Author Archives: 1traducator

Gest superb: Un pensionar şi-a donat biblioteca

Un pensionar ajuns la vârsta de 86 de ani a hotărât să doneze cele aproape 150 de volume din biblioteca personală Căminului Cultural din comuna sa, Vama (judeţul Suceava).

„Eu și soția mea am ajuns aici cu slujba. Așa a fost să fie, atunci, după colectivizare, dar am nimerit într-un loc cu oameni buni și iubitori de carte și de frumos. Îmi doresc ca și cei tineri să păstreze dragostea de a citi, așa cum am făcut noi, la vremea noastră. De asta am vrut să dau cărțile. Vreau să se poată bucura toată lumea de ele, chiar și cei care nu au bani să cumpere cărțile scumpe din ziua de azi. Eu am trăit bine printre oamenii din Vama și cred că e firesc să fac un gest pentru comunitate, la rândul meu”, a spus Mircea Sidor Butucan, citat de monitorulsv.ro.

Pensionarul – cândva un participant nelipsit la lansări de carte şi alte acţiuni culturale la care erau invitaţi scriitori şi publicişti – a donat 134 de volume din diferite genuri şi domenii.

La Căminul Cultural din Vama, autoritățile vor înființa o colecție ce va purta numele donatorului de carte. Volumele nu vor putea fi împrumutate, pentru a nu se distruge, dar vor putea fi citite la sala de lectură.

De Dan Arsenie

sursa: yahoonews 

Ferment cultural pe web

Pasionaţii de cultură au la dispoziţie o nouă adresă pe internet: revista online „Levure Littéraire” e o publicaţie multiculturală şi multidisciplinară, care adună laolaltă literatură, artă plastică şi muzică.

Carmen Francesca Banciu Carmen Francesca Banciu

Proiectul a fost iniţiat în Franţa, în urmă cu aproape doi ani, dar succesul lui a început să-şi ceară drepturile din ce în ce mai clar, în ultimul timp. Revista colaborează cu artişti din 149 de ţări şi cu fundaţii culturale, de pildă Societatea Dante Alighieri, Centrul canadian de arte Shenkman, sau Observatorul european de plurilingvism. Cu redacţii în Europa, Statele Unite şi Canada, Levure Littéraire intenţionează să creeze o sinergie de poezie, proză, interviuri, muzică, expresii fotografice şi de pictură, prezentate – deocamdată – în zece limbi. Lavinia Piţu a stat de vorbă la Berlin cu scriitoarea Carmen Francesca Banciu, directorul adjunct al revistei, despre un proiect modern, care abordează arta contemporană, într-o manieră la fel de contemporană.

DW: Carmen Francesca Banciu, ce v-a determinat să vă implicaţi în acest proiect?

CFB: Revista a fost iniţiată de autoarea Rodica Drăghincescu si pentru că m-a invitat de la primul număr al ei, am participat la început în calitate de colaboratoare. Dar eu mi-am dorit dintotdeauna să fac o astfel de revistă. Ea a pus-o pe picioare şi m-a invitat să particip. Revista se numeşte Levure Littéraire, adică „drojdie literară” -un ferment care să facă să crească aluatul cultural.

DW: Şi cum faceţi acest aluat să crească?

CFB: În primul rând, ne dorim să lărgim acest univers cultural, legătura dintre limbi, naţiuni şi culturi, ceea ce de fapt se poate realiza foarte bine prin intermediul internetului. Dat fiind faptul că trăim într-o lume globală şi că nu mai putem să ne reducem la naţiuni şi naţionalităţi şi că trebuie să facem o legătură între noi toţi, revista vrea să pună în practică acest concept, din punct de vedere cultural. Am început cu mai puţine limbi, dar acum colaboratorii noştri vin din foarte multe ţări.

DW: Ce găseşte cititorul pe site-ul vostru?

CFB: Literatură, poezie, proză, eseuri, interviuri, artă, avem şi artă video, muzicieni. Dar dezvoltăm din ce în ce mai mult, vom adăuga şi mai multe domenii. Deci avem între altele artişti plastici care creează „pe hârtie”, cum s-ar spune, dar şi unii care creează numai virtual. Suntem deschişi pentru tot şi pentru toate. Pe unii îi facem noi cunoscuţi, iar alţii sunt deja renumiţi şi ne onorează cu prezenţa lor. Suntem foarte încântaţi că artişti şi scriitori internaţionali de renume sunt încântaţi să publice la noi.

DW: Care sunt criteriile pe baza cărora îi alegeţi?

CFB: La început, am crezut că trebuie să începem modest, dar ne-am dat seama că nu e bine, pentru că noi vrem calitate şi trebuie să le cerem şi lor calitate. Aşa că exigenţele noastre în privinţa calităţii au crescut de la număr la număr. Am avut curaj şi am văzut că reuşim.

DW: Cum arată procesul de selecţie? Căutaţi artiştii sau se prezintă ei?

CFB: La fiecare număr avem o temă. Tema numărului actual este “Visul” / „Visătorul”. Următoarea temă va fi “A fi sau a avea; istoria secretă a lucrurilor”. Publicăm tema pe internet şi primim materiale relevante, legate de tema respectivă. Dar avem şi invitaţii concrete, invităm oameni care credem că au ceva de spus despre tema respectivă. Nu mi s-a întâmplat practic decât foarte rar, să spună cineva că nu are nimic de scris pe o anumită temă.

DW: Puteţi să-mi daţi câteva nume sonore de artişti cu care colaboraţi?

CFB: De exemplu, din spaţiul de limbă germană, Werner Fritsch, Ulrike Draesner, Tanja Langer, Eginald Schlattner. Din spaţiul de limbă franceză îmi vine în minte chiar Rodica Drăghincescu, iniţiatoarea proiectului. Avem şi artişti tineri, care prin intermediul nostru vor avea posibilitatea să-şi extindă publicul. De exemplu un artist foarte talentat, Bodo, George Bodocan, venit din România. Trăieşte la Paris, unde a venit singur şi s-a impus acolo. Alte nume ar fi Elisabeth Ochsenfeld, originară din România, care trăieşte la Heidelberg, Ron Whitehead, din SUA, Roxanne Brousseau Felio, din Canada. Există redacţii în mai multe ţări: o redacţie în Italia, una în Franţa, Serbia, în SUA sunt două, în Canada, în Romania, în Germania.

DW: Artiştii pe care îi prezentaţi creează în exclusivitate pentru Levure Littéraire sau vă pun la dispoziţie materiale existente?

CFB: Sigur că ne bucurăm foarte mult, dacă cei cu care colaborăm scriu sau fac ceva special pentru noi. Dar nu putem încă să pretindem de la ceilalţi să scrie numai pentru noi. Dacă au deja materiale care se potrivesc cu tema nostră, le republicăm. Dar intenţia noastră este să ajungem la nivelul la care să se scrie pentru noi şi să putem traduce. În acest moment, publicăm în mai multe limbi. Dar nu există o unitate, de pildă trei limbi principale, în care să apară toate textele.

DW. Cei care lucrează pentru revistă sunt voluntari?

CFB. Deocamdată da, dar intenţia noastră este să cerem ajutorul unor instituţii din Germania şi din Franţa, astfel încât să putem lucra mai mult şi să facem traduceri în mai multe limbi. Atuul revistei este multilingvismul şi multidisciplinaritatea, care creează o legătură, o reţea culturală internaţională. Şi atunci trebuie să obţinem cât mai multe traduceri şi nu putem să “exploatăm” oamenii la nesfârşit. Deosebit de activi sunt cei din SUA, Serbia si Canada. Există de asemenea un colegiu director internaţional. Responsabilităţile principale cad în sarcina directorului general, Rodica Drăghincescu şi a mea.

DW: Care sunt, în momentul de faţă, şansele unei finanţări externe?

CFB: Începând cu numărul viitor, oferim burse. Am intrat în legătură cu Fundaţia Ochsenfeld, care dă anul acesta două burse “Artists in Residence” unor artişti, pe care urmează să-i aleagă un comitet de la Levure Littéraire. Bursele constau într-o şedere de nouă zile la Heidelberg şi Frankfurt. Vom mai oferi un premiu pentru debut, pe care ne străduim acum să-l finanţăm. Însă avem cărţi bune şi lucrăm cu toată forţa. Revista există de un an şi jumătate, dar se dezvoltă din ce în ce mai dinamic. Intenţia noastră este de a colabora cu alte instituţii culturale şi de a crea o reţea care să reziste presiunilor economice asupra culturii şi artelor. Dorim să devenim o punte de legătură în acest sens.

Autoare/Autor Lavinia Piţu, DW- Berlin  

sursa

Top 5 cărți ieșite de sub copyright

Este vorba despre acele cărți pe care le poți descărca și printa gratuit pentru că a trecut suficient de mult timp de la publicare încât ele să nu se mai afle sub copyright. Și reprezintă o delectare pentru că sunt titluri clasice pe care merită să le citești. Lectură plăcută !

1 1984 de George Orwell

2 Metamorfoza de Franz Kafka

3 Războiul lumilor de H.G. Wells

4 Crimă și pedeapsă de Fyodor Mikhailovich Dostoyevsky

5 Divina comedie de Dante Alighieri

Scris de

Sursa: bookblog.ro

Sursa foto

Manuscrisul romanului “Mic dejun la Tiffany”, estimat la 250.000 de dolari

indexManuscrisul celebrului roman “Mic dejun la Tiffany”, scris de Truman Capote, publicat în 1958, va fi scos la vânzare într-o licitaţie online, organizată de casa RR Auctions în perioada 18-25 aprilie.

Manuscrisul acestui bestseller este estimat de specialiştii casei RR Auctions la suma de 250.000 de dolari, informează lefigaro.fr.

Romanul “Mic dejun la Tiffany”, de newyorkezul Truman Capote, este considerat un clasic al literaturii americane. Romanul prezintă prietenia dintre o call-girl, Holly Golightly, şi narator, un scriitor debutant. Femeie aparent foarte copilăroasă, dar în acelaşi timp şmecheră şi capricioasă, cu o înclinaţie evidentă pentru bărbaţi cu reputaţie dubioasă, Holly Golightly îşi învinge angoasele visând în faţa vitrinelor magazinului de bijuterii Tiffany’s din New York, la ora micului-dejun.

În cinematografie, în 1961, personajul Holly Golightly a fost interpretat de Audrey Hepburn, într-un film regizat de Blake Edwards.

Manuscrisul acestui roman de 86 de pagini este propus la vânzare de casa de licitaţii RR Auctions, pe site-ul acesteia, între 18 şi 25 aprilie.

“Acest manuscris este o veritabilă pepită de aur”, spune vicepreşedintele casei de vânzări, Bobby Livingston. “Proprietarul manuscrisului doreşte să îşi păstreze anonimatul, dar eu pot să vă confirm faptul că este vorba de un colecţionar de autografe de pe Madison Avenue”.

Potrivit actualului proprietar, “manuscrisul era pe punctul de a fi expediat editurii Random House, în momentul în care scriitorul Truman Capote a schimbat, în ultima clipă, numele personajului Connie Gustafson în Holly Golightly”.

Manuscrisul face parte dintr-o serie de obiecte care au aparţinut unor staruri de la Hollywood sau au legătură cu acestea şi care vor fi scoase la licitaţie. Printre acestea se află autografe ale actorilor James Dean, Humphrey Bogaert, Clark Gable şi Judy Garland, dar şi un film pe peliculă de 8 milimetri ce prezintă vizita făcută de Marilyn Monroe trupelor americane staţionate în Coreea de Sud în februarie 1954, realizat de un locotenent al celei de-a 24-a divizii de infanterie.

sursa

Unda verde pentru crearea unui nou grup editorial gigant

indexComisia Europeană şi-a dat vineri acceptul pentru crearea unui nou gigant mondial din domeniul editorial anglo-saxon, Penguin Random House, rezultat din fuzionarea grupului britanic Pearson şi grupului german Bertelsmann, relatează AFP.

Comisia a concluzionat că ”operaţiunea nu va ridica probleme de concurenţă, în special pentru că entitatea rezultată din fuzionare va continua să se confrunte cu mai mulţi concurenţi puternici”.

După anunţul de la sfârşitul lunii octombrie privind crearea acestei noi edituri, analiştii s-au declarat totuşi îngrijoraţi de eventuale probleme de concurenţă care ar putea apărea din cauza dimensiunii acestui nou grup editorial, care va fi dominat de Bertelsmann, cu 53% din acţiuni, în timp ce Pearson va deţine restul de 47%.

Scopul este de ”a publica mai eficient, prin formate şi canale de distribuţie clasice sau emergente”, a subliniat, la momentul anunţului privind fuzionarea, directorul Bertelsmann, Thomas Rabe. Compania nou creată vrea să contracareze în special concurenţa reprezentată de actori precum distribuitorul online american Amazon şi celebrul său e-book reader Kindle.

Comisia Europeană precizează că a evaluat impactul operaţiunii pe pieţele de achiziţie a drepturilor de autor pentru cărţi în engleză, precum şi pe pieţele pe care se vând cărţi în engleză distribuitorilor. Bruxellesul a concluzionat că, în Spaţiul Economic European, noua entitate ”se va confrunta în continuare cu o concurenţă din partea mai multor mari edituri şi a numeroase edituri de talie mică şi mijlocie”.

Scrisă de Ioana Ivan

sursa 

Institutul Cultural Roman initiaza realizarea unui sistem national al cartilor on-line

Institutul Cultural Roman va realiza, impreuna cu editurile si bibliotecile reprezentative si cu autoritatile nationale responsabile in materie, sistemul national al cartilor on-line, care sa poata fi accesat pe Internet de cititorii interesati de pretutindeni.

Directia Generala a Reprezentantelor in Strainatate si Serviciul IT din cadrul ICR vor intocmi, pana la 1 iunie 2013, un raport asupra situatiei actuale a accesibilitatii on-line a publicatiilor din Romania. In prima decada a lunii iunie 2013, ICR va organiza la Bucuresti o reuniune cu liderii institutiilor responsabile la nivelul tarii si cu editurile si bibliotecile implicate, informeaza comunicatul remis Hotnews.ro.

Demersul porneste de la constatarea faptului ca sistemul on-line a preluat deja multe dintre periodicele publicate odinioara pe hartie. Tot mai multe carti sunt accesibile on-line. Tendinta internationala este de accesare on-line nu numai a periodicelor, ci si a cartilor. In pofida acestei tendinte, nu asistam deloc la „disparitia cartii“, cum se anticipa cu trei – patru decenii in urma. Cartea, ca prezentare organizata a cunoasterii, ramane in actualitate. Ceea ce este de facut se refera la crearea accesului on-line la carti.

 de D.S.     HotNews.ro

Clubul Umoriştilor Constănţeni lansează volumul colectiv Prăvălia cu umor

Cartea cuprinde lucrările a 19 epigramişti, fabulişti, foiletonişti – autori consacraţi în competiţiile şi festivalurile naţionale de umor, de unde s-au întors cu numeroase trofee.

Printre ei – Ananie Gagniuc, Dan Norea, Ion Tița-Călin, Petru Brumă, Loredana Dalian, Ionuț-Daniel Țucă, Ion Ruse.

Maestrul Leonte Năstase, unul dintre cei mai mari caricaturişti ai României, este prezent în volum cu un mare număr de lucrări.

Lansarea volumului va avea loc pe 13 aprilie, ora 11.00, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Constanţa, în sala mică.

Noul volum este răspunsul Clubului Umoriştilor Constănţeni la criza economică şi existenţială prin care trec românii şi un îndemn de a trata dificultăţile vieţii de zi cu zi cu seninătate şi umor.

Sursa: Stiri calde, ziuaconstanta.ro

sursa foto: olympus-romania.ro

Noutati la editura Antet: Intrebarea “De ce mint liderii?” explicata in volum de prof. John J. Mearsheimer

De ce mint liderii?, de John J. Mearsheimer Expertul în relaţii internaţionale, prof. John J. Mearsheimer, autor de bestselleruri politice New York Times, răspunde cu o francheţe tăioasă la întrebarea „De ce mint liderii?”. În volumul „De ce mint liderii. Adevărul despre minciunile din politica internaţională”, apărut la Editura Antet, în 2012, în traducerea Andreei Năstase, John J. Mearsheimer oferă prima analiză sistematică a minciunii ca instrument al politicii de stat.

Liderii se situează deasupra ordinii morale obişnuite, în termenii autorului, răspândind neadevăruri în interesul strategic al unor raţiuni de stat greu accesibile muritorilor de rând. Sub aparenţa raţiunii de stat, liderii sunt mult mai inclinaţi să-şi mintă concetăţenii, provocând uneori consecinţe dezastruoase.

Pe parcursul volumului de faţă sunt detaliate diferite studii de caz înregistrate de istorie, menite să susţină teza că minciunile de stat sunt aproape inevitabile, constituind o realitate de sine stătătoare şi parte intrinsecă a modului de viaţă democratic.

Iata cateva exemple cuprinse in inventarul minciunilor internaţionale:

1 – Minciuni interstatale (pentru a obţine avantaje strategice, fie pentru a împiedica statele să obţină un avantaj)

2 – Înfricoşarea  (când un lider îşi minte propriul popor cu privire la o ameninţare de politică externă, scopul fiind ca opinia publică să ia ameninţarea în serios şi să facă sacrificiile necesare)

3 – Disimulări strategice (sunt menite să ascundă politicile eşuate şi politicile controversate)

4 – Mitizarea naţionalistă (constă în minţirea cetăţenilor pe tema trecutului ţării. Este genul de poveste în care „noi” avem dreptate şi „celălalt” greşeşte întotdeauna. Scopul este acela de a crea un puternic sentiment al identităţii de grup în rândul populaţiei, fiindcă acesta este necesar pentru construirea şi menţinerea unui stat-naţiune viabil şi pentru motivarea cetăţenilor să lupte în numele patriei.)

5 – Minciunile liberale (este vorba de situaţia în care ţările de toate categoriile, inclusiv democraţiile liberale, încheie alianţe cu regimuri odioase – este cazul în care conducătorii lor obişnuiesc să inventeze o poveste pentru propriul popor, sau pentru restul lumii, încercând să-şi mascheze acţiunile neliberale cu o retorică idealistă)

6 – Imperialismul social (se manifestă când liderii mint referitor la altă ţară cu scopul de a-şi promova fie interesele economice, fie pe acelea ale unei anumite clase sociale sau ale unui grup de interese – obiectivul este de a distrage atenţia opiniei publice de la problemele ori controversele interne în aşa fel încât să avantajeze o pătură îngustă a societăţii, nu bunăstarea generală.)

7 – Disimulările josnice (sunt cazurile în care liderii mint cu privire la gafele sau politicile lor eşuate din motive personale.)

Cele 7 categorii de minciuni sunt explicate, apoi, în detaliu, în capitole separate şi exemplificate cu zeci de evenimente reale petrecute pe parcursul secolelor XX şi XXI.

Mearsheimer completează că liderii dispun şi de alte instrumente, periculoase pentru principiile democratiei, cum ar fi jumătăţile de adevăr şi dezinformarea.
John J. Mearsheimer, profesor la catedra de Ştiinţe Politce a Universităţii din Chicago şi autorul ”Tragediei politicii de forţă” şi al bestsellerului „Lobby-ul israelian şi politica externă a Statelor Unite” tratează pentru prima dată prin mijloace ştiinţifice un subiect prea puţin dezvoltat la nivelul opiniei publice, respectiv la nivel academic. In acelaşi timp, Mearsheimer speră, în prefaţa lucrării, ca acest demers să constitue un punct de pornire pentru o serie de dezbateri pentru o temă importantă care până acum nu a primit atenția cuvenită, ba mai mult, îşi doreşte ca alții să meargă pe urmele sale, şi să-i rafineze și să-i conteste argumentele.

de D.S.     HotNews.ro

Studiu: Productia de titluri noi a crescut cu 10% pe timp de criza

Potrivit unui studiu realizat prin programul PROEDIT în beneficiul Uniunii Editorilor din România (UER), în timpul crizei economice de la noi, producţia de titluri de carte noi a înregistrat o creştere, în timp ce reeditările unor volume au fost în scădere, se arata in comunicatul remis Hotnews.ro.

Între 2009 şi 2012, producţia de titluri de carte noi a crescut cu peste 2000 de titluri anual. În schimb, tirajul mediu a scăzut la aproximativ de 1500 de exemplare per titlu. Producţia de titluri de carte de autori români a crescut cu aproape 10 procente de la începutul crizei, ca şi aceea de titluri de carte de autori străini.

În ceea ce priveşte producţia de carte în număr de exemplare, s-a înregistrat o scădere considerabilă, în medie de 30.000 de volume. Cea mai dramatică lovitură pe care criza a dat-o pieţei editoriale din România a fost vizibilă în domeniul producţiei de carte în număr de exemplare vândute, număr care s-a înjumătăţit.

Editorii îşi definesc problemele

Principalele canale de vânzare ale cărţilor au fost librăriile, urmate de supermarket-uri şi angro, apoi de târguri şi expoziţii. Modurile principale de achitare a cărţilor au fost prin cash (79%) şi prin ordin de plată la factura emisă (69%). Cele mai importante probleme ale domeniului editorial din România au fost considerate lipsa de interes a publicului (15%), lipsa de capital (11%) şi vânzările slabe şi taxele şi impozitele mari (10%).

Cele mai importante domenii de editare din România pe timp de criză au fost ştiinţele umane şi sociale, cele ştiinţifice şi tehnice, şi, la egalitate, manualele şi volumele de drept şi de  ştiinţe economice. Pe locul patru s-au situat cărţile de religie şi acelea dedicate copiilor şi tineretului.

„Felul în care editurile s-au repliat în lupta împotriva crizei a fost prin scăderea tirajelor – s-a trecut de la un tiraj mediu de 3000 de exemplare la unul de 1500 de exemplare. În acelaşi timp, au mărit numărul titlurilor noi, încercând să îi atragă în librării sau pe diferite canale de vânzare pe cititori prin titluri noi şi mereu «proaspete»”, afirmă Mario Demezzo, preşedintele consiliului permanent al Uniunii Editorilor din România.

Studiul „Adaptabilitatea angajaţilor din domeniul editorial la recesiunea economică şi la criza culturii scrise” a fost realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES) prin accesarea a 401 de edituri din România.

Programul PROEDIT, aflat acum la doi ani şi trei luni de la debut este cel mai complex şi mai important proiect al UER, susţinut cu fonduri europene şi care implică, printre altele, organizarea a peste 30 de activităţi de perfecţionare profesională cu 1000 participanţi, editarea a şase manuale şi patru ghiduri, realizarea a trei studii privind adaptabilitatea piaţa muncii din industria editorială, înfiinţarea şi dotarea unui Centru Naţional de formare în cultura scrisă.

Rezultatele studiului „Adaptabilitatea angajaţilor din domeniul editorial la recesiunea economică şi la criza culturii scrise” au fost utilizate în cursuri, conferinţe, ateliere, şi schimburi de experienţă internaţionale. Totodată, ele vor fi folosite în acţiunile derulate în viitorul Centru naţional de formare în cultura scrisă.

UER reprezintă cea mai importantă organizație patronală și profesională a editorilor din România, ce desfășoară numeroase programe în domeniul educațional și în cel cultural și care reprezintă interesele angajaților din sectorul editorial, urmărind derularea unor programe și acțiuni în interesul membrilor, creșterea rolului și forței organizatorice, dezvoltarea de relații publice și de parteneriate, precum şi gestiunea eficientă a fondurilor și a resurselor.

Organizația reunește importanți editori și difuzori de cultură scrisă, care produc și comercializează carte școlară preuniversitară și universitară, literatură română și universală, carte pentru copii, lucrări destinate orizontului educațional și cultural, carte de învățătura adresată tuturor vârstelor. Prin demersurile făcute de organizație, România a devenit membru al celui mai important organism internațional în domeniul cărții pentru copii și tineret, succes ce îi conferă organizației dreptul de a reprezenta România la cele mai importante târguri și saloane internaționale de carte de profil.

În prezent, UER include peste 55 de membri din toată țara, având o bună acoperire națională. Membrii organizației sunt reprezentați de edituri de prestigiu, acestea deținând peste 80% din piață cărții școlare din România.

de D.S.     HotNews.ro

BBC: 10 stiri de pe 1 aprilie care ar fi putut fi pacaleli

Pentru redactori si jurnalisti, ziua de 1 aprilie presupune o grija in plus pentru a putea deosebi pacaleli de stirile reale. BBC a intocmit luni o lista de 10 stiri pulicate in presa britanica pe 1 aprilie suficient de bizare sa fie pacaleli, insa care sunt reale.

1. Universitatile ofera cursuri pentru specializare in “Harry Potter” – departamentul de educatie de la Universitatea Durham ofera un modul intitulat “Harry Potter si Epoca Iluziei”.

Mai multe, pe pagina Daily Telegraph.

2. Lego ar putea fi nevoit sa nu mai vanda personajul Jabba the Hutt, dupa ce activistii turci au reclamat ca este anti-musulman. Potrivti Asociatiei Culturale Turce din Austria, setul de Lego “Jabba’s Palace” prezinta un personaj care “este un terorist caruia ii place sa fumeze narghilea si sa isi ucida victimele”. Lego a fost de acord sa renunte la acest set in 2014.

Mai multe, pe The Independent.

3. Un circ din Germania a fost nevoit sa inlocuiasca, in regim de urgenta, o trupa intreaga de purici care a fost exterminata de frig.

Mai multe aici.

4. NASA va folosi un “sac” urias pentru a prinde un asteroid si sa il “remorcheze” la Luna.  Proiectul in valoare de 100 milioane de dolari va fi inclus in cererea de buget pe 2014. Daca va avea succes, asteroidul va fi folosit in misiuni de lunga distanta.

Mai multe detalii pe The Times.

5. Celebrii realizatori de emisiuni Dec si Ant au reusit sa ajunga pe primul loc in topurile din Marea Britanie cu hit-ul Let’s Get Ready to Rhumble, care este de fapt o relansare a unui hit din 1994.

Mai multe, pe Daily Mirror.

6. O politista va da in judecata o benzinarie dupa ce s-a impiedicat de o bordura, in timp ce investiga un jaf. Benzinaria este vinovata ca nu s-a asigurat ca ofiterul este in siguranta, nu a luminat corespunzator zona si nu au avertizat-o de existenta bordurii.

Mai multe, pe Daily Mail.

7. O femeie din Bradford sustine ca a fost crescuta de maimute in Columbia. Marina Champan spune ca si-a petrecut 5 ani din copilarie cu primatele, dupa ce a fost rapita si abandonata in jungla. In timp si-a dezvoltat o piele asemanatoare cu cea a animalelor si brate puternice si musculoase.

Mai multe, pe Daily Mail.

8. Premierul David Cameron s-a bagat pana la brau in noroi pentru a salva o oaie de langa casa sa. Cameron il ajuta pe un vecin care avea oi. Oaia salvata a primit numele “Swampy” (swamp inseamna mlastina, n.r.), la sugestia lui Cameron.

Mai multe, pe Daily Telegraph.

9. Mariajul lui Winston Churchill cu Clemmie a fost aproape anulata dupa ce s-a dus in vizita la o alta femeie in Scotia, la scurt timp inainte de nunta.  O noua biografie sugereaza ca vizita lui Churchill pentru a o vizita pe Violet Asquith a infuriat-o pe Clementine Hozier. Asquith fusese considerata o posibila alegere pentru Churchill, iar el s-a dus in vizita pentru a ii explica decizia.

Mai multe, pe The Times.

10. Iepurele Ralph si-a recastigat titlul de cel mai mare iepure din lume. Cantareste aproape 23 kg si are nevoie de mancare in valoare de 50 de lire sterline pe saptamana.

Mai multe, pe Daily Express.

de I.R.     HotNews.ro

Farse de 1 aprilie: care este istoria Zilei Păcălelilor

pinguinsPăcălelile de 1 aprilie reprezintă un obicei vechi de câteva secole, care este încă apreciat şi “reeditat” anual, fiind un prilej ca oamenii să le facă surprize mai plăcute sau mai puţin plăcute prietenilor, dar şi un motiv pentru presa internaţională de a descreţi frunţile cititorilor.

Obiceiul de a face păcăleli de 1 aprilie este unul vechi de câteva secole. Precursori ai April Fools’ Day – Ziua Păcălelilor în variantă autohtonă – ar putea fi Festivalul Hilaria (un festival roman), care se desfăşura pe 25 martie, şi Medieval Feast of Fools, care se desfăşura pe 28 decembrie, o zi care încă este marcată în unele ţări de limbă spaniolă.

Pe de altă parte, cea mai veche referire la Ziua Păcălelilor pare a fi, potrivit Museum of Hoaxes, un fragment dintr-un poem flamand din 1539, în care un bărbat şi-ar fi păcălit servitorul chiar într-o zi de 1 aprilie.

Totodată, o altă explicaţie ar fi că, în urmă cu câteva sute de ani, oamenii sărbătoreau Anul Nou de 1 aprilie. Înlocuirea vechiului calendar cu cel nou a creat confuzii, iniţial unii oameni neputând să se adapteze schimbării: ei sărbătoreau Anul Nou pe data de 1 aprilie în loc de 1 ianuarie şi, din acest motiv, au fost numiţi “April Fools”.

shirtÎn Franţa, Belgia, Italia şi Olanda o tradiţie de Ziua Păcălelilor – numită “poisson d’avril”, “pesce d’aprile!”, respectiv “aprilvis” (peştele lui aprilie) – constă în lipirea unui peşte din hârtie pe spatele unei persoane fără ca aceasta să-şi dea seama. Acest obicei se pare că datează din secolul al XVI-lea.

Sărbătoarea “poisson d’avril” este încă marcată şi în Canada, dar şi în Portugalia şi Spania. Din zonele francofone, această sărbătoare s-a extins şi în zonele olandeze şi flamande, sub denumirea “aprilvis”.

În Marea Britanie, Ziua Păcălelilor este marcată în anumite zone timp de două zile, persoana păcălită fiind numită “noddy”, în timp ce, în Scoţia, Ziua farselor este denumită în mod tradiţional “Hunt-the-Gowk Day” (“gowk” în sensul de prostănac, nătărău), având însă şi o altă semnificaţie – cea de sosire a primăverii (April cuckoo).

În Polonia, ziua de 1 aprilie este una în care oamenii fac glume şi farse, iar “activităţile serioase” sunt de evitat. În Danemarca, 1 mai este cunoscută ca “Maj-kat” (“May-cat” şi ca o zi a glumelor). O semnificaţie similară are ziua de 1 mai şi în Suedia. Însă atât danezii, cât şi suedezii obişnuiesc să sărbătorească şi April Fools’ Day (“aprilsnar”), în timp ce Ziua Păcălelilor de 1 mai este mult mai puţin celebrată de aceştia.

În Spania, sărbătoarea “peştele lui aprilie” (“pescado de abril”) a fost preluat pe filieră franceză, spaniolii având şi propria lor zi a păcălelilor, pe 28 decembrie. Pe 28 decembrie, spaniolii marchează “Dia de los Santos Inocentes” (“Day of the Holy Innocents”/ “Masacrul Inoceţilor”), fuga în Egipt şi salvarea pruncului Iisus, considerându-se că Maria şi Iosif l-au salvat pe acesta printr-un “şiretlic”.

În unele ţări din sudul Statelor Unite se sărbătoreşte “The Week of Foolery” (Săptămâna farselor), care începe cu şapte zile înainte de ziua propriu-zisă a păcălelilor.

Este de aşteptat ca şi anul acesta April’s Fool să vină cu farse şi scenarii în presă, care mai de care mai elaborate, dar care au şi un iz de credibilitate.

În ultimii ani, Ziua Păcălelilor a fost un prilej pentru presa şi site-urile internaţionale să descreţească frunţile cititorilor îngrijoraţi de criza economică şi de problemele cu care se confruntă zilnic. Astfel, reţelele de socializare au încercat să îşi păcălească utilizatorii, anunţând introducerea unur noi servicii neverosimile, în timp ce unele site-uri au anunţat că îşi vor închide operaţiunile.

Totodată, de-a lungul anilor, presa internaţională a făcut farse de 1 aprilie, care au fost apreciate de cititori. Între acestea s-au numărat scaunul pentru câini de la Ikea, “lansat” pe 1 aprilie 2011, documentarul BBC cu pinguini zburători (1 aprilie 2008), burger-ul pentru stângaci lansat de Burger King (1 aprilie 1998).

Însă, în unele cazuri, răspândirea sărbătorii păcălelilor a avut un efect contrar. În loc să stârnească amuzamentul, unele publicaţii i-au făcut pe cititorii lor să nu mai aibă încredere în materialele publicate pe 1 aprilie.

Autor: Madalina Cerban  

sursa

Cine ajunge la capătul studiilor clasice? – interviu cu dna Ioana Costa

Soarta limbilor clasice depinde și de modul în care acestea sunt aprofundate în timpul anilor de studii universitare. Reforma Bologna a influențat modul în care acestea sunt asimilate. Ce s-a schimbat, ce a fost pierdut? Cum arată profilul celui care îmbrățișează studiile clasice? Ce argument poate fi adus în favoarea finanțării studiilor clasice? Despre toate acestea am discutat cu doamna Ioana Costa, specialist în filologie clasică, conferențiar doctor al Catedrei de Filologie Clasică din cadrul Facultății de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea București.

Medievalia.ro: Cum se raportează Catedra de Filologie clasică față de o triplă problemă: i) scădere demografică, ii) numărul redus de absolvenți de liceu – mai cu seamă începând cu 2011 – și, în primul rând, privilegierea cercetării și a studiilor din sfera disciplinelor realiste, ca efect al reformei Bologna?

i cIoana Costa: Filologia clasică (din București, dar și din Cluj și Iași, acolo unde încă mai există filologie clasică propriu-zisă, în formula fixă, unitară: latină și greacă veche) nu trăiește o cădere mai abruptă decît celelalte discipline umaniste ori, în mare, educația și cercetarea acestor vremuri, la noi și la alții. Diferența vine însă din dimensiunile instituționale ale disciplinelor în momentul în care a început căderea. Deplîngea soarta filologiei clasice Nicolae Herescu, în perioada interbelică – noi sîntem, în multe privințe, cu mult mai de plîns. Reforma Bologna a așezat anii de studiu într-o succesiune alertă, nu benefică. Trei ani de studii de licență pentru limbi și literaturi dificile înseamnă, este limpede pentru oricine a încercat măcar să se apropie de ele, doar o temelie de suprafață, care are nevoie de consolidare. Cei doi ani de studii masterale care urmează ar trebui să aducă aprofundarea și specializarea, dar impunerea unui număr confortabil financiar (pentru facultate) în grupele de master duce la îndepărtarea de filologia clasică, prin îmbinarea ei cu alte dicipline.

Scăderea demografică și, în general, reducerea populației școlare sînt realități pe care nu le putem ignora. Cu atît mai mult este încurajator apetitul filologic al tinerilor care se îndreaptă spre filologia clasică. Unii dintre ei vin aici datorită profesorilor de liceu, care i-au îndrumat cu pasiune și știință de carte; alții vin la o vîrstă matură, după ce au încheiat studii de licență/masterat/doctorat în alte domenii și au înțeles că au nevoie de o cunoaștere bună a limbilor latină și greacă veche. Prezența constantă a studenților maturi, veniți dinspre filozofie, teologie, litere (ori chiar domenii tehnice), alte limbi străine, face ca în fiecare an grupele secției de filologie clasică să aibă un contur distinct, o greutate benefică.

Medievalia.ro: Dacă ar fi să oferiți un argument în favoarea finanțării studiilor clasice, care ar fi acela?

Ioana Costa: Cei care s-au apropiat de filologia clasică au învățat să privească dintr-o altă perspectivă, a duratei și constanței: acesta este un avantaj pentru cei înconjurați de lumea grăbită și schimbătoare în care trăim. Nimeni nu a învățat fără chinuri și renunțări latina și greaca veche; ce se învață greu, aduce bucurie și folos. Finanțarea, ca să răspund direct întrebării, ar trebui să respecte efortul pe care sînt dispuși să îl facă tinerii, efort care se transformă în calități intelectuale și de caracter; un filolog clasic, chiar dacă nu profesează strict în domeniul său de specialitate, dă dovadă de rigoare și seriozitate.

Medievalia.ro: Câți absolvenți are Catedra de Filologie Clasica în fiecare an? Aveți un profil general al traselui pe care îl urmează acești studenți după absolvire?

Ioana Costa: Ajung la capătul studiilor cei care au reușit să înțeleagă ce este filologia clasică și care au descoperit că li se potrivește cu adevărat: cam jumătate sau o treime din studenții înscriși în anul întîi. Ei își continuă studiile (masterale, doctorale) în universitatea noastră ori în universități din lumea largă (unde rămîn de multe ori să profeseze). Ar fi de dorit să se poată împlini profesional în cercetare și învățămîntul superior ori liceal. Anii din urmă au fost însă dificili, în primul rînd pentru tinerii absolvenți. Sperăm să îi vedem cît mai grabnic la locul care li se potrivește și în care ar fi folositori cu adevărat.

Medievalia.ro: Ce considerați a fi urgent în studiul limbilor clasice din România (traduceri, retraduceri, ediții critice etc.)?

Ioana Costa: Ediții critice bilingve, într-un program amplu de tipărire de opera omnia. Au apărut multe volume remarcabile, unele dintre ele în tiraje reduse, la edituri puțin vizibile: ar fi necesară reluarea sistematică a tot ce este valoros și completarea lacunelor.

Medievalia.ro: România obține an de an premii în cadrul Olimpiadei Internaționale de Latină. Situația este mirabilă, pentru că în România filologia clasică nu este un domeniu privilegiat. Dimpotrivă, nu o dată s-a spus că viitorul studiilor clasice pare a fi amenințat. Am putea spune, din această perspectivă, că performanța elevilor pregătiți de doamna Florentina Neculau nu este una națională, ci doar una personală?

Ioana Costa: Elevii care ajung la concursurile internaționale de latină sînt formați de profesorii lor, primesc de la ei învățătură solidă și iubire pentru filologia clasică întreagă. În plus, în fiecare an (cu excepția acestuia, dintr-o regretabilă economie) sînt pregătiți intensiv de profesori tineri de la Universitatea din București. Participarea la aceste concursuri internaționale este o reușită în sine (cu urmări vizibile în evoluția de mai apoi a elevilor, care se îndreaptă, în majoritate, spre această disciplină universitară). Premiile obținute sînt cu atît mai prețioase cu cît eforturile individuale sînt uriașe.

Autorul articolului: Redactia Medievalia.ro

Critica egoismului pur

De ce homo economicus este un redutabil egoist? De ce acest model este atît de eficient în actualul stadiu al capitalismului?

Pe piaţa de carte (piaţa fiind în varianta ei financiară, una din instanţele supreme, de ale cărei toane şi capricii tremură pînă şi cancelariile occidentale) şi-au făcut apariţia cîteva scrieri incitante, subversive chiar.

Incitante, fiindcă deşi semnate de autori conservatori pun sub semnul întrebării valorile unui capitalism dezlănţuit, creşterea nelimitată a economiei, stimularea consumului în aşa fel încît diferenţa dintre pofte şi nevoi riscă să dispară. Subversive fiindcă, deşi nu-şi propun acest obiectiv, deşi sunt adesea formulate de pe poziţiile dreptei, ele pot trăda, sub o lupă ideologizantă, viraje involuntare spre teritoriile „stîngii”.

„Ego. Jocul vieţii” se intitulează ultima carte a lui Frank Schirrmacher, unul din editorii prestigiosului cotidian FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG. Despre autorul unor scrieri care au dezlănţuit controverse, cum s-a întîmplat în cazul volumului intitulat „Complotul matusalemic”, se afirmă că este un maestru al lansării în arena dezbaterilor a unor teze fierbinţi. Ultima sa carte confirmă pe deplin impresia.

Scrierea, care de la apariţie se situează în capul listei de best seller, este un rechizitoriu făcut de pe poziţiile unui liberalism conservator, turbocapitalismului, hipertehnologizat şi informatizat. Schirrmacher deplînge hegemonia economismului, răspîndirea galopantă a speciei homo economicus. Autorul, de altfel un admirabil erudit, pare a omite că această specie este de fapt invenţia secolului al XVIII-lea şi al XIX-lea.

Teza cea mai dezbătută, lansată de cartea lui Schirrmacher este însă următoarea: în stadiul actual al capitalismului ar pulsa logica războiului rece, rezumabilă în cazul dat la formula: profitul meu este paguba ta.

După prăbuşirea Cortinei de Fier, fizicienii şi programatorii care au lucrat în domeniul militar în Statele Unite, au fost cooptaţi şi reprofilaţi de institutele financiare, de bănci şi burse. Ei au elaborat coduri, programe, algortimi care în miimi şi milionimi de secundă iau decizii extrem de riscante dar şi extrem de profitabile pe pieţele financiare. Aşa numitul „capitalism de casinou”, funcţionează pe principiul pariurilor. Intr-un eseu publicat în revista DER SPIEGEL, Frank Schirrmacher rezumă tezele cărţii sale. Demnă de reţinut rămîne una din concluziile eseului: unul din cele mai grave semnale de alarmă ale crizei actuale este că în epoca noului raţionalism nu există răspunsuri raţionale.

Actanţii politici au căzut în cursă. Limbajul şi comportamentul lor trădează această „captivitate” în chingile crizei. Fac orice spre a nu spune lucrurilor pe nume, recurg la eufemisme, la formule de rutină atunci cînd panica domneşte. Caută soluţii, se învîrt în cerc, afirmă că nu există alternativă, recurg la raţionamente de tipul ”dacă eşuează moneda euro, eşuează proiectul Europa”. Dar criza prin care trecem nu este doar una financiară, ci o criză de încredere. Convingerea autorului este că traversăm o epocă în care îşi croieşte drum o concepţie potrivit căreia egoistul este individul ideal fiindcă acţiunile sale sunt previzibile. Noul ego-model, elaborat mai întîi în retortele ideologice ale războiului rece, ar fi devenit în viziunea lui Schirrmacher, adversarul de temut al societăţii civile. Autorul dezvăluie şi modul în care ideea unei democraţii conforme pieţii modifică pînă şi laturile cele mai intime ale existenţei individuale.

Autoare Rodica Binder
Redactor Medana Weident 
Permalink http://dw.de/p/182D6 

Documente ale scriitorului William Faulkner şi o nuvelă necunoscută a acestuia, scoase la licitaţie

Scrisori, o nuvelă care nu a fost niciodată publicată şi alte documente scrise de mână care au aparţinut scriitorului american William Faulkner (1897 – 1962) vor fi scoase la vânzare, la o licitaţie ce va fi organizată la New York pe 11 iunie.

 

Documente ale scriitorului William Faulkner şi o nuvelă necunoscută a acestuia, scoase la licitaţie (Imagine: Shutterstock)

Potrivit reprezentanţilor casei Sotheby’s, această licitaţie va propune “cel mai mare număr de documente ale lui William Faulkner scoase vreodată la vânzare”, iar preţul total al acestora ar putea depăşi 2 milioane de dolari.

Lotul principal, estimat la 500.000 de dolari, reprezintă prima schiţă a unui discurs susţinut de Faulkner atunci când a primit premiul Nobel pentru literatură, în 1949.

Scriitorul l-a redactat în timp ce se afla la hotelul Algonquin din Manhattan, în drum spre Oslo. Această versiune de discurs este uşor diferită de cel pronunţat în cele din urmă de scriitor în timpul ceremoniei de înmânare a premiului Nobel.

Scrisori care descriu viaţa pe care a dus-o scriitorul american la Paris, în anii 1920, vor fi şi ele scoase la vânzare, la fel ca o nuvelă de 12 pagini, niciodată publicată, intitulată “The Trapper’s Story”.

“Aceste documente aduc, printre altele, noi informaţii despre felul în care Faulkner îşi vedea viitorul artistic în anii 1920, la Paris”, a declarat Justin Caldwell, vicepreşedintele departamentului Cărţi şi Manuscrise de la casa Sotheby’s.

William Faulkner a fost distins cu premiul Nobel în 1949, pentru tehnica sa de creaţie profund originală, care a revoluţionat romanul modern. Faulkner este scriitorul devenit un veritabil exponent al unui loc şi al unei culturi anume, nostalgic după acea lume pierdută, neacomodat la valorile civilizaţiei moderne, care a reuşit să fie, vreme de câteva decenii, una dintre efigiile prozei moderniste şi un stilist de o incontestabilă originalitate.

Printre cele mai apreciate scrieri ale sale se numără romanele “Zgomotul şi furia”, “Pe patul de moarte”, “Sanctuar”, “Absalom, Absalom!”, “Neînvinşii”, “O parabolă” şi “Hoţomanii” – ultimele două fiind premiate cu Pulitzer în 1955, respectiv în 1963 – şi nuvelele “Aceşti treisprezece”, “Trandafir pentru Emilia”, “Doctorul Martino şi alte povestiri”, “Gambitul regelui” şi “Steaguri în ţărână”.

de Florin Badescu 

sursa

O romanca aduce literatura locala in tara lui Shakespeare: Nu vrem sa fim vazuti ca niste straini exotici

http://www.revistabiz.ro/uploads/articles/468_thumb.jpgLocuieste in Londra de 14 ani. Business-ul pe care il detine este unul dintre biletele de intrare a scriitorilor romani pe o piata de 1,5 mld. lire sterline. Ce incearca de fapt Ramona Mitrica prin editura pe care o detine este sa schimbe o atitudine – autorii romani sa nu mai fie vazuti ca niste straini exotici, veniti din Transilvania lui Bram Stoker.

Ramona Mitrica (45 ani) a ajuns la Londra in anul 1999 ca atasat cultural al Ambasadei Romaniei. A devenit ulterior directorul Centrului Cultural Romanesc si al Fundatiei Ratiu din Londra – doua organizatii britanice din sectorul independent.

Din 2003, Mitrica este directorul Festivalului anual de film romanesc de la Londra care, anul acesta, sarbatoreste cea de-a zecea editie.

In 2008 a creat Profusion International, propria firma de consultanta artistica si, in 2011, a lansat propria editura, Profusion Publishers, o companie britanica independent, care ofera mai multe tipuri de servicii si are colaboratori din diferite domenii: traduceri, PR, publicitate, marketing, strategie si politici culturale.

“Am fost intotdeauna atrasa de un stil de viata activ in care sa pot face lucruri interesante in fiecare zi, iar Londra ofera o atmosfera in care, daca vrei cu adevarat sa faci ceva, nu ai cum sa te plictisesti. Fiind una din marile capitale ale lumii, atat din punct de vedere financiar cat si cultural, in Londra se intampla mereu ceva care sa te tina in priza”, spune Ramona Mitrica.

Editua Profusion este pasul cel mai curajos pe care l-a facut, impreuna cu scriitorul britanic Mike Phillips, in ceea ce priveste promovarea culturii romane. Astfel, dupa cautari indelungi, cei doi au decis sa lanseze seria de carti politiste Profusion Crime, datorita popularitatii de care se bucura acest tip de lectura in Marea Britanie. Asa au ajuns cititorii englezi sa lectureze “Atac in biblioteca” de George Arion, considerat de critici drept cartea de capatai a romanului politist romanesc, sau “Rimaru – Macelarul Bucurestiului”, o carte document de Mike Phillips si Stejarel Olaru despre criminalul in serie din anii ‘70.

“Prin cartile pe care le publicam dorim sa transmitem faptul ca romanii, chiar daca traiesc intr-o societate diferita, in conditii diferite, pot trece prin aceleasi probleme existentiale ca si britanicii si pot actiona asemanator – atat in situatii normale cat si in situatii exceptionale. Uneori imaginea Romaniei in Marea Britanie poate fi destul de simplista si am dorit, de fapt, sa incercam sa schimbam o atitudine”, explica Ramona Mitrica.

Pentru traducerea, tiparirea si marketarea primelor carti au avut nevoie de un buget initial de aproximativ 50.000 de lire sterline.

Impunerea unei literaturi necunoscute pe o piata de carte foarte competitiva si gasirea unei nise au reprezentat primele provocari in momentul lansarii editurii. Spre exemplu, doar in 2011 au fost lansate 3.412 de noi edituri britanice.

“Literatura de masa, <<popular culture>> cum spun britanicii, este apreciata aici, si anume: romanele politiste, de suspans, de aventuri, romanele de dragoste. O treime din proza publicata in prezent in Marea Britanie este de natura <<crime>>, politista. Povestile pe care le spun autorii alesi de noi sunt usor de citit de catre oameni care nu cunosc Romania, oameni care nu au cunostinte de specialitate despre literatura si miturile poporului roman”, mai spune Mitrica.

Ce carti citesc britanicii

Potrivit fondatoarei Profusion, in fiecare an sunt publicate in Marea Britanie 60.000 de carti, aproximativ 4,5% din total fiind reprezentat de traducerile din literatura internationala. Vanzarile de carte tiparita au totalizat anul trecut 1,5 mld. lire sterline, reprezentand 202 milioane de carti, potrivit datelor Nielsen.

Cele mai mari vanzari sunt inregistrate in ultima perioada de traducerile literaturii politiste din Scandinavia. In plus, noul fenomen al literaturii erotice este foarte apreciat de public, exemplificat de succesul romanului “Cincizeci de umbre ale lui Grey” de E L James, care a vandut in 2012 4,45 milioane de copii. Impreuna cu celelalte doua carti din trilogie, cifra ajunge la peste 10 milioane de copii in varianta tiparita, potrivit datelor Nielsen Book Data.

Foarte cautate sunt si cartile de bucate si biografiile, mai spune Ramona Mitrica. Astfel, cea mai recenta carte a lui Jamie Oliver a vandut anul trecut 586.355 de exemplare, iar biografia unei asistente maternale din estul Londrei, Jennifer Worth, 306.312 de exemplare (ajutata de popularitatea unui serial TV inspirat de aceasta).

Cat de usor este pentru scriitorii din afara spatiului anglofon sa intre pe piata de carte britanica? Destul de dificil, spune Ramona Mitrica, lucru valabil si in cazul scriitorilor consacrati, promovati de edituri consacrate precum Penguin sau Random House. “Uneori a fost nevoie de un Nobel pentru a deschide portile – ca in cazul Hertei Muller”, completeaza Mitrica.

“Sper ca urmatorii zece ani sa impuna literatura romana pe piata culturala britanica in acelasi mod in care filmul romanesc al Noului Val este acum sinonim cu cinematografia de cea mai inalta calitate. Cred ca autorii romani aduc ceva in plus, ceva care vine nu doar din propriul talent, ci si din experienta de a fi roman, de a fi trait in Romania in anumite vremuri si conditii”, crede fondatoarea Profusion.

Pentru acest an, editura pregateste lansarea unei noi serii Profusion Gold si intentioneaza sa se extinda si in alte domenii literare.

Profusion estimeaza o cifra de afaceri de minim 50.000 de lire sterline pentru 2013.

Un avantaj pentru editurile prezente pe piata britanica consta in scutirea de la plata TVA pentru cartile tiparite. Cumparatorii platesc in schimb TVA pentru cartile electronice.

scrisă de Alina Stan 

sursa

sursa foto

Expoziţia naţionala de poezie NICHITA-80

Afis 'Nichita-80'Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti (MNLR), editor al principalei ediţii în şase volume a operei lui Nichita Stănescu, Institutul Cultural Român, Asociaţia EURO CULTURART şi Radio România Cultural organizeaza în Rotonda MNLR (Bdul Dacia nr.12), duminică, 31 martie 2013, ora 18.00, evenimentul dedicat deschiderii expoziţiei naţionale de poezie NICHITA-80.

NICHITA -80 – expoziţie naţională de poezie cuprinde manuscrise şi fotografii deţinute de MNLR, precum şi din arhiva foto a Dorei Stănescu, soţia poetului. O expoziţie omagială în 80 de secvenţe-fotograme, în care publicul va putea surprinde secvenţe semnificative din viaţa şi opera poetului, din prieteniile sale literare.

NICHITA -80 – expoziţie naţională de poezie se va deschide pe 31 martie 2013, ora 18.00, atât la sediul MNLR, cât şi în alte importante centre culturale din ţară: Ploieşti, Piteşti, Bistriţa, Braşov şi Iaşi.

Potrivit organizatorilor, vernisajul de la Bucureşti va fi marcat de un recital din poezia lui Nichita Stănescu susţinut de Ioana Crăciunescu, Eusebiu Ştefănescu şi Ionuţ Bogdan Ştefănescu. De asemenea, 8 poeţi din generaţii şi geografii literare diferite, mulţi dintre ei prieteni ai poetului necuvintelor (Ioana Crăciunescu, Ioana Diaconescu, Traian T. Coşovei, Nicolae Prelipceanu, Eugen Suciu, Florin Iaru, Cosmin Perţa, Andra Rotaru), vor citi câte un poem dedicat lui Nichita Stănescu. Evenimentul va fi transmis în direct, între orele 18.00-19.00, de Radio România Cultural (producător: Anamaria Spătaru, moderator: Dan Mircea Cipariu). Coordonator proiect: Ioan Cristescu.

de D.S.     HotNews.ro

Afis ‘Nichita-80′ – Foto: Radio Romania Cultural

“Lirismograf”, o nouă provocare pentru tinerii scriitori

indexPoeţii, prozatorii, eseiştii, dramaturgii şi criticii literari aflaţi la început de drum au o nouă şansă de a se face cunoscuţi. Asta deoarece Casa de Cultură a Studenţilor din Sibiu propune o nouă ediţie a concursului literar “Lirismograf”, o competiţie adresată tinerilor cu vârsta cuprinsă între 16 şi 30 de ani, ale căror lucrări nu au mai fost publicate.

Se spune că începutul oricărui drum este anevoios. Chiar şi în literatură. De aceea, Casa de Cultură a Studenţilor vine în sprijinul scriitorilor care au apucat condeiul de curând şi propune o nouă ediţie a concursului “Lirismograf”, organizat pe patru secţiuni: Poezie, Proză/ Eseu, Dramaturgie şi Critică literară. “Începutul unui scriitor poate fi hotărâtor pentru destinul său. Deseori, acesta exprimă chiar climatul literar. De aceea, îi invităm să-şi trimită creaţiile atât pe cei obişnuiţi în ale scrisului, dar şi pe cei care sunt în pragul debutului. Tinerii, segmentul din care se vor ridica majoritatea scriitorilor şi criticilor literari, precum şi cercetătorii lingvistici şi ai istoriei literare, trebuie încurajaţi să îşi cultive talentul dinainte de a intra în structurile producătoare. Considerăm că este dreptul fiecărui tânăr cu înclinaţii literare să fie cunoscut, apreciat, încurajat şi că este de datoria noastră să îi susţinem”, spune Liliana Popescu, directorul Casei de Cultură a Studenţilor din Sibiu. Astfel, cei care doresc să îşi trimită lucrările personale sau să solicite informaţii suplimentare despre concurs o pot face trimiţând un mail la adresa sibiuccs@gmail.com, data limită fiind de 5 aprilie. Cele mai bune opere primite vor fi publicate în antologia “Conexiuni”, câştigătorii fiecărei categorii dintre cele patru fiind recompensaţi cu premii…

de Andra MARINESCU

sursa 

sursa foto 

Misterul Nocebo (cartea)

Credinţele ne pot vindeca, dar poluarea mediatică ne poate îmbolnăvi – acesta este efectul nocebo, în viziunea lui Patrick Lemoine.

indexPrezenţa continuă a catastrofelor în viaţa cotidiană, ba chiar a catastrofizărilor, creşte nivelul de stres. Un fapt simplu, banal, de al cărui adevăr suntem convinşi toţi. Şi totuşi, mulţi dintre noi nu se opresc din a privi dezastrele acestei lumi: faimoasele ştiri de la ora cinci, cu suita lor de crime, violuri şi violenţă aleatorie; articolele serioase despre căderea pieţei economice, prelungirea crizei, lipsa locurilor de muncă; infestarea laptelui, a cărnii şi pericolul alimentar de peste tot; nu în ultimul rînd, articolele despre ce şi cum e nociv pentru sănătate, despre aspirina mortală şi paracetamolul hepato-ucigaş, despre sistemul de sănătate supraîncărcat şi dramele din spitale…şi tot aşa, enorm de multe aspecte negative pe care nu le-aş putea rezuma într-un paragraf.

Ideea lui Patrick Lemoine este că efectul nocebo, adică efectul informaţiei negative, este o urmare a intoxicării cu veşti alarmante venite din toate sursele. Chiar şi recomandările constante de a fi fericiţi, performanţi, de a ne ridica la un nivel oarecare de bunăstare creează o presiune ale cărei efecte nu se văd doar la nivel psihologic şi relaţional. Efectul nocebo se manifestă şi somatic. Poate că surmenarea, oboseala cronică, ulcerul, bolile cardiovasculare nu sunt 100% rezultatul dietei sau suprasolicitării. Poate că stilul de viaţă nu se referă doar la mîncare şi sport, ci include şi un fel de igienă mentală despre care nu se vorbeşte prea mult.

Ipotezele autorului sunt, poate, puţin absurde pentru o societate avidă de informaţie, indiferent de calitatea şi utilitatea acelei informaţii. A sta mereu conectat la fluxul informaţional nu înseamnă nimic fără o raţiune de a fi acolo şi fără un scop. A mări cantitatea de informaţie nu produce neapărat schimbări benefice. Pe scurt, uneori ignorance is bliss.

La fel de aplicată ca Misterul placebo, cu exemple concrete şi analize, cartea lui Lemoine ridică semne de întrebare cu privire la viitorul erei informaţiei. Nu ştiu dacă este un instrument de schimbare, adică dacă ar convinge pe cineva care urmăreşte ştirile şi dezbaterile aprinse despre…nimic să se oprească din dependenţă. Considerăm că sunt inofensive, un televizor, un facebook, o listă de prieteni virtuali pe care îi urmărim cu aviditate. Cine crede altfel este un înapoiat sau prea influenţat de teoria conspiraţiei. Şi totuşi. Studiile arată că expunerea la stimuli negativi care nu poate fi controlată are efecte bizare, cel puţin asupra şobolanilor.

De asemenea, după modelul predicţiilor care se autoîmplinesc, s-a constatat că avertismentele medicale, anunţurile cu privire la riscuri, epidemii sau boli grave produc o înrăutăţire a stării de sănătate a publicului. Spune-i unui om că starea lui se poate agrava dacă face tratamentul X şi e posibil ca starea lui să se agraveze cu adevărat. Sugestiile negative induc aşteptări anxioase şi, într-un final, chiar îndeplinirea sugestiilor.

Uneori însă aşteptările negative pot avea efect de protecţie, dacă persoana se pregăteşte pentru ce e mai rău, impactul negativ al evenimentului nu va fi la fel de mare ca în cazul în care persoana nu se aşteaptă deloc la consecinţe negative.

Totuşi, aşteptările negative, presiunea de a performa, toxicitatea media, lipsa unui spaţiu liber de informaţie şi poluare adaugă vieţii cotidiene stres, oboseală, cu efecte observabile. Misterul nocebo oferă informaţii relevante, bazate pe studii sau pe experienţa clinică a autorului, referitoare la acest efect deloc de neglijat.

Titlu: Misterul nocebo
Autor:
Editura:
Anul aparitiei: 2013
Traducere:
Numar pagini: 336
ISBN: 978-606-587-060-4

Scris de  

sursa: bookblog.ro

Povestea SubScena sau cum un spatiu care putea fi club a devenit prima sala studio a unui teatru independent din Romania

Galerie Foto Godot SubScena (Foto: Godot Cafe Teatru)“Suntem primii din Romania care am facut chestia asta. Am avut un vis si l-am facut”, povesteste plin de entuziasm Vlad, din echipa Godot Cafe Teatru. SubScena, “sora” mai mica a Godot Cafe Teatru, si-a primit primii spectatori intr-o seara de vineri, 8 februarie. La 2 ani si jumatate de la deschidere, timp in care a reusit sa intreaca toate asteptarile de la inceput, gazduind uneori cate 3-4 evenimente pe seara, Godot a devenit primul teatru independent din Romania care are si o a doua sala – una studio. SubScena putea fi usor clubul spatiului de sus, dar pentru ca oamenii din echipa Godot sunt actori si iubesc teatrul, a devenit o mica sala de teatru. SubScena “e foarte intim si actorul e sub lupa, n-are unde sa fuga, n-are unde sa se ascunda. Si spectatorii sunt foarte aproape de el”, ne imbie Vlad, adaugand ca la noua sala de la Godot va fi “mai cu monstruleti, in sensul frumos. Vor juca oameni mai tineri decat cei tineri de sus.” In mod firesc, coboram varsta si cand vine vorba despre target-ul SubScena: “Si ca propuneri de spectacole, si ca preturi, ne ducem in zona oamenilor mai tineri.”

De Ziua Mondiala a Teatrului [27 martie], HotNews.ro va aduce primul interviu despre Godot SubScena, cea mai tanara sala de teatru din Romania.

Care e povestea SubScena?

Acum doi ani si jumatate cand am deschis (Godot Cafe Teatru – n. red.) aveam si spatiul de jos, doar ca investitia… nu au fost bani atunci sa facem. Am facut sus si dupa un timp am zis “gata, e timpul sa facem ceva si cu sala de jos, e pacat de ea.” E mult mai mica decat sala de sus, incap vreo 50 de oameni si cere un altfel de joc actoricesc, un altfel de teatru decat sus, unde spectatorul are mai multa distanta fata de actor. Spectacolele la sali mari sunt altfel decat spectacolele la sali mici, e normal sa fie asa. Mie asta imi place foarte tare jos la SubScena, ca e foarte intim si actorul e sub lupa. N-are unde sa fuga, n-are unde sa se ascunda. Si spectatorii sunt foarte aproape de el. Ador chestia asta. Deja imi caut si imi tai texte ca sa fac si eu un one man show acolo.

Directia e putin mai neconventionala decat sus, si ca texte si ca modalitati de abordare a textelor. Adica suntem mai putin cuminti, si ca limbaj si ca imagini si ca joc. Ne ducem putin mai in zona underground decat sus, unde inca tine de o cafenea frantuzeasca cu un teatru decent, corect, jucat frumos. Jos e mai cu “monstruleti”. In sensul frumos desigur, nu te gandi acum ca toate frustrarile or sa defuzele acolo, ca nu e asa.

Inteleg ca se va adresa unui public mai tanar decat cel de sus.

Asa ne gandim.

La sala de sus media de varsta e undeva la 30 de ani sau peste, oameni cu un venit ok…

Da, asta e una dintre diferente, target-ul SubScena e mai jos ca varsta. Speram sa atragem mai multi tineri, vor juca oameni mai tineri decat sus sau mai multi tineri decat sus. Nu ca sus ar fi batrani, ca nici sus nu sunt batrani, fata de cum sunt in teatrele de stat, dar… mai tineri decat cei tineri de sus. Si ca preturi, si ca tot, ne indreptam spre oameni mai tineri. Si ca propuneri de spectacole, si ca spatiu, si cum arata el si tot. Ne ducem in zona oamenilor mai tineri.

Cum i-ati ales numele – SubScena? Stiu ca Godot a ajuns sa se numeasca Godot dupa un brainstorming.

Locul de jos putea fi foarte usor un club. Asta a fost una dintre ideile de la inceput, ca spatiul de jos sa fie clubul spatiului de sus. Insa pentru ca si eu si Geo (George Remes, proprietarul Godot Cafe Teatru – n.red.) suntem actori si ne place teatrul, nu ne-am limitat la asta, nici nu am deschis clubul, l-am facut o mica sala de teatru. Numele nu stiu exact cine a venit cu el, tot intr-o sesiune din asta de brainstorming eram cativa si ne gandeam cum sa facem? cum sa facem? Si a venit asta “SubScena”, pentru ca e sub scena, e sub Godot. La un moment dat am avut o idee dar inca nu am apucat sa o facem, poate ulterior: sa facem sa arate ca si cum chiar ai fi sub o scena – cu scripeti, cu funii, un tavan fals. Din cate stiu eu e prima sala studio a unui teatru independent. Suntem primii din Romania care am facut chestia asta. Am avut un vis si l-am facut.

Deocamdata sunt programate spectacole doar in weekend.

Am inceput asa pentru ca nu ai de ce, cand deschizi un spatiu, sa te arunci din prima, sa il umpli cu chestii inainte ca oamenii sa stie ca el exista, ca functioneaza, sa il vada si eventual sa inceapa sa le placa. Asa ca da, am optat pentru chestia asta – vineri, sambata duminica, o perioada. Dar deja am inceput sa ne latim, am pus si joia… In functie de cum merge si de cum cer oamenii spectacole acolo.

Stiu ca tu esti omul din spatele… esti un fel de consilier. Cum ajunge un spectacol sa se joace la Godot?

Un spectacol intai ni-l propune cineva, daca il are gata facut. Noi avem spectacole amestecate, in sensul ca unele sunt productiile noastre, facute aici, pentru Godot, de la zero, si unele sunt deja facute si adaptate sa joace la noi sau si la noi. In principiu nu avem o comisie care vede inainte sau… ma mai duc eu in scouting cateodata si vad cate ceva si le propun sa vina sau nu. Dar in principiu le programam spectacolul o data sau de doua ori, si hotaram impreuna in functie de cum a mers cu publicul in seara aia – daca mai joaca, cat de des joaca si care ar fi conditiile. Cam asa facem. De obicei dam sansa absolut oricui vine la noi si ne bate la usa: vreau si eu sa incerc o chestie. Daca ea e interesanta, e artistica, e bine, atunci o vrem, ramane la noi si facem tot posibilul sa ii ajutam sa o vanda, sa intre pe piata, ii bagam in stagiune.

Deci pana la urma publicul are ultimul cuvant.

Da, gustul meu sau al lui Geo nu au neaparat un cuvant de spus… Incercam prin chestia asta sa nu hotarasca subiectivul meu sau al lui Geo strict personal, ca un regat din ala condus dupa gustul unuia. Cautam sa vedem ce vor si oamenii, pentru ca deja putem vorbi despre un public al Godot-ului. Pe ei ii lasam sa decida daca le-a placut asta, daca nu le-a placut. Sigur ca un succes de public nu inseamna neaparat si o chestie calitativ foarte buna. Tinem cont de acesti doi parametri: si de ce spune publicul, dar si artistic calitatea multumitoare. Sunt foarte multe spectacole care se joaca la Godot. Sus au inceput sa se trieze singure, de la sine. Sunt unele spectacole care sunt cerute de public si sunt foarte bune si pe astea incercam sa le programam, sa se joace mai des, si altele care sunt asa si asa si atunci ajung sa se joace, unele, o data pe luna. Si probabil ca la fel se va intampla si jos, se vor tria de la sine cele bune de cele medii si de cele mai slabe.

Ai fost alaturi de Godot inca de cand s-a deschis, acum doi ani si jumatate. Cum se vede Godot acum raportat la asteptarile de atunci? Le-a depasit?

Da, le-a depasit. Noi eram pregatiti initial sa mancam pamant, daca pot sa spun asa, macar un an jumate. Ori, dupa un an, deja era plin si la spectacolele de luni, iar in doi ani si jumatate un spatiu sa aiba in fiecare zi, de luni pana vineri, cate un spectacol, iar vineri, sambata si duminica cate doua, iar acum, mai nou, cate trei, uneori patru evenimente intr-o singura seara – doua sus si doua jos… Pentru doi ani jumate mi se pare mai mult decat credeam noi ca o sa reusim in timpul asta. Nu ne asteptam chiar la asta.

Mie imi place si sunt foarte mandru ca e un spatiu facut de tineri, nu exista niciun batran intelept care ne ghideaza si ne sfatuieste. Suntem o mana de oameni pana in 33 de ani, atat are cel mai mare dintre noi parca. Si facem lucrurile dupa capul nostru si uite ca am reusit sa le facem bine, asta mi se pare foarte frumos.

Ati reusit sa imbinati cu succes spectacolele celor “mari” cu ale celor tineri.

Da, le imbinam. Ne intereseaza foarte tare tinerii. Batranii au unde juca, insa cei tineri trebuie sprijiniti. Noi avem un spatiu si incercam sa le incurajam elanul cat putem. Tin asta cu tinerii, si sus le pastrasem o zi, miercurea. Ma refer acum la cei mai tineri dintre tineri, la studenti sau proaspat absolventi. Acum ca am deschis jos incerc sa mut ideea asta jos. Sa aiba o zi in care studentii sau oameni care au terminat facultatea de maxim 2-3 ani sa vina si sa isi joace spectacolele. Am numit-o Open-Stage, adica scena deschisa. Deschisa tuturor care vor sa incerce, sa-si incerce talentul sau creativitatea.  Ceea ce nu prea le da lumea, e tocmai sansa asta, de a incerca fara a le cere garantii care tin de mercantilitate.

Godot SubScena este cea mai tanara sala de teatru din Bucuresti, situata la subsolul Godot Cafe Teatru (strada Blanari nr. 14, in Centrul Vechi).

Programul spectacolelor SubScena, pe site-ul Godot Cafe Teatru.

de Alina Neagu

sursa

Who, What, Why: What is “ungoogleable”?

Google sweetsThe word “ungoogleable” has been removed from a list of new Swedish words after a trademark spat. But it raises the question of what can and can’t be found with a search engine.

Today Google appears to be the font of all data.

The idea that something can’t be found online is strange enough to have spawned its own adjective.

The word “ungoogleable” is in the headlines after a dispute between the search engine giant and Sweden’s language watchdog.

The Language Council of Sweden wanted to include “ungoogleable” – or “ogooglebar” – in its annual list of new Swedish words. But it defined the term as something that cannot be found with any search engine.

Google wanted the Swedish translation to be changed to refer only to Google searches, and the Council opted to remove the word altogether to avoid a lengthy legal battle.

The spat raises the question of just what “ungoogleable” means. Or more specifically, are some things still impossible to find with a search engine? And if so, is it a deliberate strategy?

To be ungoogleable might be a blessing or a curse.

A firm that chooses to call itself 367 may be shooting itself in the foot – people searching online will probably encounter a lot of bus routes before they get to the company.

It’s a similar story for an academic with a common name trying to promote research. Being called Mark Smith, for instance, might bring up thousands of other Mark Smiths online.

But others may actively seek to be ungoogleable.

The internet, unlike humans, has an almost flawless memory. That is why it’s so useful. But it can also be embarrassing.

Imagine the person who has been photographed in a compromising position at university and had the picture posted online. What happens when they try to get a job as a lawyer? For this very reason there are firms that promise to move people down search-engine lists.

Ungoogleability increasingly means privacy, says Cameron Hulett, executive director of digital marketing company Undertone.

“There are firms managing people’s online reputations. Ungoogleable is the extreme form – you are not just managing it you are removing it altogether,” he says.

Then there are online networks that act like auction sites for people trading in drugs, erotica and other forbidden items.

Websites such as these use software to create anonymous networks. And with questionable sites that are accessible, a search engine might decide to withhold access to users.

But the desire to be ungoogleable goes far wider than that. Professor Ralph Schroeder, from the Oxford Internet Institute, points to democracy activists in China who may need to operate an anonymous website to escape a crackdown on their activities.

Or it might be as simple as a pub quiz wanting to prevent cheating.

Trying to outwit Google’s search capability has been popular for a while. A Googlewhack is two words that elicit only one result. The comedian Dave Gorman wrote a book about it after noticing that a phrase on his website “Francophile namesakes” only delivered one result.

Nowadays most people using Google will respond to the promptings of Google Autocomplete. So stumbling upon a Googlewhack is less likely.

Paywalls are another factor. Used by academic journals and newspapers such as The Times and Financial Times they restrict what users can easily find via google.

For some, being ungoogleable is about being unknowable. It’s about preserving one’s mystique.

Irene Serra chose the name -isq for her band deliberately to make it hard to find online.

As it contains a hyphen, it cannot deliver an easy result. The band has a website but they don’t want it to be too easy to find.

“We didn’t want to give everything away straightaway,” says Serra. “If you want to hear about us you’ll need to try just a little bit harder. And then when you do actually find us online we have lots in place.”

It also allows them to easily keep control of all the domain names.

Seb Mower, a search engine optimisation consultant, says that even supposedly ungoogleable things can usually be found. Most people google in haste. But a bit of thinking can often turn up the correct result.

For instance, the band -isq will appear third in the list on google if speechmarks are put around the search term.

Where google really struggles, he says, is to show pictures of text. “If you wanted all the back issues of the Times, none of that information would be indexable.”

For some, it seems, being ungoogleable is an unfortunate state of affairs. For others, the ignorance of Google’s algorithms is bliss.

sursa: BBC News Magazine , 27 March 2013

„Ce bine că avem spioni literari“ – Interviu cu Jan H. MYSJKIN

indexJan H. Mysjkin s-a născut în 1955 la Bruxelles, într-o familie bilingvă. Din 1991, anul în care a primit Premiul Naţional pentru traducere literară în Belgia, duce o viaţă seminomadă între Amsterdam, Bucureşti şi Paris. A semnat aproximativ zece volume de poezie, unele în neerlandeză, altele în franceză. A tradus poezie şi proză, atît clasici, cît şi autori de avangardă. În 2009, a primit Brockway Prize, un premiu care recompensează cele mai bune traduceri de poezie din neerlandeză; în 2011, Premiul Festivalului Internaţional Poesis din Satu Mare pentru traducerile sale din română; în 2012, Premiul Elly-Jaffé pentru prima traducere integrală în neerlandeză a Contelui de Monte-Cristo a lui Alexandre Dumas.

Îţi place să te joci cu identităţile literare schimbîndu-ţi tot timpul pseudonimul. Care este motivul?
Chiar de la debutul meu la 17 ani, numele de scriitor ca marcă înregistrată mi-a repugnat. Mi se părea firesc ca un text literar să fie judecat pentru calităţile sale intrinseci, şi nu după faima autorului, dobîndită uneori în afara literaturii, de altfel. Îmi amintesc de un caz exemplar în Olanda. În urmă cu vreo 20 de ani, un animator de televiziune celebru a hotărît să publice un prim roman care, în Olanda, s-a vîndut în peste 100.000 de exemplare în cîteva luni. După acest succes amăgitor, drepturile de traducere au fost cumpărate de mari edituri din Germania şi Franţa, unde vînzarea n-a depăşit … 100 de exemplare! Romanul trebuia să se impună prin calităţile sale proprii în afara Olandei, or, criticii străini, neîmpovăraţi de celebritatea extraliterară a autorului, şi-au dat repede seama că aveau de-a face cu nişte gogoşi. În primii ani în care am publicat poeme, texte de critică şi traduceri în diferite reviste şi ziare, nu am ieşit deloc în lumea literară. Nu participam la nici un concurs, nu eram membru al nici unei redacţii sau societăţi, nu răspundeam la invitaţii pentru lecturi sau dezbateri. Nici măcar nu aveam telefon, deci nu puteam fi contactat. După vreo cinci ani s-a zvonit ca „Jan H. Mysjkin“ nu există ca individ, că era vorba de un grup de scriitori care se jucau de-a v-aţi ascunselea cu cititorul. Reuşisem să rămîn invizibil ca persoană, însă numele devenise cu toate acestea o marcă.
Chiar dacă era marca unui scriitor care voia să rămînă deoparte…
Exact… Şi fiindcă este imposibil să publici anonim, am hotărît să multiplic pseudonimele literare, am început să public sub vreo zece nume. Era felul meu de a îmi lua rămas bun de la figura Autorului, Omul din spatele Operei (în perspectivă umanistă), dar şi ambalaj al unui produs (în perspectivă comercială). Efectul este amuzant şi instructiv. Prima dată cînd am publicat cu numele „Micha J. Knijn“, am avut o recenzie foarte elogioasă într-un important ziar olandez, făcută de o femeie critic literar care altfel se declara alergică la tot ceea ce era semnat „Jan H. Mysjkin“. Nici nu văzuse că cele două nume funcţionează ca anagrame, avînd în vedere că în neerlandeză „ch“ şi „sj“ se pronunţă în acelaşi fel şi că „y“ şi „ij“ sînt grafii interşanjabile. Chiar şi astăzi mai primesc cîte un mesaj de la un arhivist sau bibliotecar care mă întreabă dacă nu am semnat cutare scriere pentru care nu reuşeşte să identifice autorul sau traducătorul.
Acestea fiind spuse, am redus numărul de pseudonime dintr-un motiv foarte pragmatic. Într-o zi, am vrut să-mi înregistrez textele publicate sub diverse pseudonime la SABAM, societatea belgiană care se ocupă de administrarea drepturilor de autor. Am fost avertizat că puteam folosi doar trei pseudonime, pe care trebuia să le declar plătind 50 de euro pentru fiecare. Pentru textele publicate sub alte nume urma să nu mai primesc drepturi. La SABAM regula este că toate drepturile pe care societatea nu le poate vărsa beneficiarilor, oricare ar fi motivul, sînt repartizate între primii 10 autori asociaţi, adică cei care sînt plătiţi cel mai bine primesc şi cel mai mult, pentru un efort care nu le aparţine. Cum nu am venit pe lume pentru a-i îmbogăţi pe cei bogaţi, folosesc doar numele meu civil şi două pseudonime înregistrate. Încă nu am hotărît care să fie al treilea pe care să-l oficializez, îl păstrez ca pe un joker. Însă regret statutul de fantomă pe care îl aveam la început şi mi-ar plăcea să-l regăsesc.
Joker, fantomă? Recunosc stilul, într-ade­văr. Eşti mai degrabă un electron liber decît un autor afiliat la structuri asociative sau instituţionale.
Am şi motive. În anii ’70, cînd am început să public, existau patru reviste literare mari în Flandra, fiecare afiliată unuia din cele patru partide politice importante: catolic, liberal, socialist şi naţionalist. Era destul să publici în una din aceste reviste pentru a fi exclus din celelalte. Am debutat în Nieuw Vlaams Tijdschrift (Noua Revistă Flamandă), afiliată partidului socialist, pentru că secretarul de redacţie, scriitorul şi scenaristul Ivo Michiels era profesorul meu la Academia de Cinema din Bruxelles.
Dar am putut să scap de sectarism adresîndu-mă revistelor neerlandeze mari sau mici, unde această alianţă politică, dovada unui anume provincialism şi a unei îngustimi de spirit, nu exista. Pe vremea aceea eram unul dintre rarii autori flamanzi, dacă nu singurul, care colabora regulat cu reviste neerlandeze ca Raster, Mandala, Windscherm sau De Wolfsmond. Posibilităţile erau atunci mai numeroase în Olanda. Astăzi, situaţia s-a inversat, revistele flamande s-au eliberat de sub tutela partidelor şi au devenit mai dinamice decît cele olandeze. Dacă simţi că nu eşti la locul tău undeva, atunci e bine să schimbi locul. Acest loc poate să fie o ţară, o limbă, un gen. Pamîntul este rotund peste tot, chiar dacă în fiecare punct în care ne aflăm ne pare plat. Semnificaţia cuvintelor este de neînţeles peste tot, chiar dacă gramaticienii ne explică în profunzime structurile de suprafaţă ale fiecărei limbi.
Şi în felul acesta, schimbîndu-ţi ţara şi limba, ai ajuns în România?
Da. Ar fi putut fi Danemarca sau Slovenia, Vietnamul sau Patagonia. Întîmplarea face că am ales România, ajutat şi de zeul dragostei, care nu leneveşte niciodată. Nu ştiu ce am ratat în Slovenia sau în Patagonia, dar ştiu ce am cîştigat descoperind România şi mai ales literatura română.
Răspunsul tău implică faptul că aceasta din urmă îţi era necunoscută. Care este situaţia literaturii române în Franţa şi în Olanda?
Situaţia îmi pare foarte diferită în cele două ţări, şi mai putem adăuga pe listă şi ţara mea natală, Belgia, împărţită între limbile franceză şi neerlandeză. Mulţi scriitori români au ales franceza ca limbă de exprimare şi în acest fel au dobîndit o audienţă internaţională. E destul să ne amintim de Tristan Tzara, Panait Istrati sau Eugen Ionescu. Şi asta nu-i tot: Matei Vişniec se bucură de o recunoaştere mondială datorită pieselor pe care le scrie în franceză. Apoi, au existat mereu români care s-au instalat în Franţa şi care au tradus literatura ţării de origine. Lucrul acesta rămîne valabil în bună măsură şi azi. Sebastian Reichmann a tradus Gellu Naum şi Simona Popescu; Florica Courriol a terminat de tradus Marta Petreu; Constantin Abăluţă, Linda Maria Baros şi Dumitru Ţepeneag au tradus un mare număr de confraţi poeţi. Marily Le Nir a făcut acelaşi lucru pentru proză… Iar traducătoarele şi traducătorii care nu sînt de origine română trăiesc cu un partener român, şi aici intervin deci legături personale cu ţara şi cu limba. Situaţia este diferită în Olanda. Nu există români care să fi ales neerlandeza ca limbă de expresie, nici români care să traducă în neerlandeză. Consecinţa este că nu există schimburi între România şi Flandra sau Olanda, pur şi simplu pentru că oamenii care ar putea servi de intermediari lipsesc atît la Marea Nordului, cît şi în părţile Mării Negre.
Ai devenit tu acest intermediar…
Cînd am început să traduc din limba română nu mai eram un necunoscut, nu în spaţiul neerlandofon în orice caz. Redactorii de reviste şi organizatorii de festivaluri mă cunoşteau deja ca poet şi critic, dar şi ca traducător din franceză şi germană. Nu era prea greu să „plasez“ un poem sau un text în proză undeva, dimpotrivă, redacţiile revistelor erau şi sînt foarte deschise pentru literatura română. E alt­ceva cînd te adresezi unei edituri pentru o carte. Din fericire, Institutul Cultural Român a lansat un sistem de subvenţionare a traducerilor, în aşa fel încît, începînd din 2006, am putut convinge nişte edituri să-şi asume riscul de a propune autori români total necunoscuţi la noi, printre care Max Blecher, care a fost receptat în mod elogios. Centrul de Poezie de la Gand a publicat două antologii ale poeziei române (perioada 1960-2010) pe care le-am coordonat, reunind 24 de poeţi în total. Aveam intenţia să mai adaug o antologie de 12 poeţi, dar cum programul de susţinere a traducerilor a fost amînat de către noua conducere a ICR, este foarte probabil că editorul nu va mai ţine cont de propunerea mea de această dată.
Totuşi, fără cel mai mic ajutor din partea ICR, pregătesc acum un număr special al revistei flamande Deus ex Machina, care va avea două părţi: prima parte conţine proză şi poeme româneşti prezentate şi traduse în neerlandeză de Jan Willem Bos şi de subsemnatul; cînd întorci publicaţia, găseşti o a doua parte cu poeme flamande, pe care le-am tradus în română, în tandem cu Doina Ioanid.
O formulă originală! Ai devenit deci un soi de liniuţă de unire care transmite curentul în ambele sensuri!
Am spus că olandezii nu cunosc, sau cunosc prea puţin literatura română. Reciproca e la fel de adevărată. Dacă un autor român este tradus în neerlandeză, asta se-ntîmplă tocmai pentru că nu a scris în româneşte, de pildă Cioran, Herta Müller sau Paul Celan. Şi ce ştiu românii despre literatura din Flandra şi Țările de Jos? Multatuli, Paul van Ostaijen sau Ivo Michiels sînt mari necunoscuți. Cel mult cunosc cîţiva autori flamanzi care au scris în franceză, precum Maurice Maeterlinck, Georges Rodenbach sau Émile Verhaeren.
Totuşi, pe cînd frecventam cercurile literare româneşti, am observat că există un interes pentru literatura flamandă şi neerlandeză, că oamenii din jurul meu erau realmente curioşi să afle tot felul de lucruri – ceea ce lipsea era un traducător din neerlandeză, capabil să se ocupe de poezie. Aşa am început să traduc din neerlandeză, mereu în tandem. Am tradus mai întîi cu Linda Maria Baros, apoi cu Alexandra Fenoghen şi, în cele din urmă, cu Doina Ioanid, trei colaboratoare care sînt, la rîndul lor, scriitoare. În iunie 2011, am reuşit să realizez, împreună cu Linda Maria Baros, un număr special pentru revista Versus/m: Frumoasele Olandeze zburătoare. În plus, Linda mi-a făcut bucuria prietenească de a traduce împreună cu mine volumul Aritmetica atingerii, apărut în septembrie 2012. O antologie puternică cu „poeţi experimentali“ sau „Vijftigers“ („cincizecişti“) este gata pregătită, dar publicarea ei trenează, din cauză că editorul nu a reuşit să rezolve problema drepturilor de autor. Începînd cu numărul 5 (iunie 2011), am prezentat în revista trimestrială Poesis International de la Satu Mare cîte un poet flamand în traducerea tandemului de poeţi Ioanid/Mysjkin. Am hotărît să traducem cîte un poet flamand pentru fiecare număr al acestei reviste, fără grabă, dintr-o plăcere prietenească, intelectuală şi estetică.
Ai vorbit mai ales despre traducerile în şi din neerlandeză. Aproape că ne faci să uităm eforturile de a publica titluri în limba franceză pentru Salonul de Carte de la Paris, unde România este invitată de onoare.
Într-adevăr, am reuşit să public în traducere două cărţi de poezie de Doina Ioanid: volumul său de debut, Duduca de marţipan, din 2000, şi volumul cel mai recent, Ritmuri de îmblînzit aricioaica, din 2010. Precizez de la început că acestea au fost publicate fără nici un ban de la ICR, care a refuzat să-mi acorde subvenţia pentru traducere, chiar nu ştiu de ce. Am renunţat, deci, la onorariul editurii pentru ca publicarea să devină posibilă – altfel spus, eu, ca individ, trebuie să subvenţionez promovarea literaturii române, în loc să fiu ajutat de ICR pentru munca mea de traducător. E o lume pe dos.
Ca termen de comparaţie, am participat pentru prima dată la Salonul de Carte de la Paris în 2003, cînd Olanda şi Flandra erau invitate de onoare. După ce olandezii şi flamanzii au aflat că erau invitaţi, au organizat un congres de trei zile la Amsterdam cu traducători, editori, critici şi responsabili ai fundaţiilor pentru traducerea şi promovarea literaturii neerlandofone. Ce-au făcut românii, în schimb? S-au bătut pentru conducerea ICR, paralizînd orice acţiune culturală. Felicitări! Responsabilii români de la Paris care făcuseră pregătirile pentru Salon du livre au fost daţi afară, aşa încît nici traducătorii, nici editorii şi nici organizatorii nu mai aveau un interlocutor stabil la ICR. La sosirea noii echipe de conducere la Bucureşti, la sfîrşitul lui septembrie 2012, a început o campanie de dezinformare printr-o avalanşă de comunicate de presă care mai continuă şi azi, ca şi cum un comunicat de presă ar putea înlocui acţiunea pe teren.
La ce anume te gîndeşti cînd vorbeşti despre dezinformare?
Declaraţia cea mai stranie pe care am citit-o în presă – precizez că asta se întîmpla înainte de numirea lui Marga –  este aceea că traducătorii literari, fie ei profesionişti sau debutanţi, ar fi fost atraşi şi formaţi de echipa lui Patapievici pentru a fi transformaţi în spioni în serviciul lui Băsescu. Traducătorii sînt realmente vizaţi de afirmaţia asta? Nu cred. Mai rămîne de văzut cine e ţinta adevărată. Oricum, e o calomnie la adresa traducătorilor care încearcă să promoveze literatura română în afara frontierelor.
Ceea ce faci în continuare. Ce proiecte ai în perioada următoare?
Ca urmare a publicării antologiei Voor de prijs van mijn mond (Cu preţul gurii) la Centrul de poezie din Gand şi a grupajului româno-flamand din revista Deus ex Machina, despre care am vorbit, Claudiu Komartin şi Doina Ioanid vor fi invitaţi la o seară românească la Felix Poetry Festival la Anvers. Daniel Bănulescu este invitat la Festivalul Poetry International de la Rotterdam şi va veni şi la Anvers. Tot în iunie, va apărea un nou volum de Doina Ioanid în neerlandeză, volum pe care îl vom prezenta la Amsterdam, în micul şi minunatul teatru al Fundaţiei Perdu, care l-a şi editat. Am pregătit şi o antologie în franceză cu 12 poeţi români de după căderea comunismului. În mod surprinzător, editorul nu a considerat că e momentul să o publice pentru Salonul de Carte. Să nu uit că-mi va apărea un nou volum de versuri în mai, în Olanda, Enz., enz…, care va putea fi citit în România, în traducerea lui Constantin Abăluţă, cu titlul Ş.a.m.d., ş.a.m.d…
Ce bine că avem spioni ca tine care să cotrobăie prin literatura română şi să o traducă fără a o trăda!

Autor: Monica SALVAN    Fotografie de Titia Hahne    sursa

Despre sobele-rachetă – a patra carte din biblioteca gratuită TEI!

indexDragi prieteni ai Agriculturii Sustenabile,
Suntem tare bucuroși să anunțăm apariția în limba română, în traducerea gratuită a grupului TEI, a splendidei cărți a lui Ianto Evans și Leslie Jackson despre “sobele-rachetă” – “o carte despre un sistem unic de încălzire, care va deveni nepreţuită şi fascinantă pentru oricine doreşte să se încălzească cu lemne şi să-şi menţină confortul 24 de ore pe zi.”
Dar, înainte de a vă îndruma către linkul cărții, am dori să vă spunem câteva lucruri foarte importante din “culisele” TEI.
La acest moment, avem traduse integral sau în proporție de peste 90% nu mai puțin de 10 cărți (!) (estimăm că în aproximativ o lună, la acestea se vor adăuga încă 4. Și peste încă o lună, încă 4. Știm, e absolut îngrozitoare această perspectivă :) ).
Aceste cărți aparțin următoarelor domenii: agricultură sustenabilă și permacultură (3 cărți), economie alternativă (2 cărți), arhitectură ecologică (o carte), sere și unelte gospodărești pe care le poți construi singur (2 cărți), Peak Oil și efectele acestuia (o carte), pedologie și microfauna solului (o carte). Toate, fără excepție, sunt cărți esențiale, multe dintre ele devenite deja clasice.
Înainte de a ajunge la public, fiecare dintre aceste cărți trebuie să fie citită și corectată paragraf cu paragraf, frază cu frază, de un redactor – adică de un om care cunoaște foarte bine și limba română, și limba-sursă (engleza sau franceza). O muncă dificilă, care cere mult timp, multă atenție și foarte multă răbdare. În acest moment, mica noastră echipă de redactori nu poate acoperi decât o mică parte din cantitatea de pagini traduse. Așadar, pentru ca cele 10 cărți despre care spuneam mai sus să poată ajunge să fie distribuite liber, ca și celelalte cărți TEI, avem o imperioasă nevoie de noi redactori.
Nu putem oferi bani, fiindcă TEI e un grup de voluntari. În schimb, oferim o echipă mai motivată decât orice multinațională, accesul la cărți superbe care vor fi citite ulterior de câteva mii de oameni, mândria de a fi contribui la un proiect fantastic de frumos și certitudinea că lucrând bine și cu folos împreună, vom face din România un petec de pământ mai bun și mai respirabil.
Aceia dintre voi care pot să-și asume această sarcină pe cât de dificilă, pe atât de nobilă, sunt rugați să ne scrie la carti.din.tei [a rond] gmail.com .
Firește, avem în continuare nevoie și de traducători (amatori sau profesioniști) din limbile engleză și franceză. Ne pot găsi la aceeași adresă: carti.din.tei [a rond] gmail.com
În final, vă rugăm să distribuiți linkul de mai jos însoțit și mesajul de mai sus.
Și acum, în aplauzele Dvs., Ianto Evans și Leslie Jackson: :)

http://www.scribd.com/doc/132185105/Ianto-Evans-Leslie-Jackson-Inc%C4%83lzitoare-cu-mas%C4%83-termic%C4%83-TEI

Publicat de

sursa

Editura Litera isi deschide prima librarie in Bucuresti

Miercuri, 27 martie, începând cu ora 11:00, va avea loc deschiderea oficială a primei librării Litera din bulevardul Magheru, nr. 8 – 10. Evenimentul de lansare va avea loc în incinta librăriei.

Librăria Litera este deschisă publicului larg în fiecare zi de luni până duminică, în intervalul orar 10 – 22. Oferta librariei cuprinde titluri din cele mai variate domenii: literatura, cărți pentru copii și tineret, dicționare și enciclopedii, albume, limbi străine, carte practică, călătorii, sănătate și frumusețe, dezvoltare personală.

Evenimentul de lansare marchează și startul unei campanii de conștientizare și promovare a lecturii. Potrivit editurii, campania desfășurata sub sloganul „Uite cine citește”, face parte dintr-un proiect ce vizează importanța lecturii în viața fiecăruia din noi și aduce în prim plan persoane publice fotografiate în timp ce citesc cărțile preferate.

Scopul acestui proiect, realizat în colaborare cu personalități ale vieții culturale și sociale din Romania, este acela de a stimula cititul, de a oferi exemple relevante și de a crea noi standarde de lectură.

de D.S.     HotNews.ro

American English Has Become Way More Emotional Than British English

A study comparing mood-related words in U.S. and British books shows that Americans increasingly use emotional words more often.

If you pick up a British book, a few cultural differences might easily differentiate it from a member of the American canon — a penchant for spelling words with an extra “u,” an unfamiliar slang word…and perhaps the literary equivalent of a stiff upper lip. According to new research, over the last half a century, American writing has shown a significant uptick in emotional words compared books written by our friends across the pond.

A study published in PLOS ONE this week examined books from the last century in Google’s Ngram Viewer, a database that visualizes the frequency of certain keywords in more than 5 million tomes, and found that since the mid-century, American and British word usage has diverged.

Tracing the usage of words that convey six moods (joy, surprise, anger, sadness, fear, disgust), the authors found that in general, words that indicate mood have decreased over time — except fear, a mood that has been enjoying a resurgence since the 1970s. Usage of words that indicate positive and negative emotions also corresponded to larger historical trends. There was an increase in joy during the roaring ’20s and the swinging ’60s, for example, but a drop toward sadness in during World War II.

Spikes In Emotion

Spikes In Emotion: Usage of positive and negative mood indicators corresponded to historical trends. During World War II, negative emotional words were more prevalent.  Acerbi et al.

During the first half of the 20th century, British books were similar in emotional content — or even a little more emotional — than American books. But since 1960, American literature has had more and more emotional “mood” content than their British counterparts. The same trend was found in American and English usage of content-free words like “and,” “but” and “the,” suggesting that a larger stylistic difference has emerged.

Decreasing Emotion In Fiction

Decreasing Emotion In Fiction: The decrease in emotional words used in fiction over time. Fear (red) had the highest final value, while disgust (blue) had the lowest.  Acerbi et al.

In a statement from the University of Brisol, co-author Alex Bentley, a professor of archaeology and anthropology, explained one possible reason for the divergence:

We don’t know exactly what happened in the Sixties but our results show that this is the precise moment in which literary American and British English started to diverge.  We can only speculate whether this was connected, for example, to the baby-boom or to the rising of counterculture.

In the USA, baby boomers grew up in the greatest period of economic prosperity of the century, whereas the British baby boomers grew up in a post-war recovery period so perhaps ‘emotionalism’ was a luxury of economic growth.

However, the authors write that while the study certainly reflects a trend in published language, it’s uncertain whether or not that trend is present in the population at large.

It has been suggested, for example, that it was the suppression of desire in ordinary Elizabethan English life that increased demand for writing “obsessed with romance and sex.” So while it is easy to conclude that Americans have themselves become more ‘emotional’ over the past several decades, perhaps songs and books may not reflect the real population any more than catwalk models reflect the average body; the observed changes reflect the book market, rather than a direct change in American culture.

So it’s possible we’re not a complete emotional mess. We just want to read about people who are.

By Shaunacy Ferro

sursa: Popsci.com

A murit scriitorul Chinua Achebe, “parintele literaturii africane”

indexRomancierul si poetul nigerian Chinua Achebe, devenit celebru odata cu publicarea romanului “Things Fall Apart” (“O lume se destrama”) in 1958, a murit la varsta de 82 de ani, la un spital din Boston, potrivit The Independent.

Achebe avea probleme de sanatate de mai mult timp si a fost internat la inceputul saptamanii [trecute].

Autorul era profesor  de studii africane la Universitata Brown. Este cunoscut ca fiind “parintele literaturii africane moderne”, scriind despre istoria Nigeriei.

“O lume se destrama”, care are actiunea plasata in anii 1890 cand in Nigeria ajung misionarii crestini, a fost tradus in 50 de limbi si a vandut peste 10 milioane de copii. Titlul “Things fall apart” este luat dintr-un poem al lui William Butler Yeats, “The Second Coming” (1919).

Chinua Achebe a castigat premiul Man Booker in 2007 pentru “intreaga contributie adusa fictiunii la nivel mondial”.

Nelson Mandela l-a numit “scriitorul in compania caruia zidurile inchisorii s-au prabusit” si l-a creditat ca autorul care “a dus Africa catre restul lumii”.

de I.R.     HotNews.ro

dacă doreşti, vezi şi: Chinua Achebe Quotes

“Cum să-ţi protejezi de goblini coteţul de găini”, romanul cu cel mai ciudat titlu al anului

indexRomanul “Cum să-ţi protejezi de goblini coteţul de găini/ Goblinproofing One’s Chicken Coop”, de Reginald Bakeley, a fost distins cu trofeul Diagram pentru romanul anului cu cel mai ciudat titlu, cartea câştigând 38% dintre voturile cititorilor.

Mai mult de 1.000 de împătimiţi de lectură au votat pe site-ul welovethisbook.com pentru a alege câştigătorul celei de-a 35-a ediţii a premiilor Diagram. Printre nominalizările acestui an s-au aflat şi “Cum au schimbat lumea învelitorile pentru ceainice/ How Tea Cosies Changed the World”, de Loani Prior, “Was Hitler Ill?” (“Era Hitler bolnav?”), de Hans-Joachim Neumann şi Henrik Eberle, “How to Sharpen Pencils” (“Cum să ascuţi creioane”), de David Rees, “Lofts of North America: Pigeon Lofts” (“Mansarde din America de Nord: Mansarde pentru porumbei”), de Jerry Gagne, şi “In God’s Doodle: The Life and Times of the Penis” (“Mâzgăleala Domnului: Viaţa şi faptele penisului”), de Tom Hickman.

Cartea câştigătoare, “Cum să-ţi protejezi de goblini coteţul de găini”, oferă “sfaturi practice” despre cum pot fi alungate “vrăjile şi duhurile” din casă, informează bbc.co.uk.

Anul trecut, volumul “Cooking with Poo” a câştigat premiul Diagram pentru cel mai ciudat titlu de carte, distincţie decernată anual de revista britanică The Bookseller. Cartea “Cooking with Poo” (“Să gătim cu Poo”) este scrisă de bucătarul-şef din Bangkok Saiyuud Diwong. Femeia este poreclită “Poo”, cuvânt care în limba thailandeză înseamnă “crab”, dar care în engleză este varianta pe care o folosesc de obicei copiii pentru “fecale”.

Premiul Diagram a fost iniţiat în 1978 de Bruce Robinson pentru a înlătura plictiseala de la Târgul de Carte de la Frnakfurt. Primul câştigător al premiului Diagram a fost cartea “Al doilea workshop internaţional despre şoarecii nud/Second International Workshop on Nude Mice”.

Printre volumele nominalizate în anii anteriori s-au numărat “Estonian Sock Patterns All Around the World” (“Tipare de şosete estoniene în toată lumea”), “The Mushroom in Christian Art” (“Ciupercile în arta creştină”) şi “Managing a Dental Practice the Genghis Khan Way” (“Cum să faci afaceri ca dentist în stilul lui Ginghis Han”).

de Alina Dan

sursa: Mediafax.ro 

Un concurs pentru tineri scriitori

Cea de-a şasea ediţie a Concursului de Debut Literar UniCredit, destinat autorilor români care nu şi-au mai publicat lucrările în volum până în prezent, este organizată de Asociaţia Catalist şi UniCredit Ţiriac Bank. Tinerilor scriitori li se oferă şansa de a-şi vedea creaţiile literare pe rafturile librăriilor.
Anul acesta, perioada de înscrieri se încheie pe data de 13 mai, iar festivitatea de premiere, care va avea loc în iunie, va desemna câştigătorii celor trei categorii de concurs: roman, proză scurtă şi poezie.
Manuscrisele înscrise la cea de-a şasea ediţie vor fi evaluate de către personalităţi din domeniul literar şi academic. Juriul de anul acesta va fi format din: Liviu Papadima (Conferenţiar, Doctor în Filologie, decan al Facultăţii de Litere, Universitatea din Bucureşti), Marin Mălaicu-Hondrari (poet, prozator, traducător, organizatorul festivalului anual Poezia e la Bistriţa) şi Marius Chivu (critic literar, redactor-editor Dilema Veche şi Dilematica). Volumele câştigătoare vor fi publicate şi promovate de Editura Humanitas în cadrul Târgului Internaţional Gaudeamus, ediţia a XX-a, care va avea loc în perioada 13-17 noiembrie 2013.
Valoarea literară se măsoară în timp. Din acest motiv continuăm şi în acest an să sprijinim scriitorii debutanţi, recompensându-le îndemânarea prin promovarea şi recunoaşterea lor literară, spune Cristina Guseth, director Asociaţia Catalist.
“O caracteristică a implicării în activităţi pentru dezvoltarea comunităţii a UniCredit Ţiriac Bank este continuitatea. Concursul de Debut Literar UniCredit este unul dintre proiectele care dovedeşte cu prisosinţă acest lucru. Suntem, deja de şase ani, parteneri în organizarea acestui concurs, unul dintre cele mai longevive din România, şi ne bucurăm deopotrivă cu autorii când răsfoim cărţile proaspăt ieşite din tipar”, spune Anca Nuţă, din partea UniCredit Ţiriac Bank.
Nici anul acesta nu face excepţie şi sperăm ca la toamnă, când vor fi publicate cărţile câştigătorilor, să citim noi viitori scriitori români de succes, apreciază Anca Nuţă.
Concursul de Debut Literar UniCredit va fi susţinut prin două dezbateri pe teme literare, organizate la Librăriile Humanitas şi la Facultatea de Litere-Universitatea Bucureşti. Acestea vor reuni nume cunoscute în domeniul literar românesc şi vor încuraja interacţiunea liberă între pasionaţii de literatură.
Informatii suplimentare referitoare la criteriile de eligibilitate, modalitatea de inscriere in concurs, precum si editiile din anii precedenti sunt disponibile pe site-ul www.bibliofagia.ro si pe pagina de Facebook a concursului.
Sprijinirea tinerilor scriitori
Asociaţia Catalist a fost înfiinţată în anul 2007 cu scopul promovării culturii româneşti, a cărţii în general, precum şi sprijinirea viitorilor scriitori români. Pe lângă lansarea celei de-a treia ediţii a Concursului de Debut Literar UniCredit, asociaţia a dezvoltat şi proiecte ale căror obiective au constat în: dezvoltarea şi menţinerea de parteneriate cu editurile româneşti, presa locală pentru recenzii de carte; promovarea culturii scrise, creşterea interesului publicului de a citi prin promovarea cărţilor publicate de edituri, iniţierea şi promovarea unui proiect inedit – un roman foileton publicat în mediul online şi scris de cinci autori români.
Concursul de debut literar UniCredit a fost demarat pe 22 martie 2008, anul acesta aflându-se la a VI-a ediţie. Concursul promovează tinerii scriitori, ale căror lucrări nu au fost publicate până acum. Dată fiind cererea din ce în ce mai mare de literatură „tânără”, precum şi disponibilitatea crescută a editurilor de a publica debutanţi sau nume neconsacrate,bibliofagia a creat un board de lectură care să propună editurilor din România o ofertă de titluri pe care se poate miza, cu care se poate ajunge pe piaţă. Un colegiu format din trei personalităţi ale lumii literare, nesubordonat vreunei edituri sau unei publicaţii de specialitate girează, în urma unei atente recenzări şi al unui proces de editare, titluri care merită să ajungă pe rafturile librăriilor.
Concursul are trei secţiuni: proză scurtă, poezie şi roman
Câştigătorii ediţiilor de Debut Literar UniCredit
Ediţia I din 2008 – la secţiunea poezie – Daniela Catona, din Timişoara, pentru lucrarea „Iepurele de martie”; – la secţiunea proză scurtă – Ioana Silvia Popescu, din Târgovişte, pentru lucrarea „Iradierea unei lumi oarecare”; – la secţiunea roman, marele premiu nu a fost acordat, juriul oferind însă un premiu special lucrării de proză scurtă „Galeria oglinzilor negre”, aparţinând lui Felician Chiruţă din Oradea. În primul an, lucările au fost publicate la Editura Leda
Ediţia a doua din 2009 -la secţiunea poezie – Gabriela Toma, din Bucureşti, pentru volumul “Cântecul geamănului”; – la secţiunea proză scurtă – Carmen Dominte, din Bucureşti, pentru volumul “Soarele răsare din televizor”; – la secţiunea roman – Dorin Cozan, din Vaslui, pentru volumul “Apocalipsa după Vaslui”.
Ediţia a treia din 2010 – la secţiunea poezie – Laurenţiu Ion, pentru volumul „Destulă pace pentru un război”, -la secţiunea proză scurtă – Adrian Buzdugan pentru volumul „Capela excomunicaţilor” ş – la secţiunea roman -Cătălin Pavel pentru volumul „Aproape a şaptea parte din lume”.
Ediţia a patra din 2011 – la secţiunea poezie – Laurenţiu Belizan, pentru volumul volumul “Pareidolia” – la secţiunea proză scurtă – Petru Albu, pentru volumul “Trestii” -la secţiunea roman- Dumitriţa Stoica, pentru volumul “Nu mă atinge”
Ediţia a cincea din 2012 – la secţiunea poezie – Maxim Blum, pentru volumul “O junglă ca toate celelalte” -la secţiunea proză surtă – Laura Aprodu , pentru volumul “Amintiri din casa scării” – la secţiunea roman, Mihaela Erika Petculecu – “Pax Romana”
de Ionela Roșu
Foto: Câştigătorii concursului din 2009, alături de Ancă Nuţă, Cristina Guseth, Paul Cernat, Denisa Comănescu şi Mircea Vasilescu (de la stânga la dreapta)
Citeste mai mult: adev.ro/mk2fyp
resurse suplimentare, aici

Concurs de Debut Literar UniCredit – Ediția a VI-a, 2013

Ţi-ai imaginat vreodată propria carte în vitrinele librăriilor, printre rafturile cu nenumărate nume sonore ale literaturii? Dacă ai talent scriitoricesc acum ai şansa să fii publicat la una din cele trei categorii: poezie, proză scurtă şi roman. Tot ce trebuie să faci este să te încrii la ce-a de-a şasea ediţie a Concursului de Debut Literar UniCredit  lansat de Asociaţia Catalist împreună cu UniCredit Ţiriac Bank.

Câştigătorii au şansa de a fi publicaţi de Editura Humanitas. Citeşte cu atenţie Regulamentul de participare, completează Declaraţia drepturilor de autorşi trimite-o împreună cu o copie după buletin/CI şi lucrarea ta până pe date de 13 mai inclusiv.

Anul acesta manuscrisele vor fi jurizate de Liviu Papadima, Marius Chivu şi Marin Mălaicu-Hondrari.

Nu lăsa praful să se aşeze pe opera ta, împărtăşeşte-o cu noi, iubitorii de cărţi, înscriind-o la una din cele trei categorii.

sursa

O profesoară din România a câştigat premiul întâi la o competiţie Cambridge destinată dascălilor de limba engleză

Diana Graur, profesoară de limba engleză la Shakespeare School din Bucureşti, a câştigat premiul întâi la competiţia 2013 Cambridge ESOL Competition for Preparation Centers, se arată într-un comunicat al şcolii.

Diana Graur, profesor la Shakespeare School, a fost premiată de Cambridge ESOL, urmând ca în luna iulie să participe la un curs de metodică a predării limbii engleze.
Aceasta va merge o săptămână la Cambridge pentru a lua parte la seminarii şi workshop-uri şi pentru a înţelege modul de predare la una dintre cele mai prestigioase universităţi britanice, potrivit unui comunicat al Shakespeare School.
Concursul a fost organizat cu ocazia împlinirii a 100 de ani de organizare a examenelor Cambridge, la care au putut participa profesori de engleză din toată lumea, cu condiţia să predea într-un centru de pregătire recunoscut de Cambridge.
”Shakespeare School deţine acest statut, iar de curând a devenit Centru de Platină pentru Pregătirea Examenelor Cambridge ESOL, fiind printre puţinele instituţii din România care au obţinut această calitate”, susţin reprezentanţii şcolii.
“O săptămână de training la Cambridge e visul oricarui profesor de engleză”, a declarat Graur. “Este o mare bucurie şi onoare ce vine să confirme potenţialul creativ al dascălilor români”, a adăugat tânăra profesoară.
Diana Graur a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, secţia Limbi Moderne Aplicate din cadrul Universităţii din Bucureşti şi a urmat cursuri de metodică în predarea limbii engleze la British Studies în Marea Britanie, în urma cărora a primit certificatul Cambridge ESOL CELTA (Certificate in English Language Teaching to Adults).
Diana este pasionată de meseria ei şi spune că este permanent pregătită pentru noi provocări. „Îmi place să le predau copiilor pentru că sunt sinceri şi ei îţi amintesc mereu ce lucru mare e să fii mic.
Îmi place să le predau adolescenţilor şi tinerilor pentru că sunt visători cu acte în regulă, cu mult potenţial şi curaj. Îmi place să le predau adulţilor pentru că stau în bănci cuminţi şi oftează nostalgic când îşi aduc aminte de zilele de şcoală. Îmi place să predau. Mult. Cel mai mult”, spune Graur.
de Oana Craciun
Citeste mai mult: adev.ro/mjy69f

Cei mai săraci 300 de români

Mi s-a năzărit acum vreo câţiva ani să alcătuiesc un top al celor mai săraci 300 de români. Voiam să ştiu, dacă pot spune aşa, cine sunt corespondenţii în sens invers ai bogaţilor României.

Ziceam să încep de sus în jos, cu omologul, în planul sărăciei, al lui Ioan Nicolae. Pe urmă să văd cine este Ion Ţiriacul românilor care nu au după ce bea apa. După care să-i aşez în ordine descrescătoare, corespunzător lipsurilor în care se zbat, pe ceilalţi < nababi> ai sărăciei. Ochiul meu de simplu muritor n-a putut să scaneze ţoţi oamenii din ţară. A trebuit să aleg din rândul celor pe care-i cunoşteam şi al celor întâlniţi întâmplător.
Mi-am dat imediat seama că era mai dificil decât îmi închipuisem. Dificultatea venea din faptul că nu mă mulţumeam niciodată cu cei aleşi, apăreau a doua zi alţii nu mai puţin eligibili decât primii. Adevărul e că-mi era cu nepuţinţă să stabilesc un criteriu, sau, mă rog, un barem în funcţie de care să mă opresc asupra celor 300. Dacă la bogaţi e simplu, întră în top cei care au de la 10 sau 15 milioane de euro în sus, cum să ierarhizezi, fără teama de a greşi, sărăcia, astfel încât să-i alegi pe cei mai potriviţi 300 de reprezentanţi ai ei? Pe cineva care nu are nimic nu-l diferenţiază până la urmă nimic de altcineva care n-are nimic, aşa c-am hotărât să stabilesc ordinea la întâmplare. Adică Popoviciul de pe 4 putea să facă oricând schimb cu Patriciul de pe 3, după cum Burciul de pe 17 avea tot dreptul să urce în locul Voiculescului de pe 9, iar Vântul de pe 5 să coboare în locul lui Becali pe 11.
Nenorocirea era că existau mai mulţi Popovici decât aveam nevoie, mai mulţi Voiculeşti, Burci,Ţiriaci şi aşa mai departe. Din fiecare corespondent putred de sărac al celor din topul celor putrezi de bogaţi existau nenumărate exemplare. Sute de Ioan Nicolae, mii de Gigi Becali, zeci de mii de Adamescu! Îi vedeam căutând prin tomberoane, pe orice stradă mi-aş fi purtat paşii, umblând cu privirile lacome şi sacoşele goale prin magazine, încălzindu-se la spinarea vreunui câine, iarna, prin parcuri, sau îndreptându-se sub formă de copii desculţi spre şcoală. Spre deosebire de bogăţie, sărăcia nu ţine cont de vârstă, aşa cum, spre deosebire de sărăcie, bogăţia n-are caracter de masă, îi place să se exprime prin puţine chipuri, bine individualizate!
Ar fi însemnat să comit un act de nedreptate, alegând doar 300 de oameni pentru topul celor mai săraci români. Am decis să cresc la 3000 numărul lor. Chiar şi aşa însă îi lăsam pe cei mai mulţi dintre ei pe dinafară. La fel şi în cazul în care aş mai fi adăugat un zero la coadă. Era nevoie de cel puţin trei.
Topul celor mai săraci 3 000 000 de români se potrivea cel mai bine cu realitatea. Dar unde şi cum să publici un astfel de top? Plus că s-ar fi creat un dezechilibru prea mare între cele două categorii de… nababi. Aşa că m-am lăsat păgubaş. Îi rog pe Tiriacii şi Popovicii săracilor să mă ierte. Visez uneori c-or să se răzbune pe mine, îmbogăţindu-se. Dar când mă trezesc, îmi dau seama că n-o vor face niciodată!
Scrisă de Ştefan Mitroi
Citeste mai mult: adev.ro/mk1vnf

Ce găsiți la Final Frontier 2013 ?

resized_macheta z n corectatÎn perioada 23-24 martie 2013, bookblog.ro organizează cea de-a treia ediție a singurului târg de carte SF &Fantasy din România: Final Frontier. În acest an vă aștetăm la TeCaFi, pe Strada Doamnei nr 9, în Centrul Vechi al Bucureștiului. Vă așteptăm cu o ofertă largă de cărți SF & Fantasy, reduceri, comicsuri, lansări de carte, bordgames, sesiuni de autografe, discuții interesante și multe altele.

Editura Tritonic oferă o reducere de până la 70% la titlurile sale, în timp ce de la standul Editurii Paladin puteți achiziționa cărți la prețul promoțional de 25, 9 lei. Iar Nemira a pregătit special pentru Final Frontier un discount de 40% pentru orice carte vă doriți.

Comicsurile ne vor fi aduse de Revsta Comics, Comic Book City, comicsmanga.ro și revista Harap Alb continuă. Iar sâmbătă, 23 martie, de la 14:30 sunteți invitați la o discuție despre experiența de a scrie scenarii pentru bandă desenată cu Marian Coman. Cei de la Tarabadejocuri.ro pregătesc un stand mare și plin de bordgames.

Vă mai așteaptă sesiuni de autografe cu autorii SF&Fantasy ai Editurii Nemira, lansări de carte pentru volumele Pasărea Domnului de Mary Doria Russell (Editura Trei), Viață dublă la Veneția de Monica Ramirez (Editura Tritonic), Fata Modificată, de Paolo Bacigalupi ( Editura Nemira) și Fahrenheit 451, de Ray Bradbury (Editura Paladin).

Autori români cunoscuți precum Michael Haulică, Horia Nicola Ursu, Oliviu Crâznic, Eugen Lenghel și mulți alții vor participa la discuții despre creative writing în SF și ce înseamnă să fii traducător. Anul acesta avem și un invitat special de peste hotare: Csilla Kleinheincz, director Editura Ad Astra (Ungaria).

Scris de  

sursa: bookblog.ro

A murit scriitorul britanic James Herbert

Scriitorul britanic James Herbert, cunoscut îndeosebi pentru romanul horror ‘Şobolanii’, a murit la 69 de ani, a anunţat editura Pan Macmillan, citată de AFP.

Autor de cărţi best-seller, recompensat de regina Elisabeta a II-a în 2010, scriitorul a murit miercuri dimineaţă la domiciliul său din Sussex (sud-estul Angliei), arată editura, fără să precizeze cauza morţii.

Editorul Jeremy Trevathan aprecia că este ‘unul din giganţii ficţiunii populare a secolului al XX-lea’ şi unul din principalii autori de literatură horror care a atins apogeul în anii 1970-1980.

Romanul care l-a făcut celebru la 28 de ani, ‘Şobolanii’, publicat în 1974, aduce în prim-plan rozători mutanţi care terorizează Londra.

James Herbert a publicat 23 de romane dintre care ultimul, ‘Ash’ (Cenuşă), a fost lansat săptămâna trecută. Cărţile lui s-au vândut în 54 milioane de exemplare în lumea întreagă, noteaza Agerpres in pagina electronica.

Publicat de Ioana Ivan

sursa: incomemagazine.ro ; sursa foto

21 martie, Ziua Mondială a Poeziei

indexPână nu demult, consacrata, în urma deciziei Natiunilor Unite, a fi numai Ziua eliminării discriminării rasiale, 21 martie este proclamată si Ziua mondiala a poeziei. Inceputul a fost făcut in timpul celei de a 30-a sesiuni susţinute la Paris in octombrie – noiembrie 1999, iar scopul principal al acestei actiuni intreprinse de UNESCO a fost de a sprijini diversitatea lingvistică prin intermediul poeziei.

Ziua Mondială a Poeziei a fost instituită şi ca o recunoaştere a faptului că oamenii de litere şi de cultură, poeţii şi scriitorii din întreaga lume şi-au adus o contribuţie remarcabilă la îmbogăţirea culturii şi spiritualităţii universale.

Ziua Mondială a Poeziei promovează eforturile editurilor mici care încearcă să se afirme în acest domeniu publicând colecţii ale poeţilor tineri. De asemenea, este promovată organizarea de recitaluri publice, pentru a atrage cât mai multe persoane către acest gen şi restabilirea dialogului între poezie şi celelalte arte, printre care teatru, dans, muzică sau pictură, evidenţiind astfel dictonul lui Delacroix: “Nu există nicio altă artă fără poezie”. Şi, în cele din urmă, este promovată imaginea poeziei în mass-media, astfel încât această formă de artă să nu mai fie considerată învechită, ci să fie văzută ca un mijloc de afirmare a identităţii unei societăţi.

sursa: EuroTV

Seara japoneza dedicata lui Yasunari Kawabata la Libraria Humanitas de la Cismigiu

Seara japonezaSeara japoneza, o serie de evenimente dedicate literaturii si culturii japoneze, debuteaza la Libraria Humanitas de la Cismigiu (Bulevardul Regina Elisabeta nr. 38) joi, 21 martie, ora 19.00 cu dezbaterea Yasunari Kawabata, esenta spiritului japonez, prilej cu care se va lansa volumul de povestiri Valsul florilor, recent aparut la Editura Humanitas Fiction, in colectia „Raftul Denisei“, coordonata de Denisa Comanescu, informeaza editura.

Invitatii acestei prime dezbateri sunt: Nobumitsu Takamatsu, atasat cultural al Ambasadei Japoniei in Romania, Elisabeta Lasconi, critic literar si Serban Georgescu, coordonatorul Centrului de Studii Romano-Japoneze.  Kana Hashimoto, actrita a Teatrului National din Bucuresti, va citi un fragment din nuvela care da titlul volumului,Valsul florilor, considerata una dintre capodoperele lui Kawabata. Moderatorul intalnirii este Andreea Rasuceanu, redactor Humanitas Fiction.

Yasunari Kawabata este unul dintre cei mai importanti scriitori ai literaturii universale si primul scriitor japonez care a primit Premiul Nobel, in 1968, motivatia juriului fiind „maiestria lui literara, care exprima cu mare sensibilitate esenta spiritului japonez”.

Valsul florilor reuneste noua din cele mai frumoase povestiri semnate de Yasunari Kawabata, unele dintre ele, ca Valsul florilor sau Norii de dimineata, fiind traduse pentru prima data intr-o limba europeana. Le avem in romaneste prin excelenta traducere a Corneliei Daniela Lupsa.

Povestirile din volum au, in ciuda dimensiunilor reduse, calitatile stilistice ale unor capodopere, in care fiecare cuvant are forta de a evoca un intreg univers, o fresca a culturii si civilizatiei nipone:Valsul florilor este povestea emotionanta a pasiunii obsesive pentru dans. Hoshie, Suzuko si Nanjō au crescut in spiritul sacrificării personale in numele unui scop mai inalt, cel artistic. Personajele povestirii sunt prinse ca intr-un dans al vietii, uneori hieratic si spectaculos, alteori morbid si frizand pierderea luciditatii, pentru ca, la final, disciplina de fier a acestei arte, reflectate asupra personalitatii fiecaruia, sa-si spuna cuvantul. Avand frumusetea echivoca si enigmatica a stampelor lui Hiroshige, maestrul peisajului nipon, Un sir de copaci dezvaluie, dincolo de metafora inexplicabilei desfrunziri a unor arbori de ginkgo, drama din sanul unei familii. Prima zapada pe Fuji relateaza intalnirea dureroasa a unui cuplu despartit de mult, care a trecut, separat, prin tragedia celui de-al Doilea Război Mondial, dar si printr-o serie de drame personale. Tacerea, una dintre cele mai acute proze ale volumului, e o poveste-in-poveste, despre pasiunea pentru scris si consecintele, uneori dramatice, ale acesteia, iar Norii de dimineata surprinde dragostea unei eleve pentru profesoara sa de literatura japoneza.

Seara japoneza va fi organizata in fiecare luna avand ca punct de plecare un volum recent aparut din opera unui scriitor japonez. Aceste dezbateri sunt realizate cu sprijinul Ambasadei Japoniei in Romania, JTI – Romania si al Centrului de Studii Romano-Japoneze.

de D.S.     HotNews.ro 

De la cartea tipărită la cartea digitală: industria cărții în luptă pentru supraviețuire

„Era de aur a editurilor sau, altfel spus a cititului, contemplării și educației literare, s-a încheiat cumva” – declara pentru săptămînalul „Der Spiegel”, directorul demisionar al uneia din marile edituri germane, Hanser, cu sediu la München. Succesorul său, venit de la o altă editură cunoscută, DuMont, de la Köln, adăuga că editurile nu mai sînt percepute drept „citadele ale culturii, ci doar ca un punct de transbordare a unor produse culturale”.

Pesimismul în lumea editorilor de carte este generat de o relativă prăbușire a veniturilor obținute din vînzarea cărții fizice și de dificultatea și rezistența la adaptarea la noile forme de lectură, reprezentate în mod particular de e-book sau cărțile digitale, ​​citite cu ajutorul unor dispozitive ca iPad sau Kindle. Îmbrătrînirea și sărăcirea unor categorii clasice de cititori, ca și accesul la carte a unor tinere generații, educate și înclinate să jure doar pe computere și tablete, au contribuit la căderea vînzărilor de carte fizică și accelerarea procesului de trecere la cartea digitală.

Dacă în urmă cu doi ani doar patru la sută dintre germani citeau pe Kindle sau iPad, astăzi numărul lor se ridică la 11%. Și Europa este mult în urmă, în comparație cu Statele Unite, unde atît cărțile digitale, cît și tabletele de lectură sînt sensibil mai ieftine decît pe vechiul continent. Peste 15% din volumele vîndute în Statele Unite la ora actuală sînt din categoria e-book.

Dar, ceea ce îi face să panicheze pe editori sînt estimările pesimiste, cu totul în negru, despre viitorul cărții, într-o societate preocupată și educată exclusiv spre profit și o cultură superficială. Potrivit estimărilor citate de „Der Spiegel”, vînzările de carte ar putea scădea în următorii ani cu peste 20%. În momentul de față în Germania sînt ​​tipărite anual peste 90 de mii de titluri noi. Suhrkamp, un grup editorial bine cunoscut, dar în criză majoră la ora actuală, publică singur cca. 460 de titluri noi anual, cu costuri editoriale majore, dar adesea cu o vînzare care nu depăște 500 de exemplare pentru un titlu. Vînzările însumează la ora actuală cca. 30 de milioane de euro anual, pentru un grup cu aproximativ 110 angajați.

Profiturile serioase vin din ceea ce, cu o expresie ironică, autorii prezentării din „Der Spiegel”, denumesc Societatea Scriitorilor Decedați, cărțile de succes ale unui Hermann Hesse, Bertold Brecht sau Max Frisch. Dar, în circa 20 de ani, drepturile asupra acestor scriitori, la împlinirea a 70 de ani de la moartea lor, vor intra în domeniul public, iar editura Suhrkamp va fi privată de veniturile care îi acoperă astăzi parte din pierderi.

„Este cultura cărții pe cale de a pieri?” – constituie una din întrebările de bază la ora actuală. A vorbi de declin și transformare ar fi, poate, mai corect și mai aproape de realitate. Cert este că numărul celor care frecventează și cumpără cartea din librării a scăzut masiv, ceea ce conduce treptat la de-rentabilizarea lor, la dispariția librăriilor și a standurilor de carte. Un exemplu îl constituie în Germania închiderea anunțată a unuia din lanțurile de librării cele mai prizate, Thalia, ce va dispărea în ianuarie 2014. Thalia este la ora actuală proprietatea holdingului Douglas, cunoscut pentru magazinele sale de produse cosmetice și parfum…

Constatarea curentă este că lumea cumpăra mai puține cărți tipărite și ​​că atunci cînd le cumpără 20% din cumpărători preferă să o facă online, nu din librărie. Intrată într-un soi de panică, Asociația librarilor și editorilor germani a lansat cu ocazia Tîrgului Internațional de Carte de la Leipzig, care și-a închis porțile duminică, o campanie  publicitară în favoarea cărții tipărite, finanțînd-o cu trei milioane de euro.

Pentru librari și editori ceea ce pare de neconceput este faptul că prețul fix, cel fixat de ei, al cărții – același, indiferent de locul de vînzare – intră treptat în desuetudine și va fi greu de menținut în era e-book-ului și a vînzării prin afiliați, practicate în primul rînd de compania Amazon.

Este greu de spus că Amazon ar distruge cultura cărții, așa cum se grăbesc să o afirme o serie de librari și editori. Vînzările sale de ​​milioane de exemplare ale unor titluri pe Kindle contrazic afirmația, la fel ca și cele destinate de Apple, iPad-ului. Cert, cultura cărții se transformă, la fel ca și tot ce ține auxiliar de ea, de la marketing, la publicitate și pînă la relația cu autorii. Chiar dacă au realizat-o cu întîrziere, o serie de mari edituri germane încearcă să-și mențină piața, adaptîndu-se noilor tehnici publicitare și evocînd învățămintele trase de pe urma crizei industriei discului.

Editura Kiepenheurer & Witsch de la Köln a declanșat o campanie pe Twitter, atrăgîndu-și cititorii să voteze pentru design-ul coperților. Editura Piper, de la Munchen, își folosește autorii pentru a-i fideliza pe cititori, folosind blogurile și mediile de socializare. Altfel spus, lupta pentru supraviețuire continuă și, este de sperat, cartea, cultura și valorile lor nu vor dispărea odată cu transformarea și reducerea profiturilor cărora le-au dat naștere.

scrisă de Victor Eskenasy 

sursa

MENSA organizează o testare în București

MENSA, organizația celor mai inteligente persoane din lume, organizează pe 23 martie 2013 o sesiune de testări în București.

Mensa România va susține o sesiune de testări în București, pe data de 23 martie 2013, ora 11:00, la Facultatea de Inginerie a Instalațiilor, Bd-ul Pache Protopopescu Nr. 66 Sector 2, sala P1, se anunță pe site-ul oficial Mensa România.

Taxa de înscriere este de 25 lei pentru plata prin banca sau 35 lei pentru plata pe loc, la testare. Data limită pentru înscriere este 21 martie 2013.

Organizația Mensa a fost creată în 1946 cu scopul de a identifica şi pune în legătură oameni cu un coeficient foarte înalt de inteligenţă. Singurul criteriu de admitere în Mensa este obţinerea unui scor care plasează individul în primele două procente din populație în ceea ce privește nivelul de inteligență.

În data de 1 iunie 2012, din Mensa România făcea parte în mod oficial 284 de persoane.

O sesiune de testări MENSA România va fi organizată și la Cluj Napoca, pe data de 31 martie 2013.

Pentru a vedea dacă aveți șanse să intrați în MENSA, puteți realiza un test asemnănător celui oficial al MENSA România pe site-ul mensa-romania.ro.

8 fun facts about the Irish language

You may hear an “Erin go bragh” and a “sláinte” or two this St. Patrick’s Day, but even on the most Irish of holidays, we don’t hear much of the Irish language — which is a shame! Irish is so different from English or any of the languages we usually study in school, and so much about it is rather interesting and cool. Here are a few fun facts about Irish.

1. THE NAME OF THE LANGUAGE IS “IRISH”
Gaelige is the name of the language in Irish, and Irish is the name of the language in English. Sometimes people will call it Irish Gaelic in order to make sure they aren’t misunderstood to mean “Irish English” for Irish. They may also say Irish Gaelic to distinguish it from Gaelic, which means Scottish Gaelic, a related but different language.

2. THERE’S NO “YES” OR “NO” IN IRISH
There are no words for “yes” or “no” in Irish, but that doesn’t mean there’s no way to answer a question. You communicate “yes” and “no” with a verb form. The answer to “did they sell the house?” would be “(they) sold ” or “(they) didn’t sell.” In Irish:

Ar dhíol sian an teach?
Dhíol.
Níor dhíol.

3. ITS WORD ORDER IS VERB SUBJECT OBJECT
Sentences have verb-subject-object order. So “I saw a bird” would be “Saw I a bird.” “I always speak Irish” would be “Speak I Irish always.” This word order is relatively rare — only 9 percent of the world’s languages use it.

4. THE WORDS FOR NUMBERS DEPEND ON WHETHER YOU’RE COUNTING HUMANS OR NON-HUMANS
In addition to one set of numbers for doing arithmetic or referring to dates and times, Irish has a second set for counting humans and a third set for counting non-humans. Five children is “cúigear páiste,” but five horses is “cúig chapall.”

5. THE BEGINNING OF THE WORD CHANGES DEPENDING ON THE GRAMMATICAL ENVIRONMENT
What’s the word for “woman”? Either “bean” (byan), “bhean” (vyan), or “mbean” (myan), depending whether it comes after certain possessive pronouns (my, your, his), or certain prepositions (under, before, on), or certain numbers, or a whole range of other conditions that determine which form of the word is correct. Most languages people study require them to learn different word endings, not beginnings. Irish requires…both. It’s a bit of a challenge!

6. IT ONLY HAS 11 IRREGULAR VERBS, THOUGH
English has a lot more. More than 80, and that’s just counting the commonly used ones…

7. IT’S LEFT AN IMPRINT ON THE ENGLISH SPOKEN IN IRELAND
English phrases in many parts of Ireland show a parallel structure with their counterparts in Irish. “I’m after eating my breakfast ” (I just ate my breakfast), “I gave out about the terrible service” (I complained/told them off about the terrible service), and in some places, “He does be working every day.”

8. IT’S POSSIBLE (BUT NOT EASY) TO TRAVEL AROUND IRELAND ONLY SPEAKING IRISH
Filmmaker and native Irish speaker Manchán Magan made a documentary No Béarla (No English) in which he traveled through Ireland only speaking Irish, even when people demanded he switch to English. Shopkeepers told him to get lost, officials refused to help him, people on the street ignored him, but he kept at it and found willing speakers here and there. In any case, he survived the trip. Watch it here.

By Arika Okrent | March 17, 2013

Arika Okrent is editor-at-large at TheWeek.com and a frequent contributor to Mental Floss. She is the author of In the Land of Invented Languages, a history of the attempt to build a better language. She holds a doctorate in linguistics and a first-level certification in Klingon. 

sursa

De-tech: cel mai nou trend în travel

Din ianuarie magazinul Selfridges din Londra a deschis o cameră denumită Silence Room unde cei care fac cumpărături îşI pot lăsa la intrare pantofii şI telefoanele mobile şI se pot retrage departe de agitaţia străzii Oxford. Tot de la începutul anului în Amsterdam există locuri de repaos   “No wi fi” care blochează reţelele WI Fi  pe o distanţă de cinci metri. Spaţiile au fost sponsorizate  de brandul Kit Kat pentru că îndeamnă oamenii să “ia o pauză” de la tehnologie. Iar trendul “de-tech” se întinde din Europa până în Statele Unite. În Los Angeles, restaurantul Eva oferă clienţilor 5% discount dacă îşI lasă telefoanele la recepţie iar resorturile  Palm Island şI Young island din St Vincent şI The Grenadines, au în ofertă pachete care cer clienţilor să lase toate echipamentele electronice la check in.  Pentru a-şI petrece timpul liber într-un mod constructiv clienţii pot cere oricând sfatul unui life coach pus la dispoziţia lor în cadrul resorturilor.

Pentru cei care au nevoie de intervenţii şI mai drastice Jongomero safari camp din sudul Tanzaniei a eliminat din start reţeaua de telefon, wi –fi si  cablul TV. La fel şI  cabana Three Camel din Mongolia, unde cel mai apropiat punct de Wi Fi este la 400 de km distanţă.

Izolarea este o alegere benefică pentru  călătorii care vor să scape de stresul tehnologic. Aşa cum spunea pentru New York Times Nicholas Carr, autorul cărţii “The Shallows: What the Internet is doing to our brains”, browsingul continuu reduce puterea de concentrare , ne face să devenim mai superficiali, reduce creativitatea şI măreşte stresul.

Mai multe aici 

de Ioana Mitu

sursa 

Nu vede, nu aude, nu vorbeşte. Dar scrie

Într–un univers fără culoare, fără sunet şi fără grai. Într–o lume în care cuvântul nu este stăpân, sunetul nu este auzit, iar imaginea lipseşte. Aşa trăieşte de 66 de ani Vasile Adamescu, un om–fenomen, care, prin muncă, voinţă, inteligenţă şi ambiţie a reuşit să îşi depăşească condiţia, învăţând să vorbească, să scrie şi să citească. Pe el îl puteţi cunoaşte luni [18 martie], ora 15, la Biblioteca Judeţeană “Astra”, atunci când îşi va prezenta autobiografia numită sugestiv “Înfruntând viaţa”. S–a născut sănătos, putând distinge chipul mamei, auzindu–i primele alinturi şi chicotind, uneori, pe limba unui bebeluş. Însă nu mult timp. La doi ani de la naştere, totul a luat o întorsătură majoră. Chipul mamei dispare. Răsfăţul nu îl mai aude. Iar vorba îi devine străină…

Acum 68 de ani, într-un sat de pe malul Dunării, în comuna Borcea, judeţul Ialomiţa, vede lumina zilei cel care acum face parte dintre puţinii oameni de succes ce se confruntă cu lumea în bezna necuvân­tului, a nonculorii şi a tăcerii: Vasile Adamescu. S-a născut sănătos, cu toate simţurile. Dar nu a avut ocazia să exploreze prea mult ceea ce îl înconjura, pentru că la doar doi ani îi sunt furate auzul, văzul şi vorbirea, din cauza unei meningo-encefalite. Atunci, viaţa i-a fost răvăşită. Răsăritul soarelui nu l-a mai putut vedea. Doar îi simţea razele calde. Chipul nu şi-l mai cunoaşte. Vorba nu o mai aude. Când împlineşte 11 ani, băiatul este adus la Cluj, unde o echipă de psihologi începe să îl ajute să îşi recupereze măcar încrederea în viaţă. Şi îi aduce, în final, şi cuvântul pe buze. Astăzi, cu greu rupe câteva gânduri. Oameni sim­pli, dar interesaţi să îl ajute, îl sprijină. Astfel, a învăţat să asocieze cuvântul cu imagi­nea şi să creeze un limbaj propriu, pe care să îl adopte în conversaţiile sale. “Când îmi era foame, puneam mâna pe burtă”, mărturiseşte Vasile Adamescu. De asemenea, el îşi con­struieşte în minte propria realitate. Fiecare portret. Fiecare stradă. Fiecare încăpere.

Profesor pentru semeni

Cu tenacitate şi dorinţă de a-şi depăşi condiţia, reuşeşte să termine cursurile Şcolii Populare de Arte şi, mai apoi, Facultatea de Psihopedagogie Specială, ajungând profesor. Astfel, de mai bine de trei decenii vine în ajutorul tinerilor descurajaţi, care traversează aceeaşi lume ca şi el. Îi învaţă limbajul semnelor şi să “pronunţe” în palmă cuvintele. “Puneam mâna pe buza de jos, pe obraz, pe gât. Aşa am simţit cum se pronunţă sunetul şi am înţeles comunicarea”, se destăinuie Vasile Adamescu. Pe lângă ajutorul necontenit şi necondiţionat pe care îl oferă, el are şi alte activităţi, care îl îmbogăţesc în fiecare zi. Dansează, se plimbă, îşi prepară diferite măncăruri, joacă şah, îi plac animalele, în special câinii, şi, în fiecare duminică, merge la biserică. Acolo îl întâlneşte pe Dumnezeu şi îi simte prezenţa prin mirosul tămâii. Cuvintele îi sunt traduse de Viorel Micu, cel care de ani de zile a devenit omul ce îi explică realitatea, îi povesteşte ce se întâmplă în jur şi cum se desfăşoară totul. Chiar şi în biserică. Acolo, îi scrie în palmă poveţele Domnului. Liniştea pe care o simte este de nedescris. În fond, pleacă acelaşi om. Dar cu un suflet mai calm şi mai curat. Cei doi locuiesc împreună de şase ani, după ce Vasile Adamescu a fost căsătorit 22 de ani cu prima soţie, care a murit, şi după ce s-a despărţit de cea de-a doua, după patru ani. “Locuiesc în permanenţă cu domnul Adamescu de şase ani. Îl cunosc din 1995, de când eram elev în clasa întâi la Şcoala de Nevăzători. Şi eu am probleme de vedere. M-am născut la Tălmaciu, judeţul Sibiu, aşa că aproape toate sărbătorile şi concediile le petreceam împreună cu domnul Adamescu şi familia mea la Tălmaciu. 12 ani mi-a fost profesor, m-a învăţat alfabetul Braille specific nevăzătorilor şi arta modelajului în lut, care mă pasionează în mod deosebit”, spune Viorel Micu.

Călător prin lume

Ca Vasile Adamescu, în România nu mai există. Iar în lume sunt doar 20 de astfel de fiinţe. “Înfruntând viaţa”, aşa cum se numeşte autobiografia pe care o va prezenta luni la Biblioteca “Astra”, merge înainte. Şi a devenit nu numai un scriitor, ci şi un sculptor de succes. Paradoxal, transpune în forme chipuri şi obiecte pe care doar prin simţul tactil le-a cunoscut. “Nu am ochi, dar văd cu mâna”, spune Vasile Adamescu. În atelierul său, sunt multe figurine, printre care şi cea care ilustrează portretul Floricăi Sandu, cea care l-a purtat în descifrarea scrierii şi cititului. A realizat, alături de discipolul său, azi cel mai bun prieten, Viorel Micu, o serie de expoziţii şi lansări de carte.

Cinci limbi străine cunoscute

A trecut şi graniţele ţării, vizitând străinătatea. A învăţat, în acest sens, chiar şi câteva expresii în cinci limbi străine, în ideea de a putea purta un dialog minimal când merge peste hotare, respectiv în engleză, franceză, italiană, spaniolă şi esperanto. A călătorit în Germania, Letonia, Cehia, Slovenia, Anglia, Ungaria, Portugalia şi, pe viitor, doreşte să mai viziteze alte state, în special din America. Nici în călătoriile în maşină nu îi lipseşte realitatea. Scoţând o mână afară, pe geam, spune cu uşurinţă cu câţi kilometri merge vehiculul sau cât de cald e. De asemenea, întotdeauna este la curent cu informaţiile din presă, citind ştiri pe Internet cu ajutorul unui display special Braille, care îi oferă posibilitatea să citească articole, cărţi sau să comunice prin e-mail. Ultima carte pe care, spune el, a citit-o a fost “Convorbiri cu Regele Mihai I”. Nu are vicii, ci lucrează 12 ore pe zi, având un program bine stabilit, cu mese regulate. Însă munca nu îl oboseşte, întrucât copiii pe care îi învaţă îi aduc fericirea şi împlinirea. “Deşi nu a reusit să aibă copii, în cei 30 de ani de profesorat i-au trecut prin mâini generaţii întregi. După pensionare, nu s-a retras din învăţământ şi lucrează, în continuare, benevol”, spune Viorel Micu.

Autobiografia, ca subiect de film sau de roman

În ceea ce priveşte Sibiul, el vine aici să îşi prezinte întreaga viaţă, prin cartea “Înfruntând viaţa”, o autobiografie la care a lucrat zece ani, dorind a fi tradusă şi în limba engleză. Povestea lui ar putea fi un subiect de film sau de roman, fiind scriitorul propriului destin. Astfel, descrie satul natal din Câmpia Bărăganului, familia sa, oamenii de acolo, precum şi momentele în care şi-a pierdut auzul, văzul şi vorbirea. În rândurile sale, relatează despre venirea la Şcoala de Nevăzători din Cluj, precum şi despre felul cum a învăţat să comunice cu cei din jur. Ca el, în lume mai sunt patru-cinci scriitori cu astfel de dizabilităţi.
Planurile de viitor ale scriitorului se conturează împreună cu cele ale lui Viorel Micu. Ei îşi propun, printre altele, să se mute la casă. Până atunci, tot împreună continuă drumul vieţii..

scrisă de Andra MARINESCU

sursa

Clubul de Lectură Nemira, prima întâlnire pe 18 martie

Clubul de lecturaNemira își invită cititorii la Clubul de Lectură, să discutăm despre cărțile voastre preferate. Noi credem că poveștile sunt cu atât mai frumoase, cu cât ai pe cineva cu care să le împărtășești! Veniți să fim împreună într-un spațiu relaxat, în care să citim, să dezbatem și să călătorim în lumea fascinantă a cărților bune, cititori, scriitori și editori deopotrivă!

O carte bună invită la dezbatere și ce carte ar fi mai potrivită pentru prima întâlnire a Clubului de Lectură Nemira decât Urzeala Tronurilor, primul volum al îndrăgitei serii Cântec de Gheață și Foc, de George R.R. Martin? Ca să te încurajăm la lectură, cartea propusă pentru Club are reducere specială de 50%.

Înscrie-te la prima întâlnire a Clubului de Lectură Nemira (completând formularul de mai jos) şi dacă te numeri printre primii zece, primeşti un voucher de 15 lei pentru o comandă de pe Nemira.ro.

Voucherele vor fi oferite la prima întâlnire a Clubului de Lectură Nemira.

sursa si formular de inscriere

Casa scriitorilor rămîne fără scriitori

indexCasa Monteoru de pe Calea Victoriei, nr. 115, în care se află de peste şaizeci de ani sediul central al Uniunii Scriitorilor, se va întoarce la moştenitorii ei. Coşcovită şi cu zidurile crăpate, celebra Casă a scriitorilor, cu lampioanele de la intrare şi cu capetele ei de lei, a fost cîştigată definitiv de urmaşele proprietarilor, încît scriitorii trebuie s-o elibereze, după mai mulţi ani de procese. Impunătorul imobil de pe Calea Victoriei, donat sub ameninţare statului de proprietari în 1949, a fost timp de trei ani sediul Asociaţiei de Prietenie cu Uniunea Sovietică. Din 1952 micul palatul a fost încredinţat Uniunii Scriitorilor. Aici, în Sala cu Oglinzi, au avut loc pînă în 1989 congresele scriitorilor, festivităţi mai mult sau mai puţin fastuoase şi mai ales lupte pentru putere.

Cum nu se prea ştia în ce temei legal funcţiona Uniunea în palatul de pe Calea Victoriei, rebotezat Casa Mihail Sadoveanu, în 1997 Primăria Capitalei a dat clădirea în folosinţa Uniunii,  pentru 50 de ani, dar cum Primăria a pierdut procesul cu proprietarele, la 20 februarie USR a fost înştiinţată să părăsească imobilul, în cel mai scurt timp.

Uniunea, a anunţat preşedintele ei, Nicolae Manolescu, nu va ajunge în stradă. Se va muta în clădirea anexă a Palatului Vernescu, cel în care s-a aflat cazinoul. Cu această sentinţă inatacabilă şi executorie, se încheie cariera scriitoricească a Casei Monteoru, clădire de patrimoniu. Primăria Capitalei nu dă semne că ar încerca s-o răscumpere, iar Uniunea Scriitorilor, chiar dacă ar vrea, nu mai are cu ce.

Aşa se face că aventura literară a imobilului de pe calea Victoriei 115, demnă de un roman fluviu, va avea ca epilog un proces-verbal de predare-primire.

de Cristian Teodorescu 

sursa

sursa foto