în timp ce citesc, construind relaţii între ceea ce cunosc, experienţele din amintire, şi propoziţiile scrise, paragrafe şi pasaje.”

Trecând la altă perspectivă din care lectura poate fi privită, urmatorul paragraf m-a pus pe gânduri: “Citeam şi din perspectiva a ceea ce gândeam că se presupune a fi o carte (etichetată de autor, de editor, de un alt cititor). [...] Multă vreme, şi eu am atribuit scopuri cărţilor pe care le citeam, aşteptându-mă, de exemplu, ca în Călătoria pelerinului de Bunyan să mi se ţina o predică, pentru că era, mi se spusese, o alegorie religioasă – de parcă aş fi putut auzi ce se petrecea în mintea autorului în momentul creaţiei, de parcă aş fi avut dovadă că acesta spunea adevărul. Experienţă şi o anume doză de bun simţ nu m-au vindecat încă pe deplin de viciul superstiţiei.” Căţi dintre iubitorii de cărţi nu simt şi gândesc la fel, nu au aceleaşi experienţe? Eu ştiu sigur că după ce mi-am dat seama că sunt influenţată de ceea ce citeam despre un autor sau o carte, am încercat să citesc cărţi despre care nu ştiam nimic doar ca să-mi pot forma o părere proprie. Abia apoi citeam critici şi părerei despre autor sau roman. Desigur că au fost şi cazuri în care am citit o carte tocmai datorită a ceea ce auzisem despre ea. Şi mi s-a întâmplat să fiu dezamăgită sau, dimpotrivă, încântată.

Această nevoie de-a recepta mesajul unei cărţi într-o manieră proprie, fără a fi influenţat în vreun fel de orice altceva, nu este ceva nou. Chiar şi într-o perioadă în care cărţile nu erau citite pentru a fi înţelese ci privite doar prin filtrul unei autorităţi care hotăra ce este şi ce nu este corect sau important într-o lectură, nevoia unei personalizări a acestei experienţe a existat. Petrarca a fost unul dintre aceşti oameni, iar Manguel scrie: “Ceea ce sugerează Augustin (în imaginaţia lui Petrarca) este un nou mod de-a citi: nu folosind cartea ca o proptea pentru gândire, nici încrezându-te în ea asa cum s-ar încrede cineva în autoritatea unui înţelept, ci împrumutând de la aceasta o idee, o frază, o imagine, asociind-o cu alta, culeasă dintr-un text de mult păstrat în memorie, legând totul laolalta cu reflecţii proprii – producând, de fapt, un text nou, al cărui autor e cititorul. [...] Într-un asemenea proces dinamic în care se dă şi se ia, în care se desparte şi de adună laolalta, cititorul nu trebuie să depăşească graniţele etice ale adevărului – orice ar dicta conştiinţa (noi am spune bunul simţ). “Cititul”, scrie Petrarca într-una dintre numeroasele sale scrisori, “rar ocoleşte primejdia, până când lumina adevărului divin se revarsă asupra cititorului, învăţâtndu-l ce să caute şi ce să evite.” Pentru că citind învăţăm să gândim, să selectam informaţii şi să facem asociaţii între acestea. Poate că matematica îţi dezvoltă gândirea logică, practică, dar cititul te învaţă să gândeşti, aducând informaţii din toate sferele vieţii, istorie, cultură, contexte sociale, geografie, limbă, pe care mai apoi le asociază într-un fel sau altul permiţându-ţi ţie, cititorul, să foloseşti acele informaţii atât pentru înţelegerea textului pe care-l parcurgi cât şi pentru a înţelege alte texte care ar putea avea vreo legătură, într-un fel sau altul, cu alte lecturi.

Şcoala din Romania, sau cel puţin cele pe care le-am frecventat eu – poate alţii au avut norocul unor profesori cu o gândire mai liberă, mai deschisă – m-au învăţat că există un mod “corect” de a citi şi interpreta o carte, impus de o autoritate – critici literari – care ştiu mai bine decât mine ce şi cum trebuie să citesc. Însă Albert Manguel spune un lucru care mi-a plăcut enorm: “… noi eram de acord cu faptul că nicio lectură nu poate fi vreodată categorică. Cu o singură diferenţă importantă: ceea ce de Man considera a fi o anarhică ratare, noi vedem o dovadă a libertăţii noastre de cititori. Dacă în lectură nu există un “ultim cuvant”, atunci niciun fel de autoritate nu ne poate impune o lectură “corectă”. Cu timpul, ne-am dat seama că unele lecturi sunt mai bune decat altele – mai informate, mai lucide, mai provocatoare, mai plăcute, mai tulburătoare. Dar proaspăt descoperitul sentiment al libertăţii nu ne-a părăsit niciodată şi, chiar şi acum, savurând o carte pe care un anume recenzent a recomandat-o sau dând la o parte o alta, care a fost pătimaş ridicată în slăvi, cred că-mi pot aminti cu claritate acel sentiment rebel.”

După cum spuneam la început, nu pot sa vorbesc despre această carte decât într-un mod foarte personal pentru că Istoria lecturii m-a surprins încă de la primele pagini. De ce? Pentru că vorbește despre cărți şi despre ce înseamnă să fii cititor şi iubitor de carte de parcă ar vorbi despre mine şi despre ceea ce simt eu în privinţa cărţilor şi-a cititului, fără de care viaţa mea nu ar fi la fel. Aceste pagini îmi transmit un sentiment de apartenenţă la o comunitate a unor oameni ca mine şi brusc nu mă mai simt singură şi ciudată într-o lume în care scrisul şi cititul aproape că s-au redus la lumea virtuală a reţelelor de socializare.

  • Plusuri:bogăţia de informaţii, stilul prietenos, chiar cuceritor al scriiturii
  • Recomandari:celor pentru care cărţile, ca obiecte şi ca instrumente de cunoaştere, sunt ceva vital

Titlu: Istoria lecturii
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2011
Traducere:
Numar pagini: 412
ISBN: 978-606-579-132-9 

Scris de Andrea Balint

Exerciţii de lectură estivală

Printre titlurile noi ale verii se numără „Libertate“, „Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri“ sau „Corsarul“. Volume de dragoste, de psihologie practică, de călătorie, thrillere şi romane ale literaturii clasice contemporane ne aşteaptă în librării.

Crizele financiare, sentimentale sau profesionale pot fi date la o parte prin lecturi uşoare, de vacanţă, la care ne îmbie editurile în această vară. Ni se propun titluri provocatoare de psihologie practică, thrillere, SF-uri,  ni se dau iluzii despre lumea ideatică a cuplului (de exemplu,  „Cele cinci limbaje ale iubirii. Ediţia pentru bărbaţi”, de Gary Chap­man, la Curtea veche). De asemenea, autoarea Adriana Petrescu ne propune în această vară să citim „Exerciţii pentru fericire”, la Tritonic, subliniind că a avea o stare de bine înseamnă a încerca să dai la o parte, cu o carte în mână, balastul din jur. Unul dintre cele mai tentante titluri, pe care Editura Polirom ni-l recomandă şi despre care Guardian scria că este, probabil, „cel mai bun roman al secolului”, este  „Libertate”, de Jonathan Franzen.

Al patrulea roman al lui Franzen, apărut după succesul extraordinar al „Corecţiilor”, are în centru o nouă familie tipică din Midwest. Volumul a fost considerat un veritabil fenomen cultural în Statele Unite: însuşi preşedintele Obama a cerut anul trecut un exemplar, înainte ca romanul să fie lansat oficial, ca să-l poată citi în vacanţă. De asemenea, de neratat sunt cele două volume „1Q84″, scrise de Haruki Murakami, alături de cel mai recent titlu al lui Michel Houellebecq, „Harta şi teritoriul”, o carte distinsă în 2010 cu Premiul Goncourt.

O serie de noi romane de vacanţă ne propune şi Grupul Humanitas, printre care „Bărbaţi holbându-se la capre”, de Jon Ronson, în Colecţia „Râsul lumii”, şi „Ceaunul”, de Kiyoko Murata, în Colecţia „Cartea de pe noptieră”. De altfel cartea a fost ecranizată cu titlul, „Omul care se holba la capre” (2009) pe afiş strălucind alături de o vedetă caprină George Clooney, Jeff Bridges, Ewan McGregor şi Kevin Spacey. În curs de apariţie pentru luna iulie, la Humanitas Fiction, se află  „Grădina uitată”, de Kate Morton, „Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri”, de Eric-Emmanuel Schmitt, şi  „Începem coborârea”, de James Meek . Pe rafturi se află deja două titluri noi de Amos Oz, „Rime despre viaţă şi moarte” şi „Scene de viaţă campestră”, alături de „Povestea uitării”, de Stefan Merrill Block.

Biblia sănătăţii femeii

La Nemira vor apărea  „Încleştarea regilor”, în două volume, de George R.R. Martin, în Colecţia „Nautilus SF”, şi „Corsarul”, de Tim Severin. Nu trebuie ratată nici „Biblia sănătăţii femeii”, în  Colecţia „Să fii sănătos” de la Curtea veche. În seria horror, de la Tritonic, se înscrie „Locuri întunecate”, de Gillian Flynn, iar în cea de thriller, „Ucideţi generalul”, de Bogdan Hrib. Printre titlurile noi apărute la grupul Corint se numără „Islamiştii. Cum ne văd ei pe noi”, de Anne Nivat şi „Edit von Coler. Agentă nazistă la Bucureşti”, de Jacques Picard. De la Editura Leda sunt tentante propunerile de vacanţă din Colecţiile „Mister”  – „După faptă şi răsplată”, de Kate Atkinson, „Love & Life” – „Cele nouă chipuri ale inimii”, de Anita Nair, „SF” – „Flashforward”, de Robert J. Sawyer şi nu în ultimul rând cărţile apreciate de adolescenţi – fantasyurile – „Impecabil” (volumul 2 din seria „Micuţele mincinoase”, de Sara Shepard), „Oraşul de Cenuşă” (cartea a doua din seria „Instrumente mortale”, de Cassandra Clare).

Pentru cei mici, trebuie să avem în vedere cartea cu imagini panoramice 3D şi cu sunete  – „Vocile sălbaticiei”. Dacă la Paralela 45 va apărea „Cartea vinurilor. Schimbă-ţi felul în care gândeşti despre vin!”, de Mathew Jukes, grupul editorial All ne îmbie cu „Noul cod al bunelor maniere”, de Silke Schneider-Flaig şi cu „5 secrete ale vieţii fericite”,  de John Izzo.Editura Trei ne tentează în această vară cu titlurile „Adio, vinovăţie!”, de Les Barbanell, „Înăuntrul Regatului. Viaţa mea în Arabia Saudită”, de Carmen Bin Laden, şi „Omul cu cercurile albastre”, de Fred Vargas.

Oferte speciale

Editura Humanitas propune promoţia „1, 2, 3 ia ce carte vrei”, care va fi valabilă începând de mâine şi până la 15 septembrie. Aceasta include 124 de titluri selectate din serii de autor precum Kundera, Llosa sau Cărtărescu şi din colecţiile „Cartea de pe noptieră”, „Râsul lumii”, „Spaţii publice”. La cumpărarea a două cărţi reducerea este de 10%, iar pentru trei cărţi – 20%.  La Editura Polirom, 100 de titluri noi vor putea fi achiziţionate la preţul special de 9,99 lei, dar vor exista şi pachete promoţionale,  cu reduceri de peste 35%. Editura Tritonic oferă romanele „Copiii împăratului”, „Spionul lui Dumnezeu”  şi „Blestemul manuscrisului” la preţul de 10 lei.

Titluri româneşti

Vara asta se vor afla pe rafturi noi cărţi ale autorilor români Eugen Istodor, Alex. Leo Şerban, Aurora Liiceanu sau Bogdan O. Popescu.
Regretatului critic de film Alex. Leo Şerban i-a apărut „Mica dietetică”, la Editura Art,  în luna august urmându-i a fi editată „The Parlayed Letter”, în Colecţia „Ego. Proză” de la Polirom. Nuvela scrisă direct în engleză de Alex. Leo Şerban, tradusă de Antoaneta Ralian, dovedeşte nu doar erudiţie, ci şi un indiscutabil talent de scriitor.

Cartea „Primul meu job”, care înseamnă primul ciubuc pentru unii şi pentru cei mai mulţi prima leafă,  va ficoordonată la Editura Art de Florin Dumitrescu, în Colecţia „Prima dată”. Printre semnatari: Ion Barbu, Cezar Paul-Bădescu, Antoaneta Ralian, Petre Barbu, Marius Chivu, Iulian Comănescu, Gianina Corondan, Bogdan-Alexandru Stănescu sau Luiza Vasiliu. Dacă vreţi să aflaţi lucruri noi despre Bucureştiul de altădată, nu vă rămâne decât să citiţi cartea lui Eugen Istodor  „Lipscani. Ghid turistic & de chefuri”- Între 2010 şi 2011, autorul a testat restaurantele, barurile, a observat viaţa de fiecare zi şi a citit istoria Lipscaniului.

Locul este descris prin decorul de epocă, rochiile de mireasă, drogurile, iubirile uşoare, cadourile ieftine, narghilele, excentricităţile şi crâşmele pentru toate buzunarele. Aurorei Liiceanu îi va fi editat, în seria de autor de la Polirom, volumul „Viaţa nu-i croită după calapod”. Pornind de la întâmplări personale sau cunoscute de toată lumea, psihologul ne oferă o analiză subtilă a mecanismelor psihicului uman, dar şi a unor fenomene şi comportamente tipice societăţii româneşti actuale. De asemenea, tot la Polirom, va apărea volumul „Viaţă de aruncat”, ce reprezintă debutul în proză al poetului Bogdan O. Popescu.

„Lumea sexului”

Tradus în premieră în limba română, de Alexandru Vlad, volumul „Lumea sexului” este un eseu despre universul erotic al americanului Henry Miller. Conştient de dezaprobarea pe care au stârnit-o printre cititori cele două „Tropice” („Tropicul Cancerului” şi „Tropicul Capricornului”), precum şi de opoziţia pe care alţi cititori au sesizat-o între conţinutul licenţios şi fragmentele contemplative, eseistice şi filosofice, Henry Miller îşi propune cu această scurtă scriere, apărută în Colecţia Biblioteca Polirom, să-şi expună limpede şi răspicat poziţia în controversă. Miller explică de ce nu există nicio contradicţie între senzualitatea debordantă din romanele sale, crezul său artistic şi filosofia sa de viaţă.

Autorul se exprimă şi aici într-un limbaj direct şi lipsit de pudoare, povestindu-şi propriile experienţe sexuale din anii tinereţii şi apoi formulându-şi concluziile filosofice. „Această mică bijuterie milleriană, mai degrabă apropiată de lumea stranie a monadelor decât de fauna cu care ne-a obişnuit autorul american, îşi urmează parcursul în răspăr. Alcătuirea «Lumii sexului» e neobişnuită pentru că baletează dezinhibat prin vasta cultură a eseului”, se scria în Sunday Book Review.

Reduceri substanţiale în Librăriile Adevărul

Toată luna iulie, orice carte din colecţiile „100 de cărţi pe care trebuie să le ai în bibliotecă”, „Pictori de geniu” şi „Marile muzee ale lumii” va avea preţul redus la 7,99 lei, numai în Librăriile Adevărul din Bucureşti şi din ţară. Editura Adevărul nu se va opri aici cu surprizele. În iulie, vor fi distribuite în continuare, împreună cu ziarul, cărţi din Colecţia „Dostoievski” (care conţine 12 titluri în 12 volume – în fiecare miercuri, la preţul de 14,99 lei per volum), Colecţia „Delicii în bucătărie”, care va fi completată cu patru titluri din bucătăria internaţională (în fiecare vineri, la preţul de 14,99 lei per volum) şi Colecţia „101 cărţi de citit într-o viaţă” (în fiecare joi, la preţul de 12,99 lei per volum).

După ce săptămâna trecută a fost distribuit primul volum din „Fraţii Karamazov”, de Fiodor Dostoievski, săptămâna viitoare veţi putea cumpăra volumul al doilea al romanului, pe 6 iulie. „Fraţii Karamazov” a fost supranumit „Romanul căutării lui Dumnezeu”. Pe 13 iulie veţi găsi la chioşcuri două romane într-un singur volum, „Amintiri din Casa Morţilor” şi „Jucătorul”, iar pe 20 iulie şi pe 27 iulie volumele 1 şi 2 din „Idiotul”. Pe 3 august vor apărea romanele „Însemnări din subterană” şi „Eternul soţ”, pe 10 august – „Crimă şi pedeapsă”, iar pe 17 august – „Adolescentul”. În aceeaşi colecţie au mai fost incluse titlurile „Dublul” şi „Oameni sărmani” (apariţie pe 24 august), „Umiliţi şi obidiţi” (31 august).

Călătorii printre arome

Dacă v-aţi propus să vizitaţi muzee importante din mari oraşe ale lumii, dar bugetul nu vă permite, vă puteţi satisface o parte din curiozitate răsfoind titlurile din Colecţia „Marile muzee ale lumii”, acum la preţuri promoţionale de doar 7,99 lei per volum, în Librăriile Adevărul. Peste 200 de opere şi 1.500 de artişti sunt prezentaţi în singura colecţie din România dedicată „caselor de artă”. Cele 15 albume aduc în atenţia colecţionarilor şi a cititorilor muzeele Ermitaj, Luvru, Prado, Galeria Uffizi, Musee d’Orsay ş.a.

Căutaţi în Librăriile Adevărul şi titlurile din colecţia deja clasică, „100 de cărţi pe care trebuie să le ai în bibliotecă”: „Livada de vişini”, de Cehov, „La răscruce de vânturi” de Emily Brontë, „Shogun” de James Clavell, „Mândrie şi prejudecată” de Jane Austen, „Doamna Bovary” de Gustave Flaubert, „Romeo şi Julieta” de William Shakespeare, „Winnetou” de Karl May ş.a (la preţul de 7,99 lei per volum).În luna iulie, gurmanzii vor avea parte de ghiduri utile în bucătărie. Vor apărea, împreună cu „Adevărul”, volumele „Preparate din peşte” (pe 1 iulie – 14,99 lei), „Preparate din carne” ( pe 8 iulie) şi „Preparate la microunde” (pe 15 iulie).

Autor: Simona Chiţan

O proză vizionară

Scrisă pe parcursul a mai bine de zece ani (1995-2005), proza vizionară a Magdei Cârneci din FEM (Cartea Românească, 2011) – prima carte de proză a cunoscutei poete optzeciste (a publicat volumele de poemeHipermateria, 1980, O tăcere asurzitoare, 1984, Haosmos, 1992, Poeme politice, 2000) – este o proză remarcabilă, cu atît mai mult cu cît reprezintă o raritate în peisajul literar actual de la noi. O prelungire a unor „fire“ mai vechi, a unor propensiuni către „hipermaterie“, iluminare, revelaţie vizibile deja în cărţile sale de poeme, FEM este, într-adevăr, aşa cum scrie Simona Sora în scurta prefaţă, „cartea cărţilor de pînă acum ale scriitoarei“. S-a întîmplat ca ea să fie o carte de proză şi, în mod fericit, o carte de proză foarte bună a unei poete – o „proză poetică, aşa cum e adevărata proză“ (Simona Sora).
Teoreticiană a postmodernismului în arta anilor ’80 şi poetă de prim-plan a aceleiaşi generaţii ’80 marcate de diseminarea, de intertextualitatea şi de ludicul postmodernismului – către care aspirau optzeciştii, sufocaţi de ceauşismul ultimilor ani –, Magda Cârneci se dovedeşte a fi, în poezia şi – iată – în proza sa, în răspăr cu toate acestea, întorcîndu-se în scrisul ei la vizionarismul romanticilor germani şi al unor Baudelaire, Rimbaud – dar fără narcoticele de rigoare (cum singură mărturiseşte vocea feminină a cărţii) –, coborînd pînă la filonul textelor iniţiatice, în particular al textului biblic însuşi, căci descoperirea unităţii profunde a lumii, viziunea extatică a totalităţii, a fuziunii sinelui cu lumea animată de principiul iubirii reprezintă, în fond, o revelaţie divină.
Pentru Magda Cârneci, a scrie e sinonim astfel cu „un act religios“, însă „în afara oricărei religii“ – şi am citat fraza lui Georges Perros aşezată de autoare printre motto-urile cărţii. Căci revelaţia Realităţii, a totalităţii şi unităţii lumii este, pentru scriitoare, totuna cu descoperirea sinelui, a fiinţei profunde închise întîmplător în carcasa unui trup feminin, supus biologiei lui specifice. Între eul naratoarei, care se caută pe sine, şi cosmos circulă o amplă şi iradiantă „colecţie“ de imagini interioare, de viziuni – care nu-i aparţin celui dintîi decît pe jumătate – şi care constituie o „trambulină“ sau o „punte“ de acces către „lumea cealaltă“, revelată. Şi pentru că „treaba unui vizionar este să vadă“ – aşa cum scrie Aldous Huxley (într-un alt motto al cărţii) –, vocea feminină a cărţii asta încearcă să facă: să-şi cultive şi să-şi redea anamnetic viziunile, încercînd să le înţeleagă şi să avanseze pas cu pas pe acest drum subtil şi aproape insesizabil al iniţierii, către iluminare, către cunoaştere de sine şi contopire cu universul (unul şi acelaşi lucru).
De aceea, textul de faţă este şi personal, şi generic, într-un mod aparte: „Dar imaginile astea stau ascunse în adîncul meu şi aşteaptă. De acolo ţîşnesc ele pe ecranul mental cînd se întîmplă anumite conecţii neuronale, cînd suferinţa sau bucuria, sau senzaţii de o intensitate neobişnuită rup anumite zăgazuri interne, forţează o valvă psihică înţepenită, deschid nişte canale pînă atunci blocate între minte şi inimă, şi aruncă un fel de pod vibrant peste logică şi raţiune, peste percepţii şi imaginaţie. Un pod, o trambulină, un gheizer înspreregnul imaginilor [s.a.], situat între cer şi pămînt, între înăuntru şi înafară, între lumea noastră materială şi cea subtilă, mentală şi cosmică, prin care poate că universul însuşi vrea să se exprime, să ne vorbească şi să fie ascultat şi iubit“ – îi spune naratoarea iubitului ei „adorat şi detestat“.
FEM se construieşte, de altfel, chiar sub forma unor scrisori/mărturii biografice – psihice şi spirituale, confesiuni în acelaşi timp feminin-personale şi universale, după cum se poate sesiza chiar din pasajul citat mai sus – adresate fostului iubit, scrisori-poveşti istorisite de o „mică Şeherezadă de apartament de bloc dintr-un cartier oarecare, dintr-un oraş de provincie, o Şeherezadă a ta, personală“. Discursul vocii feminine se creează, în felul acesta, undeva într-o zonă de mijloc, între condiţionarea corporală, biologică – naratoarea, prizonieră în trupul ei sexuat, feminin, îi povesteşte iubitului experienţele sale de „creştere întru feminitate“ (cum se spune pe coperta a patra) – şi momentele de extaz, de transcendere a corporalului, de lărgire a „conştienţei“ pînă la contopirea ei cu lumea „cosmică“. Pendularea aceasta între experienţa feminităţii şi experienţa, să-i spunem, spirituală, transfiguratoare, revelată – de dincolo de diferenţele biologice şi culturale de sex şi de limitările percepţiei şi ale raţiunii umane în genere – conferă şi particularitatea acestui text, ce nu se opreşte nici un moment, aşa cum ar putea lăsa impresia, la nivelul unei proze aşa-zis „feminine“, de explorare (narcisistă) a biologiei şi psihologiei feminine. Pe de altă parte, „FEM“ trimite cumva şi la „REM“ al lui Mircea Cărtărescu, autor cu care Magda Cârneci (colegă de generaţie, de altfel) are în comun propensiunea metafizică şi dimensiunea revelatorie a textului, dar şi cultivarea imaginaţiei şi a visului ca mijloc de acces – finalmente – la cunoaşterea lumii (cel de-al treilea motto al cărţii fiind afirmaţia lui André Breton: „Imaginaţia e ceea ce tinde să devină real“).
Naratoarea este, aşa cum recunoaşte, o colecţionară de imagini interioare, o pasionată a „regnului imaginilor“, a imaginilor revelatoare, care se deschid – din cînd în cînd, în stările de graţie – ca un trandafir opulent, ca o roză mistică în piept, în spatele sternului. Personajul feminin este, cu toată fiinţa ei, un receptacul al stărilor de graţie, pe care le aşteaptă, le conjură, le cultivă aş spune sistematic, dacă nu aş risca să mă situez chiar de partea acelei logici, raţiuni – masculine, prin tradiţie, considerate şi aici ca atare – pe care scriitoarea o refuză. În orice caz, colecţia de viziuni, de imagini revelate – de fuziune cu cosmicul – este şi un exerciţiu, un act de voinţă, pe care, la sfîrşitul cărţii, naratoarea i-l recomandă şi fostului ei iubit: „Dragule, doar o cantitate infimă din viziunile care stau suspendate, vibrînde, în regnul lor vast, prea puţin explorat, au ajuns pînă la mine, doar cele care au binevoit să coboare pe lungimea mea de undă emoţională, dar restul cel mare aşteaptă. Dragule, încearcă să-ţi provoci contactul cu inteligenţa asta misterioasă ascunsă în adîncul şi înaltul trupului tău. Dacă eu pot, poţi şi tu, acum ştii că se poate. Acum ştii că asta e calea spre Realitate“.
E de spus că FEM este, dintr-un anumit punct de vedere, un text dificil la lectură, tocmai prin această dimensiune iniţiatică, revelată, vizionară, fiindcă cere o anumită disponibilitate din partea cititorului, de deschidere către „lumea cealaltă“, care este, înainte de toate, o lume de dincolo de literatură. Pentru aceasta din urmă, scriitorul/scriitoarea pot depune mărturie – în actul religios al scrierii –, dar criticul nu poate da seamă, iar cititorul face cum crede de cuviinţă. Rămîne însă, şi în planul literarului, un cîştig remarcabil: e vorba de splendidele pasaje extatice ale cărţii – proză poetică vibrantă –, ca şi de intensitatea emoţională la cote maxime pe care o poate atinge, uneori, simpla expresie poetică, estetică. Iată unul din numeroasele astfel de pasaje: „Dacă acum le privesc într-un anume fel, oblic, puţin nefocalizat, cu privirea uşor dispersată, lucrurile devin altceva, altceva [s.a.], doar culori închegate, culori libere în spaţiu, nuanţe dansante, plutind ca nişte pete de pensulă trase măiestru prin spaţiu. Sînt vibraţii luminoase şi vii, unduind şi împletindu-se-n aer. O stare mai pură a materiei, numai rezonanţă, corpuscul şi undă, numai pigment, de parcă formele ar exista, temporar, doar ca să manifeste culorile. Galbenul plin, exaltant, al lalelelor. Albastrul adînc, odihnitor al văzduhului. Verdele viu, hrănitor, fremătător al frunzişului. Portocaliul înnebunitor, electrizant al crăiţelor. Violetul îmbătător şi adînc al genţianei. Din toate culorile curge un fel ciudat de tremur intens, de prezenţă. Ceva viu, inteligent, palpitînd, ceva se desfoaie în toate formele dimprejur, ca nişte guri fremătătoare, diverse, şoptind ceva, atrăgînd, chemînd, invitînd. Totul pare viu, sînt prezenţe în jur, adieri pline de viaţă, gurile roşii ale bujorilor mă privesc, totul mă priveşte în ochi, îmi transmite ceva important, mărturiseşte o magie, o taină“. Pagini extraordinare, de înaltă tensiune extatică-estetică-erotică, cu accente de Cîntarea Cîntărilor, sînt cele reunite în capitolul „Poveşti de amor“, care ar merita citate în întregime.
Magda Cârneci se întoarce, cum spuneam, la romantismul german (vezi capitolul „Patru momente de vară“), la corespondenţele baudelairiene şi la vizionarismul rimbaldian al dereglării tuturor simţurilor (doar prin puterea imaginaţiei, iar nu a narcoticelor), păstrînd în subsidiar, mereu, rezonanţele biblice.

Pe palierul explorării feminităţii, există mai multe ipostaze investigate: a propriei feminităţi, dar şi a feminităţii-arhetip, a mamei arhetipale, a „femeii enorme“ sau a „borfetei“, şi toate prilejuiesc noi poveşti extatice, noi imagini splendide împărtăşite vechiului iubit (laolaltă cu tachinerii, cu ironii tandre şi cu puneri la punct feminine, într-un complex joc de dragoste şi de revelaţie). De asemenea, naratoarea vorbeşte – încercînd să-i explice iubitului viziunile şi visele sale repetate – despre „mai multe feluri de corpuri“ (vezi capitolul omonim: „corpul aromal“ al mamei, „corpul meu hormonal“, un „corp al prezenţei“, un „corp al iubirii“, un „corp al lucidităţii“), despre „mai multe percepţii“ (vezi, din nou, capitolul omonim). Impresionantă e, în vîrful experienţelor sale extatice, alături de totalitatea, de unitatea profundă a lumii, invocarea cvasireligioasă a iubirii ca motor al lumii şi cale de acces la Realitate: „Iubire imensă, nu mă părăsi, ajută ochilor mei să renască, curăţă-i de murdărie şi închistare, spală-i de banalitate şi frică, rupe vălurile obtuzităţii, refuzului! [...] Nu mă părăsi, Iubire imensă, ajută-mă să privesc prin ochii de carne cu alţi ochi, mai clarvăzători, cu altă privire, mai pătrunzătoare, dezmărginită, cu altă gîndire, suprasenzorială, divină!“.

Text iniţiatic, al profunzimii, şi nu al suprafeţelor postmoderne, text total, iar nu fragmentar, FEM propune o metafizică a simţurilor, o intensă experienţă concretă, senzorială ca trambulină spre revelaţie, transformînd condiţionarea biologică, intuiţia şi senzorialitatea aşa-zis feminine în cale de cunoaştere, într-o „altă logică“, o „logică integrală“.

Magda CÂRNECI
FEM
Prefaţă de Simona Sora
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011, 208 p.

Who are the most overrated contemporary writers in the world?

In a recent Huffington Post piece, Anis Shivani names and shames the most over-hyped authors. (…)

Whether or not you agree with him, it’s hard not to admire Anis Shivani’s balls. In a piece for the Huffington Post, the author and poet has set out the 15 contemporary American writers he believes are most overrated, laying into the likes of Jonathan Safran Foer (“always quick to jump on to the bandwagon of the moment”), Junot Diaz (“his manic voice describes everything with the same faux energy, the ear-shattering ghetto volume, as though there were no difference between murder and puking”), Michael Cunningham (“yet another gimmick man, yet another shtick peddler”) and Billy Collins (“a one-trick pony who acts in every poem as if he’s discovering the trick for the very first time”).

It’s not only writers he has it in for – the literary establishment also gets it in the neck. Reviewers are “no more than the blurbing arm for conglomerate publishing” (and Michiko Kakutani of the New York Times makes his overrated list as “enabler-in-chief for the preceding mediocrities”). Creative writing programmes: “few with critical ability have any incentive to rock the boat – awards and jobs may be held back in retaliation”. Conglomerate publishing: “the decision-makers wouldn’t know great literature if it hit them in the face”. Incidentally, this essay on the death of fiction estimates that, with at least 822 creative writing programmes in the US, the next decade will produce around 60,000 new writers. Will they all, as Shivani suggests, “lean heavily on the easily imitable”? We can only hope not.

I get the feeling that Shivani has been brewing this piece for some time. These aren’t wild, bitter stabs in the dark; his jibes have barbs to them. It’s also extremely amusing – I’m still chuckling at his Sharon Olds takedown: “Childbirth, her father’s penis, her son’s cock, and her daughter’s vagina are repeated obsessions she can always count on in a pinch. Has given confessionalism such a bad name it can’t possibly recover.” And I haven’t read Helen Vendler, apparently “America’s most banal critic”, but if the sentence Shivani highlights from her work is anything to go by – “no new generalisations about [George] Herbert are proposed in this book” – he may have a point.

He’s generated a huge response online – 1,500 comments and counting on the HuffPo. It’s clearly a topic which has hit a nerve in America, where critic Lee Siegel recently pronounced fiction to be culturally irrelevant – although he wasn’t the first. But the question of whether the 15 writers are indeed overrated is, I think, a personal one. Overrated by the literary establishment? Maybe. Overrated by readers? That’s trickier. We read what we like; we don’t have to justify our choices. So what if people prefer Billy Collins to Geoffrey Hill? Telling them they’re wrong isn’t going to change that, unless they’re really desperate to impress. His point, I suppose, is that, faced with a glut of publishing, we’re led to our choices by the literary establishment, thus buying into the overrating without realising it. (I also think it’s a little unfair to describe any poet as overrated – poetry sells so very little that I feel we should rejoice in any rating it gets at all.)

Shivani is also promising to share his thoughts about the most underrated American writers today, and is planning similar lists for the past century, and for global literature. Bring it on, I say. But in the meantime, have a read of his first hitlist: William T Vollman, Amy Tan, John Ashbery, Mary Oliver, Helen Vendler, Antonya Nelson, Sharon Olds, Jorie Graham, Jonathan Safran Foer, Jhumpa Lahiri, Junot Diaz, Louise Gluck, Michael Cunningham, Billy Collins and Michiko Kakutani. What you think about his choices? Who do you think are the most overrated writers today? And don’t stick to America: the world is our oyster.

http://www.guardian.co.uk/books/booksblog/2010/aug/10/anis-shivani-overrated-writers

Top 100 – cele mai importante cărţi de nonficţiune

Potrivit clasamentului realizat de ziarul „The Guardian“, secolul XX a adus volume la fel de influente ca scrierile antice cruciale. Topul vizează domenii ca istoria, filosofia, politica, memorialistica sau biografia. Herodot stă alături de Hannah Arendt, iar Mahatma Ghandi îl egalează în importanţă pe Oscar Wilde.

În viziunea autorilor, topul a fost întocmit cu titlul de propunere şi nu poate fi definitiv din cauza criteriilor folosite. Printre acestea se numără „lizibilitatea” şi „originalitatea”, precum şi relevanţa respectivului volum în sfera culturii. Autorii clasamentului susţin că, dincolo de „omisiuni şi „imperfecţiuni”, acest top 100 al celor mai bune cărţi de nonficţiune din toate timpurile, categorizate tematic şi cronologic, cuprinde titluri incontestabile.

Cele mai importante cărţi de istorie sunt, potrivit clasamentului, „Istoriile” (400 î.Hr.) lui Herodot, celebrul volum al lui Edward Gibbon  „Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman” (1776), alături de „Istoria Angliei” (1848), de Thomas Macauly, şi de cartea publicată de Hannah Arendt în 1963, „Eichmann la Ierusalim”, analiză a mecanismelor Holocaustului, pornind de la procesul lui Adolf Eichmann.  Dintre scrierile filosofice care au marcat istoria culturii, autorii au ales „Banchetul” (circa 380 î.Hr.) lui Platon, „Meditaţiile” (circa 180 d.Hr.) lui Marc Aurelius, o pledoarie pentru seninătate şi clam, şi cunoscutele „Eseuri” (1580) ale lui Michel de Montaigne. Acestora li se adaugă „Anatomia melancoliei” (1621), de Robert Burton, şi  „Meditaţii despre filosofia primă” (1641), de René Descartes. În aceeaşi categorie au fost incluse scrieri canonice de Hume, Kant, Hegel, Stuart Mill, Nietzsche şi Kuhn.

Sun Tzu, Machiavelli, Marx

În privinţa scrierilor politice care au marcat istoria civilizaţie şi continuă să fie, şi astăzi, o lectură plăcută, interesantă şi utilă, autorii au optat pentru celebrul manual „Arta războiului” (circa 500 î.Hr.), întocmit de Sun Tzu, general în armata chineză. Tratatul „Principele” (1532), dedicat lui Lorenzo de Medici de către diplomatul şi filosoful florentin Niccolò Machiavelli, se numără printre cele mai influente scrieri politice din lume, alături de „Leviatan” (1651), de Thomas Hobbes, de „Drepturile omului” (1791), de Thomas Paine, şi de „Revendicarea drepturilor femeii” (1792), de Mary Wollstonecraft.  Lista cuprinde şi „Manifestul comunist” (1848) al lui Karl Marx şi Friedrich Engels.

Printre scrierile memorialistice care de-a lungul timpului au trecut cu brio toate probele longevităţii se află „Confesiunile” (1782) lui Jean-Jacques Rousseau şi  „Povestea vieţii lui Frederick Douglass, sclav american” (1845), de Frederick Douglass, alături de celebrul volum „De profundis” (1905), tulburătoarea mărturisire despre homosexualitate şi nu numai a scriitorului englez Oscar Wilde.

Acestora li se adaugă scrieri ca  „Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii” (1922), de T.E. Douglass, sau „Povestea experienţelor mele cu adevărul” (1927), de Mahatma Ghandi, una dintre cele aproximativ 100 de cărţi publicate de cunoscutul militant indian. Lista cuprinde şi alte titluri populare, două dintre ele fiind „Omagiul Cataloniei” (1938),  volumul scriitorului britanic George Orwell, şi celebrul jurnal al Annei Frank, publicat în 1947, după război, de tatăl adolescentei evreice, autoare a unei confesiuni cutremurătoare despre Holocaust.

Moderni influenţi

În ceea ce priveşte studiile culturale, autorii consideră că cele mai relevante şi cele mai influente volume sunt, în momentul de faţă, „Notes on Camp”  (1964), o carte în care eseista americană Susan Sontag, teoretician literar şi intelectual angajat public, susţine că sensibilitatea modernă stă sub semnul eticii evreieşti şi al esteticii homosexualilor. Pentru acelaşi domeniu, au fost alese bine-cunoscutul volum „Mitologii” (1972) al teoreticianului literar francez Roland Barthes şi studiul „Orientalism”. În acesta din urmă, Edward Said demonstra, în anul 1978, că viziunea Occidentului asupra Orientului este, printre altele, politizată.

13 volume au fost incluse la  categoria „Politică” de autorii topului din  „The Guardian”.

Nemuritorul Mark Twain

Între primele două titluri selectate de autorii topului la categoria „literatură de călătorie” stă peste o jumătate de mileniu. Este vorba despre „Călătoriile lui Ibn Battuta”, scrierea din 1355 a celui mai important călător arab din Evul Mediu, şi despre „The Innocents Abroad”/ „Inocenţii în străinătate” (1869), de Mark Twain. Volumul acestuia din urmă este una dintre cel mai bine vândute cărţi de călătorie din toate timpurile şi, de asemenea, scrierea pe care prozatorul american a vândut-o cel mai bine în timpul vieţii. Însoţită de observaţii despre cultura şi societatea din a doua jumătate a secolului XX, povestea lui Mark Twain a cucerit imediat cititorii.

Autor: Dana G. Ionescu

Concursul de dramaturgie TalkingAboutBorders.eu se desfăşoară anul acesta în România

Concursul de dramaturgie TalkingAboutBorders.eu se adresează anul acesta dramaturgilor români, care se pot înscrie în competiţie până în decembrie, piesa câştigătoare urmând a fi montată în Germania şi prezentată la Târgul de Carte de la Leipzig anul viitor.

Marți, 21 iunie 2011, de la ora 11.00, la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru 38, București) va avea loc o conferință de presă în cadrul căreia va fi prezentat proiectul TalkingAboutBorders.eu Drama Competition, derulat de Ministerul Afacerilor Europene și Internaționale din Austria și PEN-Club Austria în parteneriat cu Institutul Cultural Român și coordonat de regizorul Christian Papke.

Lansat în 2005, concursul se desfășoară anual într-o țară din Europa de Est. În 2011, proiectul este adresat dramaturgilor români, invitați să participe cu o piesă inedită pe tema „Talking About Borders: The Life Experience in Times of Changes“. Piesa câștigătoare va fi montată în Germania, iar autorului i se va decerna un premiu în valoare de 3500 de euro.

În contextul acestui proiect, regizorul Christian Papke va monta o piesă austriacă în cadrul stagiunii Teatrului Național „Mihai Eminescu“ din Timișoara.

La conferința de presă vor lua cuvântul regizorul Christian Papke, inițiatorul și coordonatorul proiectului, Karin Cervenka, directoarea Forumului Cultural Austriac și Irina Ionescu, directoarea Direcției Generale Institute Culturale din Străinătate din cadrul ICR.

Născut în 1974 în Elveția, Christian Papke a locuit în Brazilia, Germania și Austria. În perioadele petrecute la Rio de Janeiro, Hamburg, Viena și Paris a urmat studii de teatru, film și media, germanistică, filozofie și management. Din 2001 activează ca regizor şi dramaturg, colaborând cu diverse instituţii de profil: Ensembletheater Wien, Theater mbH Wien, Volkstheater Wien, Wiener Metropol, Stadttheater Judenburg, Künstlerhaus Klagenfurt, Schauspielhaus Graz, Konzerthaus Wien (Austria), Duino (Italia), Atelje 212 Belgrad (Serbia), ş.a. Începând cu stagiunea 2004-2005, conduce, ca reprezentant PEN-Club Austria, proiectul TalkingAboutBorders, lansat la iniţiativa sa. În 2006 a devenit cel mai tânăr membru al PEN-Club Austria iar din 2007 face parte din conducerea acestei organizaţii.

http://www.icr.ro/talkingaboutborders_icr

A selection of upcoming book titles meant for summer reading.

For all of its glorious sunshine, summertime takes readers to a lot of dark places.

On July 19, John Dalton will follow his literary debut, “Heaven Lake,” by delving into a creepy and dangerous Ozark summer camp. “The Inverted Forest,” which shares a title with a J.D. Salinger story, tells a tale of suspense and intricate characters.

“I wanted to write a literary novel that didn’t bore the reader,” Dalton says.

That said, there is a reason summer books have their reputation for fun: Fewer seem to be about foreign diplomacy and more are geared toward robots (or dragons) trying to take over the world.

This season’s new books go both to the bright beach and into shadowy woods. Here is a selection of upcoming titles (publication dates are subject to change).

Favorite series

“Bloodmoney,” by David Ignatius (Norton, Monday): A CIA-type group tries to buy off enemies in Pakistan, but it isn’t quite working as U.S. spies continue getting bumped off.

“The Devil Colony,” by James Rollins (William Morrow, June 21). A skull marked with a five-pointed star and a sickle-shape moon sends a covert investigator toward secrets about the founding of America.

“Carte Blanche,” by Jeffrey Deaver (Simon and Schuster, June 14): Deaver’s own books do well, but now he’s stepped in to contribute to a legacy spy series — that of James Bond.

“Iron House,” by John Hart (Thomas Dunne, July 12): A hit man tries to get away from New York, but he finds plenty of bad guys in his home state of North Carolina.

“The Silent Girl, ” by Tess Gerritsen (Ballantine, July 5): Rizzoli and Isles solve a chilling murder in Boston’s Chinatown.

“Smokin’ Seventeen,” by Janet Evanovich (Bantam, June 21): Stephanie Plum still hasn’t solved her guy problems, but the mystery she must solve is why corpses are showing up in a construction lot.

“Trespasser,” by Paul Doiron (Minotaur, June 21): A Maine game warden is drawn into the case of a brutalized woman that seems to echo a previous killing. Is the wrong man in jail?

Sisters and girlfriends

“Sisterhood Everlasting,” by Ann Brashares (Random House, June 14): The sisters of the traveling pants are in their late 20s now, and Bra-shares gears the newest in the series for adult readers.

“Then Came You,” by Jennifer Weiner (Atria, July 12): A decade after her debut novel “Good in Bed,” the popular author offers a story of four women and a baby.

Fantasy, horror and science fiction

“Flashback,” by Dan Simmons (Little, Brown, July 1): The U.S. has reduced its nuclear arsenal, and Muslim terrorists attack Israel. The present is depressing, so Americans take drugs to relive the past instead of preparing for the future.

“Hit List,” by Laurell K. Hamilton (Berkley, Tuesday): Can vampire hunter Anita Blake still be alive after 20 books? You bet, but hit men are headed for St. Louis.

“Robopocalypse,” by Daniel H. Wilson (Doubleday/June 7): In Frankenstein-meets-Jurassic Park, robots decide they want to be in charge.

“A Dance With Dragons,” by George R.R. Martin (Bantam, July 12): The Seven Kingdoms still aren’t getting along in the 1,000-page fifth volume in the “A Song of Fire and Ice” series.

Literary leanings

“The Adjustment,” by Scott Phillips (Counterpoint, Aug. 1): In 1950s Kansas, not every resident feels the postwar boom. Phillips offers a noir novel of blackmail and murder.

“The Astral,” by Kate Christensen (Doubleday, June 14): Brooklyn poet Harry Quirk’s name alone seems to signal the novel’s focus on a group of oddball characters he deals with after his suspicious wife kicks him to the curb.

“The Girl in the Blue Beret,” by Bobbie Ann Mason (Random House, June 28): A World War II airman is shot down over France and hides in safe houses. He returns years later to find some of the people who helped him survive.

“The Kid,” by Sapphire (Penguin, July 5): If you felt for Precious, the sexually abused teen heroine of “Push,” you’ll find it tough to learn about her orphaned son Abdul Jones.

“Once Upon a River,” by Bonnie Jo Campbell (Norton, July 5): An impoverished teen, abandoned by her mother, leaves her Michigan home with a gun and struggles to survive on her own.

“Something for Nothing,” by David Anthony (Algonquin, Tues- day): Satirical debut novel about a businessman who has bought a few too many things (like a Tahoe cabin and a racehorse). He takes the “I’ll just sell drugs for a while” route, which, as we know from “Breaking Bad” and “Weeds,” is not usually an easy way out.

“The Storm at the Door,” by Stefan Merrill Block (Random House, June 21): Block, praised for his debut novel “The Story of Forgetting,” again finds inspiration in his family’s past in a wrenching 1960s-era story about a depressed father who is sent to a mental hospital.

“A Wild Surge of Guilty Passion,” by Ron Hansen (Scribner, June 14): Erotic tension marks a 1920s love affair that leads to the murder of a woman’s husband. Like Hansen’s “The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford,” this new novel is based on a real-life scandal.

Bios and memoirs

“A Stolen Life,” by Jaycee Dugard (Simon & Schuster, July 12): Held captive for 18 years, Dugard tells the story of her kidnapping at age 11, bearing two children during captivity and her life with her abductors, Phillip and Nancy Garrido.

“Machiavelli,” by Miles J. Unger (Simon and Schuster, June 14): The ruthless political strategist has been misunderstood, according to prepublication information.

BY JANE HENDERSON

sursa: http://www.northjersey.com/arts_entertainment/books/123177633_This_summer_s_reads_are_varied.html?page=all

Scriitorul Imre Kertész, câştigătorul Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2002

Nobel Laureate in Literature, Imre Kertész, talks with Princess Benedikte of Denmark during the Nobel Banquet in the Stockholm City Hall, 10 December 2002. Copyright © Pressens Bild AB 2002, S-112 88 Stockholm, Sweden, Photo: Ola Torkelsson

(…) Dintre toţi finaliştii – nume cunoscute ale literaturii contemporane, majoritatea traduşi şi la noi, – doar despre Imre Kertész nu ştiam, spre ruşinea noastră, nimic şi nici n-am găsit, în cele trei zile avute la dispoziţie pînă la predarea numărului, pe nimeni care să-i fi citit cărţile şi să poată scrie despre ele în cunoştinţă de subiect. Nici în marele Dictionnaire universel des Littératures în trei volume de la P.U.F., numele lui Imre Kertész nu figurează, deşi literatura maghiară e bine reprezentată (în orice caz, mai bine decît literatura română), iar patru dintre volumele recentului laureat au fost traduse în Franţa, la Ed. Actes Sud, după 1990.

Noroc cu minunea numită Internet unde, după ore de “navigare”, am găsit informaţiile şi aprecierile pe care le-am compilat pentru cititorii noştri în aceste pagini, pînă să putem reveni cu păreri avizate la prima mînă şi eventual cu traduceri din opera lui Imre Kertész.

Biobibliografie

Imre Kertész s-a născut la 9 noiembrie 1929 la Budapesta, într-o familie de origine evreiască. Avea 14 ani cînd a fost deportat în lagărul de concentrare de la Auschwitz şi apoi la Buchenwald, de unde a fost eliberat în 1945 (o mare parte din familia lui a fost ucisă). În paranteză fie spus, biografia laureatului 2002 seamănă în anumite privinţe cu aceea a lui Norman Manea, prin care literatura română ar fi putut avea Nobelul său. N-a fost să fie.

Întors la Budapesta, supravieţuitorul îşi continuă liceul, în 1948 îşi dă bacalaureatul şi începe să lucreze ca jurnalist la publicaţiile “Vilagossag” şi “Esti Budapest”. Îşi dă însă repede seama că nimerise după gratiile altui lagăr, cel socialist, şi în urma unor certuri cu directorii politruci este concediat. Se angajează doi ani ca muncitor, iar din 1953 decide să devină scriitor şi traducător liber profesionist. Pentru a-şi cîştiga existenţa fără compromisuri, scrie scenarii de comedii muzicale şi divertismente teatrale şi traduce în ungureşte mari autori germani, precum Nietzsche, Freud, Hugo von Hofmannsthal, Elias Canetti, Ludwig Wittgenstein, Joseph Roth, Arthur Schnitzler. În 1960 începe să îşi scrie primul roman, Sortalanság (Fără destin), manuscris la care lucrează aproape un deceniu. Întrebat recent asupra contextului în care, la o vîrstă matură, s-a decis să scrie un roman despre experienţa-limită a adolescenţei, Imre Kertész a spus că socialismul-gulaş de după 1956 a fost madlena care i-a amintit gustul amar al lagărelor naziste. Odată cartea definitivată, a urmat o perioadă grea pentru autor, fiindcă editorii maghiari au respins manuscrisul tulburător şi provocator, s-au temut să-şi asume publicarea lui. Abia în 1975, romanul – considerat azi una dintre cele mai valoroase creaţii literare avînd ca temă Holocaustul – vede lumina tiparului, dar e primit cu indiferenţă. Au trebuit să treacă încă 10 ani, pentru ca o a doua ediţie să aibă, în 1985, succesul meritat şi să deschidă calea altor cărţi semnate de Imre Kertész: A nyomkeresö (Căutătorul de urme), A kudarc (Eşecul), Jegyzökönyv (Proces verbal), Az angol lobogó (Steagul englez), Gályanapló (Jurnal de galeră), Valaki más; a változás krónikája (Un altul; cronica unei metamorfoze); A gondolatnyi csend: amíg a kivégzöosztag ujratölt (O pauză de gîndire: pînă cînd plutonul de execuţie reîncarcă armele).

După 1989, Imre Kertész e în sfîrşit recunoscut ca un mare scriitor de limbă maghiară şi capătă, prin traduceri în germană, engleză, franceză, italiană şi suedeză, un renume mondial:

“Prestigiul de care se bucură Imre Kertész corespunde atitudinii filosofice cu care abordează existenţa. El face parte din acei scriitori ai secolului XX ce au redat pondere povestirii, căci nu se lasă tentat de facilitatea fantazării poetice, ci stăruie asupra vieţii reale, cu nelinişte existenţială şi tensiune intelectuală [...] Cumplita experienţă trăită în copilărie, la care se adaugă încercările dure ale unei vieţi fără compromisuri în celălalt lagăr, comunist, constituie lumea romanelor lui. Întreaga sa operă romanesc-autobiografică e o reflecţie profundă, pe tot parcursul unei vieţi şi cît mai aproape de cele trăite nemijlocit, asupra destinului şi absenţei destinului, asupra libertăţii şi supravieţuirii, asupra sistemelor totalitare şi moralei. Cu Imre Kertész, literatura europeană a secolului XX şi-a cîştigat un scriitor cu o voce penetrantă, un scriitor care ia, ca puţini alţii, în serios existenţa” – scrie Eberhard Rathgeb în “Frankfurter Allgemeine Zeitung”.

Aprecierea de care se bucură după căderea comunismului autorul romanului Fără destin se reflectă şi în prestigioasele distincţii ce i s-au acordat în Unga-ria şi Germania: Premiul Jószef Attila – 1989, Premiul Opera Omnia – 1992, Premiul Marai – 1996, Premiul Kossuth – 1997, Premiul literar Brandenburg – 1995, Marele Premiu al Tîrgului de Carte de la Leipzig – 1997, Premiul Friedrich Gundolf pentru traducerile sale din germană – 1997, Premiul Herder – 2000. A primit de asemenea cea mai mare distincţie acordată artiştilor în Germania, decoraţia “Pentru merit”, în 2001.

Despre cîteva cărţi

 Fără destin, romanul de debut şi cel mai tradus al lui Kertész e povestirea laconică şi extrem de originală ca viziune a anului petrecut la Auschwitz şi Buchenwald, la intrarea în adolescenţă. Naratorul la persoana I, un băiat de 15 ani, înregistrează tot ce i se întîmplă cu o minuţioasă ingenuitate. Pînă să fie urcat în vagonul de vite, avusese grijă să îşi poarte steaua galbenă reglementar şi chiar în condiţiile îngrozitoare de călătorie nu se nelinişteşte; foamea, frigul, mizeria sînt puse pe seama războiului, e bucuros că va vedea lumea şi rîde la gîndul festei pe care le-o joacă celor ce-l aşteaptă cu cina acasă. Ajuns la Auschwitz, vederea ofiţerilor germani atît de îngrijiţi şi părînd să ştie bine ce au de făcut îi dă inocentului încredere. Băiatul-narator nu ştie ce-l aşteaptă. Cititorul – da, şi asta dă lecturii o specială notă de suspense. Fără destin este, desigur, încă o carte despre trenurile morţii, despre trierea deţinuţilor, despre camere de gazare, frig, durere, foame şi noroi, despre bestialitate, dar optimismul adolescentului naiv, instinctul său de supravieţuire, puterea de a se amăgi dau o singularitate paradoxală temei, tratată cu mult înainte de filmul lui Benigni La vita e bella, oarecum asemănător şi la fel de impresionant.

Băiatul supravieţuieşte şi abia după eliberare vine partea cea mai grea: să înţeleagă că nu poate începe o viaţă nouă şi nici să o reia pe cea dinainte. Totuşi, “Voi continua să trăiesc viaţa mea de netrăit [...] Nu mai există nici o absurditate care să nu mi se pară un lucru natural şi pe drumul meu, acum o ştiu, fericirea mă aşteaptă ca o capcană inevitabilă. Fiindcă şi acolo, printre marile coşuri de fum, în intervalul dintre suferinţe, era ceva care semăna cu fericirea. Toţi îmi cer mereu să le vorbesc despre Rău, despre orori, dar pentru mine aceasta a fost poate experienţa cea mai memorabilă. Da, despre asta, despre fericirea din lagărele de concentrare va trebui să le vorbesc data viitoare cînd mă vor întreba. Dacă mă vor întreba. Şi dacă eu însumi n-o voi fi uitat.” Imre Kertész ţine mult la aceste fraze de încheiere ale romanului său, fraze care au suscitat discuţii şi reproşuri.

 Eşecul, apărut în 1988, e continuarea biografiei romaneşti şi o carte a unei cărţi pe cale de a fi scrisă. În prima parte, refuzul editorilor de a-i publica romanul Fără destin suscită autorului o serie de întrebări la care încearcă exasperat să răspundă: de ce a simţit nevoia să scrie acea carte? De ce şi-a pus în ea toată speranţa? De ce se simte vinovat că a fost refuzat de editori şi chiar vinovat de a fi scris un astfel de roman sortit în acele împrejurări eşecului? “Cartea dvs. e cam amară” – îi spune un “umanist profesionist”. “Înţeleg prea bine de ce un umanist profesionist e iritat de romanul meu. Eu însumi sînt iritat de umaniştii profesionişti care prin aşteptările lor vor să mă aneantizeze”. În cea de a doua parte e povestită experienţa lui de foarte tînăr jurnalist, neînţelegerile cu direcţia ziarului de unde e concediat, dialogurile kafkiene cu funcţionarii comunişti – care-l întăresc în ideea că singura lui salvare este scrisul independent. În absenţa oricărei certitudini, scrisul este singurul mijloc de a se convinge că există cu adevărat. În Eşecul, Imre Kertész se dezvăluie şi ca un spirit caustic, iar prezentarea universului socialist din Ungaria anilor ’50-’70 e impregnată de un umor special. Romanul acesta – scrie Lili Braniste în revista “Lire” din mai 2001, cu ocazia apariţiei lui în franceză, sub titlul Le Refus – cu tot substratul lui grav, te face să rîzi inteligent.

 Kaddish pentru copilul nenăscut (1990) ar fi al treilea din seria autobiografică şi e scris sub forma unui monolog interior, ce constituie un fel de continuare şi răspuns la Fără destin. Naratorul îşi revede întreaga existenţă pusă sub semnul culpabilităţii şi eşecului, viaţa unui re-calcitrant care decide să nu aibă urmaşi, alegînd astfel o soartă încheiată. E un roman despre responsabilitate, în care personajul principal se raportează la tot ce i-a fost dat să trăiască nu cu atitudinea moralizatoare a supravieţuitorului, ci cu o particulară comprehensiune a condiţiei umane în secolul marilor orori.

 Un altul. Cronica unei metamorfoze e un fel de jurnal început în 1991. “Un altul” decît el însuşi, liber şi celebru după căderea Zidului, scrie despre lecturile, voiajurile şi coşmarurile sale, îşi exprimă păreri nonconformiste despre lumea de azi. El crede că un scriitor care nu mai are nimic nou de spus trebuie să evite mai ales să devină spiritual. Ceea ce nu înseamnă că notaţiile nu sînt adesea ironice şi autoironice. Analizîndu-şi cu umor pretinsele “capacităţi superioare”, îşi recunoaşte cinstit una: “N-am urmat unica inspiraţie a acestei ţări, cîntecul neîncetat de sirenă al si-nuciderii spirituale, intelectuale şi, în sfîrşit, fizice.” Alte păreri provocatoare: Reunificarea Germaniei? Nimeni n-a vrut-o. E o experienţă anticreativă. Iudaita-tea lui? Prea grea de sens pentru a o considera ca “simplă refracţie a unei nebunii numite antisemitism”, şi oricum el nu se vrea reprezentativ pentru nici o categorie de oameni, nici etnică, nici socială, nici profesională. Singura identitate pe care şi-o asumă acest “observator existenţial” inconsolabil şi niciodată amăgit este scrisul, prin care a căutat şi caută cu disperare un sens vieţii lui.

Primele reacţii

Poetul şi prozatorul clujean János Dénes Orbán (Premiul Uniunii Scriitorilor din România) are o legătură specială cu Imre Kertész: a fost bursierul Herder desemnat de recentul laureat Nobel să studieze un an la Viena, în 2000. Iată ce a declarat el, imediat după aflarea veştii: “După părerea mea, şansa unui scriitor maghiar de a primi Premiul Nobel pentru literatură a planat de-a lungul întregului secol XX, începînd din 1903, cînd era cît pe-aci să i se dea lui Jókai Mór. În locul lui Jókai, a fost premiat un norvegian uitat de mult, Björnstjerne Björnson. Prima tentativă serioasă de recunoaştere a literaturii maghiare s-a făcut în 1999, cînd Ungaria a fost invitatul special al Tîrgului de Carte de la Frankfurt. Atunci ne-am pus speranţa într-un Nobel. Patru scriitori maghiari aveau şanse reale la premiu: Péter Esterházy, György Konrád, Imre Kertész şi Péter Nádas – ei fiind şi cei mai cunoscuţi în Occident. Fără să emit judecăţi de valoare, cred că Imre Kertész are o operă ce poate fi receptată oriunde în lume, căci pentru a-i înţelege mesajul nu este necesară cunoaşterea contextului cultural şi istoric maghiar. Noutatea romanului Fără destin constă în faptul că a putut prezenta pentru prima oară în cultura europeană una din cele mai mari tragedii din istoria umanităţii cu un parodism extrem de fin.”

Un alt scriitor maghiar din România, András Visky, crede că datorită acestui premiu “literatura maghiară are şanse să depăşească graniţele lingvistice şi să fie cunoscută. Imre Kertész a fost mai apreciat în Occident decît în ţara lui şi abia acum îşi ocupă locul cuvenit între marii scriitori maghiari.”

Reacţii mai mult sau mai puţin complezente am găsit pe Internet destule. Ne-a reţinut atenţia în mod special una din SUA. Chiar în ziua de 10 octombrie, imediat după anunţarea laureatului, jurnaliştii americani, neputînd să dea rapid de Imre Kertész aflat undeva în Germania, au apelat la traducătoarea lui în engleză Katharina Wilson, profesoară de literatură comparată la University of Georgia. Pînă acum, cele două romane traduse de ea, Fateless şi Kaddish for a children not Born n-au avut prea mare succes de piaţă (din primul s-au vîndut doar vreo 5000 de exemplare). Jurnaliştii au vrut să ştie în primul rînd ce fel de om e scriitorul brusc devenit celebru în toată lumea. Şi au aflat de la traducătoare că e o persoană retrasă şi rezervată: “De cîte ori am vrut să-l întreb ceva despre el însuşi, a refuzat să-mi răspundă. A vrut să vorbim despre textele lui, despre lume, politică, filosofie şi istorie, dar despre sine, niciodată. Tot ce ştiu despre el e că munceşte mult. Are, în afară de locuinţă, un mic apartament în Budapesta şi nici soţia lui n-are voie să vină acolo. Pleacă de acasă dimineaţa devreme, se duce la acest apartament şi acolo scrie şi traduce pînă seara. Asta e viaţa lui zilnică: scrie şi traduce. E un cal de povară.” Întrebată cum crede că îi va schimba Premiul Nobel viaţa lui Imre Kertész, Katharina Wilson a răspuns: “După cît îl cunosc, eu cred că va continua să se ducă la ora 8 dimineaţa în micul apartament budapestan şi să lucreze acolo pînă seara, cînd se va întoarce acasă. Nu pot să-mi închipui că faima şi banii îl vor schimba în vreun fel.”

de Adriana Bittel

Operă

În limba română au apărut până în acest moment 4 lucrări ale autorului:

Coperta primei ediţii a romanului laureat al Premiului Nobel pentru Literatură

  • Fără destin, editura EST, 2003
  • Altcineva. Cronica schimbărilor, Editura Humanitas, 2004,
  • Drapelul englez, Editura Humanitas (cartea de pe noptieră, 67), 2004;
  • Kadis pentru copilul nenăscut, Editura EST, 2005.

Tot editura EST promite să editeze volumele Eşecul şi Lichidarea.

În 2005 romanul “Fără destin” a fost ecranizat în regia lui Lajos Koltai. Kertész consideră acest film mai autobiografic decât cartea ce i-a stat la bază.

surse: http://www.romlit.ro/imre_kertsz; http://ro.wikipedia.org/wiki/Imre_Kert%C3%A9sz

Literatura pentru copii, o „Cenuşăreasă“?

(…) „Adevărul literar şi artistic“ încearcă să determine cauzele pentru care cărţile izbutite adresate prichindeilor sunt atât de rare în producţia literară de la noi. La fel ca şi pentru celelalte exemple de literatură „de gen“, nu avem o tradiţie, ignorăm reuşitele şi, în prezent, suntem striviţi de invazia produselor „de succes“ din import.

Criticul literar Dan C. Mihăilescu, avizat comentator al fenomenului literar românesc, este cel care pune punctul pe „i”, dar, în acelaşi timp, nu e dispus să renunţe la un optimism funciar. „În ultima jumătate de secol, tot cam la zece ani ne punem înfriguraţi întrebarea de ce nu avem literatură pentru copii. De ce scriitorii noştri nutresc un dispreţ suveran faţă de acest gen strategic, care, nu doar că face educaţie în chip agreabil-eficient, dar şi pregăteşte publicul cititor de mâine (uitaţi-vă la tsunamiul declanşat în librăriile lumii odată cu Harry Potter, explozia genului fantasy, a „neovampirismului” ludico-juvenil etc.)”, spune criticul.

Mihăilescu încearcă şi nişte timide explicaţii ale acestei „stări de fapt”: „S-au dat multe explicaţii, de la banalul dezinteres editorial (e vorba de un public fără putere politică, plus costurile mari de producţie pentru cărţile masiv ilustrate) până la cele savante, de mentalitate culturală: nu avem vreme de jucării şi fleacuri copilăreşti, când noi avem de construit, mă-nţelegi, o literatură naţională, cu mize istorice, milenar-seculare…”, notează criticul, în stilul său consacrat.

„Suntem o cultură complexată”

În mod paradoxal, un reprezentant al generaţiei mai tinere de specialişti în literatură, Daniel Cristea-Enache, este mult mai pesimist în viziune, considerând că nu se mai poate face nimic în privinţa „mareei” de traduceri, dar că acest fenomen a fost şi este valabil pentru orice „vârstă” literară, în cazul unei „culturi mici”, aşa cum este cea română.

„Aş spune că «Harry Potter», «Stăpânul Inelelor» şi alte structuri ficţionale (nu atât de simpliste cum li se par unora) au colonizat imaginarul copiilor români, aşa cum s-a întâmplat de fapt cu copiii din toată lumea. Într-o bună măsură, copiii de azi sunt mult mai globali decât cei din generaţia «decreţeilor». Dar să ne amintim că şi noi, în anii ’80, priveam avizi spre Vest, spre America, şi savuram fiecare film hollywoodian de pe o casetă video”, punctează Cristea-Enache.

Scriitorul de origine basarabeană Vasile Ernu, devenit de câţiva ani buni, după „trecerea Prutului”, o mini-vedetă culturală a „provinciei” mai mari care este România, are o privire din exterior asupra situaţiei (provenind, la rândul său, dintr‑o „provincie” îndepărtată a marelui Imperiu sovietic): „Eu cred că suntem o cultură complexată: vrem «marele roman», vrem «Nobel», dar nu ne interesează lucrurile simple. Ar trebui să fim mai relaxaţi şi să facem paşii corecţi. Întotdeauna m-am întrebat de ce avem o literatură pentru copii atât de săracă şi de ce nu ne-au prea interesat «genurile minore».

Eu sunt convins că o literatură semnificativă nu se poate construi fără aceste ingrediente. De exemplu, în URSS în momentul apariţiei cenzurii de tip stalinist mulţi scriitori, pentru a se proteja, s-au refugiat în literatura pentru copii. Aşa a apărut un fenomen unic în felul său: o literatură pentru copii care era citită şi de maturi. La noi nu s-a întâmplat aşa ceva tocmai din complexele pe care le avem: «noi nu coborâm»”, notează Ernu.

Şi totuşi se scrie

Pentru a da cuvântul şi scriitorilor propriu-zişi, unul dintre puţinii care s-au încumetat, în ultimii ani, să scrie o lucrare originală dedicată „celor mici” este poeta Ioana Nicolaie, cu volumul de proză „Aventurile lui Arik”, o frumoasă carte-obiect editată de Corint Junior. Experienţa nu a fost una dintre cele mai fericite, iar autoarea a explicat, pentru „Adevărul literar şi artistic”, de ce: „Autorii români nu mai au de ce să scrie poveşti.

Nimeni nu investeşte în literatura pentru copii, fiindcă o carte pentru cei mici presupune şi ilustraţie, devenind deci mai costisitoare decât o traducere îndoielnică din nu ştiu ce cultură. Cartea mea pentru copii, «Aventurile lui Arik», a ieşit la Corint Junior într-un tiraj de cinci mii de exemplare. Cum mă interesează genul, am mai scris încă o carte pentru copii, «Arik şi mercenarii», care stă realmente în sertar de un an şi jumătate. De ce? Pentru că, repet, literatura pentru copii e ultimul lucru de care sunt interesaţi editorii noştri”, afirmă, cu amărăciune, creatoarea lui Arik.

O altă autoare care a abordat acest gen este Alina Miron. Ex-jurnalistă, Alina Miron a publicat la Corint Junior, în 2005, patru cărţi pentru copii: „Şori-tuc şi Şori-puc”, „Casa furnicuţelor”, „Un căţel cu vise…mov! ” şi „Tică, motanul fără frică” (acesta din urmă, un titlu clachiat în mod prea evident după „Nică fără frică” al Ninei Cassian). „Eu cred că se scriu poveşti de către autorii români: se scriu multe şi de toate felurile, cu animăluţe, cu copii sau nori, cu aventuri, poliţiste sau fantasy, dar în special cu zâne şi cu personaje cu puteri aparte. Editurile nu sunt foarte interesate, ele cunosc foarte bine că nu se fac bani din asta fără o grafică de excepţie, o calitate editorială şi o promovare intensă. Asta costă”, opinează Alina Miron.

Surclasaţi de Harry Potter

Vorba rusului: „ce-i de făcut?”. Oricât de caragialesc ar suna, situaţia de la care „depandă” multe este „albastră” rău de tot. În răspăr cu opinia generală, Mihăilescu crede că avem o tradiţie a genului şi că de puţin depinde pentru ca, după un mic efort, să facem lucrurile să meargă: „Tradiţie frumoasă, chit că săracă, avem. Bijuterii precum «Fram, ursul polar», «Puiul», «Zdreanţă», «Căţeluşul şchiop», «Enciclopedia zmeilor», Creangă, Ispirescu şi legendele etiologice din Tudor Pamfile şi Simion Florea Marian, başca, la limită, «Medelenii» lui Teodoreanu”. Soluţia? „Pe stil nou, cred că generaţia Ioanei Nicolaie, a Adelei Greceanu, T. O. Bobe ş.cl., bine strunită de o voinţă editorială, cu program ferm şi motivaţii financiare substanţiale, în câţiva ani ar umple o bibliotecă rezonabilă”.

Nu acelaşi optimism este împărtăşit, aşa cum s-a văzut, de mai tânărul Daniel Cristea-Enache, pentru care „zarurile au fost aruncate” şi, pe plaiurile mioritice, nu se va naşte nicicând un nou Collodi sau, nici măcar, o nouă Selma Lagerlöf. Şi aceasta pentru că, pe toată planeta, „Autorul” pentru copii poartă un singur nume: J.K. Rowling, efect pervers al globalizării, iar „din această dilemă nu putem ieşi”. „Având suportul cinematografului, al internetului şi al nenumăratelor gadgeturi electronice (deja, când scriu «electronice», mi se pare că sunt niţel defazat), Harry Potter va surclasa, în continuare, orice carte autohtonă pentru copii, indiferent cât de bine scrisă ar fi aceasta.

Autori români talentaţi avem, interesul publicului-ţintă este însă foarte greu de câştigat, în aceste condiţii”, crede Cristea-Enache. Dar, cum spuneam, să nu ne facem sânge rău, „nimic nou sub soare”: „Regret, dar şi eu, când eram copil, citeam cu infinit mai multă plăcere Jules Verne, Dumas şi Karl May decât, să zicem, «Cireşarii» lui Constantin Chiriţă, care mi-a plăcut la început, dar apoi se dovedea, de la un volum la altul, un fel de ciorbă reîncălzită”, mărturiseşte tânărul critic. Ce să-i faci, drama unei culturi mici, etern provinciale!

„E imposibil să minţi copiii”

Scriitoarea Ioana Nicolaie crede că rădăcinile „răului” se află în superficialitatea şi indolenţa tipice româneşti, care afectează şi sistemul editorial autohton: „N‑am întâlnit atitudinea asta în nicio ţară, nu înţeleg de ce nu se preocupă nimeni de textele după care se formează copiii noştri, de ce li se vâră forţat pe gât cultură occidentală, fără să li se dea posibilitatea să aleagă”. Soluţia ar fi în schimbarea, de către cei în măsură, a acestei viziuni păguboase: „Este, deci, fals să spui că autorii nu sunt interesaţi de zona asta: Editura Art a publicat un volum «Care-i faza cu cititul» unde peste douăzeci de autori au răspuns provocării şi au scris texte foarte interesante.

Editorii nu vor să publice, în ciuda faptului că această zonă de piaţă e de departe cea mai stabilă: un părinte îi ia copilului o carte, deşi pentru el nu o face”, notează poeta. „E adevărat însă că acest gen este şi unul destul de dificil: e uşor să-i minţi pe oamenii mari, e imposibil să minţi copiii. Cred însă că orice scriitor semnificativ trebuie să scrie în viaţa sa măcar o carte pentru copii”, mai atrage atenţia Vasile Ernu.

Prea mici pentru un război atât de mare

Pentru că suntem o literatură prea mică şi provincială şi ca atare obsedată de a produce ceva „major”, suntem incapabili de a crea în mod organic în genurile socotite „minore”. De aici, emfaza permanentă cu care acestea sunt taxate cu fel de fel de termeni preţioşi, prin care ne exhibăm închipuita superioritate: „paraliteratură”, „literatură de consum”, „literatură populară” etc. Situaţia este valabilă în literatura pentru copii, aşa cum este valabilă pentru SF, policier sau literatura de aventuri. Din start, aceste lucruri sunt socotite „neserioase”, iar eventualele reuşite sunt ignorate sau marginalizate, fiind „ghettoizate” ca „altceva-decât-literatura-adevărată” (un trist exemplu este istoria manolesciană, care abundă în gafe asupra acestor subiecte).

Mulţi dintre autorii băgaţi cu anasâna în programele şcolare şi încremeniţi acolo, de unde sunt de neclintit, ca fiind „literatură pentru copii”, nu sunt de fapt decât exemple de trişti naturalişti, anacronici încă din momentul în care şi-au scris textele (pentru că nu oricine poate fi Renard sau Fabre, revenind la tema „culturii mici”!), cu atât mai mult în secolul XXI: Brătescu-Voineşti, Gârleanu, Agârbiceanu etc.

Dacă excludem scrierile devenite canonice (Creangă, Arghezi), din autorii clasici de până la „Eliberare” nu putem extrage decât câteva texte cu adevărat lecturabile: „Fram, ursul polar” de Cezar Petrescu şi „Dumbrava minunată” (dar şi alte texte ale autorului, gen „Soarele în baltă”, „Divanul persian”, „Măria Sa Puiul Pădurii”, toate cu pronunţata marcă stilistică sadoveniană).

Nu trebuie uitat nici un autor a cărui depreciere a ajuns un fel de „sport naţional”, Ionel Teodoreanu, cu bijuteriile sale din volumele „Uliţa copilăriei” şi „În casa bunicilor”, fără a mai vorbi şi de primul volum din „La Medeleni”, „Hotarul nestatornic”; orice s-ar spune, sunt cărţi unice în literatura română, imposibil de imitat fără a te face de râs (totuşi, nu multor autori li s-a făcut privilegiul de a li se crea un cuvânt precum „medelenianism”).

Mai toţi scriitorii importanţi de după război s-au exersat şi în câmpul literaturii pentru cei mici, din păcate puţin rămâne din această producţie. Pe lângă apreciatele, pe bună dreptate, scrieri ale lui Constantin Chiriţă („Cireşarii”), Radu Tudoran („Toate pânzele sus!”) sau Alexandru Mitru („Legendele Olimpului”), autori care au dat reuşite majore când s-au exprimat în acest gen continuă să fie semi-ignoraţi: Vladimir Colin (magnificele „Basmele Omului”, dar şi alte titluri) sau Iordan Chimet.

Mare parte din extrem de întinsa producţie de literatură de aventuri – istorice sau contemporane – a perioadei este datată acum, dar o selecţie profesionistă ar scoate la iveală multe bijuterii ignorate (un exemplu cert este „Rugurile din zori” de Marin Ioniţă, roman istoric de o originalitate frapantă, care poate sta alături de orice izbândă a literaturii de gen). Şi nu ne referim aici la cărţile SF sau policier propriu-zise, în măsura în care acestea sunt subsumabile unei „literaturi pentru tineret”.

După Revoluţie, puţină lume a mai scris pentru copii şi şi mai puţină a lăsat cât de cât o „dâră” în mintea cititorului. Excepţiile notabile ar fi: „Enciclopedia zmeilor” de Mircea Cărtărescu şi „Aventurile lui Arik” de Ioana Nicolaie. O editură care acordă în mod permanent atenţie literaturii originale pentru copii este Humanitas: aici se reeditează în permanenţă cele două cărţi cu Apolodor ale lui Gellu Naum, ciclul Anei Blandiana de poeme cu Arpagic şi tot aici a apărut şi „Enciclopedia zmeilor”. Din literatura universală, Humanitas şi-a asumat nişte pariuri editoriale majore: seria de cărţi cu Habarnam a lui N. Nosov (recent a apărut, în premieră, „Habarnam în Oraşul Soarelui”) sau cartea despre pisici a lui T.S. Eliot.

OPINIE

Dan C. Mihăilescu: „Nu sunt îngrijorat de viitorul lecturii”

Cu toate că am început să citesc devreme, pe la 5 ani (maică-mea fiind o cititoare nesăţioasă şi bovarică) lecturile au fost cât se poate de obişnuite pentru vremea aceea: colecţia „Traista cu poveşti” (doi lei bucata), cu Ispirescu, Andersen, Grimm, apoi Nosov cu „Habarnam în ţara minunilor”, după care, pe la 12-13 ani au urmat năvalnic Jules Verne, Karl May, Medelenii, Cuore, Singur pe lume, Mihail, câine de circ ş.a.m.d..

De aici, adică de la descoperirea unei biblioteci fabuloase în vecini (la „Dan-a-lu-tanti-Lia”, în capătul străzii Râpelor, eram în clasa a VI-a), care avea, între multe altele, colecţia integrală a BPT-ului, am început dezmăţul care continuă, iată, de vreo patru decenii. Am citit nebuneşte, efectiv la metru, de-a valma, în câţiva ani sute şi sute de cărţi dintre cele mai variate, de la sufism şi isihasm la Dos Passos, Camus, Thomas Mann, Hugo şi Dostoievski, de la Ibsen şi Lesage la Steinbeck, Balzac, Tolstoi şi Dreiser.

Prietenii mei din copilărie nu citeau nimic. Cel mult Winnetou, şi asta numai după ce au apărut filmele cu Old Shaterhand şi Pierre Brice, de ne-apucasem să exersăm pe maidan târâşul în vârfurile degetelor. Miuţele, concursurile de scuipat la distanţă, fazanul pe filme, revistele porno şi partidele de pseudo-scrimă (era epoca filmelor de capă şi spadă!) le mânca tot timpul.

Copiii de azi nu ar trebui să rateze marile cărţi formatoare. Dacă aş avea nepoţi, le-aş pune în faţă încă de la 6, 7 ani, alături de istorii, atlase şi cărţi de călătorie, Patericul şi Filocalia, şcoli de înţelepciune milenară, i-aş învăţa să-şi recite singuri din Eminescu, iar pe la 12 ani i-aş îndemna către marii moralişti – Marc Aureliu, Seneca, Pascal, Montaigne, Chamfort – din care, chiar dacă nu vor înţelege totul adecvat, vor deprinde trânta cu adevărurile crude şi micimea umană.

Nu am citit seria Harry Potter (ce să fac, prefer Memoriile lui Valeriu Anania!), dar am fost fericit de existenţa ei, care i-a reapropiat pe cei mici, de pe toată planeta, de cartea ca obiect -şi încă un obiect aproape fetişizat. Nu sunt îngrijorat de viitorul lecturii. Chiar dacă informaţia se va absorbi exclusiv de pe ecran şi nu din carte, motivaţiile reuşitei în viaţă care ţin de cultura personală vor fi aşa de acute, încât la lectură se va ajunge oricum.

Autor: Doinel Tronaru

Inima învinge tot, când râde

De oriunde ai ataca poezia lui Anni Lorei-Mainka, ajungi în acelaşi punct. Punct central ori mărginaş. Înţelegi tot sau nimic. Asta după cum simţi. Emoţia este capitală în procesul hermeneutic aplicat cazului de faţă. “Jurnal pe bilete de autobuz”, editura Brumar, este o carte rapidă, sacadată, săgetând aluzii la tot pasul.

O poveste despre o lume de altă dată, melancolică, plus o poveste despre reîntoarcerile periodice în patria balcanizată, ciurelizată. Oricum, nu e bine nici aici, nici dincolo, în spaţiul teuton. Melancolia, aşadar, va fi deconstruită constant de ironie. Realizatoarea de la Deutsche Welle, deşi o povestitoare cu un haz nebun, se conţine implacabil – mai nu vrea şi mai se lasă. Poezia curge, plimbă camera de filmat aiuritor de rapid, şterge lacrimile din fugă. Tehnica – ireproşabilă.

Sau, poeziile mai pot fi percepute şi ca un fel de texte pentru şlagăre când înlăcrimate, când năstruşnice: “bucureştiul chiar şi aşa fără canguri/şi vapoare japoneze nu mă loveşte/lacrimile devin dulci ca un şerbet/prea mult îmi va crăpa buzele” (Jurnal pe bilete de autobuz 1). Pe lângă melancolie, intervine şi nostalgia după un paradis pierdut, un fel de Coasta Boacii cioraniană pe care o resimte mai toată diaspora românească: “când eram mică încercam să recunosc zgomotele şi eram tare fericită când auzeam creanga/caisului din faţa casei lovindu-se de burlanul ruginit” (Jurnal pe bilete de autobuz 2). Trecutul se încheagă într-un decor de teatru prăfuit, plin de comori ascunse, ca podul împăratului din basme: “ştiu nu ai auzit de anii ’60/pentru tine sunt pătratele tăiate de tata pe calendarele cu care a acoperit pereţii/bucătăriei/el credea că va opri timpul/a început cu 3.000 de zile înainte de pensionare/pe o bancă lungă în curtea cu o boltă sănătoasă tăia cu creionul chimic lună de lună//şi să vezi ce voi face eu la pensie – grădina – un paradis/gardul va fi cel mai drept vor veni vecinii să se întrebe eh de unde aţi cumpărat vopseaua/domnule ah aveţi pe cineva las’ că ştim noi//tata a oprit apoi timpul tocind un creion chimic şi zarurile de table” (Jurnal pe bilete de autobuz 3).

De la relatarea epică şi aluzivă, fără inflorescenţe stilistice, se face saltul în metafore elaborate care, totuşi, nu obosesc cititorul. Claritatea – acea claritas care era unul dintre principiile creative ale lui joyce, care şi el îl preluase din estetica medievală – rămâne intactă: “la capăt/tu în formă de cer/şi drumul împăturit/în pielea aşteptărilor mele” (Jurnal pe bilete de autobuz 5).

Minunat este că discursul poetic este dublat de unul grafic, întemeiat mai ales pe decupaj şi colaj. Materia primă pentru aceste jocuri sunt ziarele şi revistele, dar apar şi alte pattern-uri: ba un peşte, ba nişte carouri, ba chipuri invadate de frânturi de text. Un fragment ca: “cine îşi doreşte/happy-end//comandă salată/fără ciuperci//există sisteme fără ciuperci” (Jurnal pe bilete de autobuz 27), n-ar fi provocator în absenţa pandantului grafic.

Cartea ca artefact ludic este construită, de la un moment încolo, în cheie contrapunctică. Debarcă în versuri tristeţea, frustarea şi protestul. Niciodată fără să fie asezonate cu ingredientele anterioare: “unde stă/ dumnezeu//la radio au interzis/întrebările” (Jurnal pe bilete de autobuz 35).
Însă nota predominantă este cea biografic-minimalistă care, prin întrebuinţare constantă, conferă cărţii o tonalitate de melopee. Sentimentalismul în artă nu este tocmai o delicatesă, în opinia mea, totuşi mare parte din publicul “Jurnalului pe bilete de autobuz”va fi cucerit exact de nota lui elegiacă.
În Postfaţă, Florin Caragiu dezbate asupra titlului, care ar sugera impersonalitate, existenţă pasageră, dar invocă şi feminintatea subiacentă, vădită în trăsături precum receptivitate, retrăire şi “caracterul neresentimentar al evocărilor”. Într-adevăr, se simte căldura sufletului poetizant în mai toate paginile, Anni Lorei-Mainka scriind în genul sentimental, nu în cel naiv, conform vechii împărţiri schilleriene.
Conştient ori nu, poeta prinde şi moda adresantului unic, în cazul de faţă alexei. Aşa se face că jurnalul este şi o uriaşă epistolă, în mare parte publicat/ foiletonistic pe site-ul agonia.ro. şi, la o privire atentă, realizăm o altă contradicţie a acestui volum incantatoriu şi, în aparenţă, liniştit. Biletele de autobuz din lumea autoarei trebuie să fie destul de masive. Apoi, să te prefaci că scrii în public şi oarecum pe fugă face bine la tehnică: sacadează, creează ambiguitate. Dar ce ciudat – să retrăieşti vremuri de periferie vegetală a oraşului balcanic în inima Europei supertehnologizate! De fapt, orice întâmplare actuală este poetizată în termeni şi nuanţe de cămară a bunicii. Gust, culoare şi arome la tot pasul: “am găsit târziu//o nişă între canin şi prima măsea/marmelada de agrişe are gust de verde/acreala sfârşitului de vară scorţişoară/puţin amară a aburit prea repede borcanul” (Jurnal pe bilete de autobuz 62).
Nu face, însă, să ne bucurăm de paralela facilă cu Ion Pillat şi G. Călinescu. Când ne aşteptăm mai puţin, apar pe scenă figuri celebre, suprapuse scandalos: “pentru copilul din casă/sartre nu a murit/praful l-a aplecat spre hoelderlin/privirea i s-ar fi curbat/gura între buze strepezite/s-ar fi micşorat la o întâlnire/între rafturi goale în miros de vid//copilul din casă/ridică din umeri/când hegel îşi scutură tezele/de care nu l-ar fi dezvăţat nici stalin” (Jurnal pe bilete de autobuz 63).
Carevasăzică, nostalgia nu este aşa nevinovată cum ni se părea nouă.
 

FELIX NICOLAU este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere şi Limbi Străine a Universităţii “Hyperion” şi la Universitatea Tehnicǎ de Construcţii din Bucureşti. A publicat cǎrţi de criticǎ şi teorie literarǎ (“Anticanonice”, “Homo imprudens”, “Eroismul eminescian”), un roman (“Tandru şi rece”) şi versuri (“Bach, manele & Kostel”, “Salonul de invenţii”). Colaboreazǎla revistele Arca, Cuvântul, Luceafǎrul de dimineaţǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.

Reinventându-i pe clasici

Editura americană Quirk Books a publicat o serie de transformări ale unor romane clasice, în care povestea originală este îmbinată cu elemente moderne și neașteptate. Astfel, printre titlurile apărute în urma acestui trend se numără Pride and Prejudice and Zombies, Sense and Sensibility and Sea Monsters și Android Karenina.

Ultima ispravă a editurii este publicarea unui text numit The Meowmorphosis, plecând de la Metamorfozele lui Kafka. În “Meowmorphosis”, eroul nu devinde un gândac, ci …un pisoi drăguț: “Gregor wakes up late for work and discovers that he has inexplicably become an adorable kitten. The Samsa family admit that, yes, their son is now OMG so cute – but what good is cute when there are bills to pay? How can Gregor be so selfish as to devote his attention to a ball of yarn?”

Sursa: www.guardian.co.uk ; Scris de Andreea Chebac

La Timişoara, primul festival internaţional de poezie din Banat

Aşa cum anunţa criticul literar Cornel Ungureanu, încă din urmă trei luni, sfârşitul lunii mai aduce la Timişoara, Lugoj, Jimbolia şi Oradea un eveniment în premieră. Începând cu acest an, Banatul are un festival internaţional de poezie. Prima ediţie, organizată de Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Timişoara, în parteneriat cu Institutul Cultural Român, Primăria şi Consiliul Local Timişoara, se va desfăşura în perioada 20-25 mai. Sub genericul „Poezia regiunilor de contact etnic”, evenimentul va include conferinţe, simpozioane, mese rotunde şi dezbateri, recitaluri de poezie, lansări de carte, vizite de documentare şi întâlniri cu autorităţile locale şi cu publicul iubitor de literatură. Toate acestea, cu participarea unor personalităţi din lumea literară din ţară şi străinătate.

Invitatul de onoare al festivalului este prof. univ. dr. Marcel Cornis-Pope, din Statele Unite ale Americii, care va susţine o serie de conferinţe privind istoria literaturilor din estul şi sud-estul Europei. Alături de acesta, mai sunt invitaţi şi scriitorii Varujan Vosganian – Prim-Vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, Gabriel Chifu – Vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, Ioan Baba (Serbia), Boszormenyi Zoltan (Monaco), Nicu Ciobanu (Serbia), Ion Cocora (Bucureşti), Gelu Negrea (Bucureşti), Mircea Martin (Bucureşti), Ion Milos (Suedia), Virgil Podoabă (Târgu Mureş), Ion Pop (Cluj), Adrian Popescu (Cluj), Nicolae Prelipceanu (Bucureşti) Tudorel Urian (Bucureşti) (critic literar), Al.Cistelecan (Târgu Mureş), Nikola Vujičić (Serbia), Branislav Veliković (Serbia), Vasile Dan (Arad), Octavian Doclin (Reşiţa), Nicolae Sârbu (Reşiţa), Eugen Evu (Hunedoara), precum şi numeroşi poeţi, critici şi istorici literari şi eseişti, membri ai Filialei timişorene a Uniunii Scriitorilor.

Ca un eveniment inedit, organizatorii au pregătit şi o festivitate de inaugurare a Memorialului membrilor Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România, amenajat la sediul din Calea Bogdăneştilor nr. 19. Inauguarea va avea loc vineri, 20 mai, de la ora 17.00.

Programul complet al Festivalului Internaţional „Poezia regiunilor de contact etnic” se găseşte pe site-ul Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor, www.uniuneascriitorilortm.ro.

Scris de Florin Puscas

Opera nepublicată a lui Anthony Burgess

Acum patru ani, după moartea văduvei lui Burgess, International Anthony Burgess Foundation a luat în primire toate documentele scriitorului aflate în casele sale din Londra, Monaco și Italia.

Este vorba despre o arhivă uriașă ce cuprinde peste 50.000 de cărți, 20.000 de fotografii și unde s-au găsit 20 de nuvele necunoscute ale autorului, opere muzicale, poezii, scenarii de film, scenariul original al filmului “Portocala Mecanică”, opere de balet, o istorie a Londrei, o simfonie, musical-uri etc.

Anthony Burgess, cunoscut mai ales pentru romanul său “Portocala mecanică”, a fost un scriitor prolific care a publicat în timpul vieții 33 de romane, critică, scenariu de film, de teatru, muzică; cu toate acestea, se pare că sunt descoperite noi și noi opere nepublicate, iar cercetătorii nu au despachetat încă toate documentele pe care le-a lăsat autorul.

Sursa: http://www.guardian.co.uk ; Scris de Andreea Chebac

Cum îşi făceau reclamă marii scriitori

Într-un articol mai mult decât amuzant din The New York Times, scriitorul şi istoricul Tony Perrottet, care a abordat cât se poate de dezinhibat istoria în volume cu titluri sugestive ca „Părţile intime ale lui Napoleon” sau „Jocurile Olimpice în pielea goală”, trece în revistă campaniile de PR ale „colegilor săi de breaslă” intraţi de mult în manuale, de la Herodot la Hemingway.

Pornind de la propriile sale experienţe, Perrottet recunoaşte că pentru un autor din secolul XXI, a scrie o carte este „partea cea mai uşoară” şi că adevăratele chinuri ale facerii apar de-abia când vine vorba de promovarea volumului cu pricina. Încercând să-şi liniştească conştiinţa care-l mustră pentru modul deşănţat în care îşi bombardează la fiecare nouă lansare a unei cărţi familia, prietenii şi cunoştinţele cele mai îndepărtate cu mailuri, mesaje pe facebook şi pe twitter promiţându-le tot soiul de minuni „fix ca un un comis voiajor care vinde Viagra”, Perrottet a căutat precedente celebre în istoria literaturii care să-l facă să se simtă puţin mai bine în ceea ce priveşte propria „campanie nesimţită”. „În momentele mele de maximă îndoială, mă uit încrezător în urmă în căutare de întăriri. Pentru mine este întotdeauna liniştitor să văd că prostituţia literară (scuze, am vrut să spun self-marketingul) a fost practicată cu voioşie de cei mai iluştri înaintaşi.”

Hemingway şi berea Ballantine

Ştiind că te poţi baza oricând pe autorii francezi pentru a găsi o maximă sau o cugetare legată de absolut orice problemă de pe lumea asta, Perrottet a găsit imediat două aforisme pe care le-a pus la baza eseului său. Astfel, de la „nemuritorul” Balzac a aflat că „pentru un artist cea mai dificilă problemă rămâne aceea de a se face remarcat”, iar de la Stendhal că „succesul nu este posibil fără o anumită doză de neruşinare dusă uneori până la şarlatanism” cuvinte care, este de părere autorul asutraliano-american, ar trebui scrise pe blazonul Breslei Scriitorilor.

Unul dintre promotorii self-brandingului a fost Ernest Hemingway. El s-a lăsat pozat pe când mergea în expediţiile sale vânătoreşti, pe când pescuia şi, profitând de imaginea de macho, pe când bea bere şi fuma havane. Mai mult chiar, în 1951 Hemingway a făcut reclamă la berea Ballantine pe două pagini în revista Life. Probabil că imaginea sa a vândut multă bere pentru că scriitorul a mai primit apoi şi alte oferte. Aşa se face că bătrânul aventurier şi-a pus chipul la bătaie pentru reclame la compania aviatică Pan Am (el fiind un mândru „vântură lume”) şi pentru stilourile Parker cu care s-a lăudat că şi-a scris o bună parte din operă.

„Hem şi-a vândut numele cu un abandon de sine permis astăzi numai lui Jennifer Lopez”, comentează uşor răutăcios istoricul Tony Perrottet. La doi ani distanţă, în 1953, reclama la berea Ballantine a fost preluată tot de un scriitor, de John Steinbeck ,care recomanda compatrioţilor „o bere rece după o zi grea de muncă la câmp”. Nabokov avea şi el o grijă deosebită de propria imagine, propunându-le jurnaliştilor o şedinţă foto cu el în timp ce prinde fluturi, îmbrăcat în pantaloni scurţi. „Ar ieşi nişte fotografii fascinante cu mine, un bărbat voinic, dar agil, urmărind un fluture rar sau chiar prinzându-l în plasă în momentul în care poposeşte pe o floare.” Walt Whitman a mers până acolo încât a scris sub pseudonim o cronică mai mult decât favorabilă a unuia dintre volumele sale. Articolul apărut în 1885 era intitulat nici mai mult, nici mai puţin decât „S-a născut în sfârşit un bard american”, bard al cărui (auto) portret era cam aşa: „Solid, mândru, plin de afecţiune, mâncând, bând şi înmulţindu-se, cu hainele bărbăteşti ce-i dau libertate de mişcare, cu chipul bărbos ars de soare …”

Scriitorii europeni, maeştri ai propriei promovări

În ciuda faptului că scriitorii americani au îndrăgit publicitatea, se pare că ei nu se pot compara cu confraţii lor de peste Ocean. În anii ’20, cartierul londonez Bloomsbury a fost adesea scena unor şedinţe foto pentru revista Vogue la care participau scriitori englezi, printre aceştia numărându-se şi Virginia Woolf.

Turneul de promovare al lui Herodot

„Dar tradiţia auto promovării datează de milenii”, şi-a amintit Perrottet că este de profesie istoric. „În anul 440 înainte de Hristos, un autor grec debutant pe numele lui Herodot a plătit pentru a face un turneu de promovare în toate insulele greceşti. Momentul său de glorie s-a consumat chiar în timpul Jocurilor Olimpice când, în mijlocul templului lui Zeus, a citit cu voce tare fragmente din „Istoriile” sale în faţa puternicilor zilei. Primele atestări ale „şpăgii literare”, Perrottet le-a găsit în Anglia secolului XII, când prelatul Gerald of Wales şi-a lansat o carte la Oxford. El a invitat profesorii şi literaţii prestigioasei universităţi şi a făcut o petrecere de lansare care a durat trei zile şi trei nopţi timp în care i-a îndopat pe eventualii critici cu vânat şi le-a adormit vigilenţa cu butoaie întregi de bere. Cei prezenţi au avut parte însă şi de o lectură nesfârşită făcută de autorul însuşi. „Ei însă au scăpat uşor în comparaţie cu ce au păţit în secolul XVIII criticii invitaţi de Grimod de la Reynière la lansarea cărţii sale . Oaspeţii s-au trezit închişi într-un hol întunecat, descoperind cu groază la lumina palidă a unor lumânări că în loc de masa de ospăţ în mijocul încăperii trona un catafalc. Au fost nevoiţi să mănânce de pe acea masă o cină nesfârşită servită de chelneri legaţi la ochi şi îmbrăcaţi ca nişte ciocli. Pentru ca bucatele să li se oprească de tot în gât, autorul îi potopea pe toţi de la un balcon cu înjurături şi măscări. Criticii au fost ţinuţi ostatici până a doua zi dimineaţă la ora 7. Bucuroşi că au scăpat cu viaţă de la lansarea ce a rămas în istoria literaturii cu numele de „Cina Funerară”, cronicarii epocii au răspândit vestea că autorul e nebun de legat, drept pentru care cartea cu pricina s-a tipărit în nu mai puţin de trei ediţii. Aceste gesturi sunt numite de istoric „acţiuni de pionierat în domeniul self-marketingului” dezvoltate în mod mult mai paşnic şi mai plăcut în secolele următoare.

De la buna şi vechea şpagă la „cascadorii” literare

Balzac scria în „Iluzii pierdute” că devenise o practică în Parisul vremurilor sale ca un scriitor să mituiască şefi de ziare şi cronicari, fie cu bani gheaţă, fie cu cine luxoase, pentru a-şi asigura o cronică favorabilă. Printre lansările memorabile, s-a numărat cea a cărţii lui Guy de Maupassant, „Le Horla”. Autorul şi-a pomovat în 1887 proaspătul volum dintr-un balon „branduit” cu titlul romanului care a plutit deasupra Senei. Dar poate cea mai tare „cascadorie” de PR a fost aceea a lui Georges Simenon care pentru 100.000 de franci pe care avea să-i primească de la un ziar a acceptat să stea vreme de 72 de ore într-o cuşcă de sticlă suspendată în faţa intrării cabaretului Moulin Rouge timp în care s-a angajat să scrie un roman întreg cu celebrul său personaj, inspectorul Maigret. Scrierea a fost una interactivă, mulţimea de curioşi venită ca la urs să-l vadă pe Simenon lucrând în condiţii atât de „vitrege” fiind invitată să-l „ajute” pe scriitor cu nume de noi personaje, întâmplări şi chiar cu titlul noului roman. Din păcate pentru autor, ziarul ce-i sponsorizase evenimentul a dat faliment aşa că el a rămas doar cu 25.000 de franci, bani pe care îi primise în avans. Dar, publicitatea pe care şi-a făcut-o a fost, vorba reclamei, nepreţuită, timp de ani de zile în cafenelele Parisului discutându-se despre acel eveniment.

Perrottet le sugerează colegilor săi de breaslă ca, dacă nu le face cu ochiul nici unul dintre exemplele înaintaşilor, să recurgă totuşi, în ultimă instanţă, la serviciile unui agent de PR specializat.

de GABRIELA LUPU

De ce ne place Shakespeare?

Care este secretul ce face ca scrierile Bardului să impresioneze secole la rând și să placă în mod universal? Un profesor de la Liverpool University a avut ideea de a examina reacția creierului uman sub influența unor fraze din Shakespeare. A fost scanat creierul unei persoane în timp ce asculta o replică din Regele Lear: “A father, and a gracious aged man: him have you madded.”

Rezultatul: activarea unei zone din creier numită și ochiul minții pentru că produce o puternică asociere vizuală. Datorită limbajului inovativ folosit în celebrele piese de teatru și nu numai, interesul ascultătorului crește brusc; acest tip de stimul este numit și wow factor.

Sursa: The Observer

Scris de Andreea Chebac

Dragostea este suficientă și alte minciuni despre viața în doi

Titlu: Dragostea este suficientă și alte minciuni despre viața în doi
Autor: John W. Jacobs
Editura: Amaltea
Anul apariţiei: 2011
Traducere: Anca Florina Vîlcu
299 pagini
ISBN: 978-973-162-063-3

În acest manual pentru oameni nefericiți în căsătorie, John W. Jacobs expune sistemul teoretic și practic la care a ajuns după ani de experiență ca terapeut de cuplu. Concluziile lui sunt puțin diferite de verdictele populare în ce privește căsătoria și fericirea conjugală.

Am auzit în ultima vreme o întrebare a cărei logică e legitimă: De ce se mai căsătoresc oamenii în ziua de astăzi? De ce țin atît de mult la o legătură oficială dacă, astăzi, motivul invocat al relațiilor de durată este iubirea? Ce nevoie are iubirea să fie recunoscută oficial? John W. Jacobs atinge acest paradox în capitolul introductiv al cărții sale. Pe de-o parte, istoria arată că motivele căsătoriei au fost mai mereu pragmatice, indiferent de epocă și zona geografică. Abia recent oamenii au început să invoce dragostea atunci cînd se căsătoresc și să-și motiveze relațiile sentimental. Pe de altă parte, o viziune romantică asupra relațiilor de lungă durată este perpetuată cultural: Dragostea cucerește totul, dacă iubești învingi orice obstacol, totul vine de la sine cînd iubești. John W. Jacobs extrage șapte mituri (minciuni) despre căsătorie prin care viziunea aceasta infantilă este întreținută și subliniază rolul lor distructiv în mariaj.

Fiecărei minciuni îi este acordat un capitol, în care se explică rolul pe care-l are aceasta în perpetuarea credințelor și așteptărilor false legate de căsătorie și, în consecință, în eșecul multor căsnicii. Iau ca exemplu capitolul al șaselea: Copiii consolidează căsnicia. Acesta este un „adevăr” vehiculat la intersecția dintre o viziunea tradițională (scopul căsătoriei este o familie egal copii) și una modernă, care pune copilul în centrul universului familial și solicită părinților disponibilitate totală. Acesta este încă un paradox al lumii noastre: pe de-o parte, femeile s-au eliberat de povara unei familii numeroase, în care îngrijirea copiilor era slujbă cu normă întreagă; pe de altă parte, părinții sunt educați că a crește un copil e o activitate atît de importantă, încît orice minut de egoism, adică de preocupare pentru altceva decît copilul, este fatal. În acest capitol, autorul atrage atenția asupra presiunii psihologice imense la care sunt supuși părinții, în special în primii ani de viață ai copilului. Tot aceștia sunt anii în care distanțarea emoțională dintre soți (care treptat nu mai sunt soți, ci mama și tata) poate deschide o cale fără întoarcere. John W. Jacobs prezintă cîteva cazuri concrete, cu diferențele specifice, pentru a ilustra faptul că apariția unui copil poate trimite mariajul direct în criză sau spre divorț.

De fapt, intenția lui John W. Jacobs nu este de a șoca sau contraria sufletele bine intenționate ale părinților sau viitorilor părinți, ci de expune o viziune realistă asupra căsătoriei. Cei care formează cupluri, influențați de perspectiva culturală actuală, au de cele mai multe ori impresia că sentimentele lor sunt suficiente pentru a-i proteja de eventualele dificultăți din relație. Dar este dragostea suficientă? În condițiile în care, după ce se stinge primul val de fericire (da, îndrăgostirea este și o stare neurochimică), trebuie să vezi zilnic aceeași persoană, cu obiceiurile ei uneori neplăcute, cu opiniile ei diferite, cu fantoma familiei sale planînd asupra relației, lucrurile nu mai par așa roz. Pînă la urmă, testul iubirii e conviețuirea. Ceea ce ar trebui să învețe cuplurile este, în opinia autorului, că pentru o căsnicie fericită sunt necesare eforturi constante: nimic nu vine de la sine și nimeni nu e obligat să ne iubească și să ne suporte doar pentru că ne-am căsătorit.

Cam din fiecare capitol al cărții pot rezulta discuții ample, deoarece fiecare dintre ele este documentat cu cazuri și face apel la experiența cititorului. Dragostea este suficientă… are în centru o temă complexă, iar autorul reușește să-și sintetizeze ideile și sfaturile. Mi s-au părut remarcabile claritatea și concizia sa, însă am mai studiat subiectul relațiilor și sabotării acestora. Nu știu cum ar considera o persoană care are cu adevărat nevoie de ajutor o asemenea carte. Eu consider că aspectul ei de self-help este limitat la prevenție: avînd în minte capcanele în care cad căsniciile, le-ai putea evita. Pentru ajutor real, urmarea literei sfaturilor din carte nu înlocuiește un terapeut de familie competent.

Plus: autorul scrie din perspectiva unui consilier experimentat, cu o pregătire medicală anterioară. Concluziile sale se bazează pe lucrul efectiv alături de cuplurile aflate în dificultate. Nu știu însă dacă aceste competențe i-ar convinge pe cei care disprețuiesc cărțile motivaționale și de tip self-help.
Minus: în unele locuri, apar formulări confuze, datorate probabil traducerii; de asemenea, cîteva erori de redactare.
Recomandare: amatorilor de psihologie, dar nu neapărat celor care au o pregătire avansată în domeniu, și nici persoanelor care caută ajutor efectiv. Dacă aveți nevoie de ajutor în relația voastră, mergeți la un terapeut, nu căutați în cărți.

Scris de Mihaela Butnaru

Cazul 2000 sau ultima generaţie de creaţie în literatura română

Anul fiind 2011, observ cu oarecare surprindere că a trecut deja un deceniu din mileniul al treilea, adică aproximativ cît poate trăi o generaţie de creaţie literară la intensitate maximă în opinia unor critici şi istorici care, din motive mai mult sau mai puţin întemeiate, suficiente sau nu, au împărţit sau, mai bine zis, au despărţit arbitrar principalii scriitori români ai ultimilor cincizeci de ani în şaizecişti, şaptezecişti, optzecişti, nouăzecişti şi, după multe controverse, douămiişti; pe cît de facil ar părea, pe atît de util, se pare, pentru o mai bună operare, clasificare şi ierarhizare a materiei prime.

1. Ipoteză de lucru

Cazul generaţiei 2000 nu mai este de mult un subiect fierbinte în presa culturală românească, chiar dacă reprezintă ultima mişcare literară omogenă, atît din punct de vedere cronologic – fiind cea mai apropiată de noi în momentul de faţă –, cît şi din punctul de vedere al posibilităţii emergenţei unei noi mişcări, a unei inversiuni a polilor etici şi estetici de asemenea amploare în contextul socio-economic postcomunist, dar şi postmilenarist actual sau, folosind termenul-umbrelă al lui Christian Moraru, cosmodernist.

Astăzi, la aproape cinci ani după ce poetul Răzvan Ţupa declara într-un articol că douămiismul a murit, consider interesantă reevaluarea acestui fenomen literar stins prematur sau, cine ştie, intrat într-o buclă temporală (şi, poate, temporară), tras cu putere înăuntrul unei găuri negre a istoriei literare din care nu ştim dacă va avea forţe să iasă, aşa cum unii poeţi ai generaţiei apocaliptice cred cu tărie, sau dacă în viitor, într-o epocă a eticii postmoraliste spre care se face deja uşor trecerea, vor gravita simpli scriitori, independenţi, fără manifeste sau orgolii de apărat în faţa predecesorilor, pe care îi vor privi ca pe nişte obiecte de muzeu, cu nostalgia luptelor intergeneraţionale şi a idealismului pierdut.

2. Colţii unei noi generaţii: fracturism şi anarhism

Dacă privim înapoi la momentul apariţiei literaturii generaţiei 2000 – numite şi pseudoteoretizate de criticul şi poetul Octavian Soviany „literatura apocaliptică”, contextul îl justifică pe deplin, începînd cu isteria milenaristă a sfîrşitului de secol XX indusă şi controlată în toată lumea de către mass-media. Consider că acest fenomen a avut o importanţă majoră în configurarea structurilor mentale ale adolescentului şi ale tînărului invadat de cantitatea uriaşă de informaţie prost gestionată, atît de emiţător, cît şi de receptor, ambii bine pliviţi (şi privaţi) pînă atunci sub atenta supraveghere a sistemului comunist.

Astfel, în mintea bulversată a tînărului nu-i de mirare că a apărut ca unică scăpare ideea de anarhie, fie ea pusă în practică numai la nivel de manifest poetic (vezi Manifestul anarhist, apărut în anul 2000, dar şi poeziile lui Marius Ianuş). Tot în acea perioadă, mai exact în anul 1998, Marius Ianuş publica, împreună cu poetul basarabean Dumitru Crudu, Manifestul fracturist, o formă mai light de rezistenţă la poezia nouăzecistă, dar mai ales la cea optzecistă, prin care acest fel de scindare – fractură suferită de conştiinţa poetului în acele vremuri tulburi şi sărace – să fie prezentă şi în poezia acelei generaţii care nu mai avea nici timpul, nici răbdarea de a se mai juca în textualisme şi subtilităţi delicioase, publicul fiind saturat de „texte scrise cap-coadă după o reţetă“.

Mai aplicat, mai fezabil decît ideea Manifestului anarhist, fracturismul a avut un ecou mult mai puternic la acea vreme, dovadă stînd cele opt numere ale revistei Fracturi – fondate de acelaşi Marius Ianuş –, numere apărute între 2002 şi 2003. În paginile acesteia, au debutat scriitori importanţi astăzi, cum ar fi Ioana Băeţica, Ionuţ Chiva şi Adrian Şchiop, dar au publicat şi autori ca Raluca Baciu, Mihail Vakulovski, Dumitru Crudu, Zvera Ion, Ruxandra Novac, Elena Vlădăreanu, Răzvan Ţupa sau Bogdan Perdivară, dintre care doar cîţiva au mai rămas în „sistem“.

Totuşi, puţin mai tîrziu, Bogdan Iancu afirma că fracturismul nu are decît cinci reprezentanţi, şi anume Marius Ianuş, Domnica Drumea, Dumitru Crudu, Ruxandra Novac şi Ionuţ Chiva, dar că nici ei nu au urmărit tot timpul manifestul, nu au fost realmente interesaţi să scrie după principiile acestuia. Poetul continua, spunînd simplu şi fără maliţiozitate, că „fracturismul a fost o umbrelă sub care au scris mai mulţi prieteni“, fapt ce, adevărat sau fals, nu contează atît de mult în economia Generaţiei 2000, pentru că nu diferită va fi soarta manifestului utilitarist (eu sînt poemul utilitar), semnat în anul 2003 de poetul Adrian Urmanov, iar aceste lucruri nu au stat nicidecum în calea afirmării noii generaţii literare.

3. Marin Mincu, păstorul de la „Euridice“

Marius Ianuş şi Fracturile sale n-au fost totuşi decît începutul douămiismului, deoarece rolul central în afirmarea şi, să-i spunem, legitimarea curentului literar l-a avut Marin Mincu şi cenaclul acestuia, „Euridice“ – înfiinţat la data de 8 mai 2002 şi numit după colecţia de poezie pe care criticul o coordona la Editura Pontica. Secundat de soţia sa, Ştefania Mincu, şi de criticul Octavian Soviany, Marin Mincu primea săptămînal, în Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor Români (apoi, după nenumărate neînţelegeri cu conducerea Uniunii, la Muzeul Naţional al Literaturii Române), un invitat consacrat şi un începător/debutant care urma, după cum afirma el însuşi în prefaţa antologiei Generaţia 2000, „să citească texte complet inedite”. Neîncrezător la început în longevitatea proiectului, Mincu a fost uimit atît de calitatea publicului, cît şi de diversitatea acestuia – de la liceeni sperioşi la baroni îngăduitori ai literaturii române.

Consistenţa comentariilor făcute mai ales de către scriitorii consacraţi din public l-a făcut să observe, după primele întîlniri, o rezistenţă a acestora în faţa textelor citite de invitaţii tineri, poziţia contrară fermă a unor Ştefan Agopian, Traian T. Coşovei sau a Angelei Marinescu, de exemplu, dîndu-i ocazia să o eticheteze, în aceeaşi prefaţă a antologiei, drept un refuz „instituţionalizat“ al noii viziuni poetice.
Marele merit al lui Marin Mincu stă în intuiţia acestuia de a pune faţă în faţă în continuare scriitori optzecişti şi nouăzecişti – textualişti domoliţi cu tinerii care veneau dintr-un cu totul alt registru cu o retorică agresivă, cu un stil brutal şi un limbaj laicizat pînă la licenţios, cu sîngele clocotind şi dornici de afirmare. Selecţia acestora din urmă era una riguroasă, aşa cum însuşi Marin Mincu afirma, în ring ajungînd doar tinerii scriitori care şi-au tocit colţurile (nu şi colţii!) prin alte cenacluri, atît din Bucureşti (Cenaclul „Litere“, condus de Mircea Cărtărescu, apoi „Litere 2000”, condus de Marius Ianuş), cît şi din ţară („Cenaclul de Marţi“, înfiinţat la Constanţa de Marin Mincu, preluat apoi de Mircea Ţuglea, Cenaclul „Pavel Dan“ din Timişoara, dirijat de Eugen Bunaru, dar şi cenacluri din Cluj-Napoca, Iaşi, Bistriţa, Craiova), sau la atelierele de creaţie ale Ninei Vasile, ale Norei Iuga, ale lui Octavian Soviany, Alexandru Muşina, Andrei Bodiu şi Gheorghe Crăciun. Ajunşi la „Euridice“ după ce o parte dintre ei îşi „renegaseră“ maeştrii în măsura în care asimilaseră poeticile acestora, lui Marin Mincu nu-i rămînea decît să le găsească un oponent pe măsură, astfel încît discrepanţele să fie cît mai mari, iar polemicile stîrnite, evident, cît mai virulente.
Fenomenul Euridice ajunsese cunoscut în întreaga ţară datorită intensei mediatizări care se făcea în presa scrisă prin Ziua literară, Cotidianul, Luceafărul şi alte publicaţii cu specific literar, dar şi prin emisiunile culturale difuzate la radio sau la televizor. Vom fi de acord că un asemenea context îi sporise criticului vizibilitatea, numele său fiind acum puternic legat de acest „happening“ cultural inedit, iar noul cadru creat tinerilor îi conferea un capital de imagine substanţial. Astfel, la 22 ianuarie 2003, în urma unor poziţii clar „neaderente“ ale poeţilor Adrian Urmanov şi Elena Vlădăreanu în faţa textelor lui Florin Iaru, aceştia contestînd retorica învechită a poetului, Marin Mincu a mizat totul pe cartea generaţiei 2000, afirmînd că „există condiţiile minime pentru a vorbi de coerenţa coagulantă şi conştientizarea critică a Generaţiei 2000“. Simţind importanţa acestei afirmaţii cu caracter de validare şi omologare a noii scriituri, criticul a dedicat următoarea ediţie a cenaclului ideii de generaţie literară, plecînd, se legitima acesta, de la „o comunicare scrisă“ a lui Radu Voinescu şi de la manifestele douămiiste ale scriitorilor Adrian Urmanov (eu sînt poemul utilitar) şi Bogdan-Alexandru Stănescu (În pat cu mama literatură). La scurt timp după această ediţie a cenaclului, Marin Mincu publică un editorial în Ziua literară (nr. 40, din 10 februarie 2003) cu titlul „O nouă generaţie literară“, în care anunţă oficial apariţia acestei alte „generaţii de creaţie“ (folosind, aşa cum declara, conceptul lui Tudor Vianu pentru a evita confuzia în înţelegerea generaţiei doar din punctul de vedere al vîrstei).

Fiind mediatizată, această discuţie a fost prezentă o bună bucată de timp în presa literară, stîrnind reacţiile mai multor scriitori, critici şi teoreticieni, dintre care îi voi aminti pe nouăzecistul Horia Gârbea (Ziua literară, nr. 42 din 24 februarie 2003, cu articolul „La răsăritu-i falnic…“), care atesta rolul Cenaclului „Euridice“ în formarea unor noi scriitori, dar contesta legitimitatea estetică a acestora, Angela Marinescu (Ziua literară, nr. 43, din 3 martie 2003, cu „Scrisoare deschisă către dl. Mincu“), care nega orice substanţă sau originalitate a scriitorilor douămiişti, reducîndu-i la „o linie estetizantă minimalistă, livrescă şi ludică“, Octavian Soviany (Ziua literară, nr. 45, din 17 martie 2003, cu articolul-răspuns la scrisoarea Angelei Marinescu – „Promoţia 2000 faţă cu reacţiunea“), în care acesta aprobă statutul de generaţie al scriitorilor în cauză, observînd „elemente diferenţiatoare de natură experimentalistă”, dar jonglînd cu termenii „promoţie” şi „generaţie” în sens liber, dovedind lipsă de tact teoretic ce va fi contrabalansată de către Ştefania Plopeanu (Ziua literară, nr. 49 din 14 aprilie 2003, în articolul „În problema generaţiei“). În această polemică au mai intervenit şi poeţii Elena Vlădăreanu, Bogdan-Alexandru Stănescu sau Andrei Peniuc, sporind ambiguitatea cazului, poziţiile lor nefiind partizane nici unei tabere, ci mult mai aplicate, dedicate literaturii propriu-zise, nu teoretizării.

Marin Mincu a continuat proiectul „Euridice“, a crezut în tinerii scriitori sau, cum spun vocile rele, dar nu în totalitate absurde, a ţinut morţiş să-şi lege numele cumva de această „generaţie de creaţie“, luîndu-şi revanşa în faţa colegilor critici şi profesori universitari care au avut ceva mai mult noroc în această întreprindere cu generaţiile anterioare (Nicolae Manolescu sau Ovid. S. Crohmălniceanu). Ce-i drept, lăsînd orice critică la o parte, a reuşit acest lucru după apariţia antologiei Generaţia 2000 la sfîrşitul anului 2004, în care criticul a reunit atît patruzeci şi unu de scriitori care au citit de-a lungul Cenaclului „Euridice“ şi, după selecţia lui Mincu, au confirmat, cît şi cîteva articole teoretic-polemice şi manifestele lui Adrian Urmanov şi Bogdan-Alexandru Stănescu.

Este de la sine înţeles că mintea omului nu poate cuprinde întreaga cunoaştere care i se arată sub diferite chipuri, dar nici nu i s-a cerut acest lucru profesorului Marin Mincu. Printre scriitorii antologaţi vom găsi atît nume „răsunătoare“ ale douămiismului românesc – Dan Sociu, Dan Coman, Mihail Vakulovski, Ionuţ Chiva, Răzvan Ţupa, Ruxandra Novac, Teodor Dună sau Ştefan Manasia, dar şi nume care încă nu au confirmat – Iulia Argint, Alexandra Diaconu, Veronica A. Cara sau Ovia Herbert, chiar dacă au dovedit intuiţii poetice foarte puternice, aceştia fiind prezenţi în antologia amintită în detrimentul unor poeţi precum Claudiu Komartin, Marin Mălaicu-Hondrari, Radu Vancu sau Dan Mihuţ, care au citit la acest cenaclu, dar anumite motive l-au determinat pe Marin Mincu să fie circumspect şi să-i păstreze pe banca de rezerve.

4. Internetul – cenaclu la tine acasă

Pe lîngă existenţa cenaclului, noul val literar (de poezie, în mare parte, prozatorii exclusiv douămiişti fiind puţini) a beneficiat foarte mult şi de pe urma apariţiei siturilor gratuite de poezie, loc în care majoritatea poeţilor care au debutat deja, dar mai ales debutanţii îşi puteau face cunoscute textele, puteau primi feedback de la ceilalţi membri, purtînd apoi discuţii aproape în timp real în subsolul textelor postate. Acest lucru se întîmpla în paralel cu întîlnirile şi dezbaterile live, pe care le continua de cele mai multe ori sau le populariza, oferind prilejul poeţilor din întreaga ţară de a lua parte la ceea ce se întîmpla în Bucureşti.

La începutul anilor 2000, situri precum agonia.ro cîştigau treptat teren în materie de vizibilitate şi ca număr de utilizatori, dar, puţin mai tîrziu, acest lucru a dus la scăderea calităţii textelor postate şi la inundarea acestor platforme on-line de grafomania aşa-zişilor poeţi. Acest lucru i-a determinat pe cei mai buni dintre douămiişti să se refugieze pe clubliterar.com, unde, aşa cum spune şi numele, intrarea se făcea pe bază de „portofoliu”, adică cel ce dorea să fie membru al acestui club exclusivist, deci să-i fie comentate textele de către cei mai buni dintre poeţii tineri, trebuia să fie recomandat de unul dintre membrii activi ai sitului sau să trimită textele pentru a fi supuse la vot în cadrul comunităţii. În rîndul cunoscătorilor, clubliterar.ro era un Olimp al poeziei, devenise în scurt timp un site-cult, deoarece numărul de membri nu depăşea o medie de 100, iar uneori, nici măcar poeţi consacraţi nu îndeplineau exigenţele membrilor şi erau respinşi.
Acest mecanism de selecţie funcţiona foarte bine, generaţia 2000 îşi găsise în sfîrşit un loc al ei, un loc în care toată lumea cunoştea pe toată lumea, iar discuţiile se purtau în interior, fără a mai fi deranjaţi de intruşi, de comploturi împotriva Cenaclului „Euridice“ din partea unor persoane rău-voitoare din sistem, de anacronismele scriitorilor bătrîni sau ale criticilor literari cu instrumentele tocite. Clubliterar era un atelier de creative writing deschis non-stop, unde nu conta că eşti în Arad sau în Botoşani, în Constanţa sau în Bucureşti, scriitorii lucrau, corectau, polemizau sau, adesea, se certau ca la uşa cortului, dar o făceau în ograda lor. Cu alte cuvinte, literatura se făcea sub ochii noştri, uneori la mai multe mîini.

Cîştigătorii premiilor pentru debut, dar nu numai, erau în general, în fiecare an, oameni care publicau pe Internet, iar acest lucru este de la sine grăitor dacă ne gîndim la calitatea produselor finite. Cîteva exemple concludente ar putea fi reprezentate de Premiul Uniunii Scriitorilor din România cîştigat de Dan Sociu, cu volumul Cîntece eXcesive, în 2006, de Premiul „Mihai Eminescu” pentru Poezie, acordat de Academia Română în 2007 lui Claudiu Komartin, pentru volumul Circul domestic, de Premiul pentru Debut acordat de către filialele U.S.R. Arad şi U.S.R. Cluj în 2009 lui Vlad Moldovan, pentru volumul Blank, de Premiul Naţional pentru Poezie „Mihai Eminescu“ Opera Prima, cîştigat de Stoian G. Bogdan în anul 2010, cu volumul Chipurile sau acelaşi premiu, dar deţinut la începutul anului acesta, de Mihai Duţescu cu volumul şi toată frumuseţea acelor ani trişti. Aceştia sînt doar cîţiva dintre cîştigătorii ultimilor cinci ani ai marilor premii pentru tinerii autori care activează şi pe Internet şi demonstrează, cred eu, importanţa pe care au avut-o platformele on-line de poezie şi felul în care au evoluat cenaclurile, cum s-au mutat din spaţiul real în cel virtual fără prea multă gălăgie şi fără pierderi neapărat importante.

5. Douămiismul a murit. Trăiască douămiismul!

Aşa cum spuneam în primele rînduri ale acestui studiu, la începutul anului 2006, Răzvan Ţupa scria într-un articol apărut în revistaVersus/Versum – „generaţia 00 a expirat. urmează poezia“ (articol postat şi pe clubliterar, deoarece, după cum am arătat mai sus, acesta era punctul de confluenţă al scriitorilor douămiişti în a doua jumătate a primului deceniu din secolul al XXI-lea) că generaţia 2000 a ajuns o modă, zeci de tineri scriitori imitînd cu mai mult sau mai puţin succes fracturismul, mizerabilismul, pe scurt, această literatură a apocalipticului, ceea ce înseamnă că timpul ei creator a trecut, că urmează anii epigonilor.

„uite ce misto se putea discuta la 2o. o3. 2oo6… “, afirma Radu Vancu în subsolul articolului postat de Răzvan Ţupa pe clubliterar.com, pe bună dreptate, avînd în spate intuiţia filologică necesară realizării faptului că acest articol, în care se anunţă moartea unui curent literar, dar mai ales comentariile din subsol care nuanţează această problemă vor fi un prilej pentru discuţii de istorie literară sau de critică a receptării douămiismului, din nou, cam tîrzie.

În acelaşi articol, Ţupa se arăta şocat de clasificările pe care critica literară le făcea la abia cîţiva ani după apariţia acestui ultim curent literar: unii poeţi erau „membri de frunte“, alţii – „voci importante“ ale curentului, în timp ce cîţiva căpătaseră deja destulă vechime şi erau „pensionaţi“. Iată cum douămiismul a ars de două ori mai repede decît un curent literar „normal“, care avea minimum un deceniu de suveranitate poetică, iar vîna creatoare a generaţiei 2000 şi neoavangardismul poeţilor s-au transformat într-o matriţă pe care începuseră să o folosească toţi cei care credeau că se înhamă la treaba serioasă pe care o vedeau douămiiştii pursînge în poezie.

Un alt factor care atestă această ardere rapidă a generaţiei 2000 va putea fi găsit şi în dispariţia bruscă a conştiinţei de grup. Scriitorii odată tineri, rebeli şi anarhişti ajung la maturitate, iar fiecare o ia pe propriul drum, începînd să lucreze în editurile importante din ţară, să scrie nu doar de dragul scrisului, ci şi pentru a vinde, urmărind deci indicaţii de la principalii editori din ţară, care găsiseră în ei un capital de imagine ce merita exploatat. Cîţiva dintre cei mai importanţi fondatori ai acestei mişcări literare se dezic de întreaga creaţie poetică şi se călugăresc (Ştefan Baştovoi, Marius Ianuş, Andrei Peniuc sau Adrian Urmanov), Constantin Virgil Bănescu şi George Vasilievici aleg suicidul, fiecare din motive ce nu vor fi aici aduse în discuţie.

Astfel, putem trage linie şi observa atent intensitatea cu care opera acestora a fost învestită de către autorii ei, gradul de autenticitate şi implicarea în procesul artistic. Lipsită de teoreticieni, de universitari şi, într-o oarecare măsură, de critici, generaţia 2000,Generaţia SIDA, generaţia tu, s-a născut singură şi a sfîrşit pentru unii apocaliptic, iar pentru cei mai mulţi, într-o dezintegrare subită, într-o fragmentare a grupului în individualităţi.

A urmat, aşa cum bine observa autorul articolului amintit aici, o invazie de pseudodouămiişti care au ticsit toate cotloanele Internetului şi au umplut cenacluri de mîna a doua. Aşadar, douămiismul a murit. Trăiască douămiismul!

6. Cîteva reflecţii cu privire la… postdouămiism?

Aşa cum observa criticul şi teoreticianul Alexandru Matei, în anul 2009, într-un articol din Vatra, „Generaţia de tranziţie. De la societatea piramidală la societatea de nişă“, generaţia 2000 a fost o generaţie de tranziţie şi a tranziţiei din timpul mandatelor Iliescu. Tranziţia pare să fi fost una dinspre epoci, curente, şcoli şi generaţii, dintr-o literatură perfect divizabilă în cea mai mare parte şi împărţită de către criticii şi istoricii de pînă acum pe căprării, etichetată ca borcanele de dulceaţă din debaraua unei gospodine, înspre o literatură a individualităţilor, a particulelor şi antiparticulelor, revenind la metafora de la începutul acestui studiu, într-o societate postcapitalistă.

În acelaşi articol, Alexandru Matei îl numeşte pe poetul Dan Sociu, atenţie, „în calitate de romancier, primul scriitor post-2000-ist care ştie precis ce înseamnă literatura astăzi“, afirmaţie cu care sînt în totalitate de acord, Dan Sociu fiind genul de scriitor talentat, dar profesionist, care ştie să exploateze o nişă artificial creată, care scrie proză, cumva la limita compromisului, pentru un public prestabilit. Între timp, aş mai adăuga un experiment ce s-ar putea plia pe caracterizarea făcută mai sus, şi anume poetul Stoian G. Bogdan, tot în calitate de romancier, cu al său Nu ştiu cîte zile din anul 2010. Şi probabil că de acum înainte vom găsi tot mai des asemenea cazuri, paradoxal, separate între ele, fără a putea afirma că se naşte, astfel, un nou curent. N-aş vrea să fiu numit pesimist, dar, dacă literatura română n-a avut o puternică generaţie ’89 după atîţia ani de mutilare comunistă, nu-mi pun mari speranţe că acum, după ce epoca hiperliberalismului a fost retezată fără drept de apel prin declanşarea crizei economice globale, iar mişcarea generală a devenit una centripetă, va mai exista ceva destul de puternic, cel puţin în decursul următorilor douăzeci de ani, care să ne facă martorii unei generaţii literare închegate în sînul erei postcapitaliste emergente.

Autor: Bogdan COŞA

–––––––––––––––

BOGDAN COŞA este absolvent al Facultăţii de Litere (Universitatea „Transilvania“ din Brasov); actualmente este masterand în anul I în cadrul masterului „Teorie literară şi literatură comparată“ – Facultatea de Litere (Universitatea din Bucuresti). Cu romanul Poker, Bogdan Coşa a cîştigat concursul de debut organizat de Editura Cartea Românească în 2011.

“Fetele din Shanghai”

Fetele din Shanghai recenzie
Titlu: Fetele din Shanghai
Autor: Lisa See
Editura: ALL
Anul apariţiei: 2011
Traducere: Valentina Tache
411 pagini
ISBN: 978-973-724-299-0

Sunt cărţi pe care le citeşti cu ochii dar le înţelegi cu sufletul…

Când am început să citesc Fetele din Shanghai, trebuie să recunosc că am trecut cu greu de primele pagini pentru că povestea mi se părea frivolă. Mai apoi aceasta a început să capete profunzime, însă tot îmi era greu s-o parcurg pentru că încercam s-o înţeleg cu mintea. Şi mă gândeam că unele culturi sunt atât de diferite de a noastră încât n-o să reuşesc niciodată să le înţeleg mentalitatea. M-am enervat pentru toate deciziile pe care fetele din Shanghai, surorile May şi Pearl, le-au luat. Pentru că într-o oarecare măsură s-au lăsat purtate de destin nefăcând nimic dincolo de ceea ce le îndemna instinctul de supravieţuire. Mi-e greu să explic acum toate astea în doar câteva cuvinte, însă cine citeşte cartea va înţelege. La fel cum, la un moment dat am început să înţeleg şi eu că aceasta nu e o poveste pe care trebuie s-o înţelegi rational, ci una pe care trebuie s-o simţi cu sufletul. Pentru că sentimentele sunt singurele care pot transcende orice cultură. Iar din acel moment n-am mai putut să las cartea din mână.

Povestea pare frivolă la început pentru că aşa este şi modul de viaţă al celor două surori, în ochii cărora Shanghaiul este minunat pentru că ele se află la adăpostul banilor. Sunt atât de tinere şi de naive încât nu înţeleg mai nimic din lucrurile care se petrec în jurul lor. Atunci când sunt puse faţă în faţă cu nenorocirea care le schimbă viaţa, cu greu reuşesc să conştientizeze realitatea crudă căreia trebuie să-i facă faţă si le ia foarte mult să accepte schimbarea.

“Mi-aduc aminte cum vedeam eu Shanghaiul în zilele în care vieţile noastre se schimbaseră cu totul: cum străzile care mai înainte ne cântau, acum duhneau a fecale, fetele frumoase deveniseră peste noapte femei uşoare şi nimic mai mult, iar toţi banii şi toată prosperitatea nu mai puteau ascunde mizeria, dezmăţul şi zădărnicia lucrurilor.”

În această lume care se destramă în jurul lor, faptul May şi Pearl au o relaţie foarte puternică, care trece dincolo de faptul că în vine le curge acelaşi sânge, este singurul lucru care le mai poate oferi consolare şi le poate ajuta să lupte cu un destin potrivnic.

“Nu puteam să le spun adevărul, că şi mie îmi era dor de sora mea şi simţem că lipseşte ceva din mine atunci când eram despărţite. […] Poate că e nepoliticos şi copilăresc, dar aşa ne rezolvam noi conflictele familiale – îi sfidam şi ridicam un zid între noi şi ceea ce ne-a rănit sau nu ne place. Împreună suntem mai puternice, o forţă cu care nu te poţi pune şi pe care n-o poţi convinge să capituleze; ceilalţi sfârşesc prin a ceda în faţa dorinţelor noastre.”

Tot farmecul cărţii s-ar pierde pentru un eventual cititor dacă aş începe să povestesc ce se întâmplă. Pentru că toată cartea este construită pe dramele personale ale familiei Louie, proiectate pe un fundal istoric real. De fapt, toată povestea poate fi privită ca fiind reală pentru că este împletită din frânturi din vieţile unor oameni reali care au trăit cu adevărat multe din întâmplările prin care trece familia fictivă din roman. Astfel, vieţile lor par să însumeze toate greutăţile şi nenorocirile celor pe care războiul sau sărăcia i-au gonit din casele lor, trimiţându-i într-o altă ţară, atât de diferită încât pare a fi o altă lume; o luptă continuă între integrarea în ţara de refugiu care pare să-i respingă încă de cum pun piciorul pe teritoriul ei, şi încercarea de a păstra tradiţiile şi toate acele lucruri care le amintesc şi îi leagă de ţara în care s-au născut şi au trăit mulţi ani. “Când laşi în urmă ţara natală, ce păstrezi şi ce abandonezi?”

Fetele din Shanghai este o lecţie de istorie privită nu doar din punct de vedere politic ci şi una privită dintr-un unghi mult mai uman, acela al indivizilor şi al familiilor prinse în zbuciumul schimbărilor. Iar în acest plan uman ne sunt prezentate două femei cu toată durerea, fericirea, grijile, trădările, iertările, împlinirile şi dezamăgirile de care au ele parte, aşa cum au avut parte de ele foarte multe femei în toate perioadele zbuciumate ale istoriei dictate de bărbaţi.

“ Se spune că poveştile femeilor sunt lipsite de importanţa. În definitiv ce contează ce se-ntâmplă în sufragerie, în bucătărie sau în dormitor? Cui îi pasă de relaţia dintre mame, fiice şi surori? Boala unui copil, chinurile şi durerile facerii, a-ţi ţine familia unită pe timp de război, sărăcia, chiar şi în zilele cele mai bune, sunt considerate a fi insignifiante pe lângă poveştile bărbaţilor care se luptă cu stihiile pentru a-şi creşte recoltele, care pleacă la război pentru a-şi apăra patria, care se străduiesc să privească înlăuntrul lor şi să găsească perfecţiunea. Ni se spune că bărbaţii sunt puternici şi viteji, dar eu cred că femeile sunt cele care ştiu mult mai bine să rabde, să accepte înfrângerea şi să suporte agonia fizică şi mentală. Bărbaţii din viaţa mea – tata, Z.G., soţul meu, socrul meu, cumnatul meu şi fiul meu – au dat piept într-un fel sau altul , cu aceste mari încercări ale bărbaţilor, dar sufletele lor – atât de fragile – au tremurat, s-au încovoiat, s-au deformat, au fost mutilate, s-au frânt şi s-au zdruncinat în faţa pierderilor pe care le suferă femeile în fiecare zi. Pentru că sunt bărbaţi, trebuie să dea impresia că primesc neclintiţi necazurile şi obstacolele vieţii, dar sunt la fel de uşor de rănit ca petalele unor flori.”

Plusuri: lecţiile de istorie şi de viaţă care pot fi însuşite din această poveste emoţionantă.
Recomandare: celor cărora le este dor să citească cu sufletul.

Scris de Andrea Balint

What they’re reading in Spain

As part of the Guardian’s New Europe series, literary editors reflect on the literary scene in their countries: Borja Hermoso of El País

Not even Don Quixote himself, the sanest madman in the history of literature, could have dreamed of such frenzied publishing activity. If an imaginary bookseller, hidden among bundles of paper and ink, had provided Don Quixote with the thousands of books Spanish publishers supply to readers (and to journalists and critics – right now I cannot move for the dozens of packages sitting on my desk and the shelves in my office), the entire world would have been flooded with chivalry books. Spain is not exactly at the top of Europe’s book-reading nations . . . but it is certainly one of the biggest book-producing countries.

This country continues to be “fraternally” divided between advocates of seeking the mortal remains of one of its greatest literary figures – García Lorca, who was assassinated by fascist gunmen in 1936 – and advocates of putting it behind us (among them, the poet’s own family).

Meanwhile, the publishing engine continues its unstoppable course. Long ago, a few large publishing companies, such as Santillana, Planeta and Mondadori, took control of the lion’s share of the market. However, despite the steamrolling presence of these companies, not only do small publishers survive but new ones keep popping up and – even in this recession-ridden 2011 – it is these small players who manage to keep alive the embers of independence and surprise: Periférica, Libros del Asteroide, Páginas de Espuma, Minúscula and Nórdica, to name but a few distinguished examples.

Talking of new arrivals, one has to mention Juan Marsé’s new book Caligrafía de los sueños (Lumen), an introspective inquiry into the Barcelona of the post-war period. Marsé is a master of the art of covering the same territory a thousand times and always making it seem new. The author of unforgettable portraits of a Spain facing a very uncertain future, such as Ronda del Guinardó, Si te dicen que caí and Rabos de lagartija, returns to familiar material: everything is sad in Marsé, a sadness that also includes meanness, humour and, of course, memory. His legions of followers are delighted as always.

But in Spain, right now, the most awaited book of the year is undoubtedly Javier Marías’s new novel, Los enamoramientos (Alfaguara). The eternal Spanish Nobel prize candidate and the author of what have already become contemporary classics, such as Tomorrow in the Battle Think on Me and A Heart So White, has handed over to the printers a spine-chilling story about the highs and lows of our miserable lives. Marías is always Marías, and his arrival in the bookshops is always the publishing event of the season.

The same applies, of course, to the most Peruvian of Spanish writers (or is it the other way around?), a gentleman from Arequipa with his home in the most quintessentially Madrileño Madrid, the man who had been forever on the cards for the Nobel prize until he finally won last year. Mario Vargas Llosa continues to hold a place of honour in bookshops across the country, thanks not only to his latest book, El sueño del celta – about Roger Casement, one of the first Europeans to report the colonial savagery in Belgian Congo and in the Amazon – but also to the publication of his full works, which the publisher Alfaguara started working on as soon as it was known that the Nobel prize had gone to the author of The Feast of the Goat.

Looking a little further back, Anatomía de un instante (Mondadori) by Javier Cercas is one of those essay/fiction books that is so linked to a real – and brutal – event that it not only managed to hypnotise Spanish readers at the time of its well-publicised launch many months ago, but still manages to do so now. The recent commemorations of the 30th anniversary of the attempted coup d’état by a group of military officers, on 23 February 1981 (the real pretext for this work of literary pseudo-fiction), has helped to maintain interest in Cercas’s book. He is undoubtedly one of the most interesting authors on the young literary scene in Spain, besides being an especially lucid and sharp columnist. The Spanish continue to live with the 23-F, as it is known. It is a ghost that has never entirely disappeared, a collective memory which Cercas manages to translate masterfully on to the pages of a book that has become a bestseller. Everyone remembers, we all remember, where we were and what we were doing when the pro-Franco soldiers barged into the parliament, shooting into the air. There is also an insistent rumour that Anatomía de un instante will become a film. If this is true, the Spanish, always so happy to remember the darkest parts of their history, will flock to the cinemas.

The darkest part of history . . . or of the present, like the town-planning corruption along the Spanish coastline and more specifically on the east coast (Valencia and Alicante). This mafia world with a dash of Spanish picaresque served as inspiration for Rafael Chirbes, one of the most remarkable authors on the Spanish scene, in his book Crematorio (Anagrama), which has also returned to the limelight thanks to a new TV series on Canal Plus.

Roberto Bolaño, one of the most popular authors in Spain, although he was Chilean, is another strong presence just now, thanks to Anagrama having rescued his book La literatura nazi en América. All this makes up the spectrum of what is happening in literary Spain – a strange country where ebooks have recently become the new fixation of cultural pirates. We have long been European leaders in film and record piracy. All that remains now is to gain the dubious honour of becoming the most efficient ebook pirates. That doesn’t seem altogether unlikely, given that the measures undertaken to date by the Ministry of Culture against piracy are a bit of a joke. If Cervantes rose from the dead today he would head straight back to his tomb.

Bestsellers in Spain

1 El tiempo entre costuras (The Time Between Seams) by María Dueñas (novel in which Madrid seamstress is drawn into international espionage)

2 Fall of Giants by Ken Follett

3 Dime quién soy (Tell Me Who I Am) by Julia Navarro (novel about the anonymous makers of 20th-century Spanish history)

4 El asedio (The Siege) by Arturo Pérez-Reverte (novel set in 1811 Cadiz)

5 Think of a Number by John Verdon (thriller)

Total 2010 book sales 236m

http://www.guardian.co.uk/books/2011/mar/28/new-europe-spain-reading-publishing

Bonus: http://www.cervantesvirtual.com/

Scriitorii devin personaje de carte

Jules VerneUn articol apărut în publicația franceză L’ Express semnalează o nouă tendință în literatură: scriitorii devin personaje de carte.

Fie că este vorba de Cervantes, Jules Verne sau chiar autorul cărții în cauză, uneori cel aflat în centrul acțiunii a scris la rândul lui cărți în viața reală. O astfel de carte se poate inspira din biografia autorului vizat sau poate fi pură ficțiune.

Poate că un asemenea fapt n-ar trebui scos în evidență, pentru că personalitățile istorice sunt folosite în același mod în literatură, de foarte mult timp, dar recunosc că pe mine mă atrage un astfel de roman.

Întrebarea care se pune este dacă această abordare a fost adoptată pentru a atrage mai mulți cititori fascinați de viețile scriitorilor (așa ca mine) sau dacă tocmai s-a trecut peste o barieră în literatură?

Scris de Andreea Chebac

Kristin Ross – Fast cars, clean bodies

Una dintre cele mai hâtre definiţii ale inteligenţei pe care am avut ocazia să le aud este aceea conform căreia inteligenţa este “capacitatea nativă a individului uman de a face legătura între coada vacii şi ştampila primăriei“. Aşadar, este inteligent omul capabil de a vedea legături între lucruri aparent izolate unul de celălalt. Evaluată cu această măsură, cartea Kristinei Ross – Fast cars, clean bodies este o demonstraţie de inteligenţă de la prima până la ultima filă. Pentru că, pe tot parcursul ei, lectorul are ocazia să descopere răspunsuri plauzibile la întrebări destul de complexe, precum: “Care este legătura dintre maşini, igienă, cupluri, frigidere şi tortura algerienilor în Franţa postbelică?”. Provocare care necesită, admitem, o cercetare destul de detaliată – pe care Ross o duce la bun sfârşit, descoperind în literatura, în filmele şi revistele, în cărţile intelectualilor vremii, suficiente indicii pentru a descrie fidel modul în care Franţa s-a transformat dintr-o “rural, empire-oriented, Catholic country” într-o “fully industrialized, decolonized, and urban one” – prin “cadres“, prin “affordable automobiles and other “mature” consumer durables”, prin dezvoltarea ştiinţelor sociale etc.

Toate aceste transformări sunt analizate în detaliu, autoarea dând la iveală cu multă uşurinţă legături aparent greu de identificat (insistând uneori peste măsură, precum în unele paragrafe dedicate structuralismului). Rezultă un portret fidel al noii Franţe, deopotrivă demoralizate de război şi cucerite de promisiunea unui nou timp (“Capitalist modernization presents itself as timeless because it dissolves beginning and end, in the historical sense, into an ongoing, naturalized process, one whose uninterrupted rhythm is provided by a regular and unchanging social world devoid of class conflict.” [p. 10]) şi de un alt spaţiu – ambele dimensiuni fiind de-acum contopite într-o singură putere – viteza[1], deţinută de un singur obiect – automobilul. Automobil care devine în scurtă vreme idol al libertăţii de mişcare (care, punctează excelent Ross, este mai degrabă “angst-ridden mobility” fabricată în SUA – p. 46) şi, printr-o echivalenţă posibil numai într-o societate care tinde spre omogenizare, idol al libertăţii “în general”.

Un alt semn al desprinderii radicale de un trecut care avea, printre altele, viciul de nu fi aseptic, este cultul igienei – manifestate pe toate planurile, de la casnic la … politic. Astfel, printr-o retorică asimilabilă numai într-un mediu în care domneşte mitul comunicării, curăţenia trupului feminin devine o chestiune de demnitate naţională – s-a spus: “If the woman is clean, the family is clean, the nation is clean. If the French woman is dirty, then France is dirty and backward” (p. 78). Întreg capitolul dedicat acestor “clean bodies” arată cum o necesitate până atunci legată strâns de universul privat beneficiază de o satisfacere… industrială – înţelegând aici prin “industrial” nu numai producţia de masă, ci şi întregul arsenal publicitar consumat, injecţia de imagini cu care “la nouvelle femme” se va identifica de-acum încolo – fascinată de propria reflexie, capturată într-un timp prezent permanent al frumuseţii şi al confortului. Ca şi … automobilele, care, după Roland Barthes, dobândesc atribute omeneşti : “a remark made by Barthes in the early 1960s concerning the new French vocabulary springing up to denote the desired “shine” of an automobile. “We want it [the car] to be more than clean: bichonnée [caressed, pampered, 'cherried'], briquée [scrubbed]” (p. 105)…

…Iar într-o vreme în care obiectele şi oamenii ajung să îşi împrumute reciproc însuşirile [2], [3], este absolut previzibil ca instituţiile omeneşti să fie reciclate conform noii paradigme şi repuse în jocul social – astfel, printr-un proces de funcţionalizare, instituţia familiei burgheze se diluează:(“hildless and possessing no visible parents or extended family, the characters Sylvie and Jérôme are reduced to their pure function of embodying the desires of a new, streamlined, middle-class couple, a couple disencumbered of both the anxieties and the privileges of lineage, inheritance, and transmission characteristic of an older, nineteenth-century bourgeoisie. “ – p.126), …făcând loc cuplului, care, deşi altoit pe puternica imagine a vechii familii, devine unitatea fundamentală de consum în schema de funcţionare a sistemului, cu consecinţa transformării căminului (a cărei existenţă era în trecut fundamentată moral) într-o mică fabrică privată unde, după Baudrillard, totul este evaluat după criteriul funcţionalităţii – “everything must communicate with everything else.” (p. 105). Din acest punct încolo, angoasa, criza şi singuratătea în doi apar ca efecte fireşti. Ne întrebăm dacă, de fapt, nu tot despre acest gen de cuplu se vorbeşte în continuare în cinematografia franceză – a se vedea, de exemplu, filmul Jeux d’enfants (regia: Yann Samuell, 2003), unde aceiaşi Doi, tineri, frumoşi, mustind de energie, contopiţi într-o specie de amor raliată la toate standardele esteticii contemporane – viteză, suspans, acţiune – renunţă la viaţă pentru o moarte ritualică în … beton, semn al refuzului unei vieţi în “anxiety surrounding issues of interchangeability and standardization” (p.134). Concluzie paradoxală: Noua Franţă, sub cerurile agitate ale noii ideologii, e o ţară de oameni singuri care trăiesc în cupluri.[4]

Aşadar, Ross prezintă o lungă listă cu simptomele “maladiei” (în măsura în care traseul Franţei în secolul trecut este considerat de autoare o maladie, sau numai un prilej de fascinaţie pentru antropolog), din care lipseşte, însă, numele “virusului”. Dacă acceptăm că toate aspectele identificate mai sus – funcţionalizarea, promisiunea unui nou timp şi a unui alt spaţiu, cultul vitezei îngemănat cu cel al morţii, miturile comunicării şi al consensului, idolatria abundenţei materiale – nu sunt izolate unul faţă de altul, este firesc să încercăm să le reunim sub un nume, fie de “societate tehnologică” (Ellul), fie de “societate a spectacolului” (Debord), fie de “societate de consum” (Baudrillard) etc. Din păcate, însă, dacă ultimul este adesea citat, numele lui Guy Debord este menţionat o singură dată în volum, iar acela al lui Ellul – numai adjectivat, pentru a ne informa că Simone de Beauvoir nu era nici pe departe… “an Ellulian technofobe”. Dacă intransigenţa şi eticheta de anarhist religios ar putea fi unele dintre pretextele pentru care “frère Jacques” nu s-a calificat în short-list-ul bibliografiei lui Ross, ne e foarte greu să găsim un motiv pentru care opera lui Debord a trecut aproape neobservată (cu atât mai mult cu cât numele generic al Situaţioniştilor este de câteva ori menţionat). Ca urmare, deşi capabilă de a formula fraze de o incontestabilă fineţe şi expresivitate – “The perfect hybrid, the perfect synthesis, like Daniel himself, between nature and technique, between city knowledge and country wisdom, between past and present: the sensual pleasure and value of an older temporality associated with the nostalgic possibilities of smell, instilled into the visual design of the presentthe visual itself as present” (p. 169), autoarea evită să numească cauzele prime şi să speculeze asupra efectelor ultime ale fenomenelor descrise cu atâta atenţie. Ceea ce – pentru un cititor doritor să cunoască mai mult decât să ştie – poate face diferenţa dintre o carte excelentă şi una doar foarte bună.

***

[1] “Mobility without effort constitutes a kind of unreal happiness, a suspension of existence, an irresponsibility. Speed’s effect, by integrating space and time, is one of leveling the world to two dimensions, to an image; it loses its depth and its becoming; in some ways it brings about a sublime immobility and a contemplative state. At more than a hundred miles an hour, there’s a presumption of eternity.” (Jean Baudrillard- citat în Ross, p. 21)

[2] Rodney Brooks, director al MIT Artificial Intelligence Laboratory: “Fifty years from now, our technological infrastructure and our bodies may be indistinguishable, in that they’ll be the same sorts of process” (în Making Living Systems, în Science at the Edge, ed. John Brockman, Weidenfeld & Nicolson, London, 2003, p. 176)

[3] Donna Harraway scrie în Simians, Cyborgs and Women. The Reinventions of Nature: “La finele secolului, timpul nostru, un timp mitic, suntem toţi nişte himere, concepute ca hibrizi între maşină şi organism, într-un cuvânt, suntem cyborgi. Cyborgul este ontologia noastră…” – citat de David le Breton, în Antropologia corpului şi modernitatea, ed. Cartier, 2009, p. 421

[4] … dar o ţară la zi în privinţa maladiilor importate de peste ocean – “We are all sentenced to solitary confinement, sentenced to our own little skins“. (Marlon Brando, în The Fugitive Kind – 1960) – în Andrew Calcutt, Arrested Development. Pop culture and the Erosion of Adulthood, Cassell, 1998, p. 31

Autor: Kristin Ross
Editura: MIT Press
Anul apariţiei: 1996
273 pagini
ISBN : 978-0262680912

Scrisă de Silviu Man