Author Archives: 1traducator

Kava Kon – Polynesian Poppies.

Mircea Eliade: “Luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi”

index„Imoralitatea clasei conducătoare românesti, care detine “puterea” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia natională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit tărănimea, că s-a introdus politicianismul în administratie si învătământ, că s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate.

Memoria generatiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lăsând să se astearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: acesti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică.

Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăsi existenta istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai văd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de niste piloti orbi. Acum, când se pregăteste marea luptă după care se va sti cine merită să supravietuiască si cine îsi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îsi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai găsesti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sută de ani fără ca nimeni să înteleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetătenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusă de pilotii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înteles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, negutătorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tăranii de ogorul lor. Numai istoria stia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afară de cea capitală: instinctul statal.

Crima elitelor conducătoare românesti constă în pierderea acestui instinct si în înfiorătoarea lor inconstientă, în încăpătânarea cu care îsi apără “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bună voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam.

Clasa conducătorilor nostri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putintă ca să-si prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înteleg să se resemneze.

[…]
Tristetea si spaima mea îsi au, însă, izvorul în altă parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai putin românească, politicianizată până în măduva oaselor – care asteaptă pur si simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi.

[…]
Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român, luptă ca să-si păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar si tot mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendară de acum câteva veacuri.

…Dar pilotii orbi stau surâzători la cârmă, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. […] Nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această tară, care pe alocuri nici nu mai pare românească.”

Fragment din Mircea Eliade, „Piloţii orbi”, în Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937

sursa: financiarul.ro

Două poezii românești, incluse în cele mai frumoase 50 de poeme de dragoste din lume

Nina Cassian s-a stins din viață anul acesta, la 89 de aniChiar dacă în România sunt mult prea puțin cunoscute și apreciate, Nina Cassian și Doina Ioanid au primit de curând aprecierea internațională.

Două poezii ale celor două au fost incluse într-un top internațional al celor mai frumoase 50 de poeme de dragoste din ultimii 50 de ani.

Specialiștii în poezie de la Southbank Centre din Londra au avut dificila misiune de a selecta opere scrise în ultimii 50 de ani, iar scriitorii au fost aleși din 30 de țări, de la Sfânta Lucia și până la Kurdistanul irakian. România a fost inclusă în acest top grație Ninei Cassian și a Doinei Ioanid.

Astfel, „The Yellow Dog/ Câinele galben”, de Doina Ioanid, şi „Lady of Miracles/ Donna miraculata”, de Nina Cassian, se numără printre cele mai frumoase 50 de poezii de dragoste din ultimii 50 de ani.

Poemul „Câinele galben” a apărut în 2010, în volumul „Ritmuri de îmblânzit aricioaica” și este extrem de sensibil:

Poezia Doinei Ioanid este una foarte sensibilă
Poezia Doinei Ioanid este una foarte sensibilă

„Cu inima în mână, am mers prin oraş, păşind pe prima zăpadă din anul ăsta. Şi inima mea, stropită cu vin şi oţet, continua să putrezească în ritmul celor 37 de ani, în timp ce coţofenele se adunau pe umărul toboşarului. Oasele singure nu mă puteau salva. Nici numele tău, Argentina, pământ al făgăduinţei. Numai un câine mare şi galben s-a îndurat de mine, a venit spăşit şi mi-a mâncat inima, fără grabă. Apoi a plecat, s-a îndepărtat spre orizont ca o imensă floarea-soarelui”.

Poezia „Donna miraculata” a Ninei Cassian a apărut acum 45 de ani, în volumul „Amitus”: „De când m-ai părăsit mă fac tot mai frumoasă / ca hoitul luminând în întuneric. / Nu mi se mai observă fragila mea carcasă, / nici ochiul devenit mai fix şi sferic, // nici zdreanţa mâinilor pe obiecte, / nici mersul, inutil desfigurat de jind, / – ci doar cruzimea ta pe tâmplele-mi perfecte, / ca nimbul putregaiului sclipind”.

Pe lângă cele două poete,  în acest clasament au mai fost incluși Philippe Jaccottet din Franța, Margaret Atwood din Canada sau Ana Ristovic din Serbia.

Revista FHM Romania se inchide

Editorul de reviste Burda Media Bucuresti a decis sa inchida revista FHM Romania, aflata in portofoliul sau dupa preluarea Sanoma Hearst, scrie Paginademedia.ro. Aceasta citeaza un anunt potrivit caruia Burda Media “agreeaza sa incheie contractul de licenta cu Bauer Consumer Media Limited”, pe baza caruia FHM aparea in Romania.

Editia romaneasca a FHM a fost lansata in urma cu 13 ani. Ultimul numar este cel din iulie-august 2014, aflat acum in vanzare. Potrivit sursei citate, revista avea trei angajati permanenti, inclusiv redactorul-sef Horia Ghibutiu, precum si mai multi colaboratori. Toti cei trei angajati vor parasi grupul.

Este al doilea titlu aflat in trecut in portofoliul Sanoma pe care Burda Media decide sa-l inchida, dupa recenta decizie de a inchide revista Story.

de V.O.     HotNews.ro

Elev român, medaliat cu aur la Olimpiada Internaţională de Lingvistică de la Beijing

Elev român, medaliat cu aur la Olimpiada Internaţională de Lingvistică de la Beijing

Elevii români au câştigat o medalie de aur şi două menţiuni la Olimpiada Internaţională de Lingvistică, desfăşurată la Beijing, la care au participat 39 de echipe din 28 de ţări, a anunţat miercuri (30 iulie a.c.) Ministerul Educaţiei.

Medalia de aur a fost obţinută de Dan Mircea Mirea, de la Colegiul Naţional „Fraţii Buzeşti” din Craiova, iar menţiunile au fost acordate Iuliei Marinescu, de la Colegiul Naţional „Unirea”, din Turnu Măgurele, judeţul Teleorman şi lui Vlad Neacşu, de la Liceul Internaţional de Informatică din Bucureşti.

Toţi componenţii lotului olimpic sunt elevi în clasa a XI-a, precizează Mediafax.

Anul trecut, în Manchester, la prima participare oficială la această competiţie, România şi-a trecut în palmares o medalie de bronz şi două menţiuni. La ambele ediţii, elevii au fost pregătiţi şi însoţiţi de Roxana Dincă şi Adina Dragomirescu, cadre didactice la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, arată Ministerul Educaţiei, într-un comunicat de presă.

Olimpiada Internaţională de Lingvistică este un concurs organizat pe două niveluri: o probă individuală şi o probă pe echipe. Subiectele solicită operarea cu analogii, prin aplicarea elementelor de logică gramaticală şi logică matematică în procesul de înţelegere a unor texte în limbi necunoscute, pornind de la premisa că lingvistica ordonează gândirea şi reglează procesul de comunicare lingvistică explicită prin construcţia de structuri care favorizează învăţarea cu uşurinţă a oricărei limbi.

La cea de-a XII-a ediţie a Olimpiadei Internaţionale de Lingvistică, desfăşurată la Beijing, în perioada 21-25 iulie, au participat 39 de echipe din 28 de ţări de pe toate continentele.

Mircea Dan Mirea a mai participat recent la Olimpiada Internaţională de Biologie, care s-a desfăşurat în Bali, Indonezia, în perioada 4-13 iulie a.c şi de unde s-a întors cu medalia de argint, potrivit presei din Craiova.

Eric – Emmanuel Schmitt: Sinceritatea nu oferă talent. Minciuna îl cere.

EES1Despre Eric – Emmanuel Schmitt aș putea spune multe prin prisma premiilor și succeselor repurtate atât pe scena literară cât și pe cea teatrală, fiind recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Theatre pentru întreaga activitate în 2001, cu Premiul Goncourt pentru nuvelă în 2010 și cu titlul de Chevalier des Arts et des Lettres.

Bineînțeles că acestora li se alătură cărțile devenite best-seller și faptul că au fost traduse până acum în peste 40 de limbi. Dar pentru mine toate par să nu conteze atât de mult în comparație cu dulcea evadare pe care operele sale o oferă cititorului. Emoția trece dincolo de pagini și mișcă ceva în cel ce îi lecturează romanele sau nuvelele și asta ne face să îi rămânem fideli și să îi devorăm fiecare nouă apariție. Așa că, odată cu lansarea ultimei sale cărți – Cei doi domni din Bruxelles – am profitat de ocazie pentru a îi adresa câteva întrebări.

Călina Matei: V-ați început cariera ca scenarist de teatru, iar piesele dumneavoastră au primit multe laude atât din partea publicului cât și a criticilor. În ce moment al vieții v-ați decis să scrieți nuvele și romane și de ce?
Eric-Emmanuel Schmitt: La începutul vieții mele de scriitor, am avut parte de o primire entuziastă, în Franța și în lume, pentru piesele mele de teatru. Deci, bucurându-mă de acest val frumos, am scris opt piese pe care le-am avut în capul meu la acel moment. Cu toate acestea, în adâncul creierului meu, existau, de asemenea, romane și nuvele. Apropiații m-au obligat să-mi întrerup cariera teatrală pentru a mă dedica acestor povești. M-am supus și încă le mai mulțumesc pentru insistența lor. Astfel că scrierea de piese de teatru este ceva natural pentru mine, aproape spontan, a scrie romane sau nuvele mă duce la multiple întrebări: ar trebui să aloc zece pagini, o sută sau patru sute acestui subiect? Nu am un format preexistent pentru o poveste: trebuie de fiecare dată să găsesc numărul de pagini care face povestea puternică. Uneori, eficiența va veni din concizie, alteori din lungime. Fiecare poveste este un prototip unic.

CM: Ați dezvoltat un obicei din a include părți din jurnalul de scriitură la finalul cărților pentru a ne oferi o privire legată de ceea ce gândeați și simțeați atunci când scriați. Ce v-a motivat să includeți acest jurnal de scriitură prima dată? Și de ce ați rupt „tradiția” și l-ați inclus acum la prima ediție a cărții „Cei doi domni din Bruxelles” și nu la o reeditare?
EES: Am constatat că cititorii mei s-au bucurat mult de aceste texte, deoarece dacă acestea reprezintă pentru mine un jurnal al scriiturii mele, ele constituie pentru ei un jurnal al lecturii lor. Întrebările care mă bântuie pe mine într-o poveste îi invadează și pe ei de asemenea. Prelungind ficțiunea cu comentarii filozofice, pe care ei le fac ca și mine în timp ce întorc paginile cărții. Pentru mine, o poveste nu trebuie să fie nesemnificativă, ci să ne dea gânduri și emoții noi. Jurnalul face acest lucru în mod clar.
Dacă am publicat în prima ediție din „Cei doi domni din Bruxelles” această cronică, este, de asemenea, pentru că am vrut să subliniez structura cărților mele de nuvele: ele nu sunt colecții, ci compuși de cărți, cu nuvele care formează un tot organic. Eu nu alcătuiesc un buchet din florile pe care le găsesc, eu caut flori pentru a forma un buchet.

CM: Ați menționat că ideea pentru „Cei doi domni din Bruxelles” v-a venit după ce ați purtat o conversație cu un prieten care s-a „căsătorit” cu partenerul său în același fel în care au făcut-o și personajele. Cum alegeți ce povești din viața reală devin povești scrise?
EES: În viață am avut străfulgerări! Străfulgerări legate de povești! Când acestea îmi vorbesc, uneori simt un șoc electric: o voce interioară mi-a spus „Aceasta este o poveste pentru tine!” . Vocea interioară știe mai multe decât conștiința mea, pentru că de îndată ce stau jos, stiloul meu alunecă pe hârtie și-mi dă întreaga poveste deja construită. Uneori mă întreb dacă revelația vine din afară – persoana care mi-a spus o anecdotă – sau dacă nu vine din interior, trezită de frazele pe care le aud … Mister.

3h

CM: Povestea care mi-a atins corzile inimii și a fost cea mai emoționantă pentru mine a fost cea de-a doua nuvelă din carte, cea intitulată „Câinele”. Ați menționat că propria viață v-a servit drept sursă de inspirație. Vă simțiți vreodată prea expus în fața cititorilor din această cauză?
EES: Am ales să fiu literar ca să nu fiu literal. Nu știu cum stau lucrurile și nu vreau să-mi spui. Prefer să spun ce mă interesează și mă emoționează sub formă de povești care pot impresiona publicul. Dumneavoastră puneți aici întrebarea legată de autobiografie: cu toate că viața mea poate hrăni poveștile mele, nu vreau să o raportez, nici să îi pun o etichetă de autenticitate. Sinceritatea nu oferă talent. Minciuna îl cere. De fapt, aș dori să trimit cititorul la propria sa viață: Vreau să fiu autobiografic pentru toată lumea, nu autobiografic pentru mine.

CM: Nuvelele dumneavoastră au o calitate minunată de a avea un fel de „măsură de aur” – sunt în același timp suficient de lungi pentru a putea înțelege personajele și motivațiile lor, dar și suficient de scurte pentru a nu plictisi cititorul. Este dimensiunea poveștii ceva ce urmăriți în mod deliberat atunci când scrieți, din moment ce există o diferență notabilă între lungimea celei de-a doua povești (Câinele) și ultima (Copilul-fantomă) și ambele au subiecte care pot fi extinse pe un număr mare de pagini?
EES: Urăsc să fiu plictisit – mai ales că mie mi se întâmplă repede. Așa că încerc să nu îi plictisesc pe ceilalți. Este foarte important pentru mine să găsesc mărimea potrivită pentru fiecare lucru. Dacă vreau să frapez, să iau în considerare un paradox sau o problemă, trebuie să fiu concis (Copilul-fantomă pentru avortul terapeutic). Dacă vreau să emoționez cititorul, să-l duc departe de ideile lui, trebuie să îmi iau un răgaz (Câinele). Am spus „eu vreau” dar este greșit, nu se întâmplă așa: eu rămân pasiv, mă supun personajelor și poveștii.

CM: Unele dintre personajele dumneavoastră au un corespondent în viața reală (ca make-up artistul din teatru care a inspirat povestea ce dă titlul cărții) în timp ce altele sunt în întregime fictive (asemeni personajelor din O inimă sub cenușă). Despre care dintre ele vă e mai ușor să scrieți și de ce?
EES: Nu există personaje ușoare sau personaje dificile: ele ar trebui să fie lăsate să existe în sine, să crească, să se maturizeze, să se afirme și apoi să te pui să le asculți. Ce ar fi dificil, dacă nu imposibil, ar fi să inventezi în mod deliberat un personaj: Eu, dimpotrivă, simt că ele există fără mine, independent de mine, adevărate sau false, și că eu sunt doar scribul lor. Atunci când există o referință istorică de respectat, trebuie să integrezi această realitate și să o iei ca un suport pentru reverie. Visele mele sunt cele care construiesc totul. Un alt mister.

CM: Au fost vreodată supărați oamenii în legătură cu felul în care au fost conturate personajele pe care le-au inspirat? Sau că au servit drept material de scris, dat fiind faptul că uneori experiențele lor au fost destul de dureroase (ca tatăl și fiica care au servit drept inspirație în ultima poveste despre Copilul-fantomă)?
EES: Uneori m-am temut de asta. Chiar dacă personajele mele sunt departe de ființele reale, care le-ar fi putut inspira, mă tem uneori că unii se vor recunoaște, sau vor crede că se recunoasc – vanitatea oamenilor face ca acest lucru să se întâmple mai des. În cazul Copilului-fantomă, tatăl a fost foarte emoționat. A trebuit să-i explic că ceea ce considera o problemă personală – să accepte sau nu un copil diferit – era o problemă universală. L-am convins? Cred că suferă prea mult, la momentul de față, pentru a înțelege altceva în afară de durerea lui …

CM: Și la final, dacă ar trebui să alegeți una sau două povești din cărțile dumneavoastră care includ nuvele – Cea mai frumoasă poveste din lume, Visătoarea din Ostende sau Cei doi domni din Bruxelles – pe care ați alege-o și de ce?
EES: Câinele! L-am scris cu o emoție constantă. Că oamenii puteau trata un om ca un animal m-a șocat. Dar că un animal este singurul capabil să îi readea umanitatea sa unui om, asta m-a bulversat! În această nuvelă, am examinat fața întunecată a umanității și lumina radiantă a animalelor. Vă mărturisesc că Francisc de Assisi este unul dintre poeții și gânditorii mei favoriți.

Foto: Catherine Cabrol

Scris de   

sursa: bookblog.ro

irezistibilul google translate :))

Poate deschid cutia Pandorei dacă aduc vorba despre google translate şi ghiduşiile sale, însă nu mă pot opri să vă ofer o mostră proaspătă de “traducere”:

discharge flames – flăcări de descărcare de gestiune

:))

1traducator