Author Archives: 1traducator

Librăriile, pe cale de dispariţie?

Barnes-Noble-at-New-Mexico-State-UniversityReprezentanţii Barnes & Noble, celebrele librării americane, au declarat, în cadrul unei conferinţe de presă, că ar putea închide, în următorul deceniu, o treime din librăriile lor.

Conducerea companiei Barnes & Noble a prezentat un plan care prevede închiderea a 20 de magazine pe an. Barnes & Noble, ca și alte librării tradiționale se confruntă, de ceva vreme, cu o concurență acerbă din partea magazinelor online de profil, cum ar fi Amazon. Aceştia vând cărți la cel mai bun preț și au o bogată platformă de descărcare de cărți digitale (e-books), a căror piață este în continuă creștere.

Cu toate acestea, multe voci susțin că cititorii nu vor abandona cartea din hârtie, chiar dintre aceia care utilizează deja şi formatul digital.

Totuşi, vânzările de carte au scăzut, din 2007 încoace, cu 22% în Statele Unite.

Publicat de Adriana Popa  

sursa

sursa foto

Limba lui Iisus este vorbită şi astăzi

Cercetătorii britanici fac eforturi să salveze limba aramaică, o limbă înrudită cu ebraica şi araba, pe care o vorbea însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, scrie RT.com.

Geoffrey Khan, profesor de lingvistică la Universitatea Cambridge, a decis să înceapă „misiunea” de salvare a aramaicii după ce a vorbit cu un evreu din Irak, care cunoştea această limbă. „A fost incredibil de îmbucurător să aud limba aceasta vorbită”, a declarat Khan.

Profesorul a realizat câteva înregistrări cu unii dintre ultimii oameni de pe Pământ care mai cunosc aramaica, din Irak sau Iran. În plus, Khan lucrează şi la o bază de date online cu înregistrări şi texte în diferite dialecte ale aramaicii.

Aramaica, făcând parte din cadrul limbilor semitice (afro-asiatice), a fost folosită pentru redactarea cărţilor biblice ale lui Daniel şi Ezra, dar şi a Talmudului, carte religioasă la evrei.

Aramaica a fost vorbită în Israel, între anii 539 î.e.n şi 70 e.n, fiind foarte probabil vorbită şi de Iisus.

sursa: gandul.info

sursa foto

Pascal Bruckner: “Frumuseţea fizică este obsesia societăţii noastre”

Pascal Bruckner, alături de regizoarea Chris Simion

Pascal Bruckner, alături de regizoarea Chris Simion

Autorul romanului “Hoţii de frumuseţe” a fost prezent la Bucureşti la premiera mondială a spectacolului realizat după celebra lui poveste, pusă în scenă de Chris Simion.

 

Unul dintre cei mai cunoscuţi şi controversaţi scriitori contemporani, Pascal Bruckner, autorul celebrului roman „Luni de fiere” ecranizat de Roman Polanski, a venit la Bucureşti pentru a lua parte la premiera mondială a spectacolului „Hoţii de frumuseţe”.

În regia şi dramatizarea lui Chris Simion, care nu se află la prima colaborare cu Bruckner, „Hoţii de frumuseţe”, după romanul omonim al prozatorului francez, a fost pus în scenă în premieră absolută, la Teatrul Evreiesc din Bucureşti, cu Florin Zamfirescu în rolul principal. Din distribuţie mai fac parte Medeea Marinescu şi Ioana Pavelescu. La sfârşitul reprezentaţiei am avut un dialog cu scriitorul.

EVZ: „Hoţii de frumusețe” este una dintre scrierile care v-au făcut celebru. Nu v-a fost teamă că o dramatizare ar dăuna subtilităţii pe care o are povestea din carte?
Pascal Bruckner:
Credeam că romanul meu este imposibil de adaptat pentru scenă, însă, după ce am văzut spectacolul montat de Chris, mi-am dat seama cu surprindere nu numai că e posibil, ci şi că o adaptare scenică pune în lumină alte aspecte din carte. Chiar mi-a plăcut felul în care s-au conturat personajele, faptul că cei din familia Steiner, care în romanul meu sunt bătrâni, în spectacol sunt tineri, pentru că ei absorb frumuseţea – efect vizibil pe scenă datorită tinereţii actorilor. Iar decorul 3D, care se schimbă de la o scenă la alta, reconstituie atmosfera din carte pe scenă. Uitasem o mulţime de scene din roman, dar spectacolul mi-a adus aminte de ele.

Aşadar, spectacolul a pus în lumină anumite laturi ale romanului?
Eu m-am concentrat pe frumuseţea fizică, care e obsesia societăţii noastre. Chris a mers mai departe, a descoperit un al doilea nivel al textului şi a construit spectacolul pe temeiul frumuseţii interioare, tema creaţiei ei scenice. Mi s-a părut interesant să văd frumuseţea aşa cum o vede regizoarea. Dacă pierzi frumuseţea aceasta, nu-ţi mai rămâne nimic. Numai că, ori de câte ori văd o adaptare scenică a unei cărţi de-ale mele sau un film inspirat de ea, am un sentiment ciudat, căci nu mai este doar energia mea creatoare aceea care generează forma artistică.

Picasso spunea că arta şterge sufletele de praf. Credeţi că mai este arta o şansă pentru omul contemporan?
Orice societate, din orice timp, are felul ei de a se adapta la propriul timp. Dacă trăim în viteză înseamnă că ăsta e ritmul potrivit pentru noi.

Cărţile dumneavoastră sunt celebre în România şi în toată Europa. Vă face asta să vă simţiţi într- un fel responsabil?
Sigur, mă simt responsabil atunci când îmi dau seama că oamenii pot fi influenţaţi în bine sau în rău de ce scriu. Dar asta e valabil mai mult pentru eseuri. Literatura cred că trebuie să rămână liberă de orice constrângere.

„Chris a construit spectacolul pe temeiul frumuseţii interioare. Dacă pierzi asta, nu-ţi mai rămâne nimic.”
PASCAL BRUCKNER, scriitor

Autor:  Monica Andronescu 

sursa

Literatura ca literatură

Cătălin Dorian Florescu există și rezistă între congenerii săi, cu pledoaria lui discretă, tenace și încrezătoare pentru ceva ce trebuie reînvățat: literatura-ca-literatură.

După cinci cărți traduse din germana în care au fost scrise, elvețianul de origine ro­mână Cătălin Dorian Florescu și-a câș­tigat în mod cert un public românesc. Se știe despre el că e un ex­celent povestitor, că pre­lu­crează subiecte ingenioase, nostalgic înrădăcinate în Ba­natul unde s-a născut în 1967, povești rămuroase, sen­sibile, cu învolburări po­etice, vizitând picarescul și vorbind mereu altfel despre „obsesiile“ autorului: re­la­ția complicată cu tatăl, nos­talgia iubirii pubere, dezră­dăcinarea geografică și afectivă, dreptatea, adevărul și prețul lor. Autorul nu se teme de ingenuitate. Nu pozează nici în occi­dental dezabuzat, nici în imigrant nea­dap­tat, dar scrie până la urmă despre toate acestea și despre altele și crede că soluția se află în sinceritate, față de cititori, dar, în primul rând, față de sine.

O bănuială mai veche începe totuși să mi se confirme: este un autor care se citește, dar pare sortit să fie mai puțin comentat. Să fie la mijloc reținerea față de un scriitor din diaspora, atât de răspândită la noi? O fi de vină „rețeta“, mult mai aerisită, mai puțin căutată, a scrisului său de școală ves­tică? Înclin să cred că plătește ceva mult mai pedestru: captarea atenției în doar câțiva ani.

Oriunde, așa ceva ar fi privit pe partea bună a lucrurilor. În fond, un autor face carieră pen­tru că (și numai dacă) are ci­titori, iar Cătălin Dorin Flo­res­cu a dovedit rapid că-i are. Ei, nu e des­tul. În România, a avea succes de public poate fi suspect, indiferent dacă dedesubt e valoare sau nu. Autorul ori cartea (cel mai notoriu exemplu recent rămâne totuși De ce iubim femeile, de Mircea Cărtă­res­cu) riscă întotdeauna să se vadă împinși în zona literaturii „de consum“, iar for­mula conține o doză mare de aroganță cul­turală. Ne plângem că nu se mai citește, dar avem o problemă să vedem valoare în cărți care fac cât de cât tiraj.

Suntem frus­trați că literatura română e prea puțin vo­lu­minoasă, că lista scurtă a autorilor e prea scurtă, ne indispune că, dintre ei, mai și cad ca muștele, la relectură, nume considerate mari în anii comunismului, iar asta redeschide periodic inutile con­fruntări între generații. În schimb, cel ca­re va fi avut ghinionul să scrie la un mo­ment dat o carte foarte bună va înfrunta până la capăt așteptările disproporționate și neadormitul spirit cârcotaș.

Cum s-ar zice, nicicum nu e bine. Ne cul­tivăm exigența unde nu e cazul. În loc s-o exersăm pentru sănătatea morală a me­diului editorial și a dezbaterii culturale, o probăm cu zel pe pielea autorului și, mai ales, a cititorului. Între timp, clivajul din­tre selecția criticilor și cea a publicului (tot mai dezinhibată în spațiul virtual) se adâncește. Cititorii își recomandă unii altora cărțile, își consemnează pe bloguri pă­rerile și va mai trece vreme până ce această zonă se va „profesionaliza“, lu­ându-și în serios misia normativă. Părțile beligerante sunt deja prinse într-un dialog al surzilor. Singurii câștigați s-ar putea să fie scriitorii, dintr-o dată foarte liberi, de vreme ce nu prea mai „dau socoteală“ ni­mănui.

După Zaira, reținută de mai toate topurile anului 2010, Jacob se hotărăște să iu­bească se fixează tot în Banat, în satul cu nume poetic Triebswetter („tomnatic“ în românește, „vreme tul­bu­re“ în traducere literală). Locuitorii lui se tem de vânt, care ar fi suflarea dia­volului, și se țin laolaltă cu străvechi reguli draconice. Dragostea fără pirostrii se plătea cu expulzarea din co­munitate, după biciuire în piața publică. Solidaritatea nu era facultativă, iar va­lorile neîndoielnice erau hăr­­nicia și avuția. Preotul care nu-și pu­tea apăra enoriașii se îmbolnăvea de vino­văție, iar obrăznicia veneticului era pe­depsită printr-o rezervată, dar fermă, ne­cooperare. Așa arăta Triebswetterul îna­inte ca istoria să devină apăsătoare.

Mai mult de 350 de ani încap în acest ro­man în care inocența nu exclude cru­zimea, iar puritatea plătește (ca și în alte cărți ale autorului) prețul excluderii. Cel care povestește, Jacob, se află la capătul unei genealogii accidentate, care începe cu un mercenar loren, Caspar Aubertin, și se încheie cu un tată abuziv, uzurpator, ci­nic și în egală măsură dorit cu ardoare: Ja­kob Obertin, și el un soi de brigand, dar de secol XX, cu toate pagubele morale pe care al doilea război mondial le însă­mân­țase la mijlocul lui. Ultimul Obertin, po­ves­titorul Jacob (cu „c“, pentru că pe această consoană se pune miza orgoliului familiei, la un moment dat), reface dru­mul șvabilor către Banat și nu se sfiește să-l ilustreze cu un lung șir de bărbați crunți și hotărâți, care-și supun nevestele ca pe caii sălbatici (Caspar o leagă și-o în­fometează pe Marie, înainte de-a o lua de nevastă). Spița lor abia mai pâlpâie însă la vremea lui Jacob, acest bărbat melancolic, neîmpăcat și totuși îngăduitor cu soarta care i-a fost hărăzită: o copilărie de fiu ne­iubit, o deportare spre Siberia, o eva­dare fu­nambulescă, apoi o nouă depor­tare, mult mai puțin pasionantă, în Bără­gan.

Subiectul a fost gândit cu si­gu­ranță și pe gustul elvețianului, că­ruia îi vorbește de ciuma din vea­cul al șaptesprezecelea, de cum golea ea de viață ce mai rămăsese în picioare după sângerosul război de treizeci de ani. Într-o scenă cu adevărat an­tologică, dezertorul Caspar se întoarce acasă, sălbăticit, prin pădurile nu mai pu­țin sălbatice, împodobite sinistru cu ca­davrele învinșilor spânzurați.

Șvabii, spune Cătălin Dorian Florescu, au ajuns în Banat călăuziți de foamete, dar și de istețimea lui Frederick Obertin (cu „ck“ în loc de „c“ și „O“ în loc de „Au“). Vremurile i-au învățat să nu admită de­lăsarea, trădarea sau trufia. Dar n-a ținut la infinit.

Nici n-o împușcaseră bine nemții pe Ka­tica sârboaica, iubirea dintâi a adoles­centului Jacob, că a venit vremea schim­bă­rii de azi pe mâine a tablourilor lui Hitler cu Stalin. Ilustrată de scene cam con­ven­ționale, stil docudramă, ocupația sovietică nu e punctul tare al romanului. Rușii din Jacob… par mai cu seamă stupizi, lesne de îmblânzit cum sunt cu țuică și cu ceasuri. În privința casei, șvabii dosesc un porc de contrabandă și însemnele sen­timentelor filogermane. Istoria e încur­ca­tă, iar ei se strecoară cum pot.

Nu putreziseră încă oasele țiganilor de­portați de Antonescu la Bug (ale bietei, enormei Ramina, țiganca înțeleaptă și vi­cleană, scoasă din casă nu pe ușă, ci prin gaura anume practicată în zid), că trenul cu sași și cu șvabi pornea deja spre Siberia (plătit, culmea! din aurul ascuns de Ramina în maldărul de bucăți de săpun). Cine a rămas atunci în Triebswetter nici n-a scăpat de fapt. Nu peste mult timp avea să înșface ce s-o putea și să ia dru­mul lung al Bărăganului, în domiciliu for­țat.

Ca orologiile cu figuri din piețele me­dievale, poveștile bunicului Niklaus Ober­tin și cele fantaste și înșelătoare ale Ra­minei (de pildă, cum l-a născut – sau nu – Elsa pe Jacob, în văzul lumii, pe o grămadă de bălegar) scot la vedere per­sonaje puternic colorate, tari, răstindu-se fără sfială la viață. Venetic harnic, dar fără inimă, Jakob tatăl își va însuși nu doar averea neamului în care intrase printr-o căsătorie intempestivă, ci și destinele cla­nului. Pe fiu, Jacob, îl socotește nevolnic, deci îl predă fără să clipească rușilor, să-l ducă în Siberia. Îl va păstra ca moștenitor pe mult mai vigurosul fiu vitreg, țiganul Sarelo, făcut cu Ramina. Dar, cum spu­neam, dreptatea și adevărul au prețul lor. Lui Jakob tatăl, Sarelo îi ia tot. Bătrân, se va întoarce spre fiul adevărat, ca să îm­partă cu el a doua deportare, în Bărăgan.

Miezul tare al cărții rămâne confruntarea surdă și mută dintre Elsa Obertin, care fă­cuse bani ciudați în America, și bărbatul ei Jakob, venit în­tr-o zi cu furtună să-i ia pământul de ne­vastă, cum s-ar spune. Nimic nu i-a făcut apoi să știe că între ei se află copilul, lipsit de apărare și vindecat de zeci de ori, mă­car pe dinafară, doar de țigancă. În casa lor s-a vorbit întotdeauna cu pluralul po­liteții, iar aceasta a fost unica victorie, tar­divă, inutilă, a Obertinilor.

O poveste aventuroasă și pasionantă, așa­dar. Pe alocuri, un gust străin, romanțios, intervine contrariant, dar cartea se citește pe nerăsuflate și se închide pe o ire­pre­sibilă senzație de bine: e pur și simplu contactul cu străvechiul model, perfect echilibrat, al basmului. Autorul l-a ascuns în căptușeala prozei lui, care se revendică tot mai clar de la misiunea ei originară: a vorbi despre viață și înțelesurile ei.

Dacă Jacob se hotărăște să-și iubească ta­tăl e pentru că a iertat. Iar iertarea ră­mâne remediul livrat subtil de toate căr­țile lui Cătălin Dorian Florescu.

Ca și celelalte tilturi, Jacob… este tradus impecabil de Mariana Bărbulescu. Florescu simte indiscutabil românește, dar felul în care aceste traduceri îi netezesc instalarea în proza românească e chiar un lucru rar, ce trebuie salutat.

Altfel spus, autorul există și rezistă între congenerii săi, cu pledoaria lui discretă, tenace și încrezătoare pentru ceva ce tre­buie reînvățat: literatura-ca-literatură.

de Tania Radu   

sursa: Revista22

The Road to Publication: Traditional Publishing vs. Self-Publishing, Pros and Cons

Publishing, no matter which path you choose, can be rewarding and equally difficult. Deciding which way to go has become increasingly more complicated with the pros of the traditional publisher being scaled down to match the pros of self-publishing in today’s evolving market.
Weigh your options. For some writers, there is only one way. For others, the pros and cons of both paths complicate the decision. There are risks and rewards choosing either, but knowing the process might help you decide what is right for you and your manuscript.

Traditional Publisher:

Pros:

  • Your novel has a better chance of being available in bookstores
  • Editing and cover art is handled by the publisher
  • You are guided through the process from manuscript to publication by an editor
  • Some blogs only review traditionally published books on their site

Cons:

  • You exchange control for the pros and prestige of being with a publisher
  • Contracts — may cost money to hire a lawyer to negotiate
  • The pricing of your book is determined by the publisher
  • Luck

The role of the publisher is changing as fast as the industry itself. They are expanding their distribution and selling books to a wider audience, including a print version. Being with a publisher is usually the only way to see your book on a shelf, and for so many writers, that is a goal and dream.

The process for getting your book picked up by a publisher is usually not a direct path though. After polishing your manuscript, you query agents. Start by researching agents that represent your genre and have a successful track record of selling/optioning books to publishers. It’s also wise to make sure they are a part of the Association of Authors’ Representatives, Inc. This organization holds their members to a higher set of standards, so generally these agents are more reputable in the industry. Just remember that this is your story and you want it handled with the respect and love that you have given it.

Do your homework on each person you send your query letter and manuscript to, and follow their instructions for submission. The process varies greatly. This part can be time-consuming, but being rejected for not following the guidelines is losing before you’re even in the game.

You may get rejected by every agent you send your letter to, but don’t let that deter you. This is about endurance and perseverance. If this path is your dream, follow it. Some of the most famous manuscripts were rejected well over a hundred times. It’s that one person who says yes to you that will make it all worthwhile.

When your manuscript is accepted by an agent, they usually provide editing services, even if it is light editing, which prepares the manuscript to submit to the publishers. Then you wait. It’s painful to wait. We are all impatient, but if your manuscript is sold, the realization of a dream is monumental. The final steps to getting published are: contract negotiations, more edits and revisions, and finally, publication day. The average submission to publication time range takes around one and a half years, but when you walk into that bookstore and see your book on the shelf, that is the ultimate reward for all of your hard work and patience.

Self-Publishing:

Pros:

  • Full control of your manuscript from writing to novel form
  • Ability to set the pricing controls and to adjust to the market as it fluctuates
  • Playing a part of the creative process of cover design and marketing
  • Largest royalty percentage available for an author

Cons:

  • All marketing is on you as the author
  • Personal financial investment
  • Responsible for distribution of your novel online through ebooks and/or print editions
  • Luck

As you can see with self-publishing, it’s up to you to make your book a success, but the pay-off can be financially rewarding and may provide a huge sense of achievement for accomplishing something so great on your own.

I added luck to each of the Cons section because, unfortunately, you can do everything right and still not have a bestseller once you publish. Reversely, you may go into this much more lightheartedly and hit number one on Amazon. That’s luck. We can’t control it. All we can do is put out the best novel we can, which is the part we can control.

Maybe it will be easier to decide which way to publish by thinking about your personality type. Are you a control fiend who loves the challenge and the business side of publishing? Or, are you someone who wants to write and leave the other responsibilities to a team? That’s probably too clear cut for most authors. Maybe you like control, but want the additional help in other areas of publishing. Look at what you’re willing to invest in your book, in both money and time. If you have money to put towards cover art, editors, and blog tours, and want to have the online and distribution control of your product, self-publishing is probably the way to go.

If you prefer to write then collaborate with a team, have limited funds to personally invest in the book, or want to be in print from the beginning, go with the traditional route.

The best part of the publishing industry today is that we have a choice. That’s something that didn’t really exist even five years ago. There’s nothing stopping you from sharing your words with readers of the world. Choose which road to publication fits you and your goals best, and go for it.

The last part of The Road to Publication Series is You’re Published — Now What? The post will cover topics leading up to novel release as well as what to do after your book is available to the public.

S.L. Scottauthor:

sursa: HuffPost Books

Mircea Cărtărescu, nominalizat la Premiul European pentru Literatură

Scriitorul Mircea Cărtărescu Foto Forbes

Scriitorul Mircea Cărtărescu Foto Forbes

Traducerea în limba olandeză a volumului lui Mircea Cărtărescu “Orbitor II, Corpul” se regăseşte pe lista lungă a nominalizărilor la Premiul European pentru Literatură din Olanda, se arată pe site-ul oficial al instituţiei care acordă distincţiile.

Pe această listă se regăsesc 20 de titluri, propuse de 13 librării importante din Olanda.

Lista scurtă a nominalizărilor va fi anunţată în mai, la Amsterdam, iar câştigătorul va fi ales din cei cinci autori rămaşi, de un juriu prezidat de Alexander Rinnooy. Premiile vor fi acordate în septembrie.

Varianta în limba olandeză a volumului “Orbitor II. Corpul” (tradusă de Jan Willem Bos) concurează cu traduceri ale unor autori precum Martin Amis, Emmanuel Carrère, Julia Franck şi Ian McEwan, scrie Mediafax.

Premiul European pentru Literatură recunoaşte cel mai bun roman al anului, tradus în limba olandeză. Printre cei care au primit această distincţie se numără şi Julian Barnes.

Premiul constă în suma de 10.000 de euro pentru autor şi de 2.500 de euro pentru traducător.

Premiul European pentru Literatură este o iniţiativă a centrului cultural SPUI25, Fundaţia Olandeză pentru Literatură, săptămânalul De Groene Amsterdammer şi Librăria Athenaeum.

Mircea Cărtărescu s-a născut pe 1 iunie 1956, la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Limbă şi Literatură Română a Universităţii din Bucureşti, în 1980. În prezent, este conferenţiar doctor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.

de

sursa

Cum am devenit un romancier celebru de Steve Hely

37513_69210● Steve Hely, Cum am devenit un romancier celebru, traducere din limba engleză de Laurenţiu Dulman, Editura Pandora M, 2012.

Aş zice că e unul dintre cele mai haioase romane din ce s-a tradus la noi în 2012. Maimuţăreşte literatura „de succes“, cu zorzoanele ei stilistice, ciufuleşte aura autorilor de bestseller-uri, dă cu tifla escrocheriilor de imagine la care aceştia apelează pentru a-şi creşte cota. Ziceţi-i parodie, satiră, cum vreţi, dar bucuraţi-vă, înainte de toate, de umorul său exuberant, dispus oricînd să întrerupă şarja ironică a poveştii pentru cele mai neaşteptate ţăcăneli discursive: citate imaginare in extenso, zeci de anecdote colaterale, liste fabuloase cu principii şi strategii pentru o proză de impact, cu versiuni pentru fraza ideală de deschidere a unui roman sau cu „afirmaţii scriitoriceşti“ de bon ton într-un interviu…

La început, îl vedem pe Pete Tarslaw – personajul nostru principal, posesor al unei erudiţii „superficiale, dar convingătoare“ – visînd să se învîrtă ca un koi într-un acvariu. Acvariul cu crapi koi se află în holul clădirii de birouri unde Pete lucrează (ca scriitor „la negru“ de eseuri pentru admiterea în facultate), iar viaţa de huzur a acelor peşti exotici i se pare un model de reuşită. Apoi, un număr de duminică al revistei New York Times şi o emisiune TV despre o celebritate literară a momentului îl fac să-şi dorească realizarea ca scriitor de succes. Pete descoperă că pentru scrierea unui bestseller poate fi suficientă şarlatania abilă, tehnica de scamator, aşa că îşi stabileşte rapid cîteva trucuri de bază, după care se pune pe treabă. Va produce, astfel, o carte plină de fake-uri, pe care comica mecanică a pieţei o va împinge în topul vînzărilor.Culmea e că toată această parodie a bestseller-urilor, cu care debuta în 2009 americanul Steve Hely, e astăzi ea însăşi un bestseller (în curs de ecranizare, bineînţeles). Ironia cărţii a stîrnit, pare-se, ironia sorţii.

scrisă de Claudiu CONSTANTINESCU | Pe de altă carte 

sursa: Dilema Veche

Cele mai vorbite limbi din Anglia şi Ţara Galilor

Poloneza era a doua cea mai vorbită limbă, după engleză, în Anglia şi Ţara Galilor, cu 546.000 de vorbitori, fiind urmată de punjabi şi urdu, potrivit ultimelor date ale unui recensământ din 2011, relatează BBC News Online, informează Mediafax.

Aproximativ patru milioane de persoane (8%) au declarat că vorbesc ca limbă principală altă limbă decât engleza sau velşa, scrie BBC, care precizează că 138.000 de persoane nu vorbesc engleza deloc.

Engleza sau velşa era principala limbă vorbită de către aproximativ 50 de milioane de persoane (92%), în vârstă de peste trei ani, iar dintre cele opt procente care vorbesc altă limbă ca limbă principală, cele mai multe persoane vorbesc engleza la un nivel avansat.

Dintre cei care utilizau altă limbă principală decât engleza, 1,7 milioane vorbeau engleza foarte bine, 1,6 milioane – bine, iar 726.000 vorbeau o engleză “stricată”, în timp ce restul de 138.000 nu vorbeau englezeşte, precizează BBC. Acesta este primul recensământ în care populaţia care declară că vorbeşte altă limbă este întrebată cât de bine vorbeşte engleza, adaugă aceeaşi sursă.

De asemenea, în Ţara Galilor, 2,9 milioane de locuitori (97%) au declarat engleza sau velşa ca limbă principală, iar alţi 562.000 (19%) au declarat că pot vorbi velşa, pe când la Londra, 1,7 milioane de rezidenţi (22%) utilizau ca limbă principală altă limbă decât engleza.

Într-un “top zece” al celor mai vorbite limbi, engleza era urmată, în această ordine, de poloneză, panjabi, urdu, bengali, dialectul utilizat în statul indian Gujarati (vest), araba, franceza, chineza (cu excepţia dialectelor mandarin şi cantonez, care se clasează pe locul 27 şi, respectiv, 40) şi portugheza. Potrivit acestor date, aproximativ 22.000 de persoane nu vorbeau nicio limbă, utilizând limbajul semnelor, mai scrie BBC.

de RL ONLINE

O elevă din Gheorgheni a câştigat faza naţională a concursului european pentru tinerii traducători

juvenes_translatoresO elevă din Gheorgheni a câştigat faza naţională a concursului organizat de CE pentru tinerii traducători, aceasta spunând că nu s-a gândit că va câştiga şi că a privit totul ca pe o provocare, dorind să îşi testeze nivelul. Ea mai spune că i-ar plăcea să studieze în străinătate şi să devină om de ştiinţă.

Diana Alexandra Amariei, elevă în clasa a XI-a la Liceul Teoretic “Sfântu Nicolae” din Gheorgheni, este câştigătoarea pentru România a concursului “Juvenes Translatores”, dedicat elevilor de liceu.

Deşi elevă la profil real, clasa de Ştiinţele Naturii, Diana dă dovadă de abilităţi excepţionale de comunicare scrisă şi orală, atât în limba franceză, cât şi în limba engleză.

Ea a aflat de concursul european de la profesoara ei de limba franceză şi s-a înscris fără rezerve.

Am zis că da, sigur, nu am absolut nimic de pierdut, dimpotrivă. Şi am participat ca să văd cum m-aş descurca. Niciodată nu am mai tradus sau nu am mai avut experienţe de acest gen“, a declarat Diana.

Când s-a înscris la concursul “Juvenes Translatores”, Diana nu ştia câţi contracandidaţi va avea, abia după aceea, documentându-se pe Internet, a aflat că va concura împreună cu elevi de liceu din 150 de şcoli din ţară.

Am privit concursul ca pe o provocare, vroiam să-mi testez nivelul. Nu m-am gândit că o să câştig, doar vroiam să văd de ce sunt în stare, dacă reuşesc şi îmi place franceza, este o limbă elegantă“, a spus eleva din Gheorgheni.

Ea a tradus din franceză în română un articol despre bloguri.

“Textul în sine nu a fost foarte greu, în sensul să conţină termeni ştiinţifici sau ceva de neînţeles. A fost mai greu să găsesc exprimarea corectă şi în limba română, să găsesc ceva care să aibă acelaşi înţeles, să se potrivească nuanţele, textul să aibă acelaşi stil, să sune la fel”, a explicat Diana.

A avut emoţii, fiind vorba despre un concurs internaţional, la care au participat multe şcoli, dintre cele mai bune din ţară, dar la final a apreciat că “a fost frumos, a fost o atmosferă lejeră, ok”.

Ea a spus că nu i-a venit să creadă când a primit vestea că este câştigătoarea pentru România. Diana a spus că au sunat-o reprezentanţii Comisiei Europene, au felicitat-o şi i-au spus că este aşteptată în 11 aprilie la Bruxelles, unde nu a mai fost până acum.

“La început nu mi-a venit să cred. Stăteam şi mă gândeam: totuşi, chiar eu? Mi-a trebuit puţin să mă obişnuiesc cu ideea şi acum sunt super bucuroasă”, a spus ea.

Diana nu s-a hotărât ce va face după terminarea liceului, însă spune că ar dori să facă ceva important.

Ea a descoperit că poate fi şi un foarte bun traducător şi, întrebată dacă va accepta un astfel de loc de muncă, în cazul în care Comisia Europeană i l-ar oferi, Diana a răspuns afirmativ fără ezitare.

“Sincer, încă nu m-am hotărât foarte clar ce voi face, acum am văzut că aş putea fi şi traducător, până acum nu m-am gândit la asta, dar mi s-a deschis o cale nouă; mi-ar plăcea – nu ştiu cât de realistă este chestia – să fiu om de ştiinţă, înainte mă gândeam să fiu inginer, dar sincer nu ştiu. Cel mai probabil studiile le voi face în stăinătate, dar apoi cred că mă voi întoarce să lucrez în România”, a afirmat Diana.

Ştie că cercetarea nu este susţinută financiar în România, însă speră că până va ajunge om de ştiinţă, dacă va ajunge, lucrurile vor sta altfel.

Dianei îi place să citească de la romane de fantezie – preferatul ei fiind “Stăpânul Inelelor” – până la cele clasice şi moderne, printre ultimele citite fiind trilogia “Jocurile Foamei” de Suzanne Collins şi “Război şi pace” de Lev Tolstoi, pictează şi navighează mult pe net, ca toţi adolescenţii.

Ea face parte şi din trupa de teatru “Entuziaştii” a liceului, trupă alături de care interpretează diverse piese în limbile străine cunoscute.

“Nu mă duc într-o singură direcţie, citesc, pictez, dar îmi place mai mult să fac schiţe în creion pentru că nu am răbdare să stau să migălesc, sunt cu capul în nori, de aceea nu simt nevoia să am un animăluţ, de exemplu, – cred că aş uita să-i dau de mâncare – în schimb am prieteni, nu o mulţime, ci suficienţi cât să ieşim undeva, să mergem la o petrecere, să ne distrăm”, a spus Diana.

Întrebată ce ar dori să ştie lumea despre ea, eleva din clasa a XI-a a răspuns cu modestia care – spun profesorii ei – o caracterizează: “Aş vrea să ştie că nu mă limitez la un singur domeniu, îmi place să încerc cât mai multe, cât mai am ocazia, să le fac pe toate, că ştiu că la un moment dat va trebui să mă concentrez pe ceva şi acum este bine să văd cât mai multe”, a afirmat Diana.

De reuşita ei s-au bucurat colegii, dar şi profesorii, chiar dacă nu au sperat la o asemenea performanţă.

“Sincer, am avut o mică idee că, datorită abilităţilor Dianei de comunicare orală şi în scris, ar avea o şansă, dar e greu să speri că la nivelul acesta poţi să câştigi, e un concurs de mare anvergură şi dacă am fost oarecum sceptică, este pentru că face parte, totuşi, din clasă de real, nu face parte dintr-o clasă de franceză intensiv sau de filologie, dar uite că se poate. Nu am pregătit-o în mod special, doar ce s-a făcut la ore. A fost o provocare şi pentru ea şi pentru mine, ea e perseverentă, determinată şi extrem de exigentă cu ea însăşi şi mă bucur pentru ea”, a declarat profesoara de limba franceză Ionela Hermeniuc, cea care a îndemnat-o pe Diana să se înscrie la concursul european.

Diana se descurcă la fel de bine şi cu engleza, anul trecut ocupând locul al 18-lea la Olimpiada Naţională la această disiplină.

“Pe scurt, este un copil capabil, foarte muncitor şi rezultatele apar. Noi ne bucurăm şi suntem mândri de performanţa ei. Din păcate, recompensele financiare sunt destul de mici şi le obţinem, de obicei, din diferite sponsorizări”, a declarat, la rândul său, Carmen Ducu, inspector de limbi moderne la Inspectoratul Şcolar Judeţean Harghita.

Ea a afirmat că, până în prezent, nimeni nu a sunat-o din partea Ministerului Educaţiei să o felicite pe câştigătoarea pentru România.

Diana Alexandra Amariei este unul dintre cei 27 de câştigători ai concursului anual pentru tinerii traducători “Juvenes Translatores”, organizat de Comisia Europeană şi dedicat elevilor de liceu.

Tema din acest an a fost solidaritatea între generaţii, pentru a marca Anul European al Îmbătrânirii Active şi Solidarităţii între Generaţii 2012.

Concursul “Juvenes Translatores” este organizat în fiecare an de către Direcţia Generală Traduceri din cadrul Comisiei Europene, obiectivul său fiind de a promova studiul limbilor străine în şcoli şi de a le oferi tinerilor elevi posibilitatea de a-şi testa aptitudinile de traducători.

La concursul din noiembrie 2012, au participat peste 3.000 de elevi din 750 de şcoli, pentru fiecare stat membru al UE fiind desemnat câte un laureat.

Piesa neterminată a lui Caragiale

Este vorba de piesa neterminată a marelui autor, care a preocupat publicul încă din timpul vieţii acestuia. O piesă a cărei acţiune se petrece la începutul secolului trecut, în Bucureşti. Unele personaje sunt cunoscute din celelalte comedii ale lui Caragiale. Din păcate, n-a reuşit s-o finalizeze, deşi a lucrat la multe variante. Deşi piesa a fost “preocuparea de căpetenie a lui Caragiale, în ultimii săi şapte ani de viaţă” (Şerban Cioculescu) – structura ei nu s-a închegat, replicile nu se alcătuiau. În toate proiectele păstrate (cel mai amplu se află la Muzeul Literaturii Române), distribuţia îi cuprindea pe Dumitrache Titircă (70 de ani), “mare agricultor, mare proprietar, petrolist, deputat, senator guvernamental”, Chiriac Sotirescu (49 de ani), “mare proprietar, deputat”, Spiridon Ionescu (35 de ani), “sportman, automobil, cai curse, doctor în drept la Liege”, Nae Ipingescu (55 de ani) “prefect de judeţ”, Rică Venturian (50 de ani), “Director proprietar al “Alarmei” , avocat, publicist, deputat de opoziţie”.Caragiale vorbea tuturor, în scrisorile sale despre lucrul la piesa. De pildă, în octombrie 1906, îl informa pe Paul Zarifopol: “- Scriu o piesă de teatru: Titircă, Sotirescu şi C-ia, trei acte. Merge binişor. Să sperăm că n-o să-ţi displacă”.

În ediţia sa, Dan Gulea adună şi compară textele existente în opt surse – trei identificate mai înainte de Cioculescu, câte una de Paul Zarifopol şi Emil Gîrleanu. Le grupează cronologic. În partea a doua analizează aceste texte. “Faptul că aceste fragmente de piesă nu au fost incluse în ediţiile de Opere de până acum – spune autorul în concluzie – denotă lipsa de interes a editorilor pentru laboratorul unui mare scriitor, din cauza educaţiei clasice, care preţuieşte întregul şi dispreţuieşte fragmentarul.”

I.L.Caragiale

Titircă, Sotirescu & Cia

Comedie în 3 acte

Ediţie îngrijită de Dan Gulea

Editura Paralela 45

Autor: Ziarul de Duminica 

Writers writing about writing: ‘Why We Write’

Joan Didion had it right. In her 1976 essay “Why I Write,” originally published in the New York Times Book Review, she lays out the template in no uncertain terms: “In many ways writing is the act of saying I, of imposing oneself upon other people, of saying listen to me, see it my way, change your mind. It’s an aggressive, even a hostile act. You can disguise its qualifiers and tentative subjunctives, with ellipses and evasions — with the whole manner of intimating rather than claiming, of alluding rather than stating — but there’s no getting around the fact that setting words on paper is the tactic of a secret bully, an invasion, an imposition of the writer’s sensibility on the reader’s most private space.”

Didion’s call to arms is quoted in the introduction to “Why We Write: 20 Acclaimed Writers on How and Why They Do What They Do” (Plume: 228 pp., $16 paper), edited by Meredith Maran, who is donating part of her royalties from the book to 826 National, the advocacy and literacy organization for kids. If none of the contributors here (among them Susan Orlean, Rick Moody, Jane Smiley, Walter Mosley and Armistead Maupin) discuss the craft of writing quite that starkly, they reveal themselves in other ways.

“The only thing that makes me crazier than writing is not writing,” observes “Water for Elephants” author Sara Gruen; James Frey (James Frey?) admits, “I’m really not qualified to do anything else.”

Mary Karr stakes out a balance between spirit and substance: “I write to dream; to connect with other human beings; to record; to clarify; to visit the dead. I have a kind of primitive need to leave a mark on the world. Also, I have a need for money.”

Maran, of course, is interested in more than simply the spark that drives a writer; she means to get at the practicalities as well.

“During the 1980s,” Kathryn Harrison recalls, by way of explaining how she came to write her first novel, “I worked as a book editor at Viking Penguin. I loved the job. … But, after I’d been working at Viking for six months or so, my husband said, ‘This is really stupid. You’re working on other people’s writing instead of your own.’ So I began getting up at five in the morning, to write until seven, when I got ready for work.”

There’s nothing groundbreaking about such a revelation; we already know the lesson it offers, which is that if you want to be a writer, then you have to write.

And yet there’s a peculiar reassurance in seeing talents as diverse as these wrestling with common issues, common pressures: confidence, commitment, the need to carve out writing time.

“Exercising is a good analogy for writing,” observes Jennifer Egan. “If you’re not used to exercising you want to avoid it forever. If you’re used to it, it feels uncomfortable and strange not to.”

By David L. Ulin, Los Angeles Times Book Critic

January 28, 2013

source:  Los Angeles Times

sursa foto

Emil Cioran – Românul care a refuzat toate distincţiile literare ce i-au fost atribuite

emil-cioranÎncă de la 17 ani când s-a înscris la facultate, i-au apărut insomniile care-l transformau parcă „într-un demon”, iar gândul obsesiv la moarte îl urmărea „chiar şi atunci când mânca”. Întors la Sibiu, în prima vacanţă de studenţie, pe stada Spinarea Câinelui, „mă plimbam noaptea, eram ca o stafie şi oamenii din acest orăşel credeau că am mintea zdruncinată. Şi atunci mi-am spus: Trebuie să scrii o carte!”

Iar şase ani mai târziu, apare Pe culmile disperării, prima sa carte, pornind astfel în viaţă, la drum, în „căutarea infinită de sine”, unul dintre scriitorii şi filosofii români cei mai eminenţi până în prezent: Emil Cioran.

În 1936, îşi încearcă şi vocaţia de pedagog, astfel că va preda, pentru prima şi ultima dată în viaţa sa, ca profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. „Timp de un an am predat filozofia într-un liceu. Dar fusesem poreclit aproape «dementul»: într-o zi am fost surprins învăţându-i pe copii că totul este bolnav, până şi principiul identităţii… Când am plecat de la Braşov, directorul liceului s-a îmbătat de bucurie că a scăpat de mine”, povesteşte Emil Cioran, un Nietzsche contemporan trecut pe la şcoala moraliştilor francezi, aşa cum îl descrie Gabriel Liiceanu în „Itinerariile unei vieţi: E.M.Cioran”.

Nu a acceptat să i se acorde premii literare (Sainte-Beuve, Combat, Nimier) şi a refuzat remuneraţii de mii de franci. Singurul premiu acceptat de el este şi primul care i se oferă pentru debutul francez – Premiul Rivarol, în 1950. „Nimic nu seamănă mai mult cu neantul decât gloria la Paris! Nu-mi vine să cred că am râvnit şi eu la asta! Sunt însă lecuit pe veci.”

Despre viaţa sa, Emil Cioran afirma că „am avut, mai mult ca oricine altcineva, exact viaţa pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilinţe usturătoare şi griji meschine. O viaţă de vis, aproape, o viaţă de leneş, cum nu sunt multe în acest veac. Am citit mult, însă numai ce mi-a plăcut, şi dacă m-am străduit să scriu şi eu cărţi, efortul mi-a fost răsplătit de satisfacţia că nu m-am abătut, în ele, nicio clipă de la ideile şi gusturile proprii. [..] Marele succes al vieţii mele e că am reuşit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viaţa destul de bine. M-am prefăcut că a fost un eşec. Însă n-a fost.”

Celor care doreau să afle cum se poate ajunge scriitor, Emil Cioran le adresa mesajul: „Trebuie să vă scoateţi din cap toate gândurile legate de carieră, bani şi succes. Un scriitor nu poate trăi decât sărac, fără putinţa de a purta de grijă unei familii.”

Ironia destinului a vrut ca el să devină celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le repudiase în tinereţe, însă rădăcinile sale româneşeti i-au procurat seva care a dat strălucire operei sale.

Pentru astfel de români a luat naştere „Români pentru o lume”, campania naţională de responsabilitate socială iniţiată de Fundaţia Sergiu Celibidache.

„Români pentru o lume” reprezintă un tribut adus marilor personalităţi româneşti ce au adus mândrie şi glorie României, peste tot în lume şi aduce în atenţia fiecăruia dintre noi pe co-naţionalii noştri care, prin activitatea lor, rămân nemuritori.

Finalitatea acestei campanii o constituie organizarea unui concurs naţional online (pe http://www.romanipentruolume.ro şi pe pagina de Facebook) de tribut adus culturii sau unei personalităţi anume, prin care oameni din domenii diferite ale culturii se vor putea înscrie astfel încât să dedice o pictură, o compoziţie, o sculptură, un poem, etc.

În urma unui vot de specialitate şi prin votul sponsorilor, cei selectaţi vor merge în finală, unde vor fi jurizaţi de către un juriu de specialitate şi de către public. Câştigătorii vor primi burse în România şi în străinătate.

Campania se desfăşoară online, la adresa http://www.romanipentruolume.ro şi pe pagina de Facebook, unde puteţi găsi mai multe detalii despre acest nou proiect cultural al Fundaţiei Sergiu Celibidache.

de ANDRA DUMITRU 

sursa

foto: romanian-insider.com

De ce mai scriu scriitorii de azi?

De ce mai scriu scriitorii de azi - Dragos C. ButuzeaAş fi în stare să pariez că fiecare scriitor, oricât de slab ar fi, se imaginează că va avea succes de public, că-şi va vinde cartea în draci, iar aceasta îl va putea ajuta să iasă din anonimat, că va deveni celebru, presa îi va cere interviuri, cititorii, autografe, iar la cârciumă va primi băutură gratis. Și dacă va avea şi mai mult noroc, vor pica la aşternut niscaiva dame.

Homer povestea prin cetăţi întâmplările eroilor şi zeilor şi nu ştim dacă o făcea pentru distracţie sau cu scop pedagogic, însă în mod sigur primea hrană şi adăpost în schimb. Petronius şi Apuleius îşi povesteau satirele pentru distracţie. Bocaccio şi Rabelais ironizau unul clerul, celălalt intelighenţia. Cervantes se gândea la un cristos ridicol şi profan. Walter Scott inventa aventuri, de-abia cu moderniştii se schimbă macazul. Balzac vrea să critice moravurile vremii, iar Dickens, sărăcimea capitalistă. Cu Flaubert începem stilul, continuat cu Baudelaire şi decadenţii. Vine Proust şi spune că literatura e viaţa însăşi, apoi Joyce spune că e patria. Ca să vină Beckett şi să arate că literatura e absurdă.

Postmodernismul începe să se întrebe nu doar [ce e] literatura, dar şi ce e viaţa, patria, lumea. Va începe să se joace cu cuvintele, cu semantica, cu kitschul. În paralel cu toate acestea, apar opere literare proaste, iar unele au chiar succes, desigur cele care-şi propun succesul.

Mario Vargas Llosa vorbea despre revoltă, ca motivaţie a scriitorului dintotdeauna. Revolta împotriva lumii. Urît trăiţi, domnilor, spunea Cehov prin povestirile sale. Spre socialism, vor spune alţii.

Ce se întâmplă acum, cu scriitorii?

Într-o lume potopită de cărţi, printre oameni care citesc din ce în ce mai puţin.

Pentru cine mai scriu ei, pentru cei câţiva, care au păstrat acest obicei? Pentru cititorii ocazionali?

Pentru ce scriu? Pentru formă sau pentru conţinut?

La ce se aşteaptă ei? Să revoluţioneze – ca odinioară Zola, sau Tolstoi?

La ce destin se aşteaptă pentru cartea lor?

Care le sunt iluziile?

Ce gândesc când cartea nu li se vinde şi putrezeşte, uitată în cimitirul cărţilor uitate?

Mai poate exista vreun Kafka, vreun Proust, vreun Joyce din nou?

De ce [se] apucă scriitorii de azi de scris? – Din orgoliu? Pentru câştig?

De ce nu sunt tot mai mulţi paşadii?

Se gândesc la posteritate? că poate, cândva, cartea lor va fi descoperită şi apreciată?

Eu, dacă aş scrie, aş face-o pentru propria distracţie sau pentru bani.
sursa: chestiilivrești.blogspot.ro

scris de   

preluat de la sursa

Sărbătoare în lumea universitară. Reputatul profesor lingvist Marin Petrişor împlineşte 80 ani

Profesorul universitar Marin Petrişor din Constanţa FOTO Universitatea Ovidius

Profesorul universitar Marin Petrişor din Constanţa FOTO Universitatea Ovidius

Deşi a activat la catedre de prestigiu din ţară şi a predat în Statele Unite ale Americii, dialectologul Marin Petrişor s-a întors întotdeauna la Universitatea Ovidius din Constanţa, unde a fost decan al Facultăţii de Litere.

Profesorul universitar Marin Petrişor împlineşte duminică, 27 ianuarie, opt decenii de viaţă. Aniversarea reputatului dascăl este o sărbătoare a comunităţii academice constănţene.

„Şi astăzi, pe culoarele Universităţii, la campusul pe care l-a văzut cu ochii ridicându-se, îşi îmbărbătează doctoranzii, schimbând cuvinte de duh cu mai tinerii săi colegi, este o prezenţă încântătoare, tonică, delicată“, spun colegii săi din Universitatea Ovidius.

Dialectologul a colindat ţara adunând date despre graiul ţăranului român, precum şi unele graiuri româneşti vorbite în afara graniţelor ţării, în special din Valea Timocului. A publicat peste 90 de lucrări, a contribuit la elaborarea Dicţionarului toponimic al Olteniei şi a participat  la elaborarea Atlasului Complex al Porţilor de Fier (1972), pentru care  a primit Premiul Academiei Române.

Devenirea profesorului Petrişor

După terminarea Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti în 1955, Marin Petrişor a fost remarcat de acad. Iorgu Iordan, devenind preparator la catedra acad. Alexandru Rosetti. A ocupat prin concurs postul de şef de cabinet la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic de 5 ani din Timişoara, ulterior Universitatea din Timişoara.

Până în 1963, Marin Petrişor a funcţionat aici ca şef de cabinet, asistent şi lector ţinând cursuri de Istoria limbii române, Dialectologie română şi de Introducere în filologia română.

În 1963 s-a transferat ca lector la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic din Constanţa, unde a funcţionat 3 ani, apoi a ocupat, prin concurs, postul de cercetător principal la Centrul de istorie, Filologie şi Etnografie al Academiei Române.

În paralel, a predat un curs special de geografie lingvistică la Facultatea de Filologie a Universităţii din Craiova, la care s-a transferat în 1972. Aici a devenit conferenţiar, în tot acest timp specializându-se şi ţinând  cursuri de Dialectologie şi toponomie, pe lângă numeroasele lucrări ale profesorilor din învăţământul preuniversitar pentru obţinerea gradului didactic I, pe care le-a îndrumat.

În perioada 1974 şi 1976 a funcţionat ca lector Fulbright la Universitatea Washington din Seattle, SUA, unde a predat Limba şi cultura română.

În 1990 a revenit la Constanţa, la Facultatea de Litere şi Teologie a noii Universităţi Ovidius din Constanţa, punând umărul la consolidarea prestigiului ei. A fost şeful catedrei de Limbă Română şi Limbi Clasice, iar din anul 1997 a devenit decanul facultăţii.

Profesorul Marin Petrişor este recunoscut ca un nume de mare autoritate în cercetarea graiurilor insulare şi a graiurilor româneşti de tranziţie, lucrările sale „Graiurile insulare dacoromâne“, „Graiurile bufenilor din Banat“ (Bucureşti, 1993) şi „Graiuri dacoromâne în contact“ (Constanţa, 1994), constituind repere esenţiale în dialectologia românească.

Acestor lucrări li se adaugă volumele „Structura dialectică a Olteniei“ (Constanţa, 1994) şi cursul de dialectologie „Dialectul dacoromân“ (Constanţa, 2000), alături de numeroasele studii şi articole de dialectologie şi toponimie publicate în periodicele de specialitate care întregesc o operă ştiinţifică de excepţie.

de

sursa  

Să dăm zoom pe Monalisa…

Un muzeu imaginar de mărimea unei tablete. FOTO Arhivă personală

Un muzeu imaginar de mărimea unei tablete. FOTO Arhivă personală Luana Luban

Suntem contemporani dar şi protagonişti ai unor transformări spectaculoase. Suntem martori la scrierea istoriei pentru al cărui sens unii chiar îşi pierd viaţa, tocmai acum când omul se crede nemuritor atingând culmile progresului tehnic.

Iar acest progres ne cam bulversează obişnuinţele (şi tabieturile) obligându-ne, mai devreme sau mai târziu, să ne aliniem la porţile tehnicii de ultimă oră, dându-ne suflarea pe ecranul unei tablete slim, cu ecran flexibil, transparent şi display touchscreen.

Iar dintre toate mutaţiile de ultimă oră, cel mai mult mă atinge transferul cărţii de pe suportul (durabil) al hârtiei în spaţiul virtual, mai precis, direct pe rafturile unui e-book fragil şi cu garanţie limitată. Iar când transferul presupune şi un frumos şi lucios album de artă, atunci mă cam enervez şi încep să scriu. Pentru că eu atunci când scriu, scriu, nu fluier, iar de această dată am ales să scriu despre primul album de artă interactiv din lume.

Responsabili? O editură franceză mână-n mouse cu un studio de creaţie animată. Numele albumului? Mon musée imaginaire de Paul Veyne. Locul apariţiei? Flamboaianta Franţă.

(De)sacralizarea cărţii…

Ok, am înţeles, nu mai tipărim ci descărcăm la un preţ foarte accesibil Creangă, Homer şi Coelho la pachet, nu mai tipărim ca să nu mai kill-ărim copacii, reducem costurile de producţie, automat reducem şi preţul de vânzare (fără să ţinem cont de fapt că cel mai scump e însuşi suportul de lectură), zoom-ăm cât ne ţine caracterul (literei, evident), stocăm mii de titluri şi nu ştiu dacă le finalizăm indicându-le pe câteva degete (se acceptă şi cele de jos).

Avantajele sunt atrăgătoare, discursul publicitar ne vrăjeşte, design-ul şi insuportabila uşurătate a suportului ne fascinează, dar dincolo de satisfacerea egoului comercial şi trendy, trecem cu prea multă uşurinţă pe lângă un adevărat fenomen. De-sa-cra-li-za-rea cărţii prin di-gi-ta-li-za-rea cărţii… şi reducerea ei la un dispozitiv cu efecte speciale. Numai când tastez asta şi mă iau cu fiori încă o mie de fiori.

Pasionată de subiect, m-am dedicat predicţiei ce trâmbiţa dispariţia cărţii încă de acum vreo câţiva ani, întocmind între paginile cartonate a unei lucrări de master, un document mai mult cu valoare sentimentală decât (aşa-zis) academică. Şi, lucrând de zor pe calculator, am realizat că totul prindea contur doar după ce imprimam pe hârtie paginile (culmea!) tastate.

Iar hârtia îmi dădea răgaz să reflectez, să corectez, să subliniez, să pun căciuliţa pe „a” şi, în cele din urmă, să desenez câte o stea în cinci colţuri undeva pe pagină. Nu mai vorbesc despre satisfacţia de a face săgeţi şi trimiteri cu dexteritatea unei profesoare care ştie ce notă va pune doar privind scrisul lucrării. Aşadar, pentru mine hârtia (tipărită sau nu) îmi impune un anumit respect, atât din cauza copacilor tăiaţi, cât mai ales din cauza potenţialului creativ pe care îl oferă.

Nu voi intra în detaliile apocalipticei dispariţii a cărţii tipărite pentru că ar trebui să vă povestesc vreo nouăzeci de pagini (imprimate) ale îndrăgitei mele lucrări de master în interiorul căreia, asemeni lui Don Quijote, am combătut împotriva morilor virtuale care transformă cartea în e-book şi biblioteca într-un fişier. Dar, mi-a căzut în braţe tocmai o carte care, asemeni unei aspirine bine tamponate mi-a calmat toate durerile de cap provocate de strigătele de alarmă care hăulesc dispariţia cărţii din cauza fenomenului masiv de digitalizare şi împachetare în tot felul de gadgeturi sofisticate.

Este vorba despre o perlă rară numită Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi de Umberto Eco şi Jean-Claude Carrière, acel tip de carte pe care nu o laşi din mână până nu ajungi la pagina unde este scrisă localitatea unde a fost tipărită. Ideea esenţială a cărţii?! Păi, ar suna cam aşa: de vreo cinci secole încoace, variaţiile obiectului carte nu i-au schimbat nici funcţia, nici sintaxa, cartea fiind ca lingura, ciocanul, roata sau dalta. Odată inventate, nu pot fi ameliorate în mod semnificativ. Nu se poate inventa o lingură mai bună decât o lingură (punct final).

Şi, totuşi…

Variaţii pe aceeaşi lingură, pardon temă, există o sumedenie. Ceea ce nu schimbă cu nimic esenţa obiectului în sine. Iar cartea nu face excepţie. În galaxia internetului, cartea nu face decât să se adapteze. Mai corect spus, suportul carte nu face decât să se alinieze trendu-ului de gadget-uri care trebuie să conţină lumea întreagă, în timp ce un simplu buzunar le conţine pe ele.

Cu alte cuvinte, e mai cool, comod, accesibil să (te faci că…) citeşti un e-book decât să cari după tine unul din cele şase volume din Mizerabilii sau, mai dramatic, unul din cele douăsprezece din colecţia În căutarea timpului pierdut, ca să nu zic toată colecţia. Evident, exagerez, dar nici să mai călcăm prin muzee nu mai e la modă?! Luăm tableta şi luăm la puricat fiecare pixel din Capela Sixtină? Sau numărăm câte fire albe avea Monalisa?!

Se pare că şi în acest sens magia virtualului ne-a luat prin surprindere iar amatorii de artă pot să se plimbe nestingheriţi (şi gratis) prin cele mai mari muzee ale lumii cu ajutorul unei nevinovate tablete: primul care îmi vine-n gând este somptuosul Google Art Project (http://www.googleartproject.com), care îţi permite să faci din fotoliu personal, turul virtual la 360 de grade al marilor galerii de artă.

Iniţiatorii proiectului spun că experienţa este unică pentru că fiecare imagine este disponibilă în high-resolution, criticii afirmă că o astfel de iniţiativă este de fapt o mână de ajutor dată hoţilor, iar eu sunt de părere că nicio maşinărie, oricât de performantă ar fi, nu poate reda atmosfera unui muzeu, mai ales de talia unui Louvru sau National Gallery. E ca şi cum ai asculta slujba la radio… Auzi clopotele, dar nu simţi mirosul de tămâie.

Revenind în miezul virtual al problemei, trebuie subliniat faptul că francezii nu duc lipsă de idei atunci când vine vorba despre promovarea artelor în toate spaţiile posibile. Dimpotrivă. Gurmanzi cum îi ştim, francezii sunt şi (foarte…) mari amatori de artă, ceea ce m-a impresionat în mod deosebit fiind faptul că ei se îmbracă elegant atunci când merg la muzeu şi, chiar dacă plouă, aşteaptă cu demnitate sub cerul liber să le vină rândul. Aşa că…madames et monsieurs, chapeau bas! ["mesdames et messieurs", desigur (zice 1traducator)]

Nu are rost să vă mai spun că, de exemplu, pentru a evita aglomeraţia creată cu prilejul Zilelor de patrimoniu (singura ocazie din an când poţi vizita mari monumente, instituţii oficiale sau edificii care nu sunt accesibile publicului larg), marile muzee franceze şi-au deschis şi porţile virtuale pentru a primi cum se cuvine mulţimile de curioşi. De exemplu, muzeul La Monnaie de Paris, dedicat numismaticii, este un adevărat muzeu virtual, cu un simplu click pe peretele virtual vizitatorii putând admira fiecare piesă în parte plus explicaţiile de rigoare, în timp ce Louvru permite internauţilor să privească, mai mult, să studieze marile capodopere cu lupa (Œuvres à la loupe) punând la dispoziţie o serie de dosare multimedia interactive în care sunt aprofundate numeroase aspecte istorice şi artistice. Aşadar, iniţiativă este salutară, metoda de culturalizare dă roade şi vizual şi educaţional, ne instruim fie că locuim pe malurile Senei, fie pe vârful Omu, dar parcă lipseşte ceva…

Şi, tot francezii, mai au o bulină de originalitate şi la capitolul cărţi a căror interactivitate riscă să iasă din ecran: lansarea (ups!… cât pe ce să scriu tipărirea) primului album de artă în format digital din lume reprezintă o mică revoluţie în domeniul editorial şi un pas înainte prin care suportul (tableta, e-book-ul etc.) capătă legitimitate. Editura care a făcut pasul se numeşte Albin Michel, iar revoluţia constă în lansarea versiunii integrale a lucrării Mon musée imaginaire ou les chefs-d’œuvre de la peinture italienne de Paul Veyne (Muzeul meu imaginar sau despre capodoperele picturii italiene), publicată în format tipărit în anul 2010.

Realizat în colaborare cu studioul de creaţie animată Néolibris (http://www.neo-libris.com/fr/), albumul de artă a devenit interactiv în sensul în care, foşnetul şi liniştea hârtiei lucioase, au fost înlocuite cu o serie de imagini active, sunete, efecte şi alte şmecherii tehnice care au puterea de a smulge modesta carte de hârtie din mâinile cititorului înlocuind-o cu o tabletă. Recomandat drept o plimbare unică prin galeria capodoperelor picturii italiene, de la Giotto la Tiepolo, în lumina istoriei sacre şi a Antichităţii romane, acest album-muzeu imaginar şi interactiv deopotrivă, ne aduce la vârful degetelor cele mai frumoase tablouri din lume. Aşa spune autorul.

Căci, autorul, Paul Veyne, unul dintre cei mai mari istorici francezi ai Antichităţii romane, are o pasiune: pictura italiană pe care o adoră pentru că este inventivă, inspiratoare, neaşteptată şi, mai presus de toate, elegantă. Mai mult, reputatul istoric afirmă că, până şi în scenele religioase poţi detecta adevărate scene glamour (sic!).

Iar în formatul interactiv toate aceste calificative elogioase se animă, se mişcă în toate sensurile, permiţând autorului să ne povestească în mod aproape exhaustiv impresiile personale despre tablourile preferate. Iar colecţia sa cuprinde cam 255 de tablouri preferate…

Nici sloganul publicitar nu se lasă mai prejos, promiţând cititorului să vadă pictura italiană aşa cum nu a mai văzut-o niciodată. Pentru că da, zoom-ul intuitiv ne proiectează exact acolo unde vrem să fim… cu privirea. Putem vedea detalii ascunse ale marilor fresce, funcţiile tabletei permiţând reproducerea minuţioasă a imaginii, imposibil de egalat pe hârtie, chiar dacă tabloul este foarte bine realizat. În plus, cu un singur click (hai, două!), putem afla toate informaţiile posibile şi imposibile despre tabloul respectiv (ţara, oraşul, muzeul unde se găseşte etc.). Totul este atât de năucitor încât putem spune: gata! S-a terminat cu reproducerile pe jumătate de pagină şi chiar o pagină întreagă. De acum încolo putem avea în faţa ochilor până şi praful depus pe nasul Monalisei. Dar parcă lipseşte ceva…

Referitor la noutatea albumului, Paul Veyne recunoaşte că îi place senzualitatea hârtiei, dar a descoperit că şi tableta are o senzualitate anume, oferită de funcţia tactilă care ne permite, prin intermediul degetelor, să pătrundem în interiorul tabloului.

În acest moment, cred că trebuie să facem apel la un psiholog. Nu mă lansez în discuţie, dar pătrunsul în interiorul tabloului sună cam frenchy, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Eu mă mulţumesc doar să-l privesc, iar dacă vreau să pătrund undeva, aş încerca să-i pătrund spiritul, sensul, culoarea, povestea, ambienţa evocatoare, nu să fac autopsie pe o trăsătură de penel.

Iar în final, respectabilul domn Paul Veyne spune că, dacă Biblia lui Guttenberg a fost prima carte tipărită, muzeul său imaginar este primul album de artă interactiv din lume. Şi e tare mândru de el!… Personal, chiar dacă preţul cărţii este extrem de atractiv (în jur de 15 euro faţă de 29,99 euro cât costă ediţia tipărită în 2012 şi 38,50 euro pentru cea din 2010), nu prea m-aş arunca în muzeul său imaginar.

Cu riscul de a fi considerată retrogradă, sunt de părere că sub impulsul tehnologiei în acest caz avem de-a face doar cu un obiect animat, nu şi distins… Ori cartea, în speţă albumul de artă, presupune o anumită eleganţă care la rândul ei implică un anume rafinament.

Dar, fie, hai să spunem că spiritul va avea întotdeauna nevoie de un mediu în care să se întrupeze (vorba domnului Eco), iar de această dată a ales o tabletă slim, cu ecran flexibil, transparent şi display touchscreen. Dar parcă lipseşte ceva…

scrisă de Luana Luban

sursa

Scriitori interzişi în China şi în Rusia, pe lista nominalizaţilor la Man Booker International Prize

Doi scriitori ale căror romane au fost interzise în Rusia şi în China se află pe lista celor 10 romancieri nominalizaţi la premiul Man Booker International pe anul 2013, a anunţat preşedintele juriului care acordă această distincţie literară prestigioasă.

Scriitorul chinez Yan Lianke şi scriitorul rus Vladimir Sorokin figurează astfel pe lista celor 10 romancieri din nouă ţări diferite, care au fost nominalizaţi la acest premiu literar în valoare de 60.000 de lire sterline (95.000 de dolari). Man Booker International Prize, care se acordă o dată la doi ani, este considerat versiunea internaţională a celui mai prestigios premiu literar britanic – Man Booker Prize.

Lista celor 10 romancieri selecţionaţi pe lista scurtă pentru Man Booker International Prize a fost comunicată de Christopher Ricks, preşedintele unui juriu compus din cinci personalităţi literare, în timpul Festivalului de Literatură din oraşul indian Jaipur.

Aproximativ 150 de scriitori au fost avuţi în vedere pentru acest trofeu prestigios, ce va fi decernat pe 22 mai, la Londra.

Marie NDiaye, din Franţa, în vârstă de 45 de ani, este cea mai tânără dintre scriitorii nominalizaţi pe această listă, alături de Peter Stamm, primul scriitor din Elveţia care a fost nominalizat la Man Booker International Prize.

Statele Unite are două nominalizări, scriitoarele Lydia Davis şi Marilynne Robinson, cea din urmă fiind singurul autor de pe lista scurtă din acest an care a mai fost nominalizată şi la ediţiile precedente.

Canadianul Josip Novakovich, israelianul Aharon Appelfeld, indianul U.R. Ananthamurthy şi pakistanezul Intizar Husain completează lista celor 10 nominalizaţi la Man Booker Internaţional Prize.

Man Booker International Prize se acordă unui autor în viaţă, care a publicat lucrări de ficţiune în limba engleză sau ale cărui opere au fost traduse deja în limba engleză. Spre deosebire de Man Booker Prize, care se acordă unei singure opere literare, versiunea internaţională a acestui premiu onorează întreaga creaţie a unui autor.

Laureaţii din anii precedenţi au fost Philip Roth (Statele Uite, 2011), Alice Munro (Canada, 2009), Chinua Achebe (Nigeria, 2007) şi Ismail Kadare, scriitorul albanez care a câştigat acest premiu în 2005, la ediţia inaugurală.

În 2012, premiul Man Booker a revenit scriitoarei britanice Hilary Mantel pentru “Bring Up the Bodies”, cel de-al doilea roman dintr-o trilogie a cărei acţiune se desfăşoară la curtea regelui Henry al VIII-lea. Hilary Mantel a câştigat acest premiu şi în anul 2009, cu primul volum din această trilogie, intitulat “Wolf Hall”.

de Florin Badescu 

sursa

Kim Thuy, scriitoare: „De multe ori chiar uit că sunt asiatică“

Scriitoarea canadiancă de origine vietnameză Kim Thuy mărturiseşte că nu a trăit niciodată drama imigrantului, pentru că ţara de adopţie nu a făcut-o nicio clipă să se simtă străină sau diferită.

Kim Thuy s-a născut în Vietnam, dar a fugit de acolo împreună cu familia, pe când avea 10 ani. A fost ceea ce se numeşte „boat people“ – expresie folosită pentru refugiaţii din anii 70 care fugeau din Vietnam în condiţii vitrege, pe ambarcaţiuni vechi şi foarte nesigure. Despre toată această experienţă, pe care o consideră acum exterioară, de parcă nu ar fi fost a ei, a scris în romanul ei de debut, „Ru“. Din fetiţa bolnăvicioasă care trăia în Vietnam, Kim Thuy a devenit, pe pământ canadian, o femeie puternică. Şi, în plus, o scriitoare foarte apreciată. Am cunoscut-o la Bucureşti, unde a venit să-şi lanseze volumul „Pentru tine“, scris împreună cu Pascal Janovjak, şi am fost uimit de forţa şi de vitalitatea pe care le emană.

Weekend Adevărul: Vorbiţi franceză, engleză şi vietnameză. Franceza e limba scrierilor dumneavoastră. Ce reprezinta celelalte două?
Kim Thuy: Engleza o folosesc în munca mea, când o vorbesc sunt femeie de afaceri, avocată etc. Pot să fiu mult mai dură în engleză decât în franceză. Fiecărei limbi îi corespund comportamente diferite, iar în capul meu sunt compartimente bine separate pentru fiecare. Limba vietnameză o vorbesc numai cu părinţii mei, foarte rar cu altcineva. Este limba copilului din mine, o limbă infantilă. Vietnameza nu are pronume personale şi trebuie să-ţi numeşti tot timpul poziţia ierarhică. Când vorbesc cu părinţii mei, eu trebuie să precizez mereu că sunt copilul. Prin urmare, mi-e foarte dificil să vorbesc de sexualitate, de exemplu, în vietnameză. Oricum, vietnamezii vorbesc foarte puţin de sexualitate. E o limbă care impune multe rezerve. De exemplu, nu se foloseşte niciodată în vorbire cuvântul care desemnează raporturile sexuale. Se spune „soţia e apropiată de soţul său“ şi asta înseamnă că au relaţii sexuale. Nici măcar „te iubesc“ nu se spune niciodată. Poţi transmite aceasta prin gesturi sau prin scris, dar nu ai voie să spui. Un alt exemplu: mama mea nu mă întreabă niciodată „de ce eşti tristă?“. În vietnameză, exprimarea emoţiilor în vorbire sau discuţia despre ele sunt interzise.

V-aţi născut şi aţi copilărit în Vietnam, acum trăiţi în Canada. Unde vă simţiţi acasă?
Peste tot. Iată, în ultimele patru nopţi am dormit în patru paturi de hotel diferite – şi nu m-am simţit în niciun caz departe de casă. Fiecare pat devine al meu, îl adopt foarte repede. Dincolo de aceasta, consider că adevăratul acasă e acolo unde sunt copiii şi părinţii mei, adică în Quebec. Asiociez mereu acest oraş cu „acasă“, pentru că ai mei sunt acolo. Altfel, şi la Bucureşti, unde am fost primita mereu cu căldură, mă simt ca acasă la mine. Deja m-am surprins că mă uit la bannerele puse pe locuinţele de vânzare – or, un simplu turist nu face niciodata asta.

Deci sunteţi o persoană foarte adaptabilă.
Sunt ca apa, iau forma vasului.

Emigranţii rămân de multe ori între două lumi…
Nu e cazul meu. Eu trăiesc în două lumi, nu între ele. Lumea vietnameză şi lumea canadiană – sunt amândouă cu mine, în mine. Asta mă face chiar să am un avantaj – că pot s-o aleg pe cea pe care o vreau. Când sînt în dezacord cu mama mea, mă salvez spunând „Asta e, sunt quebecoise (n.r. locuitoare a Quebecului)!“ Iar soţului îi spun „Asta e, sunt vietnameză!“ (Râde) De fapt, aceste două lumi mă îmbogăţesc, pentru că le am pe amândouă.

Nu resimţiţi în nici un fel statutul imigrantului?
Când am ajuns în Quebec, oamenii ne-au primit călduros din primul moment, şi astfel nu m-am simţit niciun moment ca un imigrant. Mai degrabă ca un copil înfiat, care ajunge în noua lui familie. Asta mulţumită programelor de integrare care existau acolo pentru noi, pentru „boat-people“. Oraşul întreg era mobilizat pentru a ne primi. Pur şi simplu, m-am îndrăgostit de oamenii aceia şi am devenit canadianca de acum graţie lor. Nu am văzut niciodată în ochii lor ceva care să mă facă să conştientizez diferenţa, să mă facă să mă simt imigrantă. De aceea, de multe ori chiar uit că sunt asiatică, că arăt ca o asiatică şi când îmi dau întâlnire cu cineva îi spun cum sunt îmbrăcată, să mă recunoască. Uit că pot să-i spun foarte simplu: „Sunt asiatică, deci mă veţi identifica uşor.“ Asta se întâmplă datorită privirii celorlalţi, în care te vezi ca într-o oglindă. În plus, faptul că sunt diferită reprezintă un avantaj. Dacă sunt într-un grup, voi fi remarcată imediat, pentru că sunt diferită. „Uite tipa aceea mărunţică, cea cu ochii oblici.“ (Râde) Faptul că sunt diferită m-a salvat şi din situaţii neplăcute. La început, când încă nu ştiam engleza, îi auzeam pe militari cum foloseau tot timpul cuvântul „asshole“ (n.r. o insultă, în engleză) şi am crezut că asta e o formulă de adresare. Prin urmare, când am ieşit pe stradă am început să salut lumea cu „Hello, asshole!“ Dacă aş fi fost o fetiţă albă ca toate celelalte, poate că aş fi fost pălmuită. Cum eu eram diferită, cei cărora le-am zis aşa nu au fost afectaţi. De altfel, am povestit această întâmplare şi în romanul meu „Ru“.

Aveţi traume legate de Vietnam sau de fuga din Vietnam?
Nu. Singurul meu coşmar e legat de câini. În Vietnam erau foarte mulţi câini pe stradă, fără stăpân, sălbăticiţi. În Canada nu vezi aşa ceva şi câinii sunt iubiţi cum sunt iubiţi copiii. Chiar şi aşa, nu mă pot obişnui cu câinii şi am o problemă când sunt invitată acasă la cineva care are câine. Altfel, nu am traume, nici măcar din momentele fugii din Vietnam, pe barcă. Corpul m-a ajutat foarte mult, parcă mi-a indus o comă artificială (ştiţi, cum se procedează în spitale, pentru a salva cazurile grave). Nu am simţit drumul şi privaţiunile din timpul lui, nu am simţit foamea sau setea. Practic, în această experienţă am primit un nou corp. În Vietnam eram foarte bolnăvicioasă şi plăpândă, aveam tot felul de alergii, dintre care cea mai rea era alergia la peşte. Vă închipuiţi că pe ambarcaţiunea cu care am fugit nu exista altă hrană… Ei bine, nu am avut nici cea mai mică alergie şi de atunci mi-au dispărut şi problemele de sănătate de până atunci. După cum vă spuneam, m-am ales cu un nou corp. Şi, pe de altă parte, cu un alt cap şi cu o altă memorie. Acum privesc toată acea experienţă de parcă aş vedea-o din exterior, nu ca trăită de mine.

În volumul „Pentru tine“, scrieţi: „Cei care au cunoscut intimitatea ororii caută complicitatea purităţii sau un fel de inocenţă.“ Este şi cazul dumneavoastră?
Da. Când am plecat cu acea ambarcaţiune din Vietnam, nu am văzut fundul prăpastiei, posibilităţile prăpastiei. Tot ce era important era să fixăm cerul, nu să ne uităm în prăpastie. Cel puţin, aşa s-a întâmplat în cazul meu. Mai erau pe barcă toate acele femei care-şi pierduseră băbaţii, fraţii sau fiii în război şi care voiau să vorbească cu mine, fiindcă eram pură şi inocentă. Aveau nevoie de asta, ca de o lumină.

Apropo de puritate, aţi afirmat că, atunci când aţi ajuns în Canada, aţi fost impresionată de alb. Până în momentul acela, culoarea dominantă era pentru dumneavoastră culoarea noroiului.
Da, pentru că eram într-o ţară în război. În plus, fiind o ţară cu climă caldă, nu avem albul zăpezii în peisajul vietnamez. E adevărat, în Saigon nu am văzut corpuri sfârtecate şi alte orori ale războiului (pentru că luptele erau în periferii), dar inconştient vedeam toate aceste imagini şi auzeam toate ţipetele de durere. Oricum, culoarea dominantă era cea a uniformelor. Apoi, comuniştii i-au obligat pe oameni să se îmbrace în culori închise, în negru. Nu mai aveam dreptul la culoare. Apoi am ajuns în lagărul de refugiaţi şi dormeam direct pe pământ. Atunci culoarea dominantă era cea a mizeriei. Aşa stând lucrurile, când am ajuns în Canada am fost uimiţi să descoperim albul – oamenii erau albi, zăpada era albă, spaţiile erau albe. Cred că e acelaşi şoc pe care-l are un copil la naştere. În pântecul mamei sale, el e în întuneric şi iese dintr-o dată la lumină. Şi pentru noi a fost acelaşi şoc: am ieşit din beznă într-un loc luminos.

CV

Numele: Kim Thuy
Data şi locul naşterii: 1968, Saigon, Vietnam
Studii: Licenţiată în drept, lingvistică şi traduceri, la Universitatea din Montréal
Cărţi publicate: A debutat cu romanul „Ru“, care a fost recompensat cu mai multe premii, şi a mai scris, împreună cu Pascal Janovjak, volumul „Pentru tine“. Ambele volume sunt traduse în română la Editura Spandugino
Locuieşte în: Quebec, Canada
Stare civilă: Căsătorită cu un canadian din Quebec. Are doi copii.

de

sursa

Gotan Project – El Mensajero (Live @ Casino de Paris)

The Book Boys of Mumbai

A young book peddler hawks his pirated wares on the streets of Mumbai. India has laws against both child labor and copyright infringement, but both are openly flouted. By SONIA FALEIRO

A young book peddler hawks his pirated wares on the streets of Mumbai. India has laws against both child labor and copyright infringement, but both are openly flouted. By SONIA FALEIRO

As the lights turn red at the Haji Ali traffic intersection in Mumbai, the boy slouching against the railings quickly straightens up. Yakub Sheikh is just 12 years old, but he knows he has only 45 seconds to make some money. Holding aloft his wares, he dashes toward a black BMW and in his cracking preteen voice addresses the woman inside: “ ‘Fifty Shades of Grey’?”

Mumbai once prided itself on its literary culture — libraries, journals and poetry societies flourished; foreign books, though hard to find and prohibitively expensive, were all the rage. It was into this economy of scarcity and exclusivity that, somewhere around the 1970s, the book pirates stepped in.

Initially, these literary entrepreneurs produced only thinly bound copies, their pages spilling out or missing altogether. Popular fiction sold well, as did American cookbooks and Asian volumes of dress patterns. It wasn’t until the ’90s that best sellers were pirated; today, they dominate the black market, selling at less than half the Indian cover price. (Don’t tell E. L. James, but the woman in the BMW bought the entire “Fifty Shades” trilogy for the equivalent of $10.) Eagerly anticipated books like those in the “Harry Potter” series are often available the morning of their worldwide release. As a result, the books most readily found in Mumbai these days aren’t purchased in the city’s established bookstores but outside, where children peddle shrink-wrapped paperbacks.

Ever since children have slept on Mumbai’s streets, they have worked on them, whether as sellers of trinkets or of talismans. The city has thousands of street children, but only a chosen few get to sell books. These are children like Yakub, who lives with his family and has a place to call home, even if it is on the pavement and contrived of bamboo poles and scavenged tarp. Such children are considered high-value sellers, more reliable than those who live in gangs without any parental supervision. Because the cost of one book is many times that of a handful of trinkets, book suppliers, who are called “seths,” or bosses, value trustworthiness in their ranks above all else. Suppliers traditionally hire only boys. “Boys move fast in traffic, and they carry many more books,” explained Ganesh, a seth I spoke with in Haji Ali. Ganesh, who uses only one name, is just 19 years old and has 15 boys working under his direction.

Bosses like Ganesh pick child peddlers over adults because they’re happy to earn small amounts. And they do exactly as told. Selling in traffic is also considered a starter job. After dodging speeding buses for a few years, inevitably suffering injury, child peddlers typically graduate to safer work as hawkers of fruits or temple flowers. If they’re ambitious, they become seths, working a group of children as they themselves were once worked.

India has laws against child labor and against copyright infringement, but both are openly flouted. In fact, most sales of pirated books, which take place at traffic crossings and on railway platforms, occur in direct view of the police. Traffic and railway officers say it isn’t part of their job description to round up child laborers or chase down seths. Ganesh is one of several seths who admitted to paying them off. “I know I’m breaking the law,” he told me. “That’s what bribes are for.”

Child labor and book piracy have something else in common: In India, at least, they’re socially acceptable. Children don’t just work on the streets for shady suppliers; they cook and clean in middle-class homes. And while some Indian readers disdain the very idea of a pirated book, most do not. It’s routine to watch Hollywood films on pirated DVDs and download American music from file-sharing Web sites. And it’s spoken of as openly as if this were legal. Students even buy expensive medical or technical textbooks from street sellers. If the excuse for buying pirated books was once an economy of scarcity, the justification now is that of abundance. It is far easier to buy a pirated book than it is to find a bookstore or library.

Some Indian authors have a similarly unconventional view toward the pirating of their books; they see it as a stamp of mass popularity. At least in private, they say there’s no greater thrill than spying their own latest novels in stacks of pirated books for sale.

The real problem, however, may not be corruption or social acceptability but poverty. Once a street child experiences the exhilaration of spending his own money, it’s hard to sell him on the long-term advantage of trading paid work for homework. Sellers pay their seths a fee of 100 rupees (about $2) a book; everything the sellers make above that is profit. Yakub sells at least three books a day, making a minimum of 300 rupees for himself. That’s more than his father, a plumber, brings home. “The key to encouraging street children to come to school,” said Kishor Bhamre, an assistant director at the nonprofit education organization Pratham, “is to show them that good money does not necessarily equal a good life. And that in any case, they can never hold on to the money they make. Older kids bully them out of it, their parents snatch it from them, it’s stolen.”

The tragic irony of Mumbai’s illicit book trade is that its best salesmen will never fully understand the value of what they’re selling. They can rattle off book titles and the names of best-selling authors. But because they forgo school for work, they can’t read, and so view books as no different from anything else they’ve sold — like boxes of tissues or bags of oranges. The pleasure, indeed the magic, of literature that shapes so many avid readers as children, defining who we are and influencing what we make of our lives, is beyond their reach. Yakub is poignantly aware of this. “I’ve grown up with novels,” he told me. “But I have never read one.”

Yakub has yet to realize that children like him are the face of an underground trade that operates in extreme secrecy. So little is known about the scope of the problem that the last official figures on the cost of piracy to Indian publishing were released in 1999. That study estimated that 20 to 25 percent of all books sold in the country were pirated. In fact, the only other adult in his network that Ganesh has even seen face to face is the young man who delivers his books. “When my seth retired, he passed on three mobile numbers to me,” Ganesh said. “When I need to place an order I call one of the numbers and a delivery boy reaches my house with 50 books. I’ve no say in what we sell. I’m told, ‘These novels are hot this week, move them quickly,’ and that’s what I tell my boys.”

Nor does Ganesh ponder the moral implications of his work. For him, selling pirated books is neither about the process of selling nor about the works themselves. It’s about survival. “My stomach doesn’t know the difference between an original and a duplicate,” he told me. Yakub, who along with so many other street children forms the mainstay of this trade, would agree. His father isn’t always around, and his mother, he says, is crazy. “If you catch her at the wrong moment she’ll scream curses that will fill you with shame,” he says. “I give her half the money I earn. She buys tea and chewing tobacco and forgets to swear. I ask only one thing of her: ‘Don’t touch my books.’ But I don’t take chances. At night I sleep with them. I use my books for a pillow.”

By SONIA FALEIRO , Published: January 4, 2013 sursa: The New York Times

Institutul Cultural Român va iniţia constituirea Fundaţiei pentru Cultura Română

“ICR va iniţia constituirea Fundaţiei pentru Cultura Română, în vederea asigurării unei susţineri consolidate a promovării acesteia. Sub aspect istoric, în România există precedente în acest sens, printre care reuşita Fundaţiilor Regale de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial. (…) Fundaţia pentru Cultura Română îşi propune să folosească acest potenţial considerabil în serviciul misiunii ICR”, au mai spus reprezentanţii Institutului.

Preşedintele ICR Banat-Crişana, scriitorul Gheorghe Schwartz, a declarat că primul proiect al filialei pe care o conduce este organizarea unui colocviu al traducătorilor de limbă română din ţările în care există comunităţi de români.

La inaugurarea sediului filialei Banat-Crişana a ICR, situat în clădirea Teatrului Clasic “Ioan Slavici” din Arad, au fost prezenţi preşedinţii Consiliilor Academice ale Universităţii de Stat “Aurel Vlaicu” şi Universităţii de Vest “Vasile Goldiş” din Arad, prof. univ. dr. Lizica Mihuţ, rector prof. univ. dr. Ramona Lile, prof. univ. Aurel Ardelean, precum şi primarul oraşului Arad, Gheorghe Falcă, viceprimarul Bognar Levente, vicepreşedintele Consiliului Judeţean, Adrian Ţolea, subprefectul Radu Stoian şi directorul adjunct al filialei ICR Banat-Crişana, Lucian Alexiu.

Sursa

Sursa foto

Cărţile anului. Scriitori de Nobel pe care îi putem citi în 2013

Noi cărţi semnate de Mario Vargas Llosa, José Saramago, Orhan Pamuk, T.S. Eliot, Mo Yan, Aleksandr Soljeniţîn  şi Yasunari Kawabata vor apărea anul acesta în librăriile româneşti.

Semne bune editoriale anul are, pentru că în seriile de autor ale laureaţilor Nobel de la marile edituri sunt anunţate noi titluri. În seria de autor Orhan Pamuk, distins cu Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2006,  va apărea, la Editura Polirom, romanul „Cevdet Bey şi fiii“, o frescă a vieţii private în tânăra Republică Turcă. Romanul de debut al lui Orhan Pamuk prefigura  încă din 1982 cariera celebrului scriitor turc, fiind o cronică a unei societăţi care-şi însuşeşte tot mai mult obiceiurile occidentale.

Tot în colecţia Biblioteca Polirom va apărea romanul „Lucarna“, în seria de autor José Saramago, laureat Nobel în 1998. Despre romanul „Lucarna“ publicaţia „The Gurdian“ scria: „Familia, stâlpul societăţii, e un fel de cuib de vipere din care nu lipsesc violul, dragostea între lesbiene, abuzul. Societatea portugheză a anilor ’50 era însă pregătită pentru o astfel de carte?”.

„Valsul florilor“

În seria de autor Mario Vargas Llosa, laureat cu Nobel în 2010, vor apărea la Editura Humanitas titlurile:
„Orgia perpetuă. Flaubert şi Doamna Bovary“, „Arme şi utopii. Viziuni despre America Latină “ şi „Conversaţie la Catedrală“.

De asemenea, la Humanitas Fiction vor fi editate alte titluri de primă mână: „Valsul florilor“ şi „Frumuseţe şi întristare“,  de Yasunari Kawabata  (Nobel, în 1968), „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“, de Aleksandr Soljeniţîn (Nobel, în 1970), „Eseuri“, T.S. Eliot (Nobel, în 1948). De asemenea, „Balada usturoiului din Paradis“, un nou volum al câştigătorului Premiului Nobel de anul trecut, scriitorul chinez Mo Yan, va apărea în octombrie.

„Chiar în luna ianuarie mizăm pe o selecţie extraordinară din povestirile lui Yasunari Kawabata în care două dintre povestiri şi mai ales cea de mari dimensiuni «Valsul florilor» sunt traduse pentru prima oară într-o limbă europeană. «Valsul florilor» poate fi considerată oricând una dintre capodoperele lui Kawabata“ , spune Denisa Comănescu, director editorial la Humanitas Fiction.

„Rezervaţia de îngeri“ a lui Emil Brumaru

Alături de titlurile laureaţilor cu Nobel, vor apărea titluri de autori români prestigioşi.  Astfel, la Humanitas  vor fi editate cărţi noi de Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Lucian Boia şi Neagu Djuvara. La Polirom vom putea citi versiuni revizuite de Nicolae Steinhardt („Călătoria unui fiu risipitor. Eseu romanţat asupra neizbânzii“) sau de Norman Manea  („Despre clovni“) .

Humanitasul anunţă în această primăvară un nou volum de poeme al lui Emil Brumaru, „Rezervaţia de îngeri“ şi un volum de eseuri al lui Cezar Paul-Bădescu, „Umbre pe ecranul tranziţiei“.  În luna mai, la aceeaşi editură,  va apărea volumul de „Convorbiri cu Dan C. Mihăilescu“, realizat de Daniel Cristea-Enache.

De asemenea, de la Humanitas Fiction, directorul editorial Denisa Comănescu recomandă: „ «Limbajul florilor», de Vanessa Diffenbaough, este cel mai exploziv fenomen literar internaţional din ultimii ani, care într-un singur an s-a tradus în peste 40 de ţări şi s-a vândut în milioane de exemplare.“

Bocelli şi „Muzica tăcerii“

În portofoliul Editurii RAO se află în pregătire o nouă carte semnată de John Grisham. Autorul a visat la o carieră de jucător de baseball, ceea ce explică subiectul romanului său „Calico Joe“, o lovitură la cap cu o minge de baseball care pune capăt carierei unui tânăr promiţător.

“Soţia tigrului”, de Tea Obreht, este o dramă scrisă de o tânără autoare născută în fosta Iugoslavie. „Soţia Tigrului”, editată de RAO, imaginează o saga emoţionantă despre medici şi relaţiile lor pe fundalul zbuciumat al Balcanilor. Este un roman care se citeşte dintr-o suflare, dar cu toate astea plin de înţelesuri. Cartea este câştigătoare a Premiului Orange pentru ficţiune în 2011, New York Times Bestseller şi finalistă National Book Award 2011.

În preajma concertului din Bucureşti al marelui tenor Andrea Bocelli (foto), ce va avea loc pe 25 mai la Romexpo, Editura Curtea Veche va publica pentru fanii artistului autobiografia acestuia, „Muzica tăcerii“.

Pentru această primăvară, Curtea Veche Publishing pregăteşte un nou volum din colecţia dedicată Casei Regale. „Ana. Portretul Reginei” de ASR Principele Radu al României va fi un album biografic al Majestăţii Sale Regina Ana a României.

La Editura Trei, în colecţia Fiction Connection va apărea un nou roman scris de Pascal Bruckner − „Casa îngerilor“,  iar la Vellant unul dintre cele mai importante proiecte editoriale este volumul „Religia pentru atei“, de Alain de Botton.

„Prin fereastră“, cu Julian Barnes

În anul 2013, Editura Nemira va aduce în rafturile librăriilor din România cărţi pe toate gusturile şi pentru toate buzunarele. „Printre delicatesele cu care doreşte să-şi răsfeţe publicul se numără şi volumele «Prin fereastră», o nouă carte de Julian Barnes, sau «Ospăţul lui John Saturnall», cel mai recent roman al lui Lawrence Norfolk. Editura Nemira va continua ampla serie de autor Stephen King, publicând una dintre cele mai recente cărţi ale celebrului scriitor, şi, de asemenea, va continua seria hardcover dedicată literaturii îndrăgite a Rodicăi Ojog Braşoveanu“, recomandă Dana Ionescu, redactorul-şef al editurii.

La Editura Univers vor apărea seriile de autor (Boris Vian, A. Soljeniţîn).Unul dintre titlurile de referinţă este o nouă traducere din opera lui Cees Nooteboom, romanul “Filip şi ceilalţi”.  Cees Nooteboom este unul dintre cei mai importanţi autori olandezi contemporani şi unul dintre scriitorii care se regăsesc, an după an, pe lista neoficială a candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură.  În traducere inedită, vor fi şi povestirile lui Donald Barthelme, unul dintre cei mai importanti prozatori postmoderni americani – volumul “60 de povestiri”.

Anul 1928 de jurnalul inedit al Reginei Maria

La Polirom. tot în acest an editorial vor apărea al zecelea volum, acoperind anul 1928, din jurnalul inedit al Reginei Maria, precum şi al doilea volum al studiilor de istorie a religiilor ale lui reunite sub titlul „Iter in silvis, ambele şi în ediţie digitală.

“Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminităţii”, un nou titlu în seria de autor Aurora Liiceanu, o carte despre biografiile a două soţii de scriitori, similară întrucâtva cu “Patru femei, patru poveşti”. De data aceasta însă, cartea vrea să ilustreze întîi de toate conflictul dintre carieră şi familie în viaţa femeilor, prin două exemple situate la poli opuşi: Hadley Hemingway, prima soţie a lui Ernest Hemingway, şi bine-cunoscuta Zelda Fitzgerald, soţia lui Scott Fitzgerald. Dacă Hadley este soţia-model, dornică de o viaţă de familie aşezată şi care se împacă greu cu obsesiile şi priorităţile soţului, Zelda este exact opusul ei, aventurieră şi nemulţumită să rămînă mereu în umbra soţului. Volumul va fi disponibil şi în ediţie digitală.

În colecţia „Biblioteca Polirom” (coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu), va apărea “Nume de cod: Bombonel” de Ian McEwan, traducere din limba engleză şi note de Dan Croitoru, o extraordinară panoramă a tumultuoşilor ani ’70, profund marcaţi de atacuri teroriste, greve, penurie economică, fuste mini şi revoluţia sexuală, va apărea, şi în ediţie digitală, în colecţia „Biblioteca Polirom”. La Cartea Romaneasca, va apărea un nou volum al Norei Iuga: “Câinele ud e o salcie”.

Comunicarea în situaţii de criză

La Editura Tritonic,  în Crime Scene, dar în seria Classics va apărea integrala romanelor “Cei patru justiţiari”, de Edgar Wallace;  apoi al doilea volum din seria “Shetland Islands”, romanul “Nopţi albe”, semnat de Ann Cleeves (primul volum Negru de corb).Bogdan Hrib continuă romanele de suspans din seria Stelian Munteanu, după volumele “Filiera greceacă”, “Blestemul manuscrisului”, “Somalia, Mon Amour” şi “Ucideţi generalul ”(premiat cu premiul special al juriului de către Asociaţia Scriitorilor Bucureşti), cu al cincilea volum cu titlul “Doamna Ministru”.

Colecţia de ”Comunicare Media” , de la Editura Tritonic, care aniversează 15 ani în 2013, pregăteşte o lucrare în trei volume cu titlul “Industriile culturale din România. 1970-1989”, semnată de cercetătoarea Alexandra Bardan. Tot în comunicare media, volumul profesoarei universitare Arlette Bouzon “Comunicarea în situaţii de criză”.

La Non Fiction, Editura Tritonic pregăteşte în nou lansata colecţie de management va găzdui un volum de avangardă cu titlul “Nativii digitali”, semnată de două tinere cercetătoare românce de la Berlin şi Barcelona, Delia Dumitrescu şi Alexandra Stoian. În seria “Memorii Însemnări Istorie”, va părea  volumul ”Jucăm cinema”, semnat de Răzvan Dolea, o sumă de confesiuni şi amintiri cu generaţia de aur a actorilor români de film.

Războiul între sexe

În colecţia IQ230 de la Editura Litera, vor aparea noi titluri semnate de Cristopher Hitchens, continuandu-se astfel seria de autor inceputa in 2012. Un alt titlu important al colectiei este Sperm Wars ( “Războiul între sexe”) de Robert Baker, o carte care vorbeste deschis despre un subiect tabu si care contribuie la revolutionarea modului de percepere a sexualitatii.

În colecţia Bestseller, un titlu care trebuie mentionat este “Misiuni speciale. Memoriile unui maestru al spionajului sovietic”, de Pavel Sudoplatov. Cartea porneste de la documente reale şi creează o argumentaţie bine structurată, fiind numită în presa straina drept „cea mai senzaţională, cea mai şocantă şi cea mai plină de informaţii autobiografie care a apărut vreodată din interiorul regimului comunist.”

Litera lansează, în 2013, în premieră în România seria Disney Audio Clasic: 24 de volume cu cele mai cunoscute povesti clasice Disney însoţite de CD în lectura actritei Stela Popescu. Printre ele se numară “Regele Leu”, “Dumbo”,”Peter Pan”, “Wall –E”, “Cenuşareasa”, “Frumoasa şi Bestia”, şi multe alte volume extrem de frumoase.

Autobiografia preşedintelui Germaniei, Joachim Gauck

Cu ocazia celei de-a opta ediţii a Salonului Internaţional de Carte Bookfest, unde ţări-invitate vor fi Germania, Austria şi Elveţia, Curtea Veche Publishing va publica titlurile a doi autori germani valoroşi, ambii recompensaţi în ultimii ani cu Premiul German al Cărţii: volumul „Turnul” de Uwe Tellkamp şi volumul „În vremea luminii descrescânde” de Eugen Ruge.

Romanul „Turnul” este istoria reală, trăită de autor, a ultimilor ani ai dictaturii comuniste din RDG, într-un cartier al Dresdei, locuit de intelectuali. Teza, prezentă explicit şi în titlu, pledează pentru potenţialul culturii de a reprezenta nu numai un turn de fildeş, ci şi un bastion în împrejurări excepţionale, cum au fost dictaturile şi cum este cazul crizei financiare globale actuale. Acelaşi context istoric este ales şi pentru „În vremea luminii descrescânde”, opera de debut în proză a lui Eugen Ruge, laureată cu Premiul „Alfred Döblin” când încă era la etapa de manuscris. Romanul este cronica unei familii de comunişti din fosta RDG, de-a lungul mai multor generaţii, din 1952 şi pînă în anul 2001, în care fiecare dintre personajele cărţii, deţine o perspectivă strict individuală asupra celor întîmplate, expusă în capitole separate. Elementul catalizator al acestor viziuni îl constituie modul în care Alexander, cel mai tânăr membru al familiei, şi un alter ego al autorului, îşi expune propria percepţie a celor întâmplate de-a lungul mai multor generaţii ale aceleiaşi familii.

O altă noutate la Târgul de carte Bookfest va fi autobiografia preşedintelui Germaniei, Joachim Gauck.

Editura Corint îmbogăţeşte palmaresul colecţiei de cărţi cu tematica istorică cu titluri ca: “Spionul lui Stalin”, de Robert Whymant, “Attila Hunul.Teroarea barbară şi prăbuşirea Imperiului Roman”, de Christopher Kelly, “Romanovii” de Jean Des Cars, “Război”, de Sebastian Junger.

Editura Leda continuă în 2013 publicarea seriilor de autori celebri – Margaret Atwood cu romanul “Alias Grace”, Kate Atkinson cu “Viaţa ca un joc de crochet”, Roberto Bolaño – “Detectivii sălbatici”, Peter Robinson cu thrillerul – “Înainte de ispită”.

de

sursa

S-a închis revista “Flacăra”. Publicația a apărut pe piață în 1911

Revista a stat la baza celebrelor „Cenacluri Flacăra” inițiate de Adrian Păunescu. Prima campanie de mare succes de după Revoluție a dus la dărâmarea statuii lui Lenin din Piața Presei libere.

Criza din presa scrisa mai face o victimă. Astăzi, la 102 de ani de la apariție, revista “Flacăra” își suspendă activitatea. “Publicația nu s-a închis, apariția ei este doar suspendată. A fost o decizie dureroasă, dictată de situația dificilă cu care ne confruntăm toți din presa scrisă. Poate peste trei, patru sau cinci luni, când vom reface socotelile, o vom redeschide. Să nu uităm că însuși fondatorul „Flacăra”, Constantin Banu, a fost nevoit să suspende apariția revistei de trei ori. Este o performanță că am reușit să aniversam 100 de ani de la aparitia revistei”, a declarat George Arion, directorul general al companiei “Flacăra” S.A.

Sistarea printului a dus la șapte concedieri. Site-ul revistaflacara.ro își va continua activitatea.

„Flacăra” a apărut pentru prima oară pe 22 octombrie 1911, avându-l ca director fondator pe Constantin Banu. Printre cei care au semnat în paginile revistei se numără: Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Nina Cassian, Geo Dumitrescu, George Călinescu, Ovidiu. S. Crohmălniceanu, Perpessicius, T. Vianu,Camil Petrescu, M. Sadoveanu, Eusebiu Camilar, Adrian Păunescu, Ovidiu Ioanițoaia, Zaharia Stancu, Demostene Botez, Dumitru Radu Popescu, Șerban Cioculescu, G. Dimisianu, Aurel Dragoș Munteanu, Aurel Baranga, Teodor Mazilu, Pop Simion, Mircea Malița, Ioan Alexandru, Fănuș Neagu, Marin Sorescu, Mircea Micu, George Arion, Adi Cusin, Adrian Dohotaru, Tudor Octavian, Cornel Nistorescu.

În anii regimului Ceaușescu, revista a fost condusă de Adrian Păunescu, cel care a construit pornind de la brandul ei faimoasele Cenacluri “Flacăra” pentru tineret. Primul număr în libertate apare pe 24 decembrie ’89, purtând subtitlul “Revistă de opinie cetățenească. Ediție specială”, iar prima campanie de mare succes de după Revoluție a avut ca finalitate dărâmarea statuii lui Lenin din Piața Presei libere.

Autor:  Anca Simionescu 

sursa

Dublu eveniment Fernando Pessoa

Joi, 24 ianuarie, de la ora 19:00, în Librăria Humanitas de la Cişmigiu (B-dul Regina Elisabeta, nr 38), va avea loc un dublu eveniment Fernando Pessoa . Vor fi lansate volumul Ultimatum şi alte manifeste, apărut la Humanitas Fiction, în seria de autor Fernando Pessoa, în traducerea lui Dinu Flămând şi a Micaelei Ghiţescu şi audiobook-ul Ploaie oblică, apărut la Humanitas Multimedia, în lectura lui Dinu Flămând şi a Oanei Pellea.

La eveniment vor participa: Micaela Ghiţescu, Mihai Zamfir, Daniel Perdigao, Oana Pellea şi Denisa Comănescu.

În cel de-al treilea volum din seria de autor „Fernando Pessoa“ sunt incluse câteva texte fundamentale, semnate de marele poet portughez cu nume propriu sau atribuite unor heteronimi ai săi, care au îmbogățit Avangarda literară europeană, precum Ultimatum sau manifestele „păgânismului“. Sunt reproduse, de asemenea, importante eseuri despre estetică, filozofie, ocultism, istorie şi psihologie, alături de fragmente de corespondență rămase de la poet, care întregesc diversitatea proiectelor pessoane.

Scris de  

sursa

sursa foto

Călătorii printre plante şi rime la Cărtureşti – program de lectură interactivă pentru copii de 4-10 ani

În lunile geroase care au mai rămas, în zilele de vineri, la ora 18.00, Asociaţia De dragul artei împreună cu Cărtureşti invită copii de 4-10 ani, la căldurică şi la joacă, adică la un program inedit de lectură interactivă şi joc: Călătorii printre plante şi rime. În mansarda librăriei Cărtureşti-Verona copiii se vor juca şi vor descoperi două cărţi atractive ale editurii Cartea Copiilor: Călătorie printre ierburi şi lumină şi Poezii din copilărie.

Înscrieri:

Programările sunt absolut necesare şi se fac numai în săptămâna programului (începând cu ziua de luni, ora 10.00) la emailul: dragos@dedragulartei.ro (confirmarea înscrierii se va face printr-un email al organizatorilor şi este necesară precizarea datei, numele şi vârsta copilului).

Taxă de participare:
o 30 lei/copil (părintele are acces gratuit)
o 50 lei/2 fraţi (părintele are acces gratuit)
o 70 lei/3 fraţi (părintele are acces gratuit)

Primul atelier, cel despre plante, va fi susţinut de autoarea cărţii, Iulia Iordan, educator muzeal, mămică şi bun partener de joacă creativă. Iulia pregăteşte jocuri despre ierburi, busuioc, cicoare şi alte plante obişnuite dar utile. Aduce cu ea miresme şi culori, caută împreună cu copiii nume de flori-fete, flori-culori, flori-veşminte şi desenează cu cei mici plante -ghicitori. Apoi le strecoară culoare în tulpină, pe frunze şi pe flori. Vă propunem aşadar în miez de iarnă, un program despre mirosuri de câmp şi culori de vară.

Dacă cei mici nu s-au jucat de-a poezia sau n-au învârtit rimele pe degete, sunt aşteptaţi să ţină în mâini o carte plină de vise colorate: Poezii din copilărie, pe numele ei. Cei mai mici dintre cititori vor căuta anotimpurile printre versuri şi culori, cei mai mijlocii vor pune în scenă momente din carte, iar cei mai măricei vor deveni ei înşişi nişte mici autori. La atelier se va trage cu ochiul spre tehnicile în care au lucrat ilustratorii cărţii şi se vor folosi şi de altele noi. Repede, să prindem acceleratul! Ne va plimba prin ţinutul poeziei.

Programele au drept scop încurajarea lecturii fie că este prin ochi de părinte, fie că este prin ochi şi minte de copil, cititul de dragul cititului şi de dragul lumii din jur, pentru că natura şi versurile sunt două mijloace de a te cunoaşte mai bine şi a înţelege lumea mai profund.

Structura programelor:
• vineri, 18 ianuarie, ora 18.00 – Călătorie printre ierburi si lumină -pentru copii de 4-6 ani, cu Iulia Iordan
• vineri, 25 ianuarie, ora 18.00 – Poezii din copilărie – pentru copii de 4-6 ani, cu Ana Maistru
• vineri, 1 februarie, ora 18.00 – Călătorie printre ierburi si lumină – pentru copii de 6-8 ani, cu Iulia Iordan
• vineri, 8 februarie, ora 18.00 – Poezii din copilărie – pentru copii de 6-8 ani, cu Ana Maistru
• vineri, 15 februarie, ora 18.00 – Călătorie printre ierburi si lumină – pentru copii de 8-10 ani, cu Iulia Iordan
• vineri, 22 februarie, ora 18.00 – Poezii din copilărie – pentru copii de 8-10 ani, cu Ana Maistru

de COMUNICAT DE PRESA 

sursa

Pune mâna pe un stagiu cu leafă la Parlamentul European!

Pentru a contribui la formarea profesională a tinerilor şi a le permite să se familiarizeze cu modul de funcţionare al Parlamentului European, instituția oferă mai multe posibilităţi de a efectua stagii şi vizite de studiu în cadrul Secretariatului său General. Parlamentul European propune diferite tipuri de stagii, care pot fi remunerate sau nu: stagii cu opţiunea generală, stagii cu opţiunea jurnalism şi stagii de traducere.

Vom discuta în acest articol despre stagiile remunerate. Acestea se acorda exclusiv absolvenţilor de universitate sau instituţii similare. Scopul lor este de a le permite stagiarilor să îşi completeze cunoştinţele acumulate în timpul studiilor, dar şi să se familiarizeze cu activitatea Uniunii Europene, în special cu aceea a Parlamentului European.

Internship la Bruxelles sau Luxemburg

Europarlamentarul Petru Luhan recomandă stagiile Schuman. Acestea au două opţiuni: cea generală sau pentru jurnalism. Stagiile Schuman sunt plătite cu aproximativ 1.200 de euro pe lună, asigurarea medicală este inclusă, iar transportul din localitatea de reședință către Bruxelles sau Luxembroug și înapoi este decontat.

„Candidaţii pentru stagiile Robert Schuman cu opţiunea generală trebuie să demonstreze că au redactat, în cadrul studiilor universitare sau pentru o publicaţie ştiinţifică, o lucrare scrisă substanțială. Unul dintre aceste stagii, care poartă numele de „Bursa Chris Piening”, poate fi acordat unui candidat a cărui lucrare a avut ca temă relațiile dintre Uniunea Europeană şi Statele Unite”, explică Petru Luhan condiţiile pentru a pune mâna pe un internship Shuman cu opţiunea generală.

Dacă vă doriţi să obţineţi însă un internship Robert Schuman cu opţiunea jurnalism trebuie să dovediţi experiența profesională, fie prin articole publicate, fie prin înscrierea în asociaţia jurnaliştilor dintr-un stat membru al Uniunii Europene. Puteţi să vă depuneţi candidatura la acest stagiu şi dacă aveţi o diplomă în jurnalism recunoscută de statele membre ale Uniunii Europene sau în statele candidate la aderare.

1.200 de euro pe lună, asigurare medicală şi transport decontat

Numite și Bursele Robert Schuman, acestea se desfășoară de două ori pe an, câte cinci luni fiecare și pot fi stagii cu opțiune jurnalism (pentru cei care doresc să lucreze în relațiile cu media) și stagii cu opțiune generală (pentru toate celelalte specializări).

Aplicațiile se depun online prin completarea unui formular care se găsește pe site-ul Parlamentului European.

“Este o excelentă ocazie pentru tinerii foarte bine pregătiți din România, care doresc să își înceapă sau să își continue activitatea profesională în străinătate, într-o instituție europeană. Stagiile sunt plătite cu aproximativ 1.200 de euro pe lună, asigurarea medicală este inclusă, iar transportul din localitatea de reședință către Bruxelles sau Luxembroug și înapoi este decontat“, subliniază europarlamentarul Petru Luhan, care în cei 3 ani de activitate în Parlamentul European a discutat cu mai mulți bursieri.

În fiecare dintre cele două perioade aplică peste 4.000 de tineri din toată Uniunea Europeană, dar și din statele candidate. În final, sunt selectați între 120 și 150 de stagiari, cu pregătire solidă, care vin la Bruxelles și Luxembourg pentru a lucra în slujba cetățenilor UE.

“Din păcate, în România nu se promovează intens toate oportunitățile de a lucra în instituțiile europene, cu atât mai mult cu cât tinerii români au potențial pentru a fi acceptați, întrucât vorbesc fluent limbi străine de circulație și se implică în proiecte de educație nonformală, care le oferă plus valoare. Ca o mândrie pentru noi, stagiarii români sunt printre cei mai numeroși în rândul celor selectați, fiind depășiți doar de italieni și spanioli”, mai menționează Petru Luhan.

Sfaturi practice pentru cei care vor să aibă o aplicație de succes:

-citiți și completați cu atenție formularul de aplicare, oferind cât mai multe detalii – este important să nu omiteți nicio rubrică și să nu lăsăți impresia că ați completat superficial;

-puneți accent pe pregătirea în străinătate – studii, vizite Erasmus, work & travel, diverse cursuri de specializare, precum și pe cunoașterea limbilor străine – este esențial să stăpâniți una dintre limbile engleză, franceză sau germană la nivel avansat și o alta, tot dintre acestea trei, la nivel mediu;

-atunci când formulați cele trei opțiuni pentru unitățile în care ați dori să lucrați, aveți în vedere să fie în deplină concordanță cu pregătirea voastră – aplicațiile se repartizează către direcțiile Secretariatului General în funcție de preferințele voastre, iar cei din unitățile pentru care ați optat își doresc oameni pregătiți pe profilul respectiv. De exempplu, Direcția de Finanțe selectează economiști, în special cu pregătire în domeniul financiar sau management; Direcția de Politici Externe și cea de Politici Interne preferă absolvenți de relații internaționale, studii europene etc; Serviciul Juridic și Cabinetul Președintelui au în vizor juriști; Direcția de Inovare și Asistență Tehnică și cea de Infrastructură și Logistică îi preferă pe cei cu specializări tehnice, în IT, electronică etc.

-jurnalișitii sunt privilegiați, întrucât pot aplica atât pentru stagiile cu opțiune jurnalism, cât și pentru stagiile cu opțiune generală, pentru acestea din urmă trebuind să selecteze neapărat Direcția de Comunicare între cele trei preferințe.

“Odată ajunși în Parlamentul European, se pot ivi alte oportunități – tinerii pot aplica pentru concursurile de selectare a personalului european, numite și concursuri EPSO, dar și pentru posturi de stagiari sau asistenți în cadrul cabinetelor de europarlamentari și al grupurilor politice”, concluzionează Petru Luhan.

„Un astfel de stagiu te obligă să ieşi din zona de confort”

Pentru stagiile care încep, în fiecare an, la 1 martie perioada de înscriere este între 15 august – 15 octombrie, iar pentru stagiile care încep la 1 octombrie înscrierile se fac între 15 martie şi 15 mai. Găsiţi toate detaliile necesare pe site-ul Parlamentului European la rubrica STAGII.

„Stagiile în oricare din instituțiile europene oferă tinerilor studenți şi absolvenţi oportunitatea de a se familiariza cu modul de funcţionare al acestor instituţii şi de a acumula experienţă profesională internaţională. Un astfel de stagiu te obliga sa părăseşti zona ta de confort şi să intri într-o zonă de învăţare unde va exista mereu o provocare cu care să te confrunţi”, este de părere Luhan. Europarlamentarul a efectuat în studenţie două stagii de practrică – în cadrul Parlamentului Germaniei şi în cadrul Deutsche Bank – şi susţine că aceste experiențe l-au ajutat enorm în construirea carierei.

Pentru că ştie cât de important este să ai o astfel de şansă atunci când eşti tânăr, Luhan oferă în cadrul cabinetului său stagii de o lună sau două, pentru a da o șansă cât mai multor persoane la un start excelent în viaţa profesională. „În cei trei ani de mandat am avut stagiari extraordinari. Pentru toți a fost o experiența care le-a schimbat viața, am rămas cu toți în contact, îmi cer în continuare sfaturi, iar cu asistenții mei au rămas prieteni. Anul acesta voi lansa public, pe rețelele de socializare, un concurs pentru recrutarea unui stagiar în cadrul cabinetului meu, pentru o perioadă de două luni. Nu știu încă data, probabil după luna aprilie, dar dacă urmăresc pagina mea de Facebook vor afla în timp util, voi publica curând criteriile de selecție şi perioada de înscriere”, conchide Luhan.

scrisă de Mirabela Stoica › Mar, 2013-01-22 

sursa 

Bilanţ New York Times: cuvintele anului 2012 în America, de la „yoga pentru câini“ la „gangnam style“

Grant Barrett, un specialist în lexicografie, a publicat pe site-ul nytimes.com o listă realizată cu o doză de umor. Este vorba despre acele cuvinte sau expresii legate de subiecte care au ţinut primele pagini ale ziarelor americane în anul 2012. În acest fel, lexicograful a relizat „o hartă“ a subiectelor de interes pentru americani.

Prima expresie aflată pe lista din New York Times este „47 percent“ (47 de procente) şi se referă la procentul de oameni care nu plătesc taxe, sunt dependenţi de asistenţă socială şi ar vota cu Obama (conform lui Mitt Romney, candidatul republican care a pierdut alegerile). O altă expresie care a făcut istorie anul acesta este „Gangnam Style“ – melodia care a devenit Macarena anul 2012.

„Higgs Boson“ (Bosonul Higgs) se referă la particula a cărei existenţă a fost confirmată în iulie de către oamenii de ştiinţă din Elveţia.

„Eastwooding“ face referire la momentul în care Clint Eastwood a vorbit cu un scaun gol, la Convenţia Naţională Republicană, prefăcându-se că pe acel scaun stă Obama.

„Frankenstorm“ este numele primit de furtuna care a lovit coasta de est în Octombrie, cu câteva zile înainte de Halloween.

„Nomophobia“ se traduce prin frica de a-ţi pierde telefonul mobil sau de a te afla într-o zonă în care nu îl poţi folosi, pentru că nu există semnal.

„N.P.Z“ este o abreviere pentru „no power zone“ (zonă fără curent electric) şi se referă la momentul în care zone din New York au rămas fără curent electric, din cauza uraganului Sandy.

„Yolo“ este un acronim pentru „You Only Live Once“ (ai o singură viaţă). Acronimul a devenit mai folosit în 2012, după ce melodia „The Motto“ a starului hip-hop Drake a ajuns un hit.

Pe listă se mai află „doga“ (yoga pentru câini), „legitimate rape“, „man camp“, sau „love Pentagon“.

Citiţi întreaga listă a cuvintelor anului 2012 în Statele Unite ale Americii, conform ziarului New York Times.

de

sursa 

Traducatori in Germania 2013

Agentia de recrutare si plasare forta de munca din Germania „Job Mayer Vermittlung” va acorda oportunitatea de a a aplica pentru posturi vacante de traducator pe piata internationala a muncii. Joburi Germania de acest tip se adreseaza unui personal competent care este stimulat de formarea sa profesionala intr-un mediu contractual situat intre angajat si angajator. Daca va aflati in cautarea unei oferte de lucru in Germania ca traducatori trebuie sa indepliniti cateva criterii minimale in vederea angajarii.

Persoanele care vor lucra in calitate de traducator si aflate in cautarea unei oferte de lucru in Germania sunt obligate sa cunoasca limba germana, avand absolvite studiile superioare de lingvistica si limbi straine, experienta anterioara, disponibilitate pentru dialog, rabdare, aptitudini de adaptare a planurilor lingvistice si culturale in exercitiul traducerii, precum si o conduita responsabila. Job-uri Germania arondate segmentului de traduceri sunt dedicate bunilor cunoscatori de limbi straine care manifesta o buna stapanire a continuturilor tehnice de traducere.

Pentru a ocupa unul din posturile vacante de traducator va rugam sa trimiteti CV-ul si  formularul de inscriere. Oferta de lucru in Germania va deschide astfel orizontul unei cariere profesionale la standarde europene, dezvoltandu-va practica discursiva in mediul german. Pentru job-uri Germania ca traducatori, compania „Job Mayer Vermittlung” va garanteaza un climat formativ eficient, care va lasa oportunitatea unui progres remarcabil.

Date de Contact

Arad, Piata Avram Iancu Nr. 16, Ap 12

Bancuri cu unu, doi şi trei

-Un rus – un tovarăş. Doi ruşi – o celulă. Trei ruşi – un partid.
- Un neamţ – un soldat. Doi nemţi – o armată. Trei nemţi – un război mondial.
- Un englez – un gentleman. Doi englezi – un club. Trei englezi – un imperiu cu Regina.
- Un francez – un bonhomme. Doi francezi – doi îndrăgostiţi. Trei francezi -o familie şi prietenul familiei.
- Un italian – un tenor. Doi italieni – o ceartă. Trei italieni -Mafia.
- Un spaniol – un toreador. Doi spanioli – doi conchistadori. Trei spanioli – Inchiziţia.
- Un elveţian – un bancher. Doi elveţieni – o gardă. Trei elveţieni – un neamţ, un francez şi un italian.
- Un maghiar – un viteaz. Doi maghiari – un ceardaş. Trei maghiari – nu se poate, al treilea e ţigan.
- Un grec – un palicar. Doi greci – o civilizaţie. Trei greci – destui pentru Iliada.
- Un evreu – un Einstein. Doi evrei – o bombă. Trei evrei – poporul “ales”.
- Un arab – un drept-credincios. Doi arabi – o moschee. Trei arabi – Jihad.
- Un chinez – un filozof. Doi chinezi – un zid. Trei chinezi – a, nu, şi aşa sunt prea mulţi!
- Un japonez – un samurai. Doi japonezi – Banzai! Trei japonezi – unul trebuie să fie Gai-Jin.
- Un american – un cowboy. Doi americani – un business. Trei americani – un Pentagon.
- Un român – un “poet”. Doi români – un caz de corupţie. Trei români – Eterna şi fascinanta Românie.

Auzit de FunkyDonkey. De la Mircea Cretu pe Facebook

MBA sau CFA. Ce trebuie să iei în considerare când alegi între aceste programe de pregătire?

item54259Una dintre cele mai populare întrebări printre cei care se gândesc să urmeze un program de specializare este cei mai bine să urmeze, un MBA sau un CFA ? Ca orice comparaţie, răspunsul este – depinde.

Site-ul wallstreetoasis.com a făcut o comparaţie între cele două programe de specializare şi a identificat câteva caracteristici pentru fiecare dintre ele.

CFA-ul este potrivit pentru finanţe

Diploma de certificare internaţională a analiştilor financiari Chartered Financial Analyst (CFA) este mai potrivită dacă te gândeşti să urmezi o carieră de succes în administrarea activelor, private banking, analiză a acţiunilor sau în cadrul diviziilor de rating ale instituţiilor financiare. În aceste domenii un MBA pur si simplu nu ar fi la fel de valoros ca o certificare CFA. O certicare CFA ar fi potrivită şi pentru celelalte servicii financiare, care oferă de asemenea o recunoaştere chiar şi în afara domeniului finanţelor mai ales în Asia şi Estul Mijlociu – Africa.

MBA-ul este mai recunoscut în afara domeniului finanţelor

Cu toate acestea, un program MBA întrece certificarea CFA în cele mai multe industrii din afara domeniului financiar. Faptul că deprinzi abilităţi de analiză financiară nu te va ajuta la fel de mult în sectoare industriale sau marketing. Dacă nu eşti sigur în ce domeniu vrei să-ţi dezvolţi cariera, un program MBA ar putea fi o alegere mai bună.

Programul CFA este mai flexibil

Programul CFA deţine un avantaj faţă de unul MBA în termeni de timp necesar pentru pregătire, deşi un examen necesită minim 300 de ore de studiu, poţi să-ţi împarţi timpul cum vrei pentru că este un program la distanţă care permite candidaţilor să se pregătească chiar dacă lucrează în acelaşi timp. De aceea poţi să acumulezi experienţă de muncă (ca să nu mai vorbim de bani) în timp ce studiezi pentru calificarea ta. Programul MBA pe de altă parte, va necesita de regulă un angajament total de doi ani.

Dar te poţi aştepta să obţii un MBA mai devreme decât un CFA

Cea mai scurtă perioadă în care te poţi aştepta să obţii un CFA este 18 luni şi asta dacă te apuci în decembrie pentru primul nivel şi treci toate examenele din prima încercare, lucru pe care-l reuşesc numai 4% din candidaţi. În medie însă te poţi aştepta să termini un program CFA în patru ani, care este de două ori mai mult decât un MBA. Un alt lucru pe care trebuie să-l iei în considerare este că certificarea CFA necesită în plus patru ani de experienţă.

Programul CFA costă mai puţin decât un MBA

Costul unei certificări CFA depinde de numărul de examene de care ai nevoie să treci cele trei niveluri din program. În general acest lucru necesită între 2.500 de dolari şi 8.500 de dolari dar se poate ajunge şi la 15.000 de dolari. Cifra păleşte însă când comparăm costul cu cel al unui MBA, de circa 200.000 de dolari. Dacă luăm în calcul şi costul de oportunitate de a lipsi de la muncă doi ani, programul MBA este mult mai costisitor decât cel CFA.

Rata de succes într-un program CFA şi MBA este asemănătoare

Circa 40% din candidaţii CFA reuşesc să treacă un examen într-un an, ceea ce duce la o rată foarte mică de trecere dacă luăm în considerare cele trei examene, care la prima vedere pare mult mai mică decât rata de trecere de 95% de la Harvard.

Totuşi trebuie avut în vedere faptul că accederea la o astfel de universitate de top nu este uşoară şi dacă se ia în considerare rata de acceptare, şansele sunt relativ asemănătoare.

Cine spune că trebuie să alegi ?

În final sunt mulţi oameni care ajung să obţină atât un CFA cât şi un MBA. Dacă eşti determinat să faci din CV-ul tău cea mai bună foaie de hârtie de pe planetă atunci urmează-le pe amândouă.

Autor: Adrian Cojocar  

sursa

Procesul de publicare în Statele Unite: Perspectiva unui scriitor

Claudia Moscovici este critic literar şi de artă și autoarea volumului „Între două lumi”, publicat în 2011 la editura Curtea Veche. În continuare redăm prima parte a articolului semnat de autoare (sursa articol partea1)  despre procesul de publicare a unui volum în Statele Unite ale Americii, unde Claudia Moscovici locuiește de la vârsta de 11 ani.

Două dintre cele mai importante modificări din industria editării în America în ultimele câteva decenii au fost a) creșterea influenței agenților literari începând cu anii 1980 și b) Apariția conceptului de e-book (carte în format electronic) la începutul anilor 2000. Dacă, în România și în Franța, manuscrisele de care nu se ocupă niciun agent literar reprezintă, în continuare, o situație des întâlnită, este aproape imposibil de publicat o carte – mai ales dacă intră în categoria beletristică – la una dintre marile edituri din Statele Unite, fără reprezentarea unui agent literar reputat. Agenții literari selectează, dintr-un număr enorm de manuscrise, pe cele care consideră că se vor vinde bine, și le recomandă redactorilor de la marile edituri. Am aflat despre această situație nu din cărți despre industria editorială, ci în mod direct, de la unul dintre scriitorii americani îndrăgiți de mine, și anume John Updike.

În anul 2003, când am încheiat primele capitole din primul meu roman, „Între două lumi”, publicat la editura Curtea Veche („Velvet Totalitarism”, în traducere englezească), i-am scris câteva rânduri de mână lui John Updike. I-am scris despre domeniul meu academic și despre subiectul romanului meu – anume, viața în timpul regimului ceaușist din România comunistă și emigrarea în Statele Unite – și l-am rugat, în cazul în care aveau să-i placă primele capitole, să mă recomande propriului său agent literar. A fost o întreprindere ce părea să aibă șanse minime de reușită, însă merita încercat. Am rămas plăcut surprinsă când am primit răspunsul lui – tot sub forma unei scurte note scrise de mână – ce conținea reacții pozitive vis á vis de capitolele respective, și în care îmi spunea că nu a avut niciodată un agent literar. Aceasta era o situație obișnuită în anii ’60, când John Updike își publica primele manuscrise. Însă în anul 2003, deja contactul direct dintre scriitori și editori era o practică mai mult decât neobișnuită în Statele Unite, unde principalele case de editură implementaseră de mult politica respingerii manuscriselor nerecomandate de agenți literari. Așadar, ce presupune, pentru un scriitor, găsirea unui agent literar?

Puteți alege varianta cea mai grea, care, s-o spunem direct, are șanse relativ mici de a funcționa: cumpărați ultimul număr din The Writer’s Market („Târgul scriitorilor”), unde veți găsi liste cu datele de contact ale agenților literari din Statele  Unite. Apoi va trebui să-i căutați pe cei mai de succes agenți și, dintre aceștia, să-i eliminați din start pe cei care solicită bani pentru citirea manuscriselor (această practică a devenit din ce în ce mai puțin populară). După care va trebui să le trimiteți o cerere – prin poștă sau, mai rar, prin email – în care să vă prezentați și să atașați scrisorile de acreditare; tot aici vă veți descrie cartea, veți explica motivul pentru care credeți că va fi bine vândută și, de asemenea, veți atașa câteva capitole. Mai târziu abia am aflat de la agenții înșiși de ce tot acest proces impersonal are puține șanse să dea roade în ceea ce-i privește pe autori. În perioada în care predam la Universitatea din Michigan, am organizat câteva colocvii în cadrul Ann Arbor Book Festival (în 2005, 2006 și 2007). În 2007, Amy Williams, agentul literar al lui Elizabeth Kostova, și Susan Golomb, agentul literar al lui Jonathan Franzen, au fost, alături de alții, invitate să vorbească în cadrul acestor colocvii. Au vorbit inclusiv de procesul de editare și publicare a cărților, și ne-au spus că ele primesc, fiecare, între 100 și 200 de manuscrise pe zi, de la autori care își caută reprezentanți. Acest potop de cereri poartă denumirea colocvială de „morman de noroi”. La fel ca majoritatea agenților literari de succes, ele sortează cererile, concentrându-se în mare parte asupra propunerilor autorilor de succes de care au mai auzit. Rareori se întâmplă să descopere în acel maldăr de cereri vreun autor despre care nu a auzit nimeni și care nu are recomandări, pe care să accepte să-l reprezinte, și chiar și în acele cazuri, autorii respectivi sunt, de obicei, studenți în cadrul unor programe reputate de Master of Fine Arts, ori au publicat articole sau recenzii literare în reviste importante. Așa că, dacă nu vreți să vă pierdeți timpul parcurgând întregul proces de găsire a unui agent literar, sau dacă nu reușiți să treceți de mormanul de noroi, ce aveți de făcut? După cum am spus, contactarea în scris a editorilor de la editurile mari nu mai este, la ora actuală, o soluție viabilă. Astfel că e logic să vă gândiți la varianta care nu vă obligă să fiți reprezentat de un editor: varianta editurilor mijlocii, ori mici și independente. La rândul ei, această variantă este pusă în practică din ce în ce mai rar în ultimul deceniu.

În anii ’90, multe dintre editurile mici și independente s-au închis ori au fost cumpărate de editurile mari. Există, totuși, câteva excepții notabile: propria mea editură, Rowman & Littlefield Publishing Group, care este, după cum îi spune și reclama, „cea mai mare editură independentă din America de Nord”, și-a continuat expansiunea cumpărând edituri mai mici, și am continuat să publicăm cărți de beletristică ale autorilor de succes care își publicaseră deja lucrările de dizertație la acele edituri (cum a fost și cazul meu). Există, de asemenea câteva edituri mici, care publică între două și zece cărți pe an; edituri academice, care publică în principal lucrări de dizertație (și sunt, cele mai multe dintre ele, non-profit sau low-profit, sponsorizate în parte de universități), și din ce în ce mai puține edituri medii, cum ar fi MacAdam/Cage, din San Francisco. Redau mai jos o listă cu câteva dintre editurile medii și mici din Statele Unite:

http://www.bookmarket.com/101publishers.htm

Dacă reușiți să vă publicați cartea la una dintre aceste edituri independente, sunteți mai norocos decât vă închipuiați. Deși editurile mai mici alocă publicității, în mod corespunzător, un buget mai mic, vă rog să rețineți (după cum au confirmat și editorii pe care i-am invitat la colocvii) că editurile mari nu își repartizează bugetul alocat publicității și promovării în mod egal între sutele de cărți pe care le publică anual. Celebritățile care au ales să colaboreze cu ei – de exemplu, Paris Hilton, sau fostul președinte, George Bush, ambii publicându-și biografiile – își au propriii agenți de publicitate, care îi ajută să-și promoveze cărțile. În plus, datorită celebrității asociate acestor nume, presa le oferă o vizibilitate mărită. Astfel că, în principiu, majoritatea editurilor investesc cea mai mare parte din bugetul anual alocat promovării în cărțile care vor fi, probabil, cel mai bine vândute. Acele cărți sunt, de obicei, reprezentate de cei mai reputați agenți literari și sunt vândute la licitație. O licitație are loc atunci când mai multe edituri mari licitează pentru aceeași carte. Un exemplu de la unul dintre colocviile de la târgurile pe care le-am organizat, este cel din 2005: Little Brown & Company a câștigat licitația pentru The Historian, a Elizabethei Kostova, o excelentă carte de ficțiune despre legenda lui Vlad Țepeș/Dracula.

Au investit în jur de două milioane de dolari, ceea ce reprezintă o mare parte din bugetul lor anual pentru publictate, în promovarea romanului Elizabethei Kostova. Licitația s-a dovedit a fi profitabilă, atât datorită succesului internațional al cărții, cât și vânzării drepturilor de autor pentru filmul realizat de Sony Pictures în 2007. Așa cum am văzut cu toții în urma extraordinarului succes pe care l-au avut Harry Potter și Twilight Series, popularitatea cărților crește enorm, atunci când devin filme de maximă audiență.

Dar marea majoritate a scriitorilor care apar la editurile mari nu cad în categoria celebrităților ale căror cărți se vând, practic, singure, ori care prind lozul cel mare, acaparând o sumă importantă din bugetul de publicitate al respectivei edituri pe anul în curs. În cele mai multe dintre cazuri, chiar dacă reușesc să stârnească interesul unuia dintre cei mai buni agenți literari și să publice la o editură importantă, scriitorii tot trebuie să muncească din greu pentru a-și promova cărțile.

Partea a doua a articolului (sursa articol partea a 2-a ):

Ebooks și publicarea pe cont propriu 

Dat fiind contextul nefavorabil noilor autori, nu e de mirare că aceștia aleg deseori să publice pe cont propriu în format electronic (e-book) de exemplu prin intermediul programului Amazon Kindle. Spre deosebire de publicarea pe hârtie, ce necesită cheltuirea unor mari sume de bani, varianta electronică nu implică investiții prea mari. Dar există, totodată, o serie de dezavantaje: sunt atâtea cărți apărute astfel, mai ales acum, când oricine își poate publica pe cont propriu manuscrisul prin Kindle, ori alt program similar, încât oceanul de informații a devenit atât de vast că orice autor care nu beneficiază de un buget considerabil pentru promovare și de relații în media devine el însuși doar o picătură din oceanul cu cărți și din potopul de informații. Pentru a ajunge la suprafață, e nevoie de multă ingeniozitate, noroc și crearea unei rețele de contacte pe internet.

Ca mulți alți autori, mi s-au pus și mie întrebări privitoare la direcția în care cred că se îndreaptă industria editării. Presupun că publicarea  pe cont propriu va câștiga teren și că viitorul e deja aici, prin conceptul e-book. Acest format scutește de cele mai multe dintre costurile de distribuire a cărții, reprezentând un enorm avantaj atât pentru autor cât și pentru editor, din moment ce costurile de distribuire sunt atât de ridicate peste tot în lume. Acesta este și motivul pentru care autorii primesc, în general, între cinci și zece procente din suma obținută în urma vânzării cărților publicate. Procentul variază în funcție de numărul de exemplare vândute (pe măsură ce un autor e mai bine vândut, va primi un procent mai ridicat) dar și de negocierea contractului dintre editură și scriitor sau agentul care îl reprezintă. Totuși, celor mai mulți dintre autori, cele cinci sau șase procente profit nu le sunt suficiente pentru a-și asigura existența. Dat fiind că edițiile în format electronic sunt convenabile și pentru cititori, deoarece Kindle-urile sau Nook-urile sunt mult mai portabile decât douăzeci sau treizeci de cărți. Este adevărat că mulți preferă, totuși, să răsfoiască paginile unei cărți. Însă cred că această preferință se datorează, în mare parte, obișnuinței; modului în care am fost crescuți. În câțiva ani, sistemul de învățare al școlii frecventate de fiica mea va înlocui cărțile pe suport de hârtie cu cele pe suport electronic. Această schimbare va avea loc în curând în școlile din întreaga țară, astfel că elevii din clasele primare probabil că nici nu vor avea șansa de a ține în mâini o carte de hârtie. E de așteptat ca cei care vor crește învățând de pe e-book-uri în școli, fără să aibă un termen de comparație, să nu prefere, ca adulți, cărțile în format actual.

Prevăzând aceste schimbări majore, marile edituri încearcă să se adapteze cât mai bine posibil la noile tehnologii și la cerințele cititorilor. Trimit, mai jos, către un articol relevant pe această temă, scris de Christine Kerney (Reuters), despre Book Expo America:

http://www.reuters.com/article/2011/05/27/us-books-ebooks-idUSTRE74Q5J020110527

Unul dintre dezavantajele majore în ceea ce privește cărțile în format electronic este faptul că utilizatorii lor sunt, încă, dependenți de companiile producătoare de e-reader-e – cum ar fi Amazon pentru Kindle – astfel că un e-reader produs de o anumită companie nu este compatibil cu un program de citire produs de o alta. Dacă lucrurile nu ar fi stat astfel, riscul de a pierde profitul ar fi fost mult mai mare: ar fi însemnat ca oricine să poată trimite sau primi o carte prin e-mail, fără să fie nevoit să plătească pentru ea.

Ipoteze referitoare la viitorul industriei editoriale:

a) Cărți pe suport de hârtie versus e-book-uri

Care sunt predicțiile mele referitoare la viitorul industriei editoriale din Statele Unite? Sunt de părere că, pentru generația care a crescut cu cărțile pe suport de hârtie, acestea din urmă vor rămâne în topul preferințelor, însă va avea loc și adaptarea treptată la e-book-uri. Noua generație, care s-a obișnuit cu e-book-urile încă din școala generală, le va prefera pe acestea în locul cărților pe suport de hârtie, la fel cum copiii care au crescut fiind obișnuiți cu computerele nu mai utilizează mașina de scris. Editorii vizionari, care se vor impune pe piața e-book-urilor, vor obține puterea și vor avea influență în industria editorială.

b) Promovarea și marketingul de carte

Era scriitorilor timizi și retrași, care evită sau chiar resping presa și contactul cu cititorii, a trecut de mult. Indiferent dacă alegeți să colaborați cu o editură mare, cu una mai mică și independentă, ori să încercați pe cont propriu, trebuie să fiți dispus să împărtășiți cu ceilalți, prin orice mijloc posibil și valorificând toate oportunitățile disponibile, cărțile pe care le-ați scris. În afară de crearea unei rețele de contacte pe internet, promovarea prin intermediul noilor mijloace media – cum ar fi trailer-ele de carte, videoclipurile muzicale și filmele – va avea o importanță din ce în ce mai mare. Ne îndreptăm, pe plan internațional, către o cultură a vizualului bazată pe gratificarea instantă. Secvențele video au un impact direct și imediat asupra privitorilor, aceștia simțindu-se tentați să afle mai multe detalii despre cartea dumneavoastră. Am avut șansa de a colabora, la trailer-ul pentru romanul meu, Velvet Totalitarism/Între două lumi, cu fotografi, actori, muzicieni și producători deosebit de talentați din România – Andy Platon, Anthony Icuagu, Marcel Lovin, Ioana Picos, Mihai Marin, Claudiu Ciprian Popa, Elena Rotaru, Elena Xing, Andrei Dombrovski – cărora le sunt extrem de recunoscătoare și cu care sper să colaborez și pentru viitoarele lansări de carte.

Filmul este, în mod special, un compus al tuturor artelor și o sărbătoare a simțurilor. Autorii care colaborează în mod fericit cu regizorii și își transpun romanele în filme, măresc șansele succesului pentru cărțile lor.

c)      Agenții literari

După cum am amintit, influența agenților literari din Statele Unite și Marea Britanie a luat proporții imense în anii ’90 și la începutul anilor 2000, însă la ora actuală se află în declin din două mari motive. În primul rând, după cum am explicat mai devreme, calea de a te strecura dincolo de mormanul de noroi e una foarte îngustă. Asta înseamnă că majoritatea agenților literari de succes nu le mai sunt accesibili autorilor. În al doilea rând, s-au îmbunătățit modalitățile de a publica pe cont propriu – crescând atât ca grad de acceptabilitate, cât și în ceea ce privește oportunitățile spre succes pe care le oferă – dându-le autorilor șansa de a reuși pe cont propriu. Numărul publicațiilor care devin best seller-uri este foarte mic, indiferent de modalitatea aleasă ori de procedeele preferate. Asta nu se va schimba, indiferent de modificările prin care va trece industria editorială. Popularitatea este dificil de obținut și depinde de o mulțime de factori care nu pot fi controlați nici de autor, nici de editor. Dar nu uitați că succesul este o călătorie, nu o destinație, așa că bucurați-vă de fiecare etapă a scrisului, publicării și promovării, care aduce cu sine atât de multe provocări și atâtea satisfacții.

Scrisă de de Claudia Moscovici, 8-13 august 2012

Sursa foto

sursa articol partea1  

sursa articol partea a 2-a

Malul celălalt: de 38 de ori poezie sîrbă pe româneşte

„ştii ce-am să fac:
am să-ţi stric jucăria
numită durere“.(Miroslav Antić, Poezie fără moarte)

Antologiile implică, în general, o muncă grea şi complicată. Minuţioasă şi îndelungată. Îţi iau mult timp şi cer multă tărie să le duci la capăt – de la selecţia autorilor pînă la selecţia textelor lor şi apoi la munca strîngerii drepturilor de autor şi multe altele. E mai uşor cînd tema vine cumva de la sine, cînd faci o antologie a unui festival cu autorii participanţi sau a unui atelier literar cu tema deja stabilită, unde oricum nu ai ce selecta, participanţii sînt cei care vor apărea şi în carte. Tematic, dacă ştii ce vrei, nu e greu, ştii tema, alegi autorii, publici cartea. Complicat devine însă cînd încerci să cartografiezi zone literare din afara ţării şi a limbii în care scrii. Cînd îţi asumi o astfel de muncă, atunci treci la un cu totul alt nivel. În primul rînd, nu îţi poate veni o astfel de idee decît abia cînd ai destulă pricepere încît să realizezi necesitatea unei astfel de cărţi aici, în România, în al doilea rînd, nu ai cum să începi să te pui pe treabă dacă nu eşti în stare să duci o astfel de muncă la bun sfîrşit şi nu realizezi toată greutatea ei. În ultimii ani, în România au apărut foarte puţine traduceri de poezie străină, darămite antologii – una dintre puţinele şi bunele antologii din ultimii ani pe poezie străină este cea apărută în 2011, la Casa de Editură „Max Blecher“, şi intitulatăColonia poetică (coordonată de Claudiu Komartin) şi care a reuşit să ofere o imagine a ce se întîmplă în poezia suedeză de azi. Deşi cu texte bine alese şi într-o română care te face să ai tendinţa să uiţi că sunt traduceri, cei 15 poeţi suedezi, prezentaţi în acel volum de către alţi 15 poeţi români, nu au părut să producă mari reacţii sau să aibă vreun impact – dacă ar fi să ţin cont de recenzii sau de amintiri ale acestei cărţi chiar şi la multe luni de la apariţia ei.

Ce te faci cu o antologie care îţi prezintă 38 de autori sîrbi? Strict pe poezie, toţi aleşi unul şi unul, de la autori canonizaţi precum Vasko Popa, Danilo Kiš, Adam Puslojic, Jovan Zivlak pînă la nume cu totul necunoscute pînă acum în România, precum Aleksandar Ristović, Dusko Novaković sau Dragan Jovanović Danilov, antologia de poezie sîrbă contemporană intitulată Malul celălalt şi apărută în această toamnă la Editura Herg Bent, sub coordonarea tînărului poet şi traducător Aleksandar Stoicovici, este clar o carte-eveniment a anului 2012. După antologia poeziei sîrbe a lui Ioan Flora, apărută la sfîrşitul anilor ’90 şi care oferea o panoramă a liricii de peste Dunăre dintre secolele XIII şi XX, în afară de unele traduceri răzleţe apărute prin reviste literare, despre poezia contemporană de acolo se poate spune că, în România, nu se ştia mai nimic. Minunata selecţie a textelor şi diversitatea vocilor prezentate în această antologie de către traducătorii Liubinca Perinaţ Stancov, Slavomir Gvozdenovici şi Aleksandar Stoicovici chiar oferă o imagine de mult necesară şi panoramică a poeziei sîrbe contemporane.

Pînă acum, cunoşteam poezia sîrbă a ultimelor decenii exclusiv prin intermediul traducerilor apărute în limba germană, ştiam ce forţă extraordinară şi cîtă expresivitate, ba chiar şi duritate au autorii sîrbi contemporani. O poezie care se hrăneşte din traumele unui trecut care se încăpăţînează să apese peste un prezent încă destul de complicat şi greu. O poezie ca o lamă de cuţit, care nu glumeşte şi de multe ori te lasă cu respiraţia tăiată: „Nimeni nu-i de vină / Că porţi o pasăre în piept./ Cei ce dorm vor trece în vis/ Prin prăpastia în care creşte cîntecul tău“ (Cei ce dorm, Stevan Raičković).

Aşa cum remarca şi Aleksandar Stoicovici în prefaţa sa, această antologie este, într-adevăr, o provocare, dar nu doar pentru cei care au muncit la ea, ci şi pentru cititori. O provocare şi o invitaţie pentru cititorii din România să se apropie puţin de „malul celălalt“ şi să descopere cîteva zeci de voci poetice pe cît de diverse în tematică (nu, nu toţi poeţii sîrbi scriu doar despre război), pe atît de apropiate şi de asemănătoare în expresivitatea şi forţa lor lirică.
Ori de cîte ori am de-a face cu o antologie – fie că e vorba despre coordonarea ei, fie doar despre lectură –, îmi amintesc de vorbele scriitorului sîrb Bora ćosić care spunea mai demult că un astfel de demers se aseamănă unui soi de razii printre scriitori, ca şi cum ai trece printre ei, i-ai alege pe cîţiva şi i-ai băga într-o dubă – acolo ei ar sta înghesuiţi, unii cunoscîndu-se între ei, alţii nu, unii asemănători, alţii nu, singurul lucru care i-ar ţine împreună fiind coperţile unei cărţi. Dincolo de umorul hîtru al lui ćosić, într-ade­văr, selectarea şi prezentarea unui număr de scriitori necesită o experienţă şi un talent pe care puţini le deţin. Aleksandar Stoicovici spunea, în prefaţa sa, că îşi doreşte ca această carte să treacă „asemenea unei bărci de pe un mal pe celălalt şi să împrăştie ceaţa“. Minunat ar fi ca această carte să fie doar un început, iar ceaţa să fie împrăştiată de cît mai multe asemenea luntri care să lege cele două maluri.

Malul celălalt de Radmor Andrić

Încă un rîu
fără vreo
buturugă,
buştean
fără al doilea pas
fără putere
pentru săritură
Încă un rîu
iar celălalt mal
e în ceaţă
inconştient
tremurat
egal
de la naştere
şi moarte
Malul celălalt
Antologie de poezie sîrbă sec. XX-XXI
Coordonator: Aleksandar Stoicovici, traducători: Liubinca Perinaţ Stancov, Slavomir Gvozdenovici, Aleksandar Stoicovici, Editura Herg Benet, 2012

Culisele industriei spam: Cum s-a ridicat ilegal un imperiu de miliarde din e-mailuri cu Viagra

indexNu există utilizatori de e-mail care să nu fi fost asaltaţi de mesaje nesolicitate prin care se promovează vânzarea de Viagra, un medicament folosit la tratarea disfuncţiilor erectile. Poate v-aţi întrebat cine trimite aceste mesaje, cine accesează linkurile din aceste mesaje şi ce se întâmplă când cineva face click pe un asemenea link.

Recent, compania Grum, responsabilă cu distribuirea a circa 50% din mesajele nesolicitate la nivel global, a fost închisă. Prăbuşirea acestei caracatiţe uriaşe a dezvăluit o serie de informaţii despre modul în care funcţionează industria care invadează e-mailurile utilizatorilor de internet. Astfel, au fost scoase la iveală baze de date impresionante cu care lucrau aceste companii „pirat“, ce cuprindeau adrese de contact, conturi bancare, numere de telefon şi uneori chiar date din paşaport. Mai mult, s-au găsit informaţiile personale ale celor 800.000 de oameni care au cumpărat medicamente de pe site-urile promovate în mesajele spam în ultimii patru ani.

Circa 70% din mesajele eletronice care circulă pe internet fac parte din categoria spam şi o mare parte dintre acestea promovează medicamente precum Viagra. Industria care angrenează aceste mesaje are în centru farmacii online, care procesează datele de pe cardul de credit şi distribuie medicamente. Aceste farmacii apelează la distribuitorii de mesaje spam pentru a-şi promova produsele care se vând ilegal: practic se vând medicamente care au nevoie de o prescripţie medicală.

Caracatiţa spam

Distribuitorii de spam sunt prestatori de servicii independenţi care  lucrează pe baza unui comision ce variază în funcţie de nivelul de performanţă. Documentele date publicităţii în urma prăbuşirii Grum dezvăluie procesul de negociere care are loc între un proprietar de farmacie online şi un distribuitor de mesaje nesolicitate pe care intenţionează să îl recruteze. Discuţiile se poartă prin intermediul unui serviciu de mesagerie instant. Proprietarul farmaciei îi explică furnizorului de servicii spam că toată lumea începe cu un comision de 30% din vânzări, care creşte automat cu volumul de comenzi. Furnizorul îi spune că are capacitatea de a trimite 400 de milioane de mesaje pe zi şi că nu lucrează cu un comision mai mic de 40%. Aceste negocieri durează câteva săptămâni până se ajunge la o înţelegere. Distribuitorul de mesaje spam se asigură în această perioadă că farmacia online deţine servere securizate şi are capacitatea să proceseze cărţi de credit la un volum mare.

Dar aceste farmacii nu lucrează cu o singură „companie de spam“. Cea mai mare farmacie cu prezenţă online are contracte cu 3.500 de distribuitori. Aceştia sunt trataţi de proprietarii farmaciilor asemenea unor adevăraţi vânzători: organizează conferinţe pentru ei sau concursuri în care cel mai bun „spammer“ poate câştiga un Humvee.

Majoritatea distribuitorilor de mesaje spam nu câştigă nici 200 dolari pe an, dar cei buni ajung cu uşurinţă la un milion de dolari pe an. Diferenţa dintre un distribuitor bun şi unul neexperimentat nu stă neapărat în nivelul de atractivitate al mesajului pe care îl trimite, ci în capacitatea acestuia de a trece de filtrele de securitate ale clienţilor de e-mail şi cel mai important, accesul la o bază de date impresionantă. Nu de mult timp, Sony a fost ţinta unui atac cibernetic şi informaţiile personale ale milioane de utilizatori de PlayStation au fost furate. O asemenea bază de date este o mină de aur pentru un distribuitor de spam.

A treia parte

Imperiul este format din trei părţi: în centru sunt farmaciile online, distribuitorii de mesaje nesolicitate asigură partea de vânzări şi mai există zona de distribuţie efectivă a produselor. De regulă, aceste farmacii nu au depozite cu medicamente, ci au contracte cu furnizori de medicamente generice din India şi China care pun aceste produse în plic şi le distribuie la adresele solicitate.

Conform unui studiu realizat pe baza informaţiilor apărute după prăbuşirea Grum, 75% dintre persoanele care au cumpărat medicamente online, au cumpărat Viagra sau alte medicamente folosite la tratarea disfuncţiilor erectile. Problematic este faptul că 15% dintre cumpărători au achiziţionat medicamente care tratează probleme de inimă, diabet sau acneea, în cazul cărora apar o serie de efecte secundare nedorite. În plus, odată ce ai cumpărat eşti asaltat cu zeci de mesaje în fiecare zi şi chiar telefoane.

Ascultaţi  o analiză completă a acestui fenomen realizată de jurnaliştii de la NPR.

Autor: Alexandru Urzică

sursa articol 

sursa foto

Retrospectivă 2012 – TRADUCERI. Globul ficţiunii s-a rotit spectaculos

Mai în glumă, mai în serios, geopolitica îşi spune cuvîntul şi pe tărîmul editorial: cînd o ţară, cîndva Japonia, acum China, devine o mare putere sau evenimente majore zguduie Orientul, sporeşte interesul pentru literaturi îndepărtate, căci ficţiunea dezvăluie straturile profunde ale unor lumi, pe care ştirea şi reportajul doar le survolează şi le reflectă numai ca suprafaţă.Prima noutate spectaculoasă o aduce literatura chineză, care, odată cu Nobelul cîştigat de Mo Yan, începe să intereseze în mod serios, aşa că probabil vor veni şi alte revelaţii. Oare urmează un boom chinezesc similar celui sud-american, de la care a trecut jumătate de secol? Vor descoperi cititorii, chiar şi cu întîrziere, două cărţi extraordinare, apărute la Editura Curtea Veche: Totemul lupului de Jiang Rong, în 2011 (tradus de Roxana Rîbu, de care sper să mai auzim!), şi Lebedele sălbatice. Trei fiice ale Chinei de Jung Chang, în 2009?

Nu doar China interesează, ci întreaga Asie. Succesul romanului Cel care mă aşteaptă de Parinoush Saniee, apărut la Editura Polirom, vine de la subiect (soarta unei femei urmărită la toate vîrstele din copilărie pînă la senectute), de la coperta cu un chip feminin ascuns de un văl albastru, dar, mai ales, de la misterul Iranului de azi, cu tot ce înseamnă educaţie şi căsătorie, familie şi revoluţie. Deja cărţile anunţate pe site anunţă o turnură orientală în selecţia făcută de Bogdan-Alexandru Stănescu.
Predomină încă spaţiul anglo-saxon, majoritatea traducerilor vin din engleză, deşi multe reflectă şi alte lumi (India, Pakistan, Malaezia, Canada), ce subminează lent supremaţia americană şi britanică. Din fericire, există încă o „literatură imperială“, cea spaniolă, şi ea se menţine constant în atenţia publicului.

Se manifestă şi o tendinţă meritorie, de a oferi cititorilor cărţi consacrate în traduceri noi. Astfel, James Joyce s-a bucurat la Editura Humanitas Fiction de strădania inegalabilei Antoaneta Ralian de a reinventa în româneşte Portret al artistului la tinereţe, de ambiţia lui Radu Paraschivescu de a înfăţişa altfel Oameni din Dublin. Seria Ernesto Sabato se deschide cu Tunelul, într-o nouă traducere, de Tudora Şandru Mehedinţi. Şi Raport către El Greco a fost reeditat, transpus acum din original de Alexandra Medrea-Danciu, într-atît de îndrăgostită de scrisul lui Nikos Kazantzakis încît a ajuns să-i înveţe limba.

Şi la Editura Allfa a apărut o nouă traducere a uitatului roman Kim de Rudyard Kipling, ca şi a capodoperei Cevengur de Andrei Platonov (tradus de Antoaneta Olteanu). Este bine-venită iniţiativa Editurii Polirom de a republica romanele clasice – Viţelul de aur şi Douăsprezece scaune de Ilf şi Petrov, în ediţie integrală, cu pasajele cenzurate la apariţia lor în original.

Biblioteca Polirom cea acaparatoare

În 2012, la Editura Polirom au apărut 71 de titluri, dintre care 48 complet noi, astfel colecţia „Biblioteca Polirom“ mai are puţin pînă la mia de titluri. Centrul de greutate îl formează autorii nobelizaţi: Samuel Beckett cu două volume din integrala operei, John Steinbeck cu două romane de tinereţe, Jose Saramago cu ultimul roman –Cain, Günther Grass cu inclasificabila Între Germania şi Germania, Orhan Pamuk cu eseul strălucit Romancierul naiv şi sentimental.

În vecinătate se plasează autorii pe care Nobelul i-a ratat (Vladimir Nabokov, Blazon de bastard; Vasili Grossman, Drumul) şi garnitura serioasă de candidaţi la Nobel: Philip Roth cu La revedere, Columbus, debutul de povestitor, Joyce Carol Oates cu Grădina plăcerilor lumeşti deschizînd celebra-i trilogie, Carson McCarthy cu romanul zguduitor Marea trecere, parte a unei trilogii, Salman Rushdie cu neaşteptata confesiune despre anii cînd s-a aflat sub fatwa, Joseph Anton. Memorii. Intenţia de a impune scriitori se vede în cazul lui Don DeLillo, cu două romane publicate – Cosmopolis şi Punctul Omega, şi al Sofiei Oksanen, autoarea finlandeză care şi-a adjudecat premiile europene şi căreia-i lipseşte doar Nobelul, promovată cu două cărţi despre dramele de familie şi impactul istoriei în Finlanda şi Estonia: Purificare, Vacile lui Stalin.

Au apărut şi autori de succes, pentru toate gusturile: unii au opera deja încheiată (Henry Miller, Înţelepciunea inimii; Jack Kerouac, Oceanul e fratele meu; Charles Bukowski, Hollywood), alţii şi-au creat un orizont de aşteptare (Chuck Palahniuk, Snuff, Blestemaţi; Tom Wolfe, Eu sînt Charlotte Simmons).Discret, s-a echilibrat balanţa între imperiul anglo-saxon şi celelalte literaturi, cu scriitorii originali din ţări cu istorie veche şi recentă interesînd enorm: Zeruya Shalev cu romanul Fărîme de viaţă; Alaa al-Aswani cu povestirile din Aş fi vrut să fiu egiptean; Elif Shafak, mărturisindu-şi complicatele identităţi într-o confesiune – Lapte negru; Ryu Murakami cu provocarea japoneză – Hituri celebre ale epocii Showa.

Ca în fiecare an, autori noi intră în portofoliu: unii sînt cunoscuţi şi premiaţi în SUA, ca Siri Hustvedt (O vară fără bărbaţi) şi Francisco Goldmann (Rosteşte-i numele), în Anglia ca Peter Hobbs (În livadă, rîndunicile); alt autor, Sandor Zsigmond Papp (Vieţi mărunte), pendulează între Ungaria şi România, o autoare, Parinoush Saniee (Cel care mă aşteaptă), este ba publicată, ba cenzurată în Iran.

Interesant mi se pare că toţi debutanţii publicaţi scriu în limba engleză, dar despre lumi diferite: ţinuturi sălbatice din Alaska şi Canada (Eowyn Ivey, Copila de zăpadă; Kathleen Winter, Annabel), Vestul american de altădată (Patrick deWitt, Fraţii Sisters), România din 1989 (Patrick McGuiness, Ultimele o sută de zile).

Raft rafinat şi frumos escortat

„Raftul Denisei“ de la Editura Humanitas Fiction atrage prin diversitate şi rafinamentul selecţiei, prin preferinţa pentru scriitoare şi prin intuiţia ce sesizează talentul unui autor de la debut. Denisa Comănescu a ochit la vreme doi autori nobelizaţi, Mo Yan şi Herta Müller, are fler pentru bestseller şi un dar rar de a găsi cărţi care să placă tuturor, indiferent de gust ori pretenţii culturale.

Banderola Nobel a indicat şi în 2012 piese de rezistenţă: Lacul de Yasunari Kawabata, Miramar de Naghib Mahfuz, cele două volume din trilogia autobiografică a lui J.M. Coetzee. Şi pe măsura lor, romanul lui Yukio Mishima, Îngerul decăzut, ce încheie tetralogia Marea fertilităţii. Au apărut un nou şi straniu roman de Ismail Kadare (Spiritus) şi un volum de nuvele de Amos Oz (Muntele Sfatului Rău), ambii autori plasaţi sus de tot de ani buni pe listele caselor de pariuri cînd începe „sezonul Nobel“.

Diversitatea se vede în promovarea autorilor din culturi diferite, cu a doua ori chiar a treia carte: din Orient – japonezul Taichi Yamada (N-am mai visat de mult că zbor), Tash Aw malaezianul (Harta lumii nevăzute), din Europa – elveţianul Martin Suter (Small World) şi italianul Alessandro Barricco (Emmaus), din SUA – prozatori obsedaţi de trecutul şi dramele familiei ca Nicole Krauss (Marea casă) şi Dave Eggers (Opera sfîşietoare a unui geniu năucitor).

Autorii traduşi în premieră semnalează tentativa de a recupera cărţi-reper de ieri şi de azi, familiare publicului prin ecranizări – Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? de Horace McCoy şi În sălbăticie de Jon Krakauer, ori clasici ai modernităţii precum Kafu Nogai (Komayo). Şi aş observa o tendinţă a romanului cu „miez“ cultural, centrat pe un tablou celebru (Eu, Mona Lisa de Jeanne Kalogridis), pe episoade esenţiale din biografia unui mare autor ca Ernest Hemingway (Soţia din Paris de Paula McLain), sau lansat spectaculos cu ajutorul unui film (Descendenţii de Kaui Hart Hemmings).

Seriile de autor îşi au publicul fidel, care s-a bucurat de cîte o nouă apariţie: Insula de sub mare de Isabel Allende, Concert în memoria unui înger de Eric-Emmanuel Schmitt, Manuscrisul găsit la Accra de Paulo Coelho. Aş adăuga o carte de referinţă – Ultimatum de Fernando Pessoa, cuprinzînd articole şi eseuri din multiple zone, inclusiv ocultiste.

Denisa Comănescu încearcă să preschimbe Cenuşăreasa în frumoasa balului prin colecţia intitulată „Poezia“, în care au apărut două volume ale unor poeţi remarcabili – Ernst Jandl şi Carlos Drummond de Andrade. Dar succesul vine cu o carte singulară – Suflare în vînt, cuprinzând 100 de poeme de Bob Dylan traduse de Mircea Cărtărescu. Singulare şi în afara colecţiilor sînt şi cele două minunăţii apărute la Editura Humanitas, Împăratul Portugaliei de Selma Lagerlöf şi Watership Down de Richard Adams, ce se adresează copiilor de toate vîrstele.

Ascensiuni previzibile

Editura Allfa a sărbătorit în 2012 un an de la ieşirea pe piaţa de carte cu „Strada ficţiunii“, cu trei serii – Clasic, Contemporan şi Bestseller. Şi proiectul s-a impus cu autori de multă vreme consacraţi, dar cu opere traduse prima oară: Abel Sanchez. Sfîntul Manuel cel Bun de Miguel de Unamuno, Cărarea cuiburilor de păianjen de Italo Calvino, Casa molimei de Jim Crace, Chitaristul de Luis Landero şi Trădarea de Helen Dunmore.

Li s-au adăugat autori ai secolului al XX-lea ce merită descoperiţi cu titluri-reper: Facultatea lucrurilor de prisos de Iuri Dombrowski şi Omul invizibil de Ralph Ellison. Aş remarca şi aici diversitatea zonelor culturale şi miza pe scriitoare prin japoneza Hiromi Kawakami (Manazuru) şi turcoaica Hatice Meryem (De-aş avea un soţ cît o muscă), prin debuturi cosmopolite ce transgresează spaţii culturale: Chloe Aridjis (Cartea norilor) şi Michael David Levi (Oracolul din Istanbul), căci autorii ies cu îndrăzneală din orizontul familiar.
Editura Trei şi Pandora M au ţintit cîteva cărţi cu succes garantat: Moarte subită, romanul pentru adulţi de J.K. Rowling, şi Harta cerului de Félix J. Palma, al doilea volum din trilogia-omagiu adus lui H.G. Wells, Schimbarea, nuvela autobiografică a lui Mo Yan.

Debuturile au atras atenţia criticii, prin experienţele prezentate de un narator special – un copil descoperind Londra (Şi porumbeii vorbesc englezeşte de Stephan Kelman), un tînăr în aventura palpitantă a scrisului (Cum am devenit un romancier celebru de Steve Hely). Cîteva romane interesante (Dragoste virtuală şi continuarea sa, Şapte valuri de Daniel Glattauer, Soţia 22 de Melanie Gideon) ţintesc interesul publicului larg printr-o formulă nouă, epistolară, din era Internetului: poveşti de iubire, anchete şi explorări ale vieţii de cuplu, ce apelează pentru a comunica la e-mailuri şi reţele de socializare. Alt roman atestă o tendinţă de apropiere a ficţiunii de ştiinţă: Viaţa nemuritoare a Henriettei Lacks de Rebecca Skloot.

Editura Art a atras cititorii cu laureaţi Nobel: romanul Jazz de Toni Morrison şi volumul de povestiri Inimă arsă de Le Clézio, cărţi insolite ale unor clasici ai modernităţii – Julien Green (America mea) şi Boris Vian (Scrieri pornografice). Continuă traducerea autorilor cunoscuţi de multă vreme, din zona culturii franceze ori spaniole – Patrick Modiano (În cafeneaua tinereţii pierdute), Tahar Ben Jelloun (Această orbitoare absenţă a luminii), Jorge Edwards (Originea lumii) şi Manuel Vázquez Montalbán (Bărbatul vieţii mele). O excepţie o reprezintă o scriitoare spaniolă cu o operă impresionantă, publicată pentru prima dată la noi: Regina-Zăpezilor de Carmen Martín Gaite.

Surprize, prezenţe notabile şi o aşteptare

Editura Litera, intrată de puţini ani pe piaţa traducerii de literatură contemporană, a plusat cu cîţiva autori de limbă engleză, ce reflectă globalizarea: revelaţii sînt Cîntarea asasinului de M.G. Vassanji şi Femeie albă pe bicicleta verde de Monique Roffey, dovezi că India şi insulele exotice nu contenesc să uimească prin istorii şi destine ieşite din comun. Alt autor vine din Australia, Christos Tsiolkas, cu un roman incisiv – Palma.

În mod evident, două cărţi publicate în nici două luni, Amprenta omului, O săptămînă în decembrie, ale aceluiaşi autor, Sebastian Faulks, indică intenţia de a-l impune rapid. Alt autor, Ray Kluun, este lansat cu o carte – O femeie la doctor –, confesiune despre boala şi stingerea soţiei. Nu lipsesc din portofoliu debuturile: Dara Horn,Lumea ce va să vină, Sara Winman, Cînd Dumnezeu era iepure. Ambele romane au în centru legăturile puternice dintre frate şi soră, viaţa unor familii de evrei, prinse în dramele istoriei, dovedind o fineţe a scriiturii fără cusur.

Editura Univers a surprins printr-o revenire spectaculoasă. Au revenit autori mari, cunoscuţi cu un bestseller memorabil, acum cu titluri noi: Fata tăcută de Peter Hoeg, traducere din daneză de Grete Tartler, Cartea de gramatică interioară de David Grossman, traducere din ebraică de Gheorghe Miletineanu. Şi alţi autori mi se par interesanţi, la a doua carte publicată la noi: Jan Guillou, Drumul spre Ierusalim, Andrew Crummey, Domnul Mee.

Dar meritorie este miza pe doi autori brazilieni, pentru prima dată traduşi, fiecare cu cîte două cărţi: Alberto Mussa (Enigma lui Qaf, Mişcarea pendulară) şi Raimundo Carrero (Greutatea umbrei, Inima mea e sora lui Dumnezeu). Foarte interesante sînt cele două prozatoare argentiniene – Claudia Piñeiro, cu romanul ce a prilejuit o ecranizare de succes, Văduvele de joi seara, şi Lucía Puenzo, Copilul peşte. Şi mai mult decît binevenită este alegerea unor autori spanioli consacraţi, din generaţii diferite: José Luis Sampedro, Zâmbetul etrusc, şi José Manuel Fajardo, Numele meu este Jamaica.
Editura Curtea Veche nu şi-a dezminţit opţiunea pentru scriitori maghiari şi ruşi, noutatea o aduc autorii traduşi în premieră: László Krasznahorkai, cu o carte stranie Satantango, şi Mihail Şikşin, cu originalul Scrisorar. Confirmarea vine prin titluri de Vladimir Sorokin (Viscolul) şi Andrei Kurkov (Prieten drag, tovarăş al răposatului).

Tendinţa o confirmă şi alt miniroman apărut la Editura Vellant: Mîinile mici de Andres Barba. Şi aici aş sublinia interesul acordat prozei spaniole – Moştenirea Matildei Turpin de Alvaro Pombo şi Cortegiul umbrelor de Julian Rios. Cărţi stranii şi autori stranii vin din proza franceză (O educaţie libertină de Jean-Baptiste Del Amo, Enigma de Antoni Casas Ros), din cea engleză (Self de Edward Docx), dar bestsellerul Problema Spinoza îi aparţine lui Irvin Yalom, care nu mai are nevoie de prezentare.

Şi o mare aşteptare însoţeşte Editura Leda. Am urmărit pe site, în ultimii ani, titlurile din portofoliu, semnalate cînd primeau un mare premiu literar, şi le tot aştept (Solo de Rana Dasgupta, The Lacuna de Barbara Kingsolver), ca şi alte cărţi, aflate sus de tot în topul vînzărilor: The Night Circus de Erin Morgenstern şi The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society de Mary Ann Shaffer şi Anne Barows. Probabil vor apărea în 2013 şi romanele unor mari scriitori anunţate de anul trecut: Alias Grace de Margaret Atwood (aflată pe lista candidaţilor serioşi la Nobel), Detectivii sălbatici de Roberto Bolaño, Călăreţul polonez de Antonio Muñoz Molina. Şi aşa, în final, retrospectiva deschide uşa spre anul editorial ce a început.

Mircea Eliade: Istoria religiilor si literatura fantastica – Atelier la Fundatia Calea Victoriei

Fiecare dintre cele cinci întâlniri este o încercare per se de a deslusi câte ceva (poate nici de ajuns dar cu sigurantă nici prea putin) din opera si viata lui Mircea Eliade. Un curs despre o biografie, fără o parcurgere scolărească, banală, care să dilueze nepermis nucleele.

Având alături mărturiile lui Ioan Petru Culianu, Andrei Oisteanu, Florin Turcanu, Mircea Handoca et alii, vom sti să evităm criticile injuste aduse lui Eliade dar si cum să asimilăm scăderile acestuia.

Cursul acesta e gândit în două coordonate. La fiecare întâlnire vom discuta două cărti (cu tot contextul aferent): una din literatura lui Eliade si alta din opera sa stiintifică. Structura se descifrează întotdeauna în compozitie, asa cum va fi fi în cazul acesta.

 Temele celor cinci intilniri sint:

1. De la macro- la micro-cosmos: Cosmologie si Alchimie babiloniană (1937). Tinerete fără de tinerete (1976).

2. Realul si realitatea – un dinamism al unitătii Adevăr-Iluzie: Tehnici Yoga (1948). Nopti la Serampore (1940).

3. O privire în lumea dinăuntru: Samanismul si tehnicile arhaice ale extazului (1951). Un om mare (1945).

4. Nadirul si zenitul una sunt: Sacrul si profanul (1957). Dayan (1979).

5. Formele si structurile sacrului: Tratat de istorie a religiilor (1949). Pe strada Mântuleasa (1967).

sursa

Lector: Mario Barangea
Data incepere: 29 Ianuarie 2013
Ora curs: 19:00
Numar ateliere: 5
Frecventa:
  • saptaminal, marti
Varsta Minima:
  • 16 ani
Cost:
  • 225 ron
Cost redus (card fidelitate, studenti, pensionari):
  • 200 ron
Locatie:
  • fundatie, Caimatei

Rethinking Autism: Four Stories from the Inside

In his memoir “Not Even Wrong,” author Paul Collins describes his autistic son as a square peg, forced by even the well-meaning teachers, friends, and peers into a round hole — an operation all but guaranteed to destroy the individual shape and particular edges of such a unique person. But the round world has slowly been embracing the many square pegs it contains. Recent studies indicate the genes responsible for autism may also be responsible for technical talents, and many workplaces have begun not only to find ways to bridge the social differences between autistic and neurotypical employees, but also to create environments in which the strangely gifted thrive — including testing software, designing games, and developing apps.

The following books provide an intimate peek into the unimaginably rich inner worlds of people with Autism spectrum disorder (defined last month by The American Psychiatric Association to include autistic disorder, Asperger syndrome, childhood disintegrative disorder and pervasive developmental disorder). With social skills that deviate wildly from most other people’s — a difference matched by high intelligence, unique ways of seeing the surrounding world, and the erratically original thinking typical of many geniuses – those on the autistic spectrum have traditionally found insurmountable obstacles to sharing their talents with the rest of the world. These four beautifully honest and intimate writings shine a light on the autistic world, increasing understanding of the most singular minds among us.

Embracing the Wide Sky: A Tour Across the Horizons of the Mind” by Daniel Tammet

Named “the most remarkable mind on the planet,” by Entertainment Weekly, autistic savant Tammet has an extraordinary facility with languages and numbers, one bested only by his lavishly heartfelt and technically impeccable writing. His look at puns, metaphors, and daydreaming as the tools of savant and non-savant alike are an inspiration.

Look Me in The Eye” by John Elder Robison

When Augusten Burroughs called this “As sweet and funny and sad and true and heartfelt a memoir as one could find,” he knew what he was talking about. Immortalized in Running with Scissors, Robison is Burrough’s brother. He uses his own superior storytelling skills to illustrate a life with Asperger syndrome — a condition that remained undisguised until he turned forty. His accomplishments are many, including designing KISS’s famous exploding guitars and building a family of his own, all accented by the habits that set him apart from others: avoiding eye contact, a love of non sequiturs, and a compulsion to learn about electronic devices by dismantling them.

Thinking in Pictures: My Life with Autism” by Temple Grandin, Ph.D
Grandin is one of the most learned voices of autism around. Not only is she autistic, she’s also the scientist who has designed one-third of the U.S.’s livestock-handling facilities. In this memoir, she eloquently shares her unique world with outsiders, outlining the commonalities between the two worlds and making hers comprehensible to the neurotypical population in both personal and scientific terms.

Not Even Wrong” by Paul Collins

A celebration of the remarkable talents to be found in autistic conditions, Collins’ tale of raising his autistic son is also a dark warning against the dangers of viewing an autistic person through the eyes of a non-autistic. His lifelong obsession with talented eccentrics serves him well: Armed with research on geniuses the world has forgotten and little-known medical archives, Collins crafts a deeply understanding tale of life on the autism spectrum — one Newsday called, “a genre-bending spellbinder.”

By
sursa

România în chiloţi

Toată presa din lume e sensibilă la scandal, telenovelă, indiscreţie picantă, senzaţional şi vulgaritate. Numai că, în ţările cît de cît normale, tematica aceasta e preluată de publicaţii specializate, numite tabloide, „presă de super-market”, „junk-food news”.

Uneori, şi ziarele „serioase” lasă să se strecoare, în josul cîte unei pagini marginale de divertisment, sau de „diverse”, cîte o bîrfă în doi peri despre celebrităţi din sport, cinema, sau politică. La noi însă, procentul de tabloidizare a tuturor ziarelor şi a tuturor posturilor de televiziune a atins cote îngrijorătoare. Fenomenul este simptomul unei primejdioase degradări sociale, morale şi intelectuale. Bunul gust şi buna cuviinţă sunt în comă. De o bună bucată de vreme, pe toate canlele televizuale, se trăieşte din dejecţie. Ore şi zile întregi suntem antrenaţi într-o voluptuoasă scormonire prin subteranele sordide ale „cotidianului”. Moartea, divorţul, adulterul, micile fiţe erotice ale unor fătuci decerebrate, violul, crima, accidentul sunt hrana zilnică a producătorilor TV şi, în consecinţă, ale telespectatorului român. Te uiţi şi te îndobitoceşti. Inventarul „culturii” autohtone a ajuns să semene a groapă de gunoi: huiduieli la sărbătorile naţionale şi la înmormîntări, hachiţele Oanei Zăvoranu, alcovul cuplurilor Bahmuţeanu-Prigoană, Irinel-Monica şi Andreea Marin-Ştefan Bănică, erotismul exacerbat al poliţiei olteneşti, răfuielile interlopilor etc.” Specificul” subiectelor atrage după sine alegerea corespunzătoare a invitaţilor la ”dezbateri”: Miron Cosma, C.V.Tudor, Condurăţeanu, Dan Diaconescu ş.a.m.d. Talk-show-ul politic a căzut şi el, de mult, în retorică ţăţească, în tacla de bodegă, în sentimentalism turmentat. Seară de seară, o echipă de cuconiţe nervoase îşi dau poalele peste cap în diferite studiouri de televiziune, întrecîndu-se una pe alta în mediocritate şi ţîfnă. Oamenii politici, la rîndul lor, au, în majoritatea cazurilor, comportament de parlagii. Gigi Becali a ajuns voce a naţiunii. Bunul-simţ, buna-creştere, măsura, discernămîntul sunt în comă.
Împotriva exasperării mele se invocă, de regulă, trei tipuri de argumente: unul şmecher, unul idiot, unul „metafizic”.
Argumentul şmecher: rating-ul. Televiziunea înseamnă costuri. Carevasăzică depindem de audienţă. Oferim, deci, publicului ceea ce ne cere el. Publicul nu vrea Shakespeare, balete ruseşti, Hegel şi Liviu Ciulei. Publicul vrea Capatos, Serghei Mizil şi Sînziana Buruiană. E fals. Publicul nu se uită la ce-i arăţi, decît dacă n-are de ales. În ultimii ani ai epocii Ceauşescu, cînd postul naţional de televiziune nu emitea decît două ore pe zi, dintre care una de propagandă, lumea se uita la ce i se dădea. Înjura şi se uita. Dar cînd avea parte de un film bun, de o piesă de teatru ”normală”, de o muzică decentă ştia să se bucure. Cei care ”prindeau bulgarii” n-o făceau ca să afle niscaiva intrigi amoroase din Balcani, ci tot pentru vreun serial, sau vreun film de calitate. Publicul nu e imbecil, decît dacă te ocupi asiduu, pe termen lung, de imbecilizarea lui. Dacă îl hrăneşti, ani întregi, cu deşeuri, începe să facă indigestie la cozonac.
Argumentul idiot: dacă nu-ti place de ce te uiţi? N-ai decît să-ţi foloseşti telecomanda! Ce tot dădăceşti poporul cu fasoanele dumitale? Un bun răspuns la acest argument a dat, acum ceva timp, dl. Cezar Paul Bădescu: cronicarul de televiziune nu se ocupă de idiosincrasiile proprii, ci de funcţionarea unei instituţii şi de posibilele ei efecte publice. Eu ştiu să mă apăr şi, în definitiv, puţin importă la ce mă uit eu personal într-o seară sau alta. Am însă dreptul, ba chiar obligaţia să fiu îngrijorat, ca publicist, de ”hrana” spirituală care se livrează, pînă la intoxicare, concetăţenilor mei, eventual nepreveniţi. Nu mi-e indiferent ce sunt puşi să ”consume” copiii mei, vecinii mei şi toţi cei care, cu un cuvînt vag dar decisiv, se cheamă ”electorat”. Ei votează şi hotărăsc, astfel, cine mă va conduce. Şi dacă minţile lor sunt năucite de maculatură, destructurate de manipulări grosolane şi de trivialităţi de gang, mă tem pentru opţiunile lor, de la care atîrnă şi viitorul meu. Pe scurt: dacă scap dintr-un incendiu, nu pot ascunde celor din jur că blocul din care am scăpat arde. Dacă se întîmplă să fiu invulnerabil la kitsch, nu mă pot preface că nu-l văd şi nu pot renunţa să-l semnalez celor încă educabili.
Argumentul ”metafizic”: ”Realul” nu se reduce la sublimităţile vieţii şi ale culturii. Promiscuitatea există şi are drept de cetate în perimetrul gazetăriei. E adevărat. Există şi mirosul de cadavru, există şi voma beţivului şi rîsul prostesc, şi înjurăturile şi exhibiţioniştii şi pedofilii, şi tîlharii şi sadicii. De mitocănime nu mai vorbim. Dar le avem din plin, pe toate, în jurul nostru. N-ar strica să căpătăm, din partea emisiunilor de informaţii şi divertisment, cîte o pauză vindecătoare, cîte o gură de aer restaurator. Altfel, ideea că realul e nemărginit şi că toate compartimentele sale sunt la fel de ”legitime” ne va îngădui, în curînd, să transformăm privatul în privată şi, de dragul comodităţii, să umblăm pe stradă în chiloţi. Şi asta ar fi doar începutul.

scrisă de Andrei Pleşu

sursa

How to Make a Book Trailer: 6 Tips

1. Erase from your mind the ambition to make a movie trailer. The result will inevitably look amateurish (even if you enlist the help of your nephew who majored in film). You have to aim for an attainable aesthetic. The nature of this aesthetic will depend on your book, your audience, and the skill set you (or those assisting you) have to draw upon, but articulating it clearly to yourself is the most important first step.

What does a trailer look like? See 2 examples of book trailers here:

  1. Here Where the Sunbeams Are Green
  2. And Yet They Were Happy

Guest column by author Helen Phillips and Adam Douglas Thompson.
Helen is the author of HERE WHERE THE SUNBEAMS ARE GREEN
(Delacorte, Nov. 2012), a middle grade for ages 10 and up.  Adam has exhibited his work at Regina Rex Gallery, Sara Meltzer Gallery/Projects, and Studio 10 Gallery, among other venues. In 2010, a book of 100 of  Thompson’s drawings was published by Regency Arts Press, Ltd. His
work has appeared in The Believer Magazine and other publications.
Thompson lives in Brooklyn with his wife, writer Helen Phillips.
(See the book trailers to both of Helen’s books above!)

2. It is better for your book trailer to be super simple and beautiful than lavish and cheesy. The more visual, auditory, and verbal elements you incorporate, the greater the likelihood that your trailer will be a mess. Your book may be a novel, but your trailer should be a poem.

3. Labor over the script. Don’t just use the jacket copy. We digest text very differently when we are watching a video than when we are browsing at a bookstore. The script has to be ultra-pared down, ultra-clear, and very thoughtfully aligned with the imagery.

4. Don’t assume that you need to summarize the plot. It may be appropriate (again, depending on the particular book and particular target audience) to summarize the plot, but consider a more impressionistic approach that strongly communicates the aesthetic of the book while only hinting at elements of the plot.

5. Depicting your characters using amateur/non-actors can lead to trouble. You don’t want the nuanced psychology of your protagonist rendered banal by poor acting and filming. Using actors can also crowd out room for the imagination (illustrated images are less likely to cause this problem). If you use photographic/video-graphic images, either have them not show people, or not show the actual characters, or at least not show the actual characters’ faces in a clear way.

6. Have your book cover, blurbs, and publication information appear at the end of the trailer, not sprinkled throughout it. Have the meat of your trailer be an evocation of the book itself, separate from the explicitly promotional content.

autor:  Chuck Sambuchino

sursa 

Invitatie la eveniment: “Eminescu, primul traducator roman din sanscrita”

Invitatie la eveniment: “Eminescu, primul traducator roman din sanscrita”Editura Cununi de stele si Libraria Mihai Eminescu din Bd. Regina Elisabeta, nr.16 (langa Universitate) va invita la evenimentul “Eminescu, primul traducator roman din sanscrita” marti, 15 ianuarie, ora 17.30. Manifestarea este dedicata memoriei poetului national si primei traducatoare a poeziei eminesciene in Asia, Amita Bhose.

In urma cu 130 de ani Mihai Eminescu scria Luceafarul. Si o indianca pe nume Amita Bhose, pentru ca a iubit Romania si cultura romana mai mult decat multi romani, avea sa-l traduca in 1969 pentru concetatenii ei. Stabilita in Romania din 1971, Amita Bhose avea sa-si dedice toata viata cercetarii operei eminesciene si crearii unei punti de legatura intre cultura romana si cea indiana.

Preocuparile pentru limba sanscrita ale lui Eminescu nu au fost un secret nici pentru apropiatii poetului dar nici pentru criticii operei sale. Totusi, prima persoana care acorda atentie in mod serios manuscriselor “Gramaticii sanscrite mici” a lui Fr. Bopp este o indianca, Amita Bhose, prima traducatoare a poetului in spatiul asiatic si eminescolog recunoscut. Nu numai ca se ocupa pentru prima oara de aceste manuscrise, dar stabileste si data scrierii lor; dovedeste fapte doar presupuse – ca Eminescu a asistat la cursurile de sanscrita ale lui Weber de la Universitatea din Berlin; constata perfectionarea scrisului devanāgarī al lui Eminescu, ortografia corecta; aduce dovezi ale cunoasterii nuantelor subtile ale limbii sanscrite, nuante pe care le putea percepe doar un bun cunoscator al acestei limbi. Or, Amita Bhose a fost omul potrivit la locul potrivit, avand asupra noastra “ascendentul de a cunoaste cultura indiana veche si mai noua intr-o masura care nu le e posibila cercetatorilor romani”. (George Munteanu).

Sunteti invitati asadar sa (re)descoperiti marti, 15 ianuarie 2013, ora 17.30 interesul lui Eminescu pentru limba zeilor, limba sanscrita si dragostea pentru opera eminesciana a Amitei Bhose.

In deschiderea evenimentului veti face o calatorie muzicala in lumea doinelor, dupa care vor lua cuvantul:

- Elena Andronache si Carmen Musat-Coman, foste studente ale Amitei Bhose
- Geta Vodislav, directoare a Librariei Mihai Eminescu.

de Cristina Mitrea

sursa 

Vorbirea a două limbi, din copilărie, ajută foarte mult creierul pe măsură ce îmbătrânim

Vorbirea a două limbi de la vârsta copilăriei poate ajuta la menţinerea funcţiilor cerebrale într-o stare cât mai bună, pe măsură ce îmbătrânim.

Rezultatele unui nou studiu publicat în numărul de miercuri al revistei Journal of Neuroscience indică faptul că adulţii de peste 60 de ani care au vorbit două limbi încă din copilărie pot trece de la o sarcină cerebrală la alta mai rapid decât cei care au vorbit o singură limbă. Mai mult decât atât, oamenii în vârstă care sunt bilingvi folosesc mai puţină energie pentru a trece de la o sarcină la alta, decât cei care vorbesc o singură limbă.

Pe măsură ce organismul îmbătrâneşte, abilitatea de a executa sarcini complexe, aşa cum este planificarea, programarea sau capacitatea de a realiza mai multe lucruri în acelaşi timp încep să scadă, la fel ca şi capacitatea de adaptare la situaţii nefamiliare. Acest studiu indică faptul că bilingvismul poate reduce acest declin cognitiv.

În cadrul noului studiu, un grup de adulţi sănătoşi, cu vârsta între 60 şi 68 de ani, fie bilingvi, fie vorbitori ai unei singure limbi, au fost supuşi unui examen de rezonanţă magnetică funcţională (fRMN), în timp ce executau o sarcină simplă din trei. Prima sarcină a fost recunoaşterea unei forme geometrice – cerc sau pătrat, cea de-a doua sarcină a necesitat identificarea culorii unui obiect, roşie sau albastră, iar cea de-a treia sarcină le-a combinat pe cele două, scrie Agerpres.

Această ultimă sarcină avea un grad de complexitate uşor mai ridicat, subiecţii trebuind să alterneze între două decizii – culoare şi formă. Toţi subiecţii au avut nevoie de un interval de timp uşor mai mare pentru a rezolva ultima sarcină, dar dintre aceştia, cei mai rapizi în răspunsuri au fost subiecţii bilingvi.

În plus, subiecţii bilingvi nu au prezentat semnele unei activităţi cerebrale la fel de intense în zona frontală a creierului precum cei care vorbesc o singură limbă, în timpul rezolvării acestei sarcini.

“Acest lucru sugerează faptul că persoanele bilingve ajunse la vârsta a treia îşi folosesc creierul mai eficient decât cele care vorbesc o singură limbă”, a comentat cercetătorul Brian Gold de la Colegiul de Medicină din cadrul Universităţii Kentucky din Lexington.

Un alt studiu, publicat în 2011, a ajuns la concluzia că bilingvismul poate încetini şi declinul cognitiv asociat maladiei Alzheimer.

scrisă de   

sursa

sursa foto

Murakami, zeul, viata. Aceasta finita nebunie

38Haruki Murakami este un zeu, asa cum sunt toti scriitorii care ajung la inima harului lor. Haruki Murakami este un zeu crud, dar rafinat, care isi lasa personajele sa moara pentru a supravietui o idee – viata este o finita nebunie. Murakami i-a tradus in japoneza pe Salinger si Fitzgerald, scriitorii sai americani, ai sai, ca si ai mei.

Watanabe din “Padurea norvegiana” are un cult pentru Marele Jay Gatsby, o incontestabila dovada ca mintea si sufletul sau sunt intacte, desi, in general, lumea nu mai are nici minte, nici suflet. Acest tanar nipon aruncat in bratele unui timp care sfarseste si se sfarseste are forta sa te faca sa crezi si sa suferi. Nu despre asta e literatura?

Daca as putea fi un personaj, as vrea sa fiu unul dintre personajele lui Murakami, mort intr-o sinucidere onorabila. Demult, cand credeam ca pot fi scriitor, imi placea sa ma joc asa: sa invit personaje din istorii si literaturi diferite in aceleasi carciumi, sa le pun sa danseze tango in gradini de vara, sa isi viseze unul altuia visele, sa se cace pe ele de frica, sa cante psalmii, sa fie patetice, dar sincere, sa iubeasca, sa vagabondeze, sa piarda tot la ruleta si poate sa si  moara. Si ce cronica s-ar fi putut face! La disparitia eroului acestei nuvele, intr-un ultim paragraf, cititorului ii cazu o lacrima, dar dadu pagina…

Haruki Murakami este un zeu. Te indragostesti de munca lui din cuvinte, te indragostesti de Naoko, femeia pe care Watanabe inca o iubeste, si care, desigur, nu l-a iubit niciodata. Vrei sa ii spui ceva lui Naoko, sa o chemi la o cafea, la un viitor. Si ce frumos ar fi ca Naoko sa existe! As traversa unele continente sa o intalnesc sau as trimite macar un burghez din proza lui Flaubert sa ii dea florile ei preferate si sa ii spuna fraze in franceza, fraze care sa nu mai aiba nevoie de nicio traducere.

Murakami, zeul, e crud. Spulbera iluziile, dar nici nu ar putea altfel. Desi pare un scriitor al mortii, Murakami, zeul, e viata – aceasta finita nebunie.

Sinceritatea e un handicap. Voi fi sincer. Il urasc, cu groaza, pe Murakami: “Padurea norvegiana” este capodopera pe care nu o voi scrie niciodata.

Fericirea de a vedea o pisica

„Ceva s-a petrecut cu mine si am devenit scriitor”, marturiseste Haruki Murakami (n. 1949) intr-un interviu acordat cotidianului britanic “The Guardian” la inceputul lunii octombrie. Planul parintilor sai era sa creasca un viitor angajat al fabricii Mitsubishi, dar adolescentul timid si modest s-a revoltat si s-a casatorit de foarte tanar. Apoi si-a deschis un bar de jazz si s-a afundat intr-o viata foarte boema, construita pe doi piloni stabili: sotia si o anumita rutina a scrisului. E un personaj foarte pragmatic, neasteptat de aplicat pentru un scriitor, ceea ce, spune el, ii dezamageste adesea pe cei care cred ca a fi scriitor inseamna dinamism si creativitate.

La anii maturitatii a ramas la fel de modest ca in adolescenta, in ciuda unei cote foarte ridicate de popularitate. Prefera sa scrie ce simte, nu sa vorbeasca. Asa s-a nascut volumul „Underground”, o serie de eseuri despre atacul cu gaz sarin din metroul din capitala nipona, din 2005. Imi place sa citesc carti. Imi place sa ascult muzica. Sunt un colectionar de discuri. Si de pisici. Desi nu am nicio pisica acum. Dar, daca ies la plimbare si vad o pisica, sunt fericit”, marturisea Murakami in acelasi interviu.

„Padurea norvegiana”, aparuta la Polirom, in 2004, este o carte despre dragoste si moarte, amintiri, neputinta prezentului si puterea trecutului. Un roman construit in jurul melodiei „Norwegian Wood” a trupei Beatles. (Oana Dan)

de Andrei Craciun

sursa 

Haruki Murakami împlineşte astăzi, 12 ianuarie 2013, 64 de ani. La multi ani! 1traducator