Category Archives: Literatură

Noi in anii 2000: O antologie a prozei scurte in premiera

best ofScriitorul si c
Scriitorul si criticul literar Marius Chivu a decis sa scoata proza scurta din underground si s-o faca vedeta. Asa ca s-a pus pe (re)citit si, dupa un an de pitrocit, a adus in lumina reflectoarelor, in premiera, o antologie cu cele mai bune povestiri ale celor mai buni autori de proza scurta din anii 2000. In total, 40 de texte scrise de 23 de autori: Ioana Baetica Morpurgo, T.O. Bobe, Lavinia Braniste, Dan Coman, Luca Dinulescu, Adrian Georgescu, Radu Pavel Gheo, Silviu Gherman, Florin Lazarescu, Dan Lungu, Cosmin Manolache, Mihai Mateiu, Mitos Micleusanu, Angelo Mitchievici, Veronica D. Niculescu, Radu Paraschivescu, Cezar Paul-Badescu, Liviu Radu, Sorin Stoica, Lucian Dan Teodorovici, Alex Tocilescu, Calin Torsan, Marian Truta. Si pentru ca este intr-adevar una dintre cele mai inedite aparitii din spatiul editorial romanesc din ultimii ani, i-am invitat pe Marius Chivu, in calitate de editor, si pe o parte din autorii prezenti in antologie sa vorbeasca despre Best of: proza scurta a anilor 2000 (Editura Polirom, 2013).

Marius Chivu: Niciodata nu s-a mai facut asa ceva la noi

Ideea acestei antologii mi-a venit acum citiva ani si este proiectul la care, probabil, am lucrat cel mai mult. Si nu doar ca timp, dar si ca volum, caci anul acesta a trebuit sa (re)citesc 60 de volume de proza scurta apartinind scriitorilor debutati individual in preajma anului 2000, in conditiile in care multe dintre aceste carti sint de negasit. Oricum, in acest moment, ma mindresc cu faptul ca nimeni altcineva nu cunoaste la fel de bine ca mine ce proza scurta s-a scris la noi in ultimii 15 ani.
Pentru ca sint un mare fan al genului scurt, mi-am dorit dintotdeauna o astfel de antologie care sa recupereze si sa selecteze cele mai bune povestiri ale anilor 2000 apartinind noii generatii de prozatori. Practic, nu aveam nici o felie de istorie a prozei scurte romanesti reflectata intr-o antologie. Iar eu am avut intotdeauna si banuiala ca in proza scurta a ultimului deceniu s-au scris mai multe lucruri bune decit in roman. Proza scurta insa n-a fost bagata in seama pe cit merita, nici de cititori, nici de editori si, uneori, nici macar de scriitori, din cauza celei mai mari prejudecati literare a momentului, si anume ca proza scurta ar fi un gen minor, cu mult sub detenta canonica a romanului. O prostie.
Caragiale, Cehov, Harms, Borges, Cortazar, Salinger, Munro, Cheever, Carver, Cosasu si multi, multi altii au scris aproape numai proza scurta, si nimeni nu poate afirma ca povestiri precum Moarte la Venetia, Sonata Kreutzer, Metamorfoza, Bartleby sau In lastaris, dar atitea si atitea altele, nu sint capodopere ori ca proza scurta a unor Hemingway, Nabokov, Bellow etc. nu se ridica la valoarea romanelor lor.
Nu poezia, ci proza scurta mi s-a parut dintotdeauna cel mai neindreptatit gen literar. Poetii au festivaluri, premii speciale si burse, reviste si colectii editoriale, poetii sint tradusi si invitati sa citeasca peste tot, pe cind povestitorii nu au nimic din toate acestea. De aceea m-am bucurat enorm ca anul acesta Alice Munro a devenit prima povestitoare distinsa cu Nobel, un premiu pe a carui lista se afla nenumarati poeti si dramaturgi.
Tin sa subliniez faptul ca aceasta antologie este o premiera. Niciodata nu s-a mai facut asa ceva la noi. In plus, avind un criteriu valoric si selectind texte care au fost deja publicate in volume individuale, este singura care merita titlul de antologie. Toate celelalte sint volume colective – tin mult la aceasta distinctie!
Cum am mai spus, sper ca Best of sa fie vazut ca un act de recuperare, (re)descoperire si (re)evaluare, deopotriva a genului scurt si a noii generatii de prozatori.

Luca Dinulescu: Un all-star al celor mai bune proze ale inceputului de mileniu

Tirgul de Carte Gaudeamus editia 2013 a consemnat o aparitie editoriala de mare curaj: Best of, un all-star al celor mai bune proze ale inceputului de mileniu, atent selectionate de scriitorul si criticul Marius Chivu, cu binevenitul concurs al Editurii Polirom. Indraznesc sa spun „curaj“ din doua motive. Unul evident, discutat si ras-discutat, venind in contextul absentei aproape totale a prozei scurte din palmaresul tinerilor scriitori ori al editurilor de profil. Al doilea, mai putin observat, si anume al caracterului intrucitva omagial al acestui volum: cu 30 de ani in urma, in 1983, se lansa antologia de proza scurta Desant, rampa de lansare a unor nume precum Mircea Nedelciu, Gheorghe Craciun si Mircea Cartarescu. Coincidenta? Nu stiu, dar cred ca daca Best of sta, fie si inconstient, ca un arc peste timp, sub semnul acestui adevarat manifest al prozei scurte care a fost Desant, nu cred ca poate sa fie decit de bun augur. Ceea ce nu inseamna, fireste, ca antologia coordonata de Marius nu are forta necesara de a face istorie (literara), chiar si scoasa din acest context. E o afirmatie tare, stiu, dar o puteti verifica pur si simplu citind cartea. Lectura (cum altfel) placuta!

Veronica D. Niculescu: Va place hitul? Cautati tot albumul!

S-a tot vorbit, de ceva ani incoace, de soarta grea a prozei scurte. „Productia“ – la ceasul recoltei, cind trece treieratoarea peste cartile anului – e slaba, se zicea. De fapt, apar destule carti, mai mult sau mai putin vizibile, insa de scris se scrie mult mai mult. Dificultatea cea mare cade in circa autorului – e greu sa publici o carte de povestiri, schite, nuvele. Si uneori e greu sa te mai mobilizezi cind un editor iti refuza cartea fara ca macar sa iti ceara manuscrisul. Proza scurta? Povestiri? Nu, multumesc, nici nu mi-o arata, nu se vinde. (Nu este loc aici sa povestesc ce am aflat ca ascunde de fapt acel „nu se vinde“, la un festival de proza scurta din Serbia – nicidecum lipsa de dorinta a cititorilor.)
Problema nu este una legata de productie – fiindca producator nu este decit scriitorul, adunindu-si cu migala cele vreo trei sute de mii de semne in vreo duzina sau mai mult de povesti… – ci de recoltare: trebuie sa mai existe si editori dispusi sa stringa recolta si sa vinda ceea ce se scrie. Altfel, scriitorul ramine ca taranul cu rosiile de gradina la sosea, fluierind in urma TIR-urilor care gonesc greoaie cu romanele spre supermarket.
La noi, Casa de Pariuri Literare este o exceptie: singura editura din Romania care are in seria „Proza“ o colectie de proza scurta – „Minutar“.
Citesc proza scurta, din orice colt al lumii ar veni ea, si scriu proza scurta sau orice am chef – nu ma pot gindi nici moarta la ce se publica, la ce se vinde, cred ca lucrul asta m-ar uriti mai mult decit ma uriteste deja, sa zicem, calculul platii pentru o traducere draga.
Best of proza scurta a anilor 2000poate repara nedreptati, atragind atentia asupra unor volume nepromovate la modul la care se promoveaza (si premiaza) romanul. Sper ca aceasta carte sa functioneze ca un program radiofonic: ascultind si indragind „hitul“ difuzat – povestirea aleasa de Marius Chivu in antologie – ascultatorul sa-si caute tot albumul. Trebuie sa mai fie si altceva pe-acolo.

Mitos Micleusanu: Best of-ul nostru cel de toate zilele 

La lansarea volumului Best of, de la Gaudeamus, s-au facut la un moment dat trei observatii curioase. 1: Prozatorii romani nu se citesc intre ei. 2: Prozatorii romani sint obsedati de roman. 3: Prozatorii romani nu prea au sustinere, promovare etc. Probleme clasice, dar ma intreb deja de multa vreme: oare sustinerea imbunatateste calitatea si substanta scriiturii? Adica, ce inseamna sustinere, in situatia in care, de exemplu, scrii despre o lume in care nu te poti baza pe nimeni?  Ca sa fiu ceva mai clar, eu n-am inceput sa scriu sustinut, am scris tocmai din necesitatea de a evada dintr-o lume unde nu ma simteam prea confortabil; ce-i drept, evadam in lumi si mai odioase, pe care le-am structurat si le mai structurez, dar asta probabil pentru a ma simti mai bine la intoarcerea in realitate. Nu stiu, poate fi si asta un soi de autoterapie, sa inventezi lumi gresite ca sa regasesti apoi o lume ceva mai corecta aici. Prin urmare, pentru mine personal, sustinerea prea timpurie, premiile obtinute „mai devreme“ decit e cazul dezavantajeaza scriitura. Dar cind e cazul? Cred ca la batrineti, pentru a mai anestezia sentimentul de prabusire.
Poate e o pozitie cam cinica, dar pentru a ajunge la o scriitura autentica ai nevoie de experienta existentiala sau, in cel mai rau caz, ai nevoie de intuitie, capacitate de empatizare si rezonanta, daca nu te poti lauda cu o experienta de viata consistenta. Prin urmare, cu exceptia unor lucrari sistemice, in special stiintifice sau filosofice, sustinerea prea timpurie si confortul pot „anihila“ consistenta scriiturii. Poate e o prejudecata, poate e o aberatie, dar momentan asa cred.
Acum urmatoarea observatie. Cum ca scriitorii romani nu se citesc intre ei. Nu cred ca e cazul sa generalizam, insa exista citeva nuante. Scriitorul preocupat de sine si cartile sale se va feri de multe ori sa citeasca „din vecini“ pornind de la un soi de complex, l-as numi „Complexul coincidentei“, un soi de frica de a nu se lovi de aceleasi modalitati de abordare la altii. Ar mai fi un complex, cel al anvergurii. Anvergura spectaculoasa intilnita in scriitura colegilor de breasla poate functiona toxic, poate genera invidie, dar in majoritatea cazurilor este constructiva, fiindca invita la mai mult, la mai tare, la mai diferit. Cu alte cuvinte, pentru a evita disconfortul interior, scriitorul, care in esenta e atins de un „autism artistic“, se va feri de lecturi aprofundate din vecini. Si a treia problema: scriitorul roman e obsedat de roman! Foarte bine! Care-i problema? Dimpotriva, eu cred ca nu sintem suficient de obsedati, cred ca tocmai acum, cind scrisul pare o aventura dementa, pe marginea inutilitatii, trebuie fortata nota, trebuie ingrosata gluma. Seductia universalitatii este vitala, fara ea ne-am lasa de toate. Dar trebuie evitate trend-urile, curentele. Cartea e un animal etern, se va transfigura, dar nu va disparea niciodata, prin urmare, cel care se va concentra pe chestiuni universale si le va trata fara exces de pretiozitate va gestiona cu iscusinta „pulsiunea narcisiaca“ si nu se va feri de imanent, de chestiunile viscoase, viscerale, va avea probabil mai multe sanse de a ramine in istorie.
Iar acum patania cu prozele. Eram in Spania, in concediu, cind m-a sunat Marius si mi-a spus ca lucreaza la antologie. Va dati seama ce sentiment de utilitate si resuscitare dialectica m-a cuprins, fiindca, sincer, nici in cele mai arhetipale viziuni n-am presimtit, in toiul verii, la mare, vreun interes din partea cuiva pentru prozele mele bolnavicioase din 2000. Ei bine, s-a intimplat. Marius mi-a facut o mare bucurie si m-a podidit adrenalina, fiindca nu aveam textele din 2000 la mine si nici in calculator. Aveam o varianta a Coridoarelor, dar modificata serios. Iar Salonul de estetica nicaieri. I-am trimis un email lui Remus, un bun prieten de la Cluj, pe care l-am rugat sa faca niste poze cu prozele din volumul Organismecanisme (2002), carte imposibil de gasit pe undeva si pe care o voi resuscita intr-o zi. Ei bine, Remus mi-a trimis pozele din carte si m-am apucat sa le transcriu batrineste. Erau pline de stingacii, dar senzatia a fost fantastica, din nou printre spectrele din 2000! Marius m-a preintimpinat, avea nevoie de textele alea, dar eu nu le mai puteam lasa asa cum erau, subrede pe ici, pe colo, cu anumite excese metaforice. Am intervenit deci, am ajustat, am taiat, am trimis. Apoi imi scrie Marius: „Nu e bine, mai! In varianta din Organismecanisme nu era asa!“. Iar eu da-i si modifica modificarea. Intr-un final, toate s-au legat, am pastrat in proportie de 90 la suta „spectrele“ din Organismecanisme. Atit. Sanatate, Marius!

Silviu Gherman: Simt o satisfactie sa fiu prezent intr-o carte care are titlul Best of

Am scris nuvelele care au aparut in acest volum cind aveam vreo 20 de ani. Nu le-am mai recitit de atunci, desi banuiesc ca sint in regula. Am terminat-o cu nuvelele pentru ca nuvelele, ca si poezia, mi se par apanajul omului lenes. Vorbesc doar din perspectiva celui care scrie, nu a cititorului. Sa scrii un proiect pe termen scurt, fara implicari si riscuri majore, nu-i mare lucru. Poate mai incolo o sa-mi revizuiesc atitudinea, dar deocamdata nu e cazul.
Simt o satisfactie sa fiu prezent intr-o carte care are titlul Best of, desi volumele colective nu-mi plac. Probabil ca au un sens, genereaza interes public, ocupa un loc bun in biblioteca sau cam asa ceva. Personal, compania altora ma jeneaza. N-are nici o legatura cu invidia scriitorului. Tine de caracter. Imi place linistea, asa.

Radu Pavel Gheo: O experienta unica, ce tine de bucuria autentica a lecturii

Cu riscul, mereu asumat, de a ma insela, indraznesc sa spun ca antologia realizata de Marius Chivu va deveni un reper pentru istoria literaturii romane din ultimele doua decenii, cu un impact potential in spatiul concret al creatiei literare autohtone. Motivele mi se par clare. Best of – proza scurta a anilor 2000 e, mai intii, o antologie retrospectiva, care panorameaza aproape doua decenii de creatie literara si propune o selectie valorica din intreg peisajul prozei scurte romanesti (inclusiv genurile asa-numite populare), astfel ca superlativul titlului are acoperire si in realitate.
In al doilea rind, antologatorul atrage atentia asupra unui gen care in Romania e, pe ansamblu, inca subevaluat, in ciuda valorii sale literare intrinseci. Fara a fi un manifest literar in sine, Best of… include si o componenta polemica, evidentiind un paradox al receptarii generice: in ciuda succesului pe care l-au avut la noi numerosi autori de proza scurta (inclusiv in ultimele doua decenii), in ciuda existentei unor texte cu adevarat antologice, cunoscute, ecranizate, traduse si reeditate, genul in sine e privit in continuare ca o Cenusareasa a prozei.
Va fi fiind un complex al unei culturi care, percepindu-se drept minora, vrea sa se oglindeasca doar in creatii monumentale? Greu de spus. Oricum, antologia realizata de Marius Chivu ii dovedeste precaritatea si arata care sint atuurile unui asemenea volum. Desi diferita de placerea lecturii unui roman, delectarea pe care ti-o ofera Best of…, cu diversitatea de voci, teme si stiluri incluse in ea, e o experienta unica, ce tine de bucuria autentica a lecturii.

Lavinia Braniste: Best of, un demers laudabil

Antologia alcatuita de Marius Chivu mi se mai pare un demers laudabil si din alt punct de vedere. Da, atrage atentia asupra unui gen oarecum lasat deoparte, proza scurta, dar mie, personal, mi se pare mai important faptul ca aduce in prim-plan tineri autori autohtoni. Asa cum am spus si la lansarea de la Tirgul Gaudeamus, mi-as dori ca editurile si editorii din Romania sa investeasca mai mult in productia locala, sa creasca la sin tineri autori pe care sa-i incurajeze intr-un fel sau altul sa scrie. Se traduce foarte mult si se produce local foarte putin (imi cer scuze daca ma exprim industrial, dar nu cred totusi ca sint neadecvata). Exista vreo citiva autori tineri foarte buni, pe care-i astept cu entuziasm si interes inainte de fiecare nou titlu publicat, dar ma dezumflu de fiecare data cind ii citesc. Pentru ca sint talentati si „au fraza“, dar n-au rabdare sa-si construiasca atent cartile. Sint autori in volumele carora apreciez mai degraba ce-ar fi putut sa fie decit ce este, daca atit autorul, cit si editorul ar fi stiut cum se construieste o carte buna si cit de importanta este o relatie strinsa intre ei doi, adica in primul rind o comunicare sanatoasa si fructuoasa.
Mi-as dori ca aceasta antologie sa reaminteasca in primul rind faptul ca avem autori cu potential, iar ei sa fie incurajati sa scrie in continuare si sa-si cultive frumos talentul.

Radu Paraschivescu: Diferenta dintre dribling si alergatul cu mingea la picior

A existat un curent de gindire care nu vedea in proza scurta nimic altceva decit pregatirea pentru roman. Nuvela si povestirea erau, in logica aceasta, un simplu rodaj, un proces de ucenicire care nu merita o privire critica foarte atenta. Altfel spus, scriai proza scurta asa cum faceai miscari de incalzire pe marginea terenului, inainte sa inceapa meciul. Iar meciul era romanul. Prin diverse canale, ideea aceasta si-a facut loc in mintea tot mai multor cititori (nu uit ca, de exemplu, perioada nuvelistica a lui Slavici era, la un moment dat, predata in scoli doar ca avanpremiera a romanelor). Prin urmare, una dintre provocarile prozei scurte e sa-si afirme statutul de subgen independent, care nu anunta si nu prefateaza altceva. Acesta e pariul cititorului. Dar exista si un pariu al scriitorului, care se mobilizeaza altfel pentru un text de mica intindere prin comparatie cu un roman. E, daca vreti, diferenta dintre dribling si alergatul cu mingea la picior. Proza scurta presupune un tip de control si respiratie a frazei (mergind uneori pina la virtuozitate) la care te intorci destul de greu daca ai apucat sa te lansezi in roman.
Cit despre constatarea ca proza scurta nu prea e citita, s-ar putea sa avem aici un cerc vicios. Nu se citeste fiindca nu se publica si nu se publica fiindca nu se citeste. Iar cercul trebuie spart. La asta se adauga un obicei de achizitie si consum: multi cititori prefera povestile lungi, care sa-i tina atenti sute de pagini. Ei aleg sa se scufunde in oceanul romanului in loc sa navigheze pe riurile povestirii.

Top 5 expresii din operele lui Caragiale

Parcă nu-i alt scriitor, monșer, din opera căruia să fi împrumutat noi mai multe expresii. Se vede treaba că nenea Iancu cunoștea năravurile societății dacă a găsit vorbe atât de potrivite.

Ca să nu ne mai lungim cu vorba, poftește tu cititorule de te desfată cu top-ul de mai jos și nu te sfii să-l completezi după bunul tău plac.

1 „Famelie mare, renumeraţie după buget mică.”

2 „Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire.”

3 „Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci…”

4 „După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani.”

 
5 „De ce nu vine? Eu vreau să vie!”

Scris de  

sursa: bookblog.ro

foto 

Volume de Sadoveanu, relansate, după ce disputa pe dreptul de autor a dus la retragerea din librării

“Hanu Ancuţei”, “Baltagul” şi “Dumbrava minunată”, de Mihail Sadoveanu, vor fi lansate joi, în Bucureşti, de editura strănepotului scriitorului, după o perioadă de câţiva ani în care au lipsit de pe rafturi, ca urmare a disputei acestuia cu CopyRo pe tema drepturilor de autor.

Cele trei volume vor fi lansate joi, de la ora 19.00, la Librăria “Mihail Sadoveanu” din Capitală.

În perioada următoare aceste volume aparţinând lui Sadoveanu vor apărea şi în alte librării.

Mircea Iordan Herford, strănepotul lui Mihail Sadoveanu, a declarat pentru MEDIAFAX că a înfiinţat Editura Mihail Sadoveanu cu scopul de a retipări întreaga operă a scriitorului, nu doar ce “dă bine la vânzarea pe piaţă”.

“Scopul Editurii Mihail Sadoveanu este de a revigora opera sadoveniană, publicarea integrală a operei sadoveniene, nu numai ceea ce, cum se spune, merge sau dă bine la vânzarea pe piaţă. Deci, sub supravegherea absolută a familiei Sadoveanu, se vor lua la puricat toate textele care s-au publicat până acum. Adică, în momentul când se va publica o operă, se va compara şi cu ediţiile vechi şi cu manuscrisele. Totul va fi luat la lupă şi nu cu greşeli de gramatică cum s-a publicat până acum, spre ruşinea celor în cauză”, a declarat strănepotul scriitorului pentru MEDIAFAX.

De asemenea, Mircea Iordan Herford a spus că intenţionează să publice romanele istorice scrise de Mihail Sadoveanu astfel încât copiii să aibă acces şi să cunoască întreaga operă a scriitorului.

“Va fi o obligaţie foarte mare acum integrala romanelor istorice: «Neamul Şoimăreştilor», «Viaţa lui Ştefan cel Mare», «Fraţii Jderi», «Nicoară Potcoavă», «Şoimii», «Nunta domniţei Ruxandra» şi «Zodia Cancerului». Trebuiesc tipărite”, a spus acesta.

“În curs de apariţie, probabil în ianuarie – februarie vor apărea, în primul rând şi în primul rând, în ediţie exclusivă «Neamul Şoimăreştilor», care va cuprinde desenele originale pe care le-a avut «Neamul Şoimăreştilor» prima dată”, a spus strănepotul scriitorului.

Potrivit acestuia, Mihail Sadoveanu a achiziţionat toate desenele pe care le-a integrat în opera sa. Ulterior, aceste desene au fost dăruite de familia Sadoveanu Muzeului Literaturii Române din Iaşi. În prezent, imaginile sunt recondiţionate de Mircea Iordan Herford şi vor apărea în noua ediţie a volumului “Neamul Şoimăreştilor”.

“Pe lângă «Neamul Şoimăreştilor», mai pregătesc «Povestiri», de Mihail Sadoveanu – 20-25 de povestiri. Toate vor fi ilustrate şi publicate aparte, nu la sacul de povestiri cum s-a publicat până acum”, a completat strănepotul scriitorului pentru MEDIAFAX.

De asemenea, Herford a declarat că Editura Mihail Sadoveanu nu publică decât opera scriitorului, numind această iniţiativă “buticul literar Mihail Sadoveanu”.

Toate ediţiile sunt îngrijite de Mircea Iordan Herford, iar lectura este făcută de mama sa, Smaranda, nepoată a scriitorului, “care nu iartă nimic, nici o virgulă”.

“Am un singur ţel în viaţă ca, de acum încolo, pe lângă muzica pe care o fac şi o duc cu mare drag – muzica românească o reprezint în Elveţia de 15 -16 ani de zile, unde dau masterclass de muzică -, mi-am luat şi această responsabilitate foarte grea ca, până în anul 2031, când drepturile de autor vor deveni publice, să tipăresc opera străbunicului Mihai Sadoveanu”, a declarat Mircea Iordan Herford pentru MEDIAFAX.

Pentru tipărirea operei sadoveniene, sursele de finanţare sunt proprii. “Este o investiţie bănească infernală personală”, a spus strănepotul scriitorului.

Totodată, acesta a declarat că se ocupă în prezent de un proiect care urmăreşte să dăruiască aceste cărţi copiilor fără posibilităţi financiare.

“Mă ocup acum de un proiect care asumă 5.000 de exemplare din literatura sadoveniană care vor fi dăruite copiilor fără posibilităţi financiare şi copiilor din casele de copii. Adică, deja este la tipar o ediţie care este special rezervată. Deja primele 500 de cărţi vor fi donate, în luna noiembrie sau decembrie, de Moş Nicolae cel mai probabil”, a declarat Mircea Iordan Herford pentru MEDIAFAX.

Strănepotul scriitorului a precizat că familia Sadoveanu se va concentra asupra “editării cât mai corecte, cât mai frumoase, cât mai plăcute pentru publicul românesc” a operei sadoveniene.

“Mihail Sadoveanu nu ne aparţine nouă, aparţine de acum încolo culturii româneşti. Despre asta este vorba”, a adăugat acesta.

La Compania de Librării Bucureşti şi la Librăria Eminescu din Capitală, cele trei volume apărute la Editura Mihail Sadoveanu – “Hanu Ancuţei”, “Baltagul” şi “Dumbrava minunată” – vor fi disponibile, cel mai probabil, de la sfârşitul acestei săptămâni, potrivit reprezentanţilor acestora.

Întrebat despre interzicerea operelor lui Mihail Sadoveanu în teatre, Mircea Iordan Herford a precizat pentru MEDIAFAX că scriitorul nu este interzis în astfel de spectacole, atât timp cât reprezentanţii instituţiilor cer aprobarea familiei Sadoveanu.

“Mihail Sadoveanu este binevenit în teatru, atâta timp cât domnii scenarişti, doamnele scenariste să ceară permisiunea de a masacra un scenariu. N-a venit nimeni la familia Sadoveanu să ne ceară măcar părerea. În cazul în care un scenariu merită acest lucru, autorul trebuie să-şi dea consimţământul, scrie în legea dreptului de autor. Autorul sau deţinătorii dreptului legal de autor. Atât timp cât nimeni nu a venit la noi să ceară acest drept este ilegal. La ora actuală, într-adevăr, şi la Iaşi, există Teatrul Luceafărul care, fără ruşine, în continuare joacă «Dumbrava minunată» pe un scenariu care nu este aprobat de către noi, iar la Bacău este total eronat expus. Am avut plăcerea de a discuta cu domnul director de acolo şi a rămas să nu se mai joace piesa «Baltagul» până nu se va găsi un scenariu care să fie conform cu regulile de respect faţă de opera autorului. Iarăşi este neadevărat că noi nu am dat aprobare”, a spus Mircea Iordan Herford pentru MEDIAFAX.

În ceea ce priveşte drepturile de autor asupra operei sadoveniene, Mircea Iordan Herford a precizat că acestea aparţin familiei Sadoveanu.

“Din 1990 şi până în anul 2006, drepturile de autor ale autorului Mihail Sadoveanu au fost administrate de către tatăl meu. În anul 2006, tatăl meu a decedat şi, din acest moment, au venit pacostele asupra noastră. Timp de 16 ani de zile nu a fost absolut nicio problemă. În momentul când a murit tata, societatea CopyRo – mama era văduvă şi singură – şi-a permis să o someze pe doamna Smaranda (Smaranda Herfurt, mama lui Mircea Iordan Herford, n.r.) să îi spună că, de anul următor, dânşii vor administra drepturile de autor, datorită faptului că cei 50 de ani de zile au încetat. Minciună sfruntată. În certificatul de moştenitor scrie că 50 de ani. Legislaţia veche, într-adevăr, era pe 50 de ani, dar România a aderat la drepturi de autor în care sunt 70 de ani. În acel moment, cei de la CopyRo, în mod abuziv, au dat o circulară către toţi editorii din România”, a declarat Mircea Iordan Herford pentru MEDIAFAX.

Potrivit acestuia, pe data de 14 septembrie 2006, societatea de gestiune colectivă a drepturilor de autor CopyRo a trimis o circulară către toate editurile din România prin care le aducea la cunoştinţă că, dacă sunt interesate de tipărirea operelor lui Mihail Sadoveanu, trebuie să se adreseze societăţii CopyRo. Astfel, din data de 15 septembrie 2006, Smaranda Herfurt, nepoata lui Mihail Sadoveanu, a fost deposedată ilegal de drepturile de autor, potrivit spuselor lui Mircea Iordan Herford.

Una dintre atribuţiile CopyRo este să exercite gestiunea colectivă a drepturilor de autor, potrivit articolului 25 din Legea 8/1996 referitoare la dreptul de autor, pentru colectarea şi reprezentarea acestora în lipsa moştenitorilor.

Conform articolului 25 din Legea 8 din 1996, “(1) drepturile patrimoniale (…) durează tot timpul vieţii autorului, iar, după moartea acestuia, se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioada de 70 de ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la cunoştinţa publică în mod legal, iar dacă nu există moştenitori, exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă mandatat în timpul vieţii de către autor sau, în lipsa unui mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creaţie”.

Anterior Legii 8 din 1996, se aplica Decretul 321 din 18 iunie 1956 privind dreptul de autor care prevedea că termenele de folosinţă a drepturilor patrimoniale pentru soţul şi ascendenţii (părinţii) autorului erau pe tot timpul vieţii fiecăruia; în cazul descendenţilor (copiii şi urmaşii lor) autorului, aceştia aveau drept asupra operei timp de 50 ani de la moartea autorului, în timp ce ceilalţi moştenitori (fraţi, surori, unchi, mătuşi, veri, verişoare, moştenitori testamentari) pe timp de 15 ani de la moartea autorului, fără ca în acest caz dreptul să se poată transmite din nou prin moştenire. Pentru persoanele juridice, termenul de protecţie era de 50 ani de la apariţie.

Prin “apariţie” se înţelegea orice mod de aducere la cunoştinţa publicului a operei. Practic, deoarece în acea perioadă forma electronică încă nu era dezvoltată, aducerea la cunoştinţă se făcea prin publicare în cărţi, reviste, ziare, prezentare în expoziţii, evenimente culturale, radiodifuziune şi televiziune.

“Din cauza acestei situaţii artificiale create de CopyRo, editurile – care, timp de 16 ani de zile, au mâncat o pâine bună publicând opera sadoveniană – au profitat în mod ticălos de a publica în continuare din acel an, nemaiavând contract cu noi, fără să vină să mai plătească un leu familiei Sadoveanu. Întrebaţi, toţi, fără excepţie, au spus în felul următor «rezolvaţi-vă întâi problemele cu CopyRo şi după aceea discutăm». De fapt, familia Sadoveanu n-avea nicio problemă cu CopyRo, CopyRo a iscat o problemă. Pe acest motiv s-a creat o situaţie foarte artificială şi foarte păcătoasă în care publicul românesc este informat că cei care sunt împotriva apariţiei operei sadoveniene pe piaţa de carte sadoveniană este familia Sadoveanu. Complet eronat”, a precizat strănepotul scriitorului pentru MEDIAFAX.

“În anul 2011, la Curtea Supremă de Casaţie, CopyRo a pierdut pe linie toate cele trei procese, fondul, apelul şi recursul. S-a demonstrat că totul a fost o minciună sfruntată. La ora actuală, ne ocupăm de recuperarea prejudiciilor materiale imense pe care CopyRo ni le-a adus nouă. Suntem convinşi că justiţia din România va face de acum dreptate”, a completat strănepotul scriitorului.

Până la difuzarea acestei ştiri, reprezentanţii societăţii de gestiune colectivă a drepturilor de autor CopyRo nu au putut fi contactaţi.

Mihail Sadoveanu (născut pe 5 noiembrie 1880, la Paşcani şi decedat pe 19 octombrie 1961, la Vânători-Neamţ) a fost scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician şi om politic şi este considerat unul dintre cei mai importanţi prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea.

de Dorina Calin

sursa: mediafax.ro 

Anticariatele, o lume secretă şi periculoasă?

Cine n-a avut, măcar ca student, nevoie de o carte de negăsit prin librării sau prea scumpă şi a găsit soluţia salvatoare – anticariatul! Dar cine ştie că lumea cărţilor vechi este una complexă, uneori chiar periculoasă?

Cum se fac bani din cărţi?

Cărţile vechi, dacă nu sunt ediţii rare (când putem vorbi şi despre licitaţii), sunt ieftine. Nu multora le plac cărţile ferfeniţite şi urât mirositoare… Totuşi, anticariatele există. De unde fac ele totuşi ele profit? Cu alte cuvinte, cum se pot face bani din cărţi vechi?

Iată câteva mijloace:

Prima sursă: cărţile rare, cu valoare. Aici există un comision pentru cumpărător, în funcţie de valoare. Dacă ai cărţi rare şi le vinzi lui Codrin Ştefănescu sau lui Adrian Năstase, poţi spune că tragi tunuri livreşti.

Sursa a doua: dublarea preţului la cărţile obişnuite: o carte achizionată cu 5 lei, va fi vândută mai departe cu 10 lei.

Sursa a treia: vânzarea la volum: cărţile pe care nu le va lua nimeni nici gratis, sunt depozitate o perioadă şi, la noroc, vor produce bani. Din 100 de cărţi de aruncat, dacă sunt vândute, de exemplu, 10 la 2 lei, poţi face din nimic 20 de lei.

Ce-ţi trebuie ca anticar?

E nevoie să citeşti toate cărţile pe care le vinzi?

În nici un caz! Dar trebuie să ştii ce se vinde, care sunt cărţile bune sau cele mai puţin bune, dar căutate. Cu alte cuvinte, lucrezi cu nevoile cititorilor/clienţilor şi cu bibliografii, cu liste de autori şi titluri, dar nu cu conţinuturi. Dacă ştii, de pildă, că o carte proastă dar rară ca Mein Kampf de Hitler e căutată de ciudaţi, le-o poţi vinde cu 200 de lei lejer. Cine are asemenea gusturi sau obsesii, va da banul. Deşi tu, ca anticar, nu vei citi niciodată cartea.

Îţi face anticarul un preţ bun?

Aş!

Ai nevoie de bani şi vrei să vinzi o carte?

Te-ai ars! Vei fi păcălit, ţi se va da mult sub cât anume ceri. Altfel vei fi refuzat şi pleci cu buza umflată.

Ai moştenit o bibliotecă şi habar n-ai cât valorează fiecare carte-n parte?

Vei sfârşi întotdeauna păcălit. Ţi se va da un preţ care va fi întotdeauna muuult sub preţul cărţilor, dacă ele sunt în stare bună.

Ai nevoie de o carte mai specială?

Te-ai ars din nou! Ţi-o va rezerva numai pentru tine, dar ţi-o va vinde mult mai scump decât dacă ai găsi cartea întâmplător. Am văzut şi cazuri când nouă, cartea era mai ieftină în librărie.

Riscă ceva anticarii?

Să stai toată ziua în miros de cărţi vechi, în microorganisme, mucegaiuri sau pur şi simplu praf de cărţi nu e întotdeauna o plăcere. O răsfoire de carte veche aruncă în plămâni sute de riscuri de îmbolnăvire, câte pagini are cartea. La fel, perpetua nevoie de a tot aranja cărţile pe raft, te face să te urci pe pereţi, dacă n-ai răbdare.

Însă

Una peste alta, fără anticariate, cărţile ar sfârşi în cimitire, uitate, ca în romanul lui Carlos Ruiz Zafón. Sau ar rămâne ascunse, în biblioteci private sau publice, la îndemâna unor norocoşi sau a unor cunoscători. Anticarii însă le învie şi le rearuncă în lume, să-şi continue menirea. Ba chiar le însănătoşesc, ca nişte medici. Ştiam un vrăjitor de anticar, în faţă la Universitate, care făcea din orice carte veche una nouă: o ştergea cu gumă, o freca pe cotoare cu glaspapir. Doar era pâinea lui cea de toate zilele. Nu una spirituală, ci incredibil de materială. Dar pe care o pregătea pentru altul, pentru cititor, singurul care se poate bucura, cu adevărat, de suflul cărţilor.

scrisă de Dragoş Butuzea
sursa: adevarul.ro/cultura/carti/anticariatele-lume-secreta-periculoasas-1_5278f153c7b855ff56bd1a61/index.html

sursa foto: http://www.artrenewal.org/pages/artwork.php?artworkid=32456

Întâlnirile ARCEN: Oceanografie de Mircea Eliade

Pornind de la eseurile de tinerețe ale lui Mircea Eliade, cuprinse în volumul „Oceanografie”, publicul va fi invitat să dezbată teme care surprind frământări umane mereu actuale, trecând de la destinul înțelegerii la sinceritate, de la prietenie la tinerețe şi bătrânețe, de la adevărurile găsite la întâmplare la fericirea concretă.

Invitatul serii va fi domnul Sorin Alexandrescu, critic, istoric și teoretician literar, care va mijloci întâlnirea cu eseurile lui Mircea Eliade şi va intra în dialog cu participanţii.

În deschiderea evenimentului vor fi citite câteva pasaje reprezentative, cuprinse la finalul anilor 30 în cartea „Oceanografie”, care atrag prin simplitatea, profunzimea şi francheţea lor. Eseurile abordate ridică întrebări curajoase, pot oferi răspunsuri şi pot lansa noi direcții și viziuni asupra vieții și a lumii.

Prin intermediul acestui eveniment, ARCEN propune realizarea unui spațiu de dialog, de confruntare a ideilor lansate de tineri, într-o încercare de a recupera libertatea de gândire, entuziasmul și originalitatea noii generații

Intrarea la eveniment este liberă.

Un articol de: Eduard Vasilică 

sursa: rfi.ro

Anglo-saxonii, invadatorii creatori de literatură

Triburile germanice au invadat insulele britanice până târziu, în jurul anului 600. Profitând de lipsa de unitate din rândul populatiilor celtice, invadatorii asaltează cu succes teritoriile, în ciuda lipsei de coordonare a atacurilor. Iuţii se stabilesc în Kent, saxonii în jurul Londrei şi la sud de Tamisa până aproape de Cornwall, iar anglii se înstăpânesc în centrul şi nordul ţinutului.

Din micile uniuni tribale vor rezulta până la jumătatea secolului al VI-lea şapte regate care se vor război aprig între ele: Essex, Sussex, Wessex, Kent, East Anglia, Mercia şi Northumbria. Invadatorii aparţineau unei culturi nordice care punea mare preţ pe virtutea militară, curaj, perseverenţă, dar şi puterea destinului şi obedienţa faţă de conducători.

De altfel, micile bande de războinici loiali liderilor lor sunt cele care vor străpunge corpul civilizaţiei celto-romane. Bandele de războinici care jefuiau cetăţile romane apar în texte sub numele de comitatus. Capul bandei era cel mai viteaz, “regele” (cyning). Rangul său depinde exclusiv de meritele sale războinice şi nu exista vreun criteriu ereditar. El însă concepea după alegerea sa un tabel genealogic prin care dorea să arate că este urmaşul zeului Wotan. Trebuia în permanenţă să-şi demonstreze nobleţea. Distribuia prada în mod egal celor care îl urmau, thegn, care la rândul lor îi erau fideli până la moarte. Din această structură simplistă se vor dezvolta viitoarele regate, legăturile strânse dintre oameni fiind posibile şi datorită populaţiei relativ mici (probabil nu mai mult de 250.000 de invadatori).

Cuceritorii dispreţuiau viaţa urbană, aşa că oraşele au decăzut şi anglo-saxonii au preferat micile comunităţi rurale, unde oamenii erau legaţi prin rudenie sau diverse asocieri. Dovada stă în în numărul extrem de mare de localităţi cu terminaţia –ing, însemnând “oamenii din”. Comerţul extensiv ajunge şi el o amintire, în schimb se dezvoltă terenurile agricole, create în urma pătrunderii adânc în sălbăticia pe care anglo-saxonii voiau să o îmblânzească. Locurile ale căror nume se termină în –ley, -ham (acasă), -stead (spaţiu) sau –ton (ţarc), precum şi inscripţiile pe lemn sau piatră atestă relaţia deosebită cu natura, chiar şi cu aspectele ei sumbre. O altă caracteristică valorificată atât în textele romane, cât şi cele anglo-saxone, este dragostea pentru bătălii. Încă de la Tacitus, populaţiilor germanice li se atribuie un incredibil zel marţial, după cum se observă şi în bogata mitologie nordică dominată de un zeu la rândul său războinic prin excelenţă.

Cu toate acestea, barbarii invadatori au fost şi creatori de cultură. Engleza veche vorbită atunci avea mai multe forme dialectale, iar majoritatea operelor literare care au supravieţuit sunt scrise în dialectul de Wessex, dificil de înţeles pentru că engleza modernă se bazează îndeosebi pe dialectul din Mercia. Engleza veche diferă de cea modernă prin mai multe trăsături, ca de pildă:

- exista un sistem de declinare pe genuri destul de complicat, similar cu cel din germană;

- substantivele, pronumele, adjectivele se declinau şi ele conform unui sistem complex, cu 4 cazuri, fiecare formă având propria terminaţie;

- verbele se grupau în mai multe clase de verbe tari şi slabe;

- ordinea în propoziţie era mai fluidă pentru că terminaţiile arătau relaţiile dintre cuvinte;

- pronunţia includea sunete guturale aspre;

- vocabularul se limita la nu mai mult de 30.000 de cuvinte.

Engleza veche pare la prima vedere ameţitor de diferită de cea modernă, dar la nivel fundamental asemănările se reţin. Iată de pildă primul vers din Beowulf:

Hwæt wē Gār-Dena in geār-dagum

Fiecare cuvânt s-a păstrat: hwaet = what; we=we; gar=spear; Dena=Danes; in=in; gear=yore; dagum=days. Multe lexeme vechi încă se pronunţă la fel şi nu şi-au schimbat forma, mai ales cele esenţiale (and, for, from, full, in, to, etc.). mai mult, se pare că 43 de cuvinte toate provenind din Old English însumează jumătate din cuvintele necesare pentru a purta o conversaţie cotidiană. Înainte de creştinare, anglo-saxonii nu aveau o formă completă de scriere, ci doar simbolurile runice care alcătuiau un fel de alfabet, futhark.

Toata literatura de sorginte pagana ce ne-a parvenit de la anglo-saxoni s-a transmis prin manuscrisele de epocă creştină. Deoarece copiştii erau credincioşi fervenţi, adesea în loc de elemente păgâne îşi făceau loc teme creştine. Rezultatul: un amestec de religii şi mentalităţi. Tradiţiile ancestrale apuneau încet şi operele care cu siguranţă erau compuse de păgâni şi circulau pe cale orală s-au aşternut în manuscrise sub pana creştină. Nu se poate spune cu certitudine când au fost compuse, fiind chiar probabilă crearea lor încă de pe continent.

În general, cultura literară a civilizaţiilor începe cu creaţiile în vers. Anglo-saxonii vor primi tradiţia prozei pe filieră creştină. Versurile anglo-saxone se caracterizează în primul râmd prin calitatea lor ritmică deosebită, mai precis aliteraţiile care conferă impresia unui formalism bine pus la punct. Versurile se scriau potrivit următoarelor tehnici:

- fiecare dintre versuri conţinea patru silabe accentuate, fără o poziţie specifică;

- fiecare vers era împărţit în două de o cezură;

- se folosea procedeul aliteraţiei, nu cel al rimei de sfârşit, care amplifică efectul ritmic. Consoanele puteau alitera doar cu consoane similare, dar vocalele aliterau cu oricare altele. Câteodată apăreau şi aliteraţii încrucişate;

- se foloseau mult repetiţiile prin sinonimie;

- versurile de obicei erau propoziţii finite care nu treceau prin engambament în următorul vers;

- o valoare deosebită o avea metafora numită kenning, de o mare forţă peotică (de exemplu marea se numea drumul balenelor, scutul – luna însângerată, femeia – aducătoarea păcii, sângele – sudoarea bătăliei, moartea – adormirea sabiei, etc.);

- se întrebuinţa un vocabular poetic specializat, fără uz curent (de pildă pentru bărbat cuvintele rare guma, rinc, secg sau monn);

- predomina un ton sobru, elevat, aristocratic, cu puţin umor;

- stilul narativ era unul accelerat, cu omisiunea detaliilor explicative;

- lucrările se compuneau pentru a fi recitate şi cântate, adesea cu acompaniamentul harpei.

Beowulf. Cel mai cunoscut poem epic anglo-saxon a fost probabil compus în East Anglia în jurul anului 700 de către un cleric danez. Manuscrisul în care se regăseşte are numele de Cotton Vitellius XV şi datează de prin anul 1000, iar scrierea aminteşte de un dialect târziu din Wessex. Sunt 3182 de versuri care în mare povestesc următoarele: Heorot, marea sală de banchete a lui Hrothgar, regele danezilor, este răvăşită într-o noapte de monstrul Grendel. Vreme de 12 ani săvârşeşte prădăciuni, devorându-i pe supusii regelui în grota sa. Asta până când apare în peisaj Beowulf, un nobil din Gotland primit cu mare cinste de oamenii năpăstuiţi. Camarazii săi îl aşteaptă pe monstru în sală şi are loc o aprigă bătălie în urma căreia unul dintre ei moare.

Viteazul Beowulf reuşeşte însă a-i smulge lui Grendel un braţ, iar acesta se reîntoarce în mlaştini ca să moară. La scurt timp îşi face apariţia mama lui Grendel, care dornică de răzbunare face ravagii in Heorot. Beowulf o urmăreşte în grotă, se luptă cu ea şi o decapitează, devenind victorios în lupta cu răul. Ajuns rege, domneşte în pace vreme de 50 de ani, până ce un dragon furibund devastează regiunea, răzbunându-se pentru furtul unui pocal de aur din comoara pe care o păzea de 300 de ani. Bătrânul erou triumfă şi de această dată, dar moare de pe urma rănilor. Este ars pe un rug imens într-o ceremonie fastuoasă.

Poemul nu este complet lipsit de istoricitate. Hygelac, unchiul lui Beowulf, a fost identificat cu Chocochilaicus, un lord local care pradă francii de pe Rin pe la mijlocul secolului al VI-lea. De altfel, se poate ca toate personajele să fie de inspiraţie istorică. Despre cel principal, însă, izvoarele tac. Oricum, poveştii îi pot fi atribuite mai multe substraturi şi origini: tema luptei cu un clan de monştri apare foarte des şi nu numai în Europa, iar aici o regăsim într-o formă destul de similară mai târziu tot în spaţiul scandinav – Grettisaga. Uciderea dragonilor ocupă şi ea un loc de cinste, iar povestea se aseamănă cel mai bine cu cea relatată în Gesta Danorum a lui Saxo Grammaticus (~1208).

O posibilitate de interpretare ar fi şi lupta dintre civilizaţie, întruchipată de erou, şi natura dezlănţuită, pentru că beow aminteşte de vechiul cuvânt buan, care înseamnă a cultiva. În aceeaşi notă, poate fi vorba despre o luptă simbolică între umanitate şi forţele necunoscutului. Cu siguranţă că scribul creştin care a refăcut materialul păgân a avut în minte şi ideea unui personaj christic, care să se sacrifice pentru binele omenirii. Sau poate că poemul doar transpune în mit nişte conflicte pur umane.

Poemul prezintă numeroase elemente păgâne. Să reţinem doar câteva: incinerarea, sacrificiile către zei, interpretarea semnelor, importanţa gloriei lumeşti, importanţa răzbunării, puterea sorţii implacabile (wyrd). Referintele directe la Iisus lipsesc, dar se pomeneşte un zeu bun. Apare terminologia creştină din scripturi şi liturghie şi se menţionează potopul, Cain, Satana, uriaşii. Se laudă totodată virtuţile modestiei, altruismului, generozităţii. Supuşii lui Beowulf îi admiră şi nobleţea sufletească, nu numai curajul în luptă. Avem deci se pare un adevărat sincretism de valori păgâne şi creştine.

Beowulf rămâne o creaţie remarcabilă, fiind cel mai vechi poem complet scris într-o limbă germanică. Epicitatea transpare din naraţiunea extensivă, tonul maiestuos, faptele supraomeneşti. Beowulf este arhetipul războinicului din epoca eroică, care întruneşte toate calităţile virile adorate de anglo-saxoni. Neînfricat dar nu nesăbuit, simplu dar isteţ, serios dar nu monoton. Echilibrat în trup şi suflet, urmează cu stricteţe codul vieţii războinice, conştient de fatalitatea căreia nu îi va scăpa şi dorind să triumfe în scurtul timp ce îi este dat.

Alte exemple de opere epice ar mai fi Finnesburh şi Widsith. Primul poem, din care ni s-au păstrat doar 47 de versuri din probabil 300, ne spune o poveste amintită şi de menestrelul de la curtea regelui Hrothgar, în mare despre conflictul dintre danezi şi frizonii sub conducerea lui Finn, căsătorit cu sora regelui danez Hnaef. Scena luptei din sala banchetelor rivalizează ca epicitate cu cele din Beowulf.

Widsith (“călătoria îndepărată”) este o lucrare compozită din 143 de versuri, dintre care probabil unele antedatează invazia anglo-saxonă. Manuscrisul face parte din Exeter Book, datând din jurul anului 975 şi cele mai vechi versuri sunt în general considerate cele mai vechi în limba engleză (modernă). Widsith este un menestrel itinerant care povesteşte despre triburile pe care le-a vizitat, monarhi, darurile şi preţuirea de care se bucură în calitate de cronicar al tuturor faptelor măreţe.

Se cunosc totodată şi câteva exemple de poezie lirică. Unul dintre acestea îl reprezintă Deor’s Lament (Bocetul lui Deor), compusă încă din jurul anului 500. Poetul Deor (scop) se plânge pentru că a fost decăzut din favoarea regală şi în şapte strofe menţionează diverse personaje de legendă care au înfruntat soarta, sperând şi el să îşi facă curaj. Fiecare strofă se încheie cu un refren, cel mai timpuriu din literatura limbilor germanice. Tema prevalentă este cea a efemerităţii şi a melancoliei induse de aceasta.

Wulf and Eadwacer (~900) reprezintă un exemplu timpuriu de literatură erotică, în care o femeie captivă într-o căsătorie nefericită tânjeşte după iubitul său din trecut. O poezie mai veselă, probabil acompaniind-o pe cea de mai sus, este The Husband’s Message (~950), în care bărbatul răzuie pe lemn un discurs pentru domniţa sa, promiţându-i, pe un ton atipic de vesel în literatura anglo-saxonă, că se vor reuni în primăvară.

The Wanderer (“Pribeagul”, “Hoinarul”, ~725) aduce iar în prim-plan un bard, care suferă nespus la moartea protectorului său. Căutând un alt nobil pe care să-l încânte, meditează asupra vieţii şi cu stoicism conchide că un om înţelept ştie să-şi înfrunte suferinţa. Consolarea creştină se adaugă pesimismului păgân. Este cea mai bine realizată poezie lirică în engleza veche.

The Seafarer (“Năierul”, ~725) ne prezintă monologul dramatic al unui marinar care rememorează frigul cumplit din nord, furtunile groaznice şi nenumăratele necazuri ale marinarilor. Şi totuşi, mirajul aventurii îl atrage din nou pe mare, în ciuda tragismului sorţii care îl aşteaptă. Iarăşi se împletesc optimismul creştin cu fatalismul păgân.

The Ruin (~700) este un mic fragment în care se contemplează ruinele unui oraş roman, odinioară cu ziduri măreţe şi băi luxoase. Regretul pătimaş şi intensitatea trăirii , precum şi alegerea subiectului (un loc, nu o persoană), asigură poeziei un loc aparte în literatura anglo-saxonă.

În afară de aceste opere recitate la curţile nobiliare, literatura populară abundă în farmece, ghicitori sau proverbe. Din secolul al VII-lea însă, după sosirea Sfântului Augustin în Kent şi a Sfântului Aidan în Northumbria, temele literare vor fi predominant creştine şi pe un ton militant, dar versurile îşi vor menţine forma aliterativă moştenită din cultura păgână. Totodată va fi introdus genul prozei, tipic mediteraneean şi de expresie exclusiv latină.

Autor: Irina-Maria Manea

sursa: historia.ro

Despre leacuri inca nestiute si remedii miraculoase – o dezbatere pornind de la romanul Fascinatie de Ann Patchett

Fascinatie, de Ann PatchettJoi, 17 octombrie de la ora 19.00, la Librăria Humanitas Kretzulescu are loc o dezbatere despre leacuri încă neştiute şi remedii miraculoase ascunse în jungla amazoniană pornind de la cutremurătoarea temă propusă de romanul Fascinaţie de Ann Patchett, publicat la Editura Humanitas Fiction în colecţia “Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu.

Invitaţi la dezbatere sunt: Elisabeta Lăsconi, critic literar, Virginia Costeschi, editor BookMag.eu, Carmen Toader, psihoterapeut, traducătoarea acestui roman şi Vlad Mixich, jurnalist. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu.

Roman finalist la Orange Prize for Fiction, 2012 si inclus pe listeleTime Magazine’s Best Books of the Year, 2011 • Publishers Weekly’s Top 10 Books, 2011 • Amazon Best Books of the Month, June 2011 • Christian Science Monitor Best Books, 2011 • Barnes & Noble Bestsellers, 2011 • Salon Book Award, 2011 • O, The Oprah Magazine Best Summer Books, 2012. Este în curs de traducere în peste 30 de ţări.

Captivantă odisee exotică, magistrală proză de atmosferă care surprinde magia, dar şi ororile junglei amazoniene, Fascinaţie este un roman provocator despre moralitate şi miracol, adevăr şi iubire, ştiinţă şi sacrificiu. Dincolo de apele năvalnice şi anacondele gigantice din Rio Negro, un savant enigmatic descoperă formula unui medicament care poate schimba viaţa femeilor pentru totdeauna. Experimentele doctorului Annick Swenson sunt însă învăluite de mister, căci ea refuză să ţină legătura cu finanţatorii proiectului. Trimisă pe urmele faimoasei cercetătoare, tânăra Marina Singh va întâmpina, în inima întunericului, provocări peste puterea ei de imaginaţie.

Fascinaţie de Ann Patchett este recomandat de Elizabeth Gilbert, autoarea bestsellerului Mănâncă, roagă-te, iubeşte: “… este un roman de aventuri trepidant, iar personajele lui fac dovada unui curaj nebunesc în lupta pe viaţă şi pe moarte cu pericolele pe care le înfruntă.”

“Patchett e o povestitoare excelentă, care îi pune pe oamenii cei mai obişnuiţi să se confrunte cu situaţii excepţionale, exotice, pentru a afla cine sunt cu adevărat. O aventură extraordinară, narată în stilul fluid şi plin de suspans al lui Ann Parchett, atât de pasionantă, încât cititorul nu mai vrea să se sfârşească.” – comenteaza Publishers Weekly.

“Romanul fascinează prin întrebările profunde, personajele puternice şi revelaţiile cutremurătore.” – scrie Daily Telegraph.

de D.S.     HotNews.ro