Author Archives: 1traducator

Invitații de onoare ai Salonului de Carte Bookfest, ediția 2013

Autori invitati la Salonul de Carte Bookfest, 2013

Autori invitati la Salonul de Carte Bookfest, 2013
Foto: Headsome Communication

24 de oaspeti vor sosi in Romania cu ocazia Salonului de Carte Bookfest, editia 2013, din partea invitatilor de onoare: Germania, Austria si Elvetia – tari prezente la Bucuresti sub umbrela proiectului “Trei tari, aceeasi limba”. Prin numarul impresionant al invitatilor, precum si al evenimentelor organizatorii promit sa faca din proiectul “Trei tari, aceeasi limba” cea mai spectaculoasa prezenta la Bucuresti din istoria programului.

Potrivit comunicatului remis Hotnews.ro, iubitorii de literatura vor avea ocazia sa ii intilneasca la editia de anul acesta a Salonului de Carte Bookfest pe laureatii Premiului National al Cartii din Germania – Uwe Tellkamp si Katharina Hacker, pe laureatul Cartii anului 2011 din Elvetia – Catalin Dorian Florescu, pe doi dintre cei mai importanti prozatori austrieci ai momentului – Michael Stavaric si Joseph Winkler, pe Jan Koneffke (Germania) si Christian Haller (Elvetia) – prozatori de limba germana indragostiti de Romania si pretuiti de cititorii autohtoni, precum si pe trei dintre reprezentantii generatiei tinere de prozatori de limba germana – Sasa Stanisic, Julya Rabinowich (Germania) si Jolanda Pinel (Elvetia).

Boris Buden, cunoscut deopotriva ca scriitor, filosof si teoretician cultural, nascut in Croatia si stabilit la Berlin, se afla de asemenea pe lista invitatilor de onoare la Bookfest 2013, unde va lua parte la o masa rotunda. Simon – Geissbuhler, istoric, specialist in problematica celui de al Doilea Razboi Mondial, isi va prezenta la Bookfest doua titluri traduse in limba romana.

Prezenta la Bucuresti  a lui Kirsten Boie, poate cea mai cunoscuta autoare de literatura pentru copii si tineret de limba germana a momentului, laureata a zeci de premii literare, va fi, cu siguranta, una dintre surprizele programului dedicat copiilor la Bookfest. Ei i se alatura austriaca Renate Habinger, una dintre cele mai promitatoare ilustratoare de carte de astazi.

Invitatii amintiti vor fi insotiti de 3 specialisti ai Tirgului de Carte de la Frankfurt (in digital publishing – Carsten Schwab – si marketing editorial – Katharina Thiel si Selma Wels), precum si de 4 specialisti in traductologie (care vor participa la o dezbatere organizata de Traduki, una dintre cele mai active fundatii care sustin traducerile din Sud-Estul Europei).

Artistul conceptual austriac Josef Trattner isi va prezenta la Bookfest 2013 unul dintre cele mai recente proiecte ale sale, derulat in Romania cu putin timp in urma, “Divanul calator”, la care au luat parte 9 scriitori romani.

Muzicienii Mieze Medusa si Textor sint cei care vor sustine momente de slam poetry si rap, atit la Bookfest, cit si in Club Control.

La invitatia Asociatiei Editorilor din Romania, Germania, Austria si Elvetia sint invitate de onoare ale celei de a VIII-a editii a Salonului International de Carte Bookfest. Participarea trinationala se va desfasura sub motto-ul ¬Trei tari, aceeasi limba¬ si va prezenta literatura de limba germana, din 29 mai pana pe 2 iunie 2013.

Standul comun al Germaniei, Austriei si Elvetiei va avea o suprafata de 120m2 si va fi amplasat in Hala C4-C5. In centrul sau, se va afla o ampla expozitie de carte, cuprinzind noutati editoriale din toate domeniile. In acelasi stand este prevazut si un spatiu de manifestari, precum si o librarie cu carti in limba germana. Autori, editori, ilustratori, traducatori si jurnalisti din cele trei tari de limba germana vor sta la dispozitia publicului si a specialistilor, pe tot parcursul celor cinci zile de tirg.

 de D.S.     HotNews.ro

Universități vs. piața muncii: marea nepotrivire

În timp ce șomajul în rândul tinerilor atinge valori-record, tot mai multe companii se plâng de lipsa candidaților cu adevărat buni.

Există regiuni în Europa și Orientul Mijlociu unde peste un sfert din persoanele cu vârste între 15 și 24 de ani nu au loc de muncă. În unele găuri negre, cum sunt Spania sau Egiptul, ponderea e mai mare de 50%. La nivel mondial, 75 de milioane de tineri sunt șomeri, iar de două ori pe-atât sunt supracalificați pentru posturile pe care le ocupă. Dramă ce se traduce într-o pierdere imensă de productivitate, cât timp acești oameni în formare devin din start asistați social. Și care se poate transforma într-o sursă de conflicte sociale, iar la nivel individual, de anxietate zilnică. În tot acest timp, companiile se plâng de câte ori au ocazia că nu își găsesc oameni potriviți. În urmă cu câteva luni, un studiu al agenției de recrutare Manpower arăta că peste o treime din angajatorii de la nivel global nu reușesc să-și ocupe anumite poziții. Nu este vorba doar de posturi specializate, în inginerie sau cercetare, ci și de unele de nivel mediu, cum ar fi cele administrative.

Care este soluția, în aceste condiții? Compania de consultanță McKinsey arată într-un raport că, practic, sistemul de învățământ și piața muncii aparțin unor universuri paralele – și că singura rezolvare ar fi reunirea acestora: rectorii să se pună în locul companiilor, companiile să empatizeze cu rectorii, iar studenții să înțeleagă ambele perspective. Cea mai simplă cale de atingere a acestor idealuri este întărirea educației vocaționale, care, cu excepția țărilor vorbitoare de germană, a fost până acum tratată ca nepotul vitreg al sistemului de învățământ.

Lupta cu universitățile-dinozaur

În ultimele decenii, guvernele au injectat sume imense în universități, iar acestea i-au folosit pentru a se lua la întrecere între ele, după niște criterii care le conveneau. Prin urmare, părinții și copiii lor, viitori studenți, nu au dat importanță învățământului vocațional: majoritatea respondenților unui studiu realizat de McKinsey au declarat că au ales din principiu să se înroleze la o universitate cât mai prestigioasă, chiar dacă, în realitate, se gândeau că niște cursuri mai practice, modelate după propriile lor valențe, le-ar fi crescut șansele de a accede la un loc de muncă. Totuși, există anumite guverne, instituții de învățământ și companii cu viziune care și-au dat mâna pentru a reinventa sistemul educațional vocațional, ne sugerează tot cei de la McKinsey. Coreea de Sud, de exemplu, a lansat o rețea de școli vocaționale (denumite „meister“, făcând astfel trimitere la școlile germane de maiștri) menite să rezolve criza de instalatori și de mecanici din piața muncii. Guvernul achită cazarea și taxele elevilor (ceea ce nu se întâmplă în cazul studiilor universitare), încercând astfel să limiteze obsesia tinerilor pentru diplome, în condițiile în care țara are una dintre cele mai mari rate de licențiați din lume.

Școlile profesionale devin replici fidele ale locului de muncă, pentru a înlesni astfel trecerea de pe băncile școlii în lumea „reală“: institutul tehnic TAFE, din Perth, Australia, de exemplu, a lansat un laborator care imită perfect camera de comandă a unei fabrici de rafinare a produselor petroliere. Companiile în căutare de talente încheie contracte cu guvernele pentru a transforma, cot la cot, sistemul educațional într-un mix echilibrat între teorie și practică: în Egipt, lanțul de restaurante Americana Group a implementat un program care le permite studenților să-și petreacă muncind (cu salariul aferent) jumătate din timpul pe care ar trebui să-l dedice universității.

În alte părți ale lumii, autoritățile profită de învățământul vocațional pentru a atinge grupuri sociale defavorizate. În Africa de Sud, Go for Gold, un parteneriat realizat între departamentul educațional din Western Cape și consorțiul NMC Construction, identifică elevi cu potențial, cărora le oferă acces la școli mai bune, le garantează un contract de muncă plătit de un an și șansa unei burse universitare. Institutul pentru Educație și Training Vocațional din India își trimite angajații în sate izolate, pentru a convinge familiile de aici de oportunitățile pe care le poate oferi angajarea copiilor într-o corporație, cum ar fi lanțul hotelier Taj sau gigantul tehnologic Larsen & Toubro.

Din păcate, singura șansă

Este foarte simplu să critici aceste tentative de reformare a relației educație-piața muncii. În final, sistemul universitar s-a dovedit dintotdeauna cea mai puternică verigă din învățământ: un bun exemplu este cel al școlilor profesionale din Marea Britanie, lăsate de izbeliște de miniștrii care s-au perindat prin guvernele succesive, sau de institutele de politehnică, transformate peste noapte în universități.

Și totuși, motive de optimism mai sunt. Tehnologia a redus masiv costul educației vocaționale, acesta reprezentând principalul obstacol în calea răspândirii sale rapide. „Jocurile de-a locul de muncă“ le oferă participanților șansa de a vedea cum merg lucrurile cu adevărat în piața muncii, cu costuri minime. Programe precum „Observatorul angajării“, dezvoltat de guvernul columbian, oferă gratuit informații asupra ratelor de absolvire și de angajare din dreptul fiecărei instituții de învățământ din țară.

Apoi, tot mai multe instituții private vin cu idei de dezvoltare a învățământului vocațional. Holdingul Chinez pentru Training Vocațional s-a specializat în găsirea de locuri de muncă pentru studenți în industria auto, după ce a strâns o bază imensă de date cu studenții din toate universitățile din țară și cu companiile din domeniu. Furnizorul indian de training IL&FS Skills le garantează un loc de muncă sigur cursanților care reușesc să absolve vreunul din programele sale.

Să nu ne facem speranțe: creșterea segmentului vocațional nu va coincide cu rezolvarea crizei pieței muncii. În continuare, milioane de tineri vor fi condamnați la șomaj, cât timp cererea rămâne firavă, iar relansarea economică, insesizabilă. Ar contribui, totuși, la ștergerea acestei nepotriviri absurde dintre universități și angajatori, care generează nu numai o criză a locurilor de muncă, ci și a talentelor.

Autor: Capital

sursa foto

Google marchează 200 de ani de la naşterea lui SOREN KIERKEGAARD

GOOGLE şi-a modificat, duminică, logoul pentru a sărbători 200 de ani de la naşterea filozofului SOREN KIERKEGAARD, fondatorul existenţialismului. Noul logo Google este realizat în culorile roşu, albastru, maro şi verde şi înfăţişează şase bărbaţi care scriu cu pene colorate literele ce formează numele motorului de căutare.

Søren Kierkegaard este considerat fondatorul existenţialismului, de-a lungul vieţii sale acesta criticând vehement atât hegelianismul din timpul său, cât şi ceea ce a considerat ca fiind formalităţi nule ale Bisericii Naţionale Daneze. O mare parte din opera sa filozofică se concentrează asupra problemelor legate de modul de viaţă al oamenilor, accentul căzând pe prioritatea realităţii umane concrete, în detrimentul gândirii abstracte, subliniind, în acelaşi timp, importanţa alegerii şi a devotamentului individual.

Kierkegaard i-a influenţat, printre alţii, pe românii Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt, Jeni Acterian şi Max Blecher.

Opera sa teologică se axează pe etica creştină şi instituţia Bisericii, iar opera sa în domeniul psihologiei explorează emoţiile şi sentimentele indivizilor atunci când se confruntă cu alegerile pe care le fac în viaţă.

Inspirat de dialogurile lui Socrate şi ca parte a metodei sale filosofice, Kierkegaard a scris primele opere recurgând la diverse personaje pseudonime fiecare prezentându-şi punctele de vedere specifice şi interacţionând sub forma unui dialog complex pentru a-l lăsa cititorului sarcina de a-i descoperi semnificaţia operei. Potrivit filosofului, “această sarcină trebuie să fie astfel încât ea să fie dificilă, deoarece numai ceea ce e dificil inspiră inimile nobile”.

Ulterior, specialiştii l-au interpretat pe Kierkegaard în mod diferit, printre care, drept un existenţialist, neo-ortodoxist, postmodernist, umanist şi individualist. Traversând graniţele filosofiei, ale teologiei, psihologiei şi literaturii, el este o figură influentă în gândirea contemporană.

Søren Kierkegaard s-a năcut la 5 mai 1813, în Copenhaga, ca al şaptelea fiu al lui Michael Pedersen Kierkegaard şi al Anei Sorensdatter Lund. Copilăria sa stă sub semnul pietismului auster şi melancoliei tatălui. Tatăl său, un om profund religios şi obsedat de sentimentul păcatului, a influenţat dezvoltarea tânărului Søren în direcţia unei melancolii religioase şi a unei imaginaţii fastidioase.

De altfel, gândirea şi stilul de viaţă a lui Kierkegaard au reflectat drama vieţii filosofului, chinuit de paradoxul sfâşierii între un Dumnezeu neînţeles, căruia i se supune, şi disperarea individului părăsit într-o lume în care trebuie să existe, dar care i se refuză.

El a studiat teologia între anii 1830 şi 1840 la Universitatea din Copenhaga, susţinându-şi disertaţia în iulie 1840 cu o teză despre ironia socratică. În acelaşi an, s-a logodit cu tânăra Regine Olsen, in vârstă de numai 18 ani, iar în octombrie 1841, din motive neclare, el a rupt logodna.

A renunţat la intenţia de a se face pastor evanghelic, dedicându-se cu precădere filosofiei, şi a plecat la Berlin, pentru a audia cursurile lui Schelling. Reîntors la Copenhaga, a început să publice articole, pamflete, aforisme şi parabole cu caracter filosofic şi religios, criticând suficienţa clerului protestant danez.

A debutat editorial încă din 1838 cu lucrarea “Af en endnu levendes Papirer / Din hârtiile cuiva încă în viaţă”, o analiză critică necruţătoare a romanului “Kun en Spillemand /Un biet scripcar” al lui Hans Christian Andersen.

Începând cu anul 1843, gânditorul danez şi-a intensificat activitatea prin publicarea unor lucrări al căror subiect variază între filozofie, psihologie, religie şi chiar predici creştine. Cele aproape 40 de titluri apărute antum, semnate cu pseudonim ori cu propriul nume, tematizează primatul individului concret, istoric şi contingent asupra oricărei realităţi depersonalizante şi imposibilitatea înglobarii fenomenului vital în categorii abstracte şi exhaustiv explicative. De asemenea, a publicat şi o serie de texte, de pamflete extrem de acide, in care atacă deschis şi demască păgânismul şi ipocrizia mediului ecleziastic al contemporanilor săi.

În 1855 a editat revista “Øieblikket” (“Clipa”), dar la inceputul lunii octombrie 1855 a suferit o apoplexie cerebrală. Kierkegaard a murit la 11 noiembrie 1855 într-un spital din Copenhaga.

Opera sa a exercitat o influenţă considerabilă, mai ales dupa primul război mondial, fiind o sursă de inspiraţie pentru teologia dialectică, existenţialismul filozofic şi creştin şi chiar asupra psihologiei moderne.

După 1947, romanele lui Nicolae Breban “Don Juan” şi “”Pândă şi seducţie” au repus în circulaţie multe dintre ideile din “Jurnalul seducătorului”, emise de Kierkegaard. Operele lui Kierkegaard au început să fie traduse în limba română începând cu anii 90.

de Alexandra Vladescu, Alina Dan 

sursa: mediafax.ro

20 awesomely untranslatable words from around the world

There are at least 250,000 words in the English language. However, to think that English – or any language – could hold enough expression to convey the entirety of the human experience is as arrogant of an assumption as it is naive.

HERE ARE A FEW examples of instances where other languages have found the right word and English simply falls speechless.

1. Toska

RussianVladmir Nabokov describes it best: “No single word in English renders all the shades of toska. At its deepest and most painful, it is a sensation of great spiritual anguish, often without any specific cause. At less morbid levels it is a dull ache of the soul, a longing with nothing to long for, a sick pining, a vague restlessness, mental throes, yearning. In particular cases it may be the desire for somebody of something specific, nostalgia, love-sickness. At the lowest level it grades into ennui, boredom.”

2. Mamihlapinatapei

Yagan (indigenous language of Tierra del Fuego) – “the wordless, yet meaningful look shared by two people who both desire to initiate something but are both reluctant to start” (Altalang.com)

3. Jayus

Indonesian – “A joke so poorly told and so unfunny that one cannot help but laugh” (Altalang.com)

4. Iktsuarpok

Inuit – “To go outside to check if anyone is coming.” (Altalang.com)

5. Litost

Czech – Milan Kundera, author of The Unbearable Lightness of Being, remarked that “As for the meaning of this word, I have looked in vain in other languages for an equivalent, though I find it difficult to imagine how anyone can understand the human soul without it.” The closest definition is a state of agony and torment created by the sudden sight of one’s own misery.

6. Kyoikumama

Japanese – “A mother who relentlessly pushes her children toward academic achievement” (Altalang.com)

7. Tartle

Scottish – The act of hestitating while introducing someone because you’ve forgotten their name. (Altalang.com)

8. Ilunga

Tshiluba (Southwest Congo) – A word famous for its untranslatability, most professional translators pinpoint it as the stature of a person “who is ready to forgive and forget any first abuse, tolerate it the second time, but never forgive nor tolerate on the third offense.” (Altalang.com)

9. Prozvonit

Czech – This word means to call a mobile phone and let it ring once so that the other person will call back, saving the first caller money. In Spanish, the phrase for this is “Dar un toque,” or, “To give a touch.” (Altalang.com)

10. Cafuné

Brazilian Portuguese – “The act of tenderly running one’s fingers through someone’s hair.” (Altalang.com)

11. Schadenfreude

German – Quite famous for its meaning that somehow other languages neglected to recognize, this refers to the feeling of pleasure derived by seeing another’s misfortune. I guess “America’s Funniest Moments of Schadenfreude” just didn’t have the same ring to it.

12. Torschlusspanik

German – Translated literally, this word means “gate-closing panic,” but its contextual meaning refers to “the fear of diminishing opportunities as one ages.” (Altalang.com)

13. Wabi-Sabi

Japanese – Much has been written on this Japanese concept, but in a sentence, one might be able to understand it as “a way of living that focuses on finding beauty within the imperfections of life and accepting peacefully the natural cycle of growth and decay.” (Altalang.com)

14. Dépaysement

French – The feeling that comes from not being in one’s home country.

15. Tingo

Pascuense (Easter Island) – Hopefully this isn’t a word you’d need often: “the act of taking objects one desires from the house of a friend by gradually borrowing all of them.” (Altalang.com)

16. Hyggelig

Danish – Its “literal” translation into English gives connotations of a warm, friendly, cozy demeanor, but it’s unlikely that these words truly capture the essence of a hyggelig; it’s likely something that must be experienced to be known. I think of good friends, cold beer, and a warm fire. (Altalang.com)

17. L’appel du vide

French – “The call of the void” is this French expression’s literal translation, but more significantly it’s used to describe the instinctive urge to jump from high places.

18. Ya’aburnee

Arabic – Both morbid and beautiful at once, this incantatory word means “You bury me,” a declaration of one’s hope that they’ll die before another person because of how difficult it would be to live without them.

19. Duende

Spanish – While originally used to describe a mythical, spritelike entity that possesses humans and creates the feeling of awe of one’s surroundings in nature, its meaning has transitioned into referring to “the mysterious power that a work of art has to deeply move a person.” There’s actually a nightclub in the town of La Linea de la Concepcion, where I teach, named after this word. (Altalang.com)

20. Saudade

Portuguese – One of the most beautiful of all words, translatable or not, this word “refers to the feeling of longing for something or someone that you love and which is lost.” Fado music, a type of mournful singing, relates to saudade. (Altalang.com)

For myself, the hardest part about learning a new language isn’t so much getting acquainted with the translations of vocabulary and different grammatical forms and bases, but developing an inner reflex that responds to words’ texture, not their translated “ingredients”. When you hear the word “criminal” you don’t think of “one who commits acts outside the law,” but rather the feeling and mental imagery that comes with that word.

Thus these words, while standing out due to our inability to find an equivalent word in out own language, should not be appreciated for our own words that we try to use to describe them, but for their own taste and texture. Understanding these words should be like eating the best slab of smoked barbequeued ribs: the enjoyment doesn’t come from knowing what the cook put in the sauce or the seasoning, but from the full experience that can only be created by time and emotion.

By

sursa: matador network 

Scriitori de Nobel vor veni în toamnă la Iaşi

La toamnă ar urma să aibă loc un festival internaţional de literatură şi traducere umde ar putea fi invitaţi Herta Müller, Mario Vargas Llosa sau Milan Kundera. Consiliul Judeţean a alocat 2 milioane de lei.

Iaşul va găzdui la toamnă un festival internaţional de literatură şi traducere. Directorul Muzeului Literaturii Române (MLR), scriitorul Dan Lungu (foto), speră ca la festival să fie prezente nume grele din literatura universală contemporană. „Vrem să aducem la Iaşi premianţi Nobel şi autori de primă mână. Avem în vedere şi scriitori din ţările apropiate, cum sunt Ungaria şi Polonia, ca şi scriitori din generaţia tânără şi traducători. Festivaluri de literatură mai sunt în Europa, dar nu şi de traducere. Ne asigurăm un loc aparte, o nişă pe piaţa festivalurilor europene de literatură. E un proiect foarte ambiţios şi poate este deja un pic târziu ca totul să fie organizat perfect. Premianţii Nobel, de exemplu, se cheamă de pe un an pe altul. Vom organiza totul cât se poate de bine, iar de la ediţia a doua ar trebui să fie perfect“, a spus Lungu.

Pe lista de viitori invitaţi la festival se află scriitoarea germană născută în Timiş Herta Müller, laureată a premiului Nobel pentru literatură în 2009, scriitorul peruan Mario Vargas Llosa, laureat al premiului Nobel în 2010 sau scriitorul francez de origine cehă Milan Kundera. Pentru a se obţine participarea scriitorilor importanţi la festivalul ieşean, Dan Lungu şi-a precizat intenţia de a apela la agenţii specializate în astfel de activităţi. Festivalul va cuprinde lecturi susţinute de scriitorii invitaţi sau întâlniri cu publicul moderate de personalităţi media. „Ne gândim, ca loc de organizare, la Teatrul Naţional. Sala mare este superbă şi se pretează foarte bine la ce avem de gând“, a precizat directorul MLR. Pentru organizarea festivalului a fost alocat de către Consiliul Judeţean un buget de două milioane de lei. „Avem la Iaşi cea mai puternică editură din ţară, o avem şi pe cea mai veche. Poate şi pe cel mai mare scriitor român în viaţă, cel puţin după părerea mea, şi e vorba de Dan Lungu. Festivalul Internaţional de Film este la Cluj, UNITER funcţionează la Bucureşti. Până şi Sibiul ne-a luat-o înainte în privinţa teatrului. De ce să nu avem noi cel mai mare festival de literatură din estul Europei?“, a spus preşedintele CJ, Cristian Adomniţei.

Prima etapă în derularea proiectului de organizare a festivalului va avea loc imediat după Paşte. Pe 7 mai, MLR va organiza achiziţia de servicii de consultanţă pentru achiziţiile publice necesare în desfăşurarea festivalului.

AUTOR: Alex ZANOAGĂ 

sursa

`Wings from Diana` – Concurs regional de engleză în memoria elevei olimpice Diana-Elena Rotaru, desfăşurat în perioada 25-26 mai 2013, la Bucureşti

`Wings from Diana` - Concurs regional de engleză în memoria elevei olimpice Diana-Elena Rotaru, desfăşurat în perioada 25-26 mai 2013, la BucureştiConcursul regional de limbă engleză “Wings from Diana” este organizat de Şcoala Gimnazială Nr. 56 din Bucureşti, în memoria elevei olimpice Diana-Elena Rotaru. Competiţia se adresează elevilor din învăţământul gimnazial, clasele V-VIII, pasionaţi de limba engleză din şcolile din Bucureşti şi din alte localităţi ale ţării.

Prima ediţie a întrecerii şcolare se va desfăşura în perioada 25-26 mai în incinta Şcolii Gimnaziale Nr. 56 din sectorul 2 al Capitalei. Subiectele concursului vor fi propuse de o comisie alcătuită din profesori cu experienţă, sub coordonarea inspectorului de specialitate din cadrul Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti şi a profesorilor metodişti de limba engleză din sectorul 2.

Concursul este organizat de Şcoala Gimnazială Nr. 56 la iniţiativa Cristinei şi a lui Iulian Rotaru, părinţii elevei olimpice Diana-Elena.

Unul dintre copiii excepţionali ai României, multiplă premiată la concursurile naţionale de engleză şi matematică, Diana-Elena şi-a pierdut viaţa în împrejurări tragice la începutul acestui an în tabăra de matematică de la Buşteni.

Înscrierile la concurs sunt gratuite, diplomele şi cupele oferite câştigătorilor fiind asigurate din autofinanţare şi din sponsorizări.

Detaliile privind desfăşurarea şi regulamentul concursului sunt expuse pe site-ul www.der56concurs.ro

Mult succes participanţilor!

Agenţia RADOR

Străinii bat la uşa ICR pentru a învăţa LIMBA ROMÂNĂ. Cei mai mulţi se plâng că e o limbă dificilă

Cursuri de limba romana la Institutul Cultural RomanAnual, sute de străini vin să înveţe limba română la noi în ţară, prin diferite programe ale Institutului Cultural Român. Spre deosebire de studenţii care vin prin intermediul Universităţii, cei care optează pentru cursurile ICR trebuie să scoată din buzunar bani serioşi: 200 de euro pentru un modul de 36 de ore în Bucureşti sau între 1.000 – 1.300 de euro pentru Cursurile de limbă, cultură și civilizație românească la Brașov.

În 2013 s-au înscris deja 50 de cursanţi străini, în condiţiile în care anual aproape 250 de străini accesează cursurile de limbă română organizate de ICR.

“La București sunt cinci serii pe an – trei serii normale de câte două luni și două serii intensive de câte o lună. Fiecare modul cuprinde 36 de ore curs, iar predarea se face doar în limba română. Celălat program e ca o “baie lingvistică”, la Brasov, în luna iulie. Este un curs de limbă, cultură şi civilizaţie românească. Este cel mai longeviv program al ICR-ului, suntem la a XIX-a ediție, a explicat Ana Borca, coordonatorul programului de cursuri de limbă română, care susţine că numărul cursanţilor este de 200 pe an la Bucureşti şi la Braşov, între 30 – 40.

Programul de la Brașov “Cursuri de limbă, cultură și civilizație românească” le oferă străinilor cursuri intensive de limba română, conferințe pe diverse teme (cinematografie, istorie, literatură etc.), dar și ateliere de creație (dans de societate  din secolul al XIX-lea, jurnalism și publicitate, gastronomie și actorie), programe de documentare culturală etc.

Cursurile sunt deschise oricărui străin peste 18 ani care vrea şi are posibilitatea financiară să studieze limba română. Sunt însă şi cazuri în care străinii încearcă să profite de aceste cursuri pentru a obţine o viză pentru România.

“Sunt persoane din Africa sau din India care se înscriu la cursurile noastre în speranța obținerii unei vize. ICR nu îşi asumă responsabilitatea pentru obţinerea vizelor în cazul cetăţenilor care nu provin din spaţiul Uniunii Europene”, mărturiseşte Ana Borca.

Cât despre profesiile celor care vor să înveţe româna, cei mai mulţi provin din diplomaţie.

“În Bucureşti, de obicei, la noi vin cei din corpul diplomatic, de la Institutele Culturale străine din Bucureşti, oameni de afaceri, cercetători, dar și străini care și-au găsit o prietenă sau un prieten în România. Au fost serii în care am avut foarte mulţi cursanţi din Germania. Predomină Europa, Spania, Italia, Germania, Polonia. Din Polonia am avut mulţi cursanţi şi spre surprinderea mea învaţă destul de bine limba română, chiar dacă poloneza este limbă slavă. Anul trecut, de exemplu, la Brașov a fost cineva din Japonia care era foarte interesat de opera lui Emil Cioran. De asemenea, am avut traducători de la Consiliul Europei și de la Parlamentul European”, a mai spus Ana Borca.

Străinii vin de obicei la noi cu ideea că limba română este o limbă grea, şi, surpinzător, italienii şi spaniolii învaţă destul de greu limba noastră.

“Primul lucru pe care mi-l spun la curs este că limba română este foarte dificilă. Surprinzător, cei din Spania sau cei din Italia spun că ei nu înţeleg. Am avut cazuri când oamenii au venit la noi şi nu ştiau deloc limba română şi după un an, pentru că au urmat toate nivelurile de competenţă lingvistică, acum vorbesc lejer limba română. Dacă fac 36 de ore de curs vor înţelege o conversaţie simplă, dacă li se va vorbi rar”, a explicat coordonatoarea programului.

Cursanţii spun în general că le place România şi că limba română este destul de dificilă, dar nu e imposibil de învăţat.

Begonia Vallejo, din Barcelona, Spania, este în România de 6 luni şi urmează cursurile de limba română la ICR din octombrie.

“Am învăţat mult de când am venit aici şi atmosfera este bună şi caldă”, crede Begonia.

Sejeong Park din Seoul, Coreea de Sud, s-a înscris la nivelul începători şi spune că România este o ţară frumoasă şi că îi plac “mititeii, cozonacul şi sarmalele, care seamanănă cu o mâncare coreeană”.

Lies Kombrink din Olanda, jurnalistă, urmează cursurile de câteva luni şi spune că are probleme cu dativul, genitivul şi pluralul, dar că în rest învaţă destul de uşor.

Claire Lefevre, din Belgia (lector de limba franceză la Facultatea de Limbi Străine, Universitatea Bucureşti), crede că limba română este foarte frumoasă, deşi nu a fost decizia ei să se mute la noi în ţară.

Christa Zervou-Toya, din Grecia, care a absolvit aproape toate nivelurile de competenţă lingvistică în cadrul ICR, este în România de 6 ani şi vorbeşte româna fluent.

“Este foarte frumos la voi. Pentru noi acum în Grecia nu e atât de uşor şi viaţa este foarte scumpă.  Profesoarele sunt foarte bune. Viaţa s-a scumpit puţin în ultimii 5 ani dar tot e bine pentru că acum în Grecia nu se poate sta. Îmi place să locuiesc în Bucureşti şi îmi place foarte mult Herăstrăul, spune Christa.

scrisă de

sursa 

Concurs bookblog.ro: Testamentul de ciocolată

indexVă oferim două exemplare din cartea Testamenul de ciocolată de Marian Coman. Un volum fantasy surprinzător care vă va ține cu sufletul la gură până la final.

Dacă doriți să-l câștigați așteptăm în comentarii continuarea cuvintelor: „Imaginează-ți o carte. O carte mare, de ciocolată. O carte ale cărei pagini cu miros de migdale, de cacao și unt de arahide freamătă când sunt atinse….”

Concursul va dura o săptămână. Mult succes !

Scris de • 30 April 2013  

sursa

Ateliere de traduceri

CENTRUL DE PREGATIRE PROFESIONALA IN CULTURA organizeaza in perioada 8-9 iunie 2013 ATELIERE DE TRADUCERI pentru limbile: engleza, franceza, italiana. Tema atelierelor o constituie principiile generale si particularitati pentru traducerea textelor juridice.

Atelierele se adresează tuturor celor care doresc sa se perfectioneze in traducerea textelor juridice, atat celor care doresc sa devina traducatori cat si celor care profeseaza deja in acest domeniu.

Se pot organiza ateliere si pentru alte limbi straine, in functie de solicitari.

Obiectivele atelierelor:

    Perfectionarea participantilor in domeniul traducerilor juridice·       Identificarea erorilor in traducere si evitarea acestoraAplicatii practice

Atelierele vor fi predominant practice, interactive, se va lucra atat individual cat si in grup, fiecare participant va primi feedback din partea lectorilor referitor la calitatea traducerii si a greselilor care trebuie corectate.

Lectorii cursului sunt cadre didactice universitare si traducatori cu experienţă în traducerea textului juridic.

Certificarea participantilor 

La finalul cursului, participantii vor primi o diploma eliberata de Centrul de Pregatire Profesionala in Cultura.   

Locul de desfasurare: Centrul de Pregatire Profesionala in Cultura,  B-dul Unirii nr. 22, etaj 2, Bucuresti, sector 3.

Program: sambata – duminica, orele 10-16,30

Taxa de participare: 700 lei.

Inscrierile se pot face personal la sediul nostru, online la mihaela.romanic@cppc.ro  sau prin curier, in perioada 17 aprilie-17 mai 2013.

Despre Centrul de Pregatire Profesionala in Cultura

Centrul de Pregătire Profesională în Cultură (CPPC) este o instuţie publică, de nivel naţional, ce funcţionează în subordinea Ministerului Culturii. CPPC este principalul furnizor de programe de formare profesională din domeniul culturii, cu o tradiţie de peste 40 de ani în domeniu. Cursurile oferite sunt recunoscute la nivel naţional de către Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi al Persoanelor Vârstnice şi de către Ministerul Educaţiei Naţionale.

Laureatii celei de a doua editii a Galei Industriei de Carte din Romania “Bun de tipar”

"Bun de Tipar"Joi seara, 25 aprilie, la Biblioteca Nationala a Romaniei, a avut loc decernarea premiilor de excelenta ale industriei de carte din Romania, in cadrul Galei “Bun de Tipar”. La festivitate (foto), au participat aproximativ 500 de profesionisti ai publishingului de carte autohton si iubitori ai cartii. In cadrul editiei de anul acesta a Galei Bun de Tipar, au fost acordate 19 premii de excelenta si 6 mentiuni special ale juriului, se arata in comunicatul remis Hotnews.ro.

Simbata, 27 aprilie, incepind cu ora 14.30, TVR 1 va difuza o emisiune special​a dedicata​ editiei de anul acesta a Galei Industriei​ de Carte din Romania.

​Gala ​„Bun de Tipar” este un proiect initiat in mai 2012, de agentia Headsome Communication si Federatia Editorilor din Romania.

LAUREATII:

1. Categoria „Cea mai frumoasa carte”
a) Conceptie grafica:
Despre ochiul de veghe (Meteorologia unui bazar ideatic) de Vladimir Bulat (Square Media / conceptie grafica: Alexandru Braniste)

b) Carte ilustrata
Temporary yours. 1995-2012 – Dan Perjovshi (Idea Design + Print)
Geamii. Minarete pe cerul Dobrogei (Igloo Media)

2. Categoria „Cea mai buna carte a anului”
a) Beletristica
Toate bufnitele de Filip Florian (Polirom)

b) Non-fictiune
Internationala mea de Ion Ianosi (Polirom)

c) Carte de specialitate
Cistigator: 20 de intrebari despre Immanuel Kant de Mircea Flonta (Humanitas)
Mentiunea speciala a juriului: Noul Cod Civil. Comentariu pe articole – Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, coordonatori si autori (C.H. Beck)

d) Carte pentru copii si tineret
Ce poti face cu doua cuvinte. Juniorii (Art)

3. Categoria „Cea mai buna traducere”
Cistigator: Satantango de László Krasznahorkai (Curtea Veche Publishing / Traducere de Anamaria Pop)
Mentiunea speciala a juriului: Divina Comedie. Infernul de Dante Alighieri (Humanitas / Traducere de Marian Papahagi)

4. Categoria „Cea mai buna colectie”

Cistigator: Psihologie pentru toti – Trei

Mentiunea speciala a juriului: Yorick – Nemira

5. Categoria „Cea mai buna carte netiparita”
a) E-Book
Cistigator: Aceasta e prima mea revolutie. Furati-mi-o de Paula Erizanu (Cartier)
Mentiunea speciala a juriului: Polirom

b) Audiobook
I.L. Caragiale, Mofturi 1877-1902. Pagini de proza jurnalistica rostite de Radu Beligan, Ion Lucian, Mircea Albulescu, Virgil Ogasanu, Mitica Popescu, Valentin Uritescu, Petre Lupu, Valentin Teodosiu, Mircea Constantinescu, Magda Dutu (Editura Casa Radio)

6. Categoria „Cea mai buna biblioteca”
Biblioteca Judeteana Timis

7. Categoria „Cea mai buna tipografie”
G Canale C S.A.

8. Categoria „Cea mai buna librarie”
Libraria Engleza “Anthony Frost” (Bucuresti)

9. Bestseller romanesc – cel mai bine vindut titlu al anului
Lucian Boia, De ce este Romania altfel?

10. Best New Entry
a) Edituri
Baroque Books and Arts (Bucuresti)
b) Librarii
Cistigator: Bookstory – librarie independenta (Cluj-Napoca)
​​
Mentiunea special​a a juriului: Humanitas Cismigiu (Bucuresti)

PREMII SPECIALE
1. Cea mai buna campanie de Marketing / PR / CSR
Carturesti Pop Up (Carturesti)

2. Cea mai eficienta platforma online dedicate promovarii cartilor
Cistigator: Booktopia

​Mentiunea special​a a juriului:
​Graphicfront.ro​

Gala Industriei de Carte din Romania” este un eveniment organizat de Headsome Communication si Federatia Editorilor din Romania (FER), cu sprijinul Ministerului Culturii si in parteneriat cu GMP PR, Biblioteca Nationala a Romaniei, Asociatia Nationala a Bibliotecarilor si Bibliotecilor Publice din Romania, Asociatia Romana de Relatii Publice, Asociatia Librarilor din Romania, CLB.

de D.S.     HotNews.ro

De ce produce scoala tampiti

S-ar putea ca prima impresie, la capătul descrierii situaţiei învăţământului pe care am încercat-o în cele două texte precendente, să fie una de indignare: lucrurile acestea sunt anormale şi patologia lor reclamă o intervenţie – cât mai rapidă şi mai radicală – menită a pune (în sfârşit) şcoala românească pe baze temeinice. În ce mă priveşte, prima observaţie pe care aş face-o e aceea că – indiferent de felul în care le calificăm – lucrurile acestea funcţionează. De bine de rău, o mulţime de oameni – mai buni sau mai puţin buni, mai pregătiţi sau mai puţin pregătiţi – îşi încasează lunar de pe urma lor salariul şi, ajunşi la o anumită vârstă, pensia. Toţi aceşti oameni au probleme: unii au copii, alţii părinţi în întreţinere, pe unii îi încearcă grijile cu privire la sănatate, pe alţii cele cu privire la rate, unii vor o casă nouă (sau poate “prima casă”), alţii un concediu în străinătate. La limită, cu toţii sunt nemulţumiţi de situaţia existentă şi cu toţii vor o altă condiţie (mai “europeană”), cu retribuire pe măsură. În aşteptarea ei, fiecare “suravieţuieşte”, “se descurcă” cum poate, ia dintr-o parte şi dă într-alta; pe scurt “trăieşte” aşa cum se trăieşte astăzi în România. Dincolo de indignarea de moment faţă de disfuncţionalităţile “sistemului”, faptul că el întreţine toată această populaţie ar trebui să fie un subiect de meditaţie pentru toţi reformiştii radicali. La noi, fiecare e nemulţumit de ceva şi, pe cale de consecinţă, e pus pe reforme. Totuşi, pasiunea aceasta nu e niciodată atât de mare încât să-i determine pe oameni să renunţe la vreun “venit suplimentar”. Căci dat fiind că nimeni nu ştie cum (şi ce) va fi mâine, orice câştig făcut azi e binevenit şi, mai ales, sigur. Ca atare: da, vrem reformă; dar una care să ne dea mai mult, nu să ne ia din “drepturile câştigate”. La noi scopul reformei este – ab initio – nu altfel, ci mai mult. Acesta e zidul inebranlabil de care se loveşte în România orice pornire reformatoare.

Ideea că întreaga maşinărie a învăţământului (sau a oricărui alt domeniu) poate fi oprită printr-un singur ucaz şi apoi repornită “normal” (de cine? şi cu cine?) e o pură utopie. Ea nu duce niciunde din simplul motiv că nu poate fi pusă în practică nicăieri şi de către nimeni. În ultimă instanţă, o asemenea idee nu e nimic alceva decât proiecţia istorică a unei soteriologii religioase ce propăvăduieşte salvarea la capătul unei încercări decisive. S-ar putea ca lucrurile acestea să aibă o consistenţă pe terenul credinţei, dar în lumea socială sunt mai curând primejdioase. (Aşa cum se ştie, în lumea românească actuală aceste idei ale schimbării radicale sunt – în majoritatea cazurilor – apanajul dreptei ideologice şi, e drept, mai rar, a celei politice. Ceea ce, evident, poate lăsa perplex un teoretician al politicului: la noi dreapta e revoluţionară şi stânga – situată istoric în prelungirea moştenirii comuniste – e conservatoare!) În orice caz, visând la schimbarea radicală riscăm să nu băgam în seamă mulţimea de reformatori de profesie care şi-au făcut din schimbarea permanentă (a legislaţiei, a normelor, a hotărârilor, şi – în general – a tuturor actelor administrative) o profesie foarte lucrativă. Majoritatea lor nu au nici o legătură cu ceea ce ar trebui să fie o schimbare onestă – care, dacă chiar ar fi să fie onestă, ar trebui să înceapă cu disponibilizarea lor – ci pur şi simplu au adoptat, cu tot cinismul, un vocabular şi nişte ticuri instituţionale care le permit să-şi perpetueze privilegiile. Din păcate, de cele mai multe ori în loc să ne concentrăm asupra problemelor reale ale educaţiei, ne pierdem timpul căutând un sens lozincilor de circumstanţă lansate de aceşti profesionişti ai vorbăriei lipsite de conţinut.

Am mai spus-o şi cred că nu e zadarnic să o repet: şcoala nu funcţionează autarhic, la adăpost de problemele lumii, ca o oază de inocenţă, de civilitate şi de cunoaştere gratuită. Cu riscul de a-i dezamăgi pe cei ce visează Castalii (mai mult sau mai puţin asemănătoare “acvariilor” din universităţile americane), şcoala este o parte a societăţii şi – să nu uităm acest lucru – adulţii, fie ei profesori, fie părinţi, fie instanţele instituţionale ale învăţământului, îi aparţin în aceeaşi măsură ca şi copiii. Şcoala, ca parte a societăţii, produce ceea ce societatea îi cere să producă. Şi ce îi cere – la modul generic – societatea şcolii şi, în particular, universităţii? Îi cere să producă un anumit tip de expertiză domenială; altfel spus, oameni care ştiu să facă ceva onest şi bine. Oameni pentru care cunoştinţele dobândite în anii de studiu au devenit un mod de viaţă (ceea ce presupune şi interiorizarea unei discipline a muncii şi a unei etici a datoriei). Aceşti oameni, ajunşi la locul pe care pregătirea lor li-l face accesibil, sunt în măsură a întreţine buna funcţionare a unei economii, a inova în interiorul acesteia şi – finalmente – a crea prosperitate. Ca instituţie socială, şcoala participă în primul rând la producerea binelui comun, în slujba căruia sunt canalizate – printr-o formare riguroasă – energiile tinerelor generaţii. De aceea o societate sănătoasă se mândreşte cu şcoala sa, care constituie obiectul unei atenţii aparte a întregii comunităţi, care, la rândul ei, îşi vede cu încredere viitorul în temeinicia unei educaţii adevărate.

Poate că e banal şi plat, dar nu e mai puţin adevărat: la noi lucrurile nu stau aşa. Întrebarea e: de ce? Răspunsul – pe care pot eu să-l dau – este următorul: pentru că, la noi, societatea nu are nevoie de expertiza pe care o formează şcoala. Oricât de brutal ar fi, mă văd nevoit să repet: societatea noastră nu are nicio nevoie de ceea ce ar putea produce o şcoală care şi-ar asuma menirea. Dacă dăm la o parte ipocrizia sentimentală a discursurilor cu privire la educaţie şi la viitor şi privim cu onestitate lumea în care trăim – lume pe care noi, adulţii zilei de azi, am făcut-o prin alegerile noastre conştiente şi prin pasivitatea noastră, adesea la fel de conştientă – dacă ne uităm deci la această lume vom înţelege că, în ea, nu e loc nici pentru o şcoală adevărată, nici pentru o formaţie impecabilă, nici pentru o înaltă calificare, nici pentru noul care survine la capătul unui efort împărtăşit şi nici pentru bucuria pe care acest nou o aduce în lume. Toate acestea sunt lucruri pe care doar ni le dorim, vag şi ocazional, pentru că le vedem la alţii şi pentru că poartă în ele promisiunea unui “altfel” cu atât mai pur, cu cât mai irealizabil. În fapt – o cât de bine o ştim! – toate acestea ţin, după vorba poetului, de acel frumos “care nu-i altceva decât începutul cumplitului pe care abia-l îndurăm”. Sau, mai exact, pe care lumea noastră nu l-ar putea îndura.

Din nou se pune întrebarea: de ce? De ce am fi noi altfel decât cei în ţările cărora ne trimitem copiii pentru a învăţa şi, apoi, pentru a se realiza? Spuneam anterior că societatea e cea care-i cere şcolii ce să facă. Atunci înseamnă că problema este, în ultimă instanţă, a societăţii. Dar care e problema societăţii noastre? Atât cât pot eu să-mi dau seama principala problemă a acestei societăţi este caracterul ei limitat şi foarte puţin diversificat. În fapt, societatea românească este, chiar dacă nu ne place acest lucru, una care nu a parcurs încă întreg drumul de la premodernitate la modernitate. Altfel spus, e o lume care – confruntată cu problemele contemporaneităţii – nu simte atât nevoia de a se arunca înainte şi de a inova, cât mai curând pe aceea de-a se retrage în sine şi de-a recurge la modele şi scheme (ale supravieţuirii sau ale reuşitei) deja consacrate. O lume în care nu specializarea e şansa (aceasta fiind mai curând un handicap într-o societate neaşezată), ci un soi de generalitate difuză şi plastică (pe care o numim generic descurcăreală), capabilă a investi – asemeni unui lichid – orice context. În această lume schemele reuşitei şi ale câştigului sunt simple şi, mai ales, întotdeauna eficiente; singurul lucru de care are nevoie o persoană e faptul de-a accede la reţelele de influenţă prin care le poate actualiza. Modurile de a face ceva (şi mai ales de a reuşi) în această societate sunt mereu aceleaşi (de unde senzaţia de încremenire a acestei lumi); doar persoanele se schimbă. De aici şi pasiunea populară pentru persoanele care concurează pentru funcţii: în fond, e singurul lucru care contează şi singura schimbare efectivă. O dată ce s-au decis şefii, lucrurile reintră în normal şi funcţionează la fel ca şi înainte. De fapt care ar fi raţiunea schimbării stării de lucruri dacă ele, de bine – de rău, funcţionează? Oare schimbarea aceasta – neîncetat evocată şi invocată – ne-ar aşeza pe orbita mai binelui sau ne-ar arunca în abisul mai răului? Experienţa eşecurilor modernizării lumii noastre înclină balanţa spre ultima variantă. O societate puţin diversificată e una care trăieşte, în permanenţă, în orizontul mai răului. Şi, supusă ameninţării acestuia, caută tot timpul să-şi asigure nu calea de-a înainta (căci aceasta ar însemna a paria pe viitor şi, implicit, pe mai bine), ci pe aceea de-a se retrage în simpla supravieţuire. De-a se retrage sub istorie, sub procesul dinamicii lumii, într-o autosuficienţă letargică din care n-o mai poate disloca nimic (dat fiind că orice efort instituţional de-a o face ar costa mai mult decât beneficiile pe care le-ar putea produce).

O altă formă a acestei existenţe în orizontul mai răului (a cărei expresie e, între altele, spaima de viitor) o reprezintă aderenţa societăţii la stat. Într-o lume în care “privatul” e asimilat fie – moştenire a unei educaţii de decenii – exploatatorului (şi corupătorului), fie străinului (intrus in lumea noastră), în care – concluzie a unei experienţe seculare – singurele afaceri private de succes sunt cele cu statul şi în care firmele apar şi dispar alterând peisajul urban şi siguranţa locuitorilor săi, singurul lucru cert e “slujba” la stat, căci statul n-ar cum să dispară. Visul fiecărui român este să prindă o “leafă” (şi/ sau o pensie) de la stat. Evident, fiecare cârteşte că aceasta e mică, dar toţi recunosc că are un avantaj: e sigură. O dată ajuns la ea, fiecare s-ar “descurca” cum ar şti: unii cu meditaţii sau cu norme în plus, alţii trimiţându-şi clienţii de la policlinică la cabinetul particular, alţii comercializând pe sub mână materialele din depozitele statului, unii stabilindu-şi ei înşişi salariul, alţii făcându-şi cum vor orarul de lucru; fiecare cum poate. Şi de vreme ce îndeajuns de mulţi procedează în felul acesta, şi toleranţa faţă de aceste lucruri este suficient de ridicată. Toată lumea ştie că leafa de la stat ajunge, în ultimă instanţă, abia pentru cheltuielile lunare, şi că – onest vorbind – nu se poate trăi din ea. Cine mai vrea ceva în plus (o casă, o maşină, o excursie, etc.), trebuie “să se descurce”. Şi – mai ales – să se descurce cu ceea ce profesia şi funcţia lui îi pune la dispoziţie. Să nu ne imaginăm că statul nu cunoaşte această stare de lucruri – căci statul nu are o existenţă în sine, ci e alcătuit tocmai din aceşti oameni. Dar şi statul are o problemă – şi încă una mare – în lumea noastră: pentru a opri acest mecanism al evaziunii generalizate ar trebui să transorme leafa din ajutor social în retribuire a muncii. Ori, din păcate, la bugetul nostru, aflat etern în criză, acest lucru e cu neputinţă. Istoric, statul funcţionează la noi răsplătindu-şi clienţii de moment cu privilegiile aferente funcţiei şi tolerându-le celor mulţi şmecheria cu care “se descurcă” în marginea unui salariu sau a unei pensii care sfidează toate standardele săraciei din lumea civilizată. Încă o dată: statul nu are ce să facă; nu are suficiente venituri pentru a (răs)plăti munca efectivă a unei mari mulţimi de oameni; dar – din diverse raţiuni (un timp “socialiste”, mai nou “europene”) – nici nu-i poate arunca pe aceştia în subumanul lui “faceţi ce vă va lumina Bunul Dumnezeu”. Drept care e nevoit să adopte această “cale de mijloc”: o plată derizorie, dar certă, plus tolerarea modalităţilor prin care oamenii îşi completează “venitul de bază”. Singurii bine retribuiţi sunt pretorienii fiecărui domeniu, al căror rol nu e acela de-a face ceva, ci de-a asigura „liniştea şi stabilitatea”, camuflând (statistic) orice dificultăţi şi blocând orice problematizare.

În fapt, lucrurile nici nu stau atât de rău pentru stat, deoarece în felul acesta a scăpat de grija majoră a contestării, fie ea de dreapta, fie de stânga. Căci – nu? – dacă lucrurile au fost şi sunt mereu impredictibile şi dacă singurele afaceri de succes sunt cele cu statul, de unde să apară o dreaptă, independentă şi productivă, sigură pe ea însăşi şi suficient de longevivă ca să ajungă cristalizarea unor convingeri şi atitudini? De unde să apară o clasă de proprietari care, în caz de…, să poată fi în măsură a rezista pretenţiilor statului? Ca atare, trăim acest paradox straniu al unei drepte pur teoretice subvenţionate de stat (prin diverse institute şi fundaţii) şi alcătuită din acea intelighenţie cu slujbe mărunte care, tradiţional, e de stânga. Dar nici o stângă autentică nu poate exista în acest context. Căci cum ar putea exista o mişcare sindicală serioasă în contextul în care salariul de la stat e un simplu pretext pentru angajaţi de a-şi “procura” beneficii colaterale, care – ele – reprezintă adevăratul câştig? Cum ar putea stânga să conteste establishment-ul când tocmai pe înţelegerea – tacită – cu acesta se bazează existenţa cotidiană a tuturor clienţilor ei? Imaginaţi-vă doar că statul ar spune: vă măresc salariul cu 50% (revendicare istorică a sindicatelor), dar – de mâine – trăiţi numai din salariu. Ei bine, deloc surprinzător, marea majoritate a angajaţilor ar fi mai curând nemulţumită. Astfel că revendicările stângii sindicale au mai curând ceva ritualic în reiterarea lor ocazională, iar cariera în sindicat e – fapt banal – preludiul unei cariere politice. În lumea noastră noţiunile de „dreapta” şi „stînga” nu acoperă nimic şi doar idealiştii îşi mai pun problema de a le da un conţinut. Ele funcţionează doar pentru a departaja grupările aflate în competiţie, grupări structurate cel mai adesea doar pe criteriul interesului şi al fidelităţii. În fine, se estompează şi ultima speranţă: societatea civilă. Dacă tot omul vrea slujbă (şi, dacă se poate, şi funcţie) la stat, atunci unde sunt cei ce stau faţă în faţă cu statul? O subţire elită de români lucrând în străinătate sau în companii străine din România (şi având loisirul de-a se dedica şi problemelor politice, sociale sau culturale) alcătuieşte lista de semnatari ai apelurilor din media socială şi din câteva reviste de cultură, însă – onest vorbind – toată această minoritate, dacă s-ar aduna şi s-ar pune de acord (ceea ce e mai mult decât imposibil), nu cred că ar putea înclina balanţa pentru un primar de sector în Bucureşti. În rest burse, granturi şi “evenimente”; cam asta e societatea civilă. Statul – oricine l-ar conduce vremelnic – nu are a se teme nici de o dreaptă de convingere, nici de o stângă militantă şi nici de o societate civilă conştientă de ea însăşi. De aceea poate funcţiona fără probleme după schemele consacrate de la începuturile modernităţii în lumea noastră. Nici masa populaţiei nu constituie o problemă prea mare: căci, cu toate că oamenii, descurcându-se de capul lor, se cred mai independenţi – din punct de vedere economic – faţă de stat, în fapt, încălcând cotidian legea (şi, astfel expunându-se rigorilor ei), ei sunt mult mai vulnerabili faţă de acesta. Căci nimeni nu va putea invoca în apărarea lui un principiu pe care-l încalcă zilnic. Din când în când statul îl va lovi pe câte unul şi-l va supune – via mass-media – vindictei populare (ca pe noul “ciocoi”, “chiabur”, sau “speculant”). Fapt banal în psihologia socială: violenţa cea mai eficientă e cea arbitrară, pentru că neexistând o regulă a desemnării victimei, fiecare se gândeşte că el poate fi următorul. E aici şi o raţiune a “blocajului justiţiei”: simpla definire a culpelor (de către legislativ) şi identificarea clară, pe baza acestor criterii, a culpabililor (de către sistemul judiciar) ar risca să arunce în aer “antanta socială” dintre stat şi societate. Drept care, ca o contrapondere la justiţie, funcţionează presa (mai ales televiziunile): ea ne prezintă “omul cu probleme” ca pe un self-made-man şi ca pe un model de reuşită ale cărei ingrediente de bază sunt şmecheria, tupeul, debitul verbal şi “relaţiile” – în primul rând cea privilegiată, cu Dumnezeu. Restul, adică formarea şi specializarea, sunt cantităţi neglijabile.

Problema istorică a lumii noastre – care e premodernă, fără a (mai) fi tradiţională – e aceea că noi trăim într-o economie care valorizează foarte puţin cercetarea şi inovaţia. Evident, pentru a inova ceva, e nevoie de o realitate – articulată în structurile ei fundamentale – care să constituie substratul inovării. Dar noi, de la începuturile statului “modern”, am trăit mereu cu obsesia realizării acestei realităţi (infrastructura teritorială, economică, administrativă, legislativă, educaţională, etc.), fără a reuşi să o ducem la capăt şi, astfel, s-o „depăşim”.  De fiecare dată când s-a pus, în interiorul lumii noastre, problema noului, aceasta s-a rezumat – aproape invariabil – la importul unor mode/ modele străine şi la producerea unei variante locale sub licenţă sau sub franciză. În măsura în care acceptăm că statele care nu îşi pot produce know-how-ul necesar exploatării eficiente a propriilor resurse, ci îşi concesionează resursele pentru a-l importa, pot fi definite ca şi colonii, atunci – oricât de mult ne-ar durea – România s-a conformat şi se conformează acestei definiţii. Tot ea ne permite să înţelegem şi faptul că, beneficiind de metodologii şi de tehnologii de import, nu am fost aproape niciodată în situaţia de a valoriza libertatea inovativă, ci doar proceduralitatea aplicaţiei fidele. Deprecierea produsului autohton (tocmai pentru că “ştim noi” din ce, cum şi de cine a fost făcut) şi încrederea oarbă în cel occidental (“nemţesc” – la modul generic) ne face, în egală măsură, să trăim bovaric, ignorând lumea concretă asupra căreia această metodologie se aplică. În ultimă instanţă, aceasta e percepută ca o “materie brută” (brută în toate sensurile cuvântului – inclusiv în cel moral) care trebuie, în mod imperativ, fasonată potrivit unor logici superioare, căci eficiente în lumea bună. De aceea faptul de-a desconsidera – inclusiv la nivelul studiilor de specialitate – contextul nostru particular, cu nuanţele lui aparte, nu e perceput ca o abatere de la normele ştiinţificităţii. Nici trucarea (iresponsabilă) a datelor, a statisticilor şi a referinţelor nu constituie o culpă. Căci toate se justifică prin “măreţia” viziunii transformiste căreia-i sunt subordate. “Inovaţia”, în varianta autohtonă, constă cel mai adesea în găsirea unor găselniţe menite a sucurtcircuita dificultăţile procedurilor de funcţionare importate, în măsura în care acestea nu întâlnesc realul autohton. Probabil că străinii sunt uimiţi de pasiunea şi febrilitatea cu care îmbrăţişăm un anumit vocabular (al “naţiunii”, al “totalitarismului”, al “socialismului”, al “democraţiei”, al Europei, etc.) şi-l papagalicim fără a încerca să-l înţelegem. Răspunsul ţine şi de faptul că noi trăim într-o lume premodernă, nedesprinsă de magic, în care e încă vie credinţa că recitarea ritualică a unor formule poate schimba lumea. Pentru străini realitatea e mai plată: lumea nu se schimbă decât punând mâna şi făcând, în schimb se schimbă cuvintele, în efortul lor de a sesiza relieful realului. Banal, trist şi adevărat: la noi schimbarea nu începe niciodată cu descrierea şi înţelegerea lucrurilor care urmează a fi schimbate, ci cu fascinaţia debordantă faţă de “modelul” în numele căruia se va face schimbarea. La fel cum nu se încheie cu descrierea şi înţelegerea situaţiei la care a dus aplicarea modelului, ci cu abhorarea acestuia şi invocarea unui trecut mito-poetic într-atât de difuz, încât se lipseşte de orice tipar. Şi, bineînţeles, cu odele emoţionale dedicate noului “model”.

Revenind încă o dată la cercetare, aceasta presupune – în primul rând – concentrarea eforturilor (umane şi materiale), corectitudinea informării şi asumarea riscului. Dar de ce concentrare poate fi vorba în condiţiile unui buget (de stat sau de firmă) incapabil de acumulare şi supus mereu dispersiei (datorii, fluctuaţii imprevizibile, etc.)? De ce concentrare umană poate fi vorba atunci când fiecare e focalizat pe propria lui supravieţuire? De ce informare poate fi vorba într-o lume în care cartea de specialitate e un lux de negăsit şi în care bibliotecile (etern subfinanţate) nu au nici măcar ambiţia de a se ţine la curent cu producţia autohtonă? Care poate fi, în aceste condiţii, marja de risc (ceea ce înseamnă şi de eroare) pe care şi-o poate asuma comanditarul cercetării? Şi ce-i rămâne de făcut, pus în această situaţie, cercetătorului? Cu resurse infime şi cu o informaţie episodică, el trebuie, invariabil, să meargă la sigur (altminteri intră în malaxorul sancţiunilor administrative). Ori modalitatea cea mai eficientă de-a merge la sigur este aceea de a copia formule verificate. Plagiatul – denunţat astăzi ca o plagă a lumii academice româneşti – nu e decît un reflex al acestei stări de lucruri. Sigur că, la baza lui, stă decizia personală a celui care transgresează o normă ştiinţifică şi morală, dar atunci când toţi sunt puşi în situaţia de-a face acest lucru, decizia care atrage atenţia e mai curând aceea de a refuza să-l faci. Plagiatul – mai ales datorită “acoperirii media” a câtorva cazuri “cu vizibilitate” – e spectaculos; mult mai banal e un alt efect al refuzului de a risca: faptul că cercetarea noastră “descoperă”, cu un limbaj din ce mai savant, evidenţe care n-au fost niciodată contestate. Puşi în situaţia paradoxală de a fi obligaţi să facă în permanenţă ceva “nou”, dar fără nici un fel de resurse (sau cu resurse derizorii şi acordate la termene aleatorii) oamenii “împacă varza cu capra” botezând fastidios banalităţi lipsite de orice interes. Şi o fac nu doar liniştiţi că au scăpat de o grijă, ci ştiind – dintru început că (exceptând prietenii ce le sunt datori cu citări) – nimeni nu le va lua în serios producţia. Astfel, puţinele noastre resurse se duc pe o cercetare sterilă, care nu produce decât platituduni cu desvârşire inutile oricărei cunoaşteri serioase (şi, mai ales, oricărei acţiuni care ar putea decurge din aceasta). Partea gravă e aceea că producţia de asemenea “cercetări” a inflaţionat apocaliptic în ultimii ani, de aşa manieră încât acum e greu de presupus că un cercetător onest îşi va sacrifica timpul pentru a discerne ce e valabil şi ce nu din domeniul lui. În această lume, în care noul nu mai există căci totul e deja cunoscut, iar diversitatea e pseudonimul stereotipiei, garanţia valorii nu e calitatea şi autenticitatea, ci parafa obţinută prin orice mijloace. Ea le deschide unor persoane poarta „responsabilităţilor”, dar cu un preţ: faptul de-a accepta că lumea „e aşa cum e” şi nimic nu poate fi schimbat – ceea ce face ca victoria lor să fie una tristă. Nu pot încheia fără a o spune încă odată: acest delir al pseudo-cercetării nu s-a născut din rătăcirea individuală a unor grafomani, ci a fost organizat şi întreţinut de către toate instanţele naţionale abilitate (Ministerul Educaţiei, al Cercetării, Academia Română, nenumăratele Institute, Comisii, Agenţii şi Inspectorate naţionale şi/sau locale) cu două scopuri precise: mai întâi acela de a-şi justifica – de jos în sus – existenţa prin productivitate. Datorită faptului că, la nivel guvernamental, s-a înţeles bine importanţa mediatică (mai ales în relaţiile cu străinătatea) a cifrelor din cercetare, această raportare de “producţii record” (a căror valoare era, totuşi, bine cunoscută) a fost acceptată fără a se cere prea multe detalii iar stahanovismul universitar a fost legitimat şi încurajat. A doua raţiune e aceea că, în această inflaţie de ISI-uri, BDI-uri, opere originale şi volume colective, s-a reuşit amestecarea completă a cărţilor: criteriului calitativ (neformalizat, dar unanim recunoscut), i s-a substituit criteriul cantitativ (bazat pe arta completării formularelor). Rezultatul: dispariţia unei categorii profesionale, oricum restrânse – savantul, şi înlocuirea ei cu o alta, mult mai democratică – funcţionarul. În fond, nu e nimic surprinzător; dată fiind natura modernităţii noastre de împrumut, ceea ce îi trebuie lumii noastre nu sunt cercetători independenţi, ci executori aplicaţi. De unde rolul şi importanţa celor care dau ordine, comandă şi verifică. Dintotdeauna, pe meleagurile noastre, funcţionarii superiori au visat la titluri universitare şi universitarii la funcţii superioare în aparatul de stat. Astăzi se pare că lucrurile au ajuns, în sfârşit, la echilibru, dar în avantajul funcţionarilor – ei sunt adevăraţii câţtigători ai ceea ce, astazi, se numeşte în România „cercetare”. Şi ce anume ştiu funcţionarii să facă cel mai bine dacă nu să multiplice hârtiile? Nu în ultimul rând, această indistincţie generalizată a categoriilor sociale şi profesionale are, ca şi corolar, o din ce în ce mai largă indistincţie a categoriilor morale. Pe acest fond noţiunea de fraudă îşi pierde sensul şi devine un instrument de identificare a adversarului în gura celui care strigă mai tare.

În fine, adevărata noastră problemă nu e aceea că am făcut modernitatea prin împrumut (onest vorbind, cele mai multe ţări ale lumii aşa au acces la condiţia pe care o au azi), ci faptul că nu am reuşit să o ducem la capăt. Altfel spus, nu am ajuns niciodată în punctul în care problemele efective ale contextului concret generează răspunsuri specifice. Noi am rămas – invariabil – blocaţi în probleme de aplicare a procedurilor împrumutate. Când acestea au devenit prea mari am adoptat, succesiv, două “soluţii” –  mai întâi negarea evidenţei: „nu există probleme”. Tenacitatea cu care este evacuată până şi tentaţia problematizării din lumea noastră se bazează pe această “doctă ignoranţă” a funcţionarilor superiori: cât timp ei înşişi se află în funcţie nu sunt (şi nu trebuie să fie) nici un fel de probleme, “trebuie să ne mobilizăm mai mult”, “să producem mai eficient” (adică fără niciun fel de cheltuieli), “să găsim noi soluţii” (în aceeaşi recuzită), “să avem încredere” (în aceleaşi persoane) şi, în lipsă de altceva mai bun, “să avem răbdare”. Când niciunul din aceste apeluri nu mai e eficient şi o masă critică a populaţiei se retrage în pasivitatea expectanţei, se recurge la ultima soluţie: întreaga procedură e abandonată şi se trece la copierea altui model, revenindu-se în felul acesta la punctul de pornire (şi încheindu-se “revoluţia” începută cu cel dintâi). Partea ce mai dramatică a acestui scenariu constă în faptul că – dacă lucrurile funcţionează astfel – atunci, din păcate, nicio reuşită nu poate fi considerată ca fiind definitivă; în această lume precară totul e reversibil şi singura stare “normală” e aceea a supravieţuirii (care, cum bine se ştie, nu are nici o morală). Moneda naţională – pe care orice ciclu al modernizării o aruncă în aer – are pe avers şmecheria descurcărelii şi pe revers apatia resemnării.

Cum e cu putinţă ieşirea din această spirală a subdezvoltării? În mod paradoxal – şi spre deosebire de ceea ce cred “specialiştii” noştri – în ţările dezvoltate învăţământul şi cercetarea nu ţin de o gratuitate în care se amestecă lenea şi superbia, ci de o necesitate stringentă. Acele societăţi care au depăşit pragul întoarcerii la viaţa (şi liniştea) autarhică – ce au rămas să populeze utopiile hippies şi ecologice – sunt în situaţia de a apăsa neîncetat pe pedala dezvoltării. Şi cum au depăşit şi stadiul dezvoltării extensive, tot ce le-a mai rămas este creşterea bazată pe inovaţie. De aici rolul extrem de important al cercetării în lumea occidentală, şi – tot de aici – mecanismul extrem de riguros al învăţământului de calitate în selectarea corpului academic şi de cercetare. Mai mult sau mai puţin, folosind o analogie (poate nu întru totul potrivită), universităţile sunt pentru lumea dezvoltată un fel de spitale de la care se aşteaptă diagnosticarea problemelor socio-economice şi tratamentul lor. La nivelul mizelor aflate în joc în acea lume, nimeni nu-şi poate permite erori de diagnostic sau tratamente nepotrivite. O societate care a depăşit punctul de la care nu se mai poate întoarce joacă totul pe cartea corectitudinii, a calităţii şi a preciziei, iar expertiza de specialitate (formată în bună măsură în universităţi) e, în toate sensurile cuvântului, o „resursă strategică”.

O societate precum cea românească mai are alternative; în ultimă instanţă, majoritatea populaţiei noastre fiind cel mult la a treia generaţie urbanizată se poate întoarce, fără probleme, la modul de viaţă al părinţilor sau al bunicilor, şi poate face faţă colapsului statului. Sau poate pleca în străinătate să practice orice gen de muncă necalificată, luând astfel contact direct cu munca în capitalism. (Cele 3 sau 4 milioane de români aflaţi în străinătate, cei identificaţi prin peiorativul “căpşunari”, sunt cei care lucrează efectiv – şi full-time – în sectorul privat. În mod straniu, plecarea lor a folosit statului, degrevându-l nu atât de problemele de delicvenţă, ci de presiunea pe care toţi aceşti desdichados ar fi exercitat-o asupra lui.) În fapt, după 1989 statul a colapsat; ce altceva a fost inflaţia astronomică, prăbuşirea completă a industriei, “vidul legislativ”, etc.? Într-un anume sens, statul a colapsat mai înainte, de la începutul anilor ’80 (când cu incapacitatea de plată şi apoi cu rambursarea integrală a datoriei externe), deşi – un timp – a continuat să se hrănească din aura de ferocitate creată în primele decenii de comunism. Practic, de 30 de ani economia românească e în derivă, conducerea – fie numită, fie aleasă – e incapabilă să stopeze această continuă degradare a bunurilor, a vieţilor şi a conştiinţelor şi, totuşi, oamenii continuă să trăiască, să se descurce, să facă un mic gheşeft – cât de-o maşină sau de-un shopping în străinătate; se râde, se face haz de necaz, fiecare are ce are cu şefii, cu vecinii, cu lumea întreagă, dar – pe ansamblu – lucrurile merg. Şi merg pentru că reţetele supravieţuirii funcţionează fără greş: câteva ore de meditaţii şi nişte culegeri vândute la clasă îl salvează pe profesorul din preuniversitar, tot aşa cum câteva norme în plus şi vreo comisie pe cel din universitar şi funcţiile pe amândoi. Pot să bănuiesc că şi-n alte domenii e tot aşa. Şi-atunci de ce să schimbăm ceva? C-aşa vreau europenii? O, cât de puţin ne înţeleg ei pe noi! Istoria ne-a învăţat că schimbarea înseamnă “sacrificii” şi, onest vorbind, nu vedem nici ce şi nici de ce am mai sacrifica ceva din viaţa noastră mizeră. Şi, încă înainte de sacrificii, schimbarea înseamnă a ne mişca, a privi atent şi a lucra răbdădor, lucruri pe care le ţine la distanţă de noi o oboseală istorică, adâncă precum abisul ce ne soarbe. Lucrurile se mişcă greu, doar cuvintele se schimbă uşor. Şi-atunci, ce ne mai rămâne? ISI-uri, cifre, discursuri, “dueluri televizate”; o jerbă de cuvinte ce sclipeşte multicolor, asemeni irizărilor petelor de ţiţei de la locul naufragiilor.

Şi zâmbetul, deopotrivă şmecher şi trist: nu te supăra frate, asta-i viaţa!

scrisă de Mihai Maci

sursa 

Comisia Europeana propune eliminarea stampilei apostila si a formalitatilor de legalizare pentru 12 categorii de documente oficiale

Comisia Europeana propune reducerea birocratiei pentru cetateni si intreprinderi prin eliminarea stampilei apostila si a unei serii de cerinte administrative obscure pentru legalizarea documentelor oficiale ale persoanelor care locuiesc si lucreaza in alte state membre, informeaza Reprezentanta CE in Romania. Douasprezece categorii de documente oficiale ar fi exceptate automat de la formalitati precum “apostilare” si “legalizare”.

Potrivit Comisiei Europene, simplificarea se va aplica in cazul documentelor oficiale privind numele, casatoria si parteneriatul inregistrat, nasterea, filiatia, adoptia, decesul, resedinta, cetatenia si nationalitatea, bunurile imobiliare, statutul juridic si reprezentarea unei societati sau intreprinderi, drepturile de proprietate intelectuala sau documentele care atesta lipsa cazierului judiciar.

“Comisia Europeana propune reducerea birocratiei pentru cetateni si intreprinderi, eliminand rutina birocratica de aprobare necesara in prezent pentru recunoasterea autenticitatii in alt stat membru al UE a documentelor oficiale precum certificatul de nastere”, se arata in comunicatul Comisiei.

“De fiecare data cand treceti frontiera, nu trebuie ca Ministerul de Externe sa confirme ca pasaportul dumneavoastra este intr-adevar un pasaport – de ce ar trebui sa se procedeze asa pentru un certificat de nastere?”, a declarat vicepresedintele Viviane Reding, comisarul UE pentru justitie, citat de comunicatul de presa.

“Atunci cand va mutati in strainatate, indeplinirea acestor formalitati costisitoare pentru a stabili ca certificatul dumneavoastra de nastere este intr-adevar un certificat de nastere sau doar pentru a putea utiliza certificatul unei intreprinderi creeaza inconveniente de ordin birocratic. Am auzit nenumarate relatari despre dificultatile intampinate in indeplinirea acestor cerinte greu de inteles. Astazi, Comisia actioneaza pentru a simplifica vietile oamenilor si ale intreprinderilor atunci cand isi exercita dreptul la libera circulatie in UE”, a mai declarat comisarul european.

http://ec.europa.eu/avservices/player/streaming.cfm?sid=228088&type=ebsvod

VIDEO Comisia Europeana propune eliminarea stampilei apostila si a formalitatilor de legalizare pentru 12 categorii de documente oficiale

Propunere de formular multilingv facultativ – certificat de nastere
Foto: Comisia Europeana
Comisia Europeana propune reducerea birocratiei pentru cetateni si intreprinderi prin eliminarea stampilei apostila si a unei serii de cerinte administrative obscure pentru legalizarea documentelor oficiale ale persoanelor care locuiesc si lucreaza in alte state membre, informeaza Reprezentanta CE in Romania. Douasprezece categorii de documente oficiale ar fi exceptate automat de la formalitati precum “apostilare” si “legalizare”.Potrivit Comisiei Europene, simplificarea se va aplica in cazul documentelor oficiale privind numele, casatoria si parteneriatul inregistrat, nasterea, filiatia, adoptia, decesul, resedinta, cetatenia si nationalitatea, bunurile imobiliare, statutul juridic si reprezentarea unei societati sau intreprinderi, drepturile de proprietate intelectuala sau documentele care atesta lipsa cazierului judiciar.

“Comisia Europeana propune reducerea birocratiei pentru cetateni si intreprinderi, eliminand rutina birocratica de aprobare necesara in prezent pentru recunoasterea autenticitatii in alt stat membru al UE a documentelor oficiale precum certificatul de nastere”, se arata in comunicatul Comisiei.

“De fiecare data cand treceti frontiera, nu trebuie ca Ministerul de Externe sa confirme ca pasaportul dumneavoastra este intr-adevar un pasaport – de ce ar trebui sa se procedeze asa pentru un certificat de nastere?”, a declarat vicepresedintele Viviane Reding, comisarul UE pentru justitie, citat de comunicatul de presa.

“Atunci cand va mutati in strainatate, indeplinirea acestor formalitati costisitoare pentru a stabili ca certificatul dumneavoastra de nastere este intr-adevar un certificat de nastere sau doar pentru a putea utiliza certificatul unei intreprinderi creeaza inconveniente de ordin birocratic. Am auzit nenumarate relatari despre dificultatile intampinate in indeplinirea acestor cerinte greu de inteles. Astazi, Comisia actioneaza pentru a simplifica vietile oamenilor si ale intreprinderilor atunci cand isi exercita dreptul la libera circulatie in UE”, a mai declarat comisarul european.

In acest context, CE propune “eliminarea stampilei apostila si a unei serii de cerinte administrative obscure pentru legalizarea documentelor oficiale ale persoanelor care locuiesc si lucreaza in alte state membre”.

Conform propunerilor Comisiei, cetatenii si intreprinderile nu vor mai trebui sa prezinte versiuni “legalizate” costisitoare sau traduceri “autentificate” ale documentelor oficiale atunci cand, de exemplu, inregistreaza o casa sau o societate, cand se casatoresc sau cand solicita o carte de rezidenta.

In cazul adoptarii propunerii, cele douasprezece categorii de documente oficiale ar fi exceptate automat de la formalitati precum “apostilare” si “legalizare” – impuse, in prezent, pentru aproximativ 1,4 milioane de documente in cadrul UE pe an.

CE arata ca eliminarea acestor cerinte va insemna economii de pana la 330 de milioane de euro pentru cetateni si intreprinderi, fara a pune la socoteala timpul economisit si inconvenientele evitate.

Noile norme nu vor avea niciun impact asupra recunoasterii continutului sau a efectelor documentelor in cauza ci vor contribui doar la dovedirea autenticitatii documentului oficial, de exemplu dovedirea autenticitatii unei semnaturi, si a calitatii titularului functiei publice care semneaza documentul. Acest demers va trebui acceptat reciproc de catre statele membre, fara alte cerinte de certificare suplimentare, arata CE.

  • Formulare standardizate multilingve facultative in toate limbile oficiale ale UE

Potrivit comunicatului de presa, Comisia propune, de asemenea, un instrument de simplificare suplimentara: formulare standardizate multilingve facultative in toate limbile oficiale ale UE pe care cetatenii si intreprinderile le-ar putea solicita in locul si in aceleasi conditii aplicabile documentelor oficiale nationale cu privire la nastere, deces, casatorie, parteneriat inregistrat, precum si statutul juridic si reprezentarea unei societati sau a unei alte intreprinderi.

Propunere de formular multilingv facultativ privind statutul legal al unei companii
Foto: Comisia Europeana

Noile formulare ar contribui, in special, la economisirea costurilor cu traducerea, dat fiind ca atractivitatea unei astfel de optiuni deriva din faptul ca cetatenii si intreprinderile nu mai trebuie sa se preocupe de traduceri. Formatul acestor formulare are la baza conventii internationale specifice2.

Propunerea mai prevede si garantii impotriva fraudei. In cazul in care o autoritate nationala are motive intemeiate sa puna la indoiala un anumit document, statele membre vor putea verifica autenticitatea documentului cu autoritatile emitente, prin intermediul Sistemului de informare al pietei interne (IMI) existent.

Potrivit CE, noile norme vor simplifica formalitatile prin:

  • eliminarea formalitatilor de “legalizare” si “apostilare”;
  • eliminarea necesitatii de a prezenta o copie legalizata alaturi de documentul oficial original, oferirea, in schimb, a posibilitatii de a prezenta copii nelegalizate impreuna cu documentele originale;
  • asigurarea faptului ca sunt acceptate traduceri necertificate ale unor documente oficiale emise de catre autoritatile altor state membre;
  • punerea la dispozitie a unor formulare standard UE multilingve si facultative;
  • imbunatatirea cooperarii administrative intre statele membre pentru a contribui la lupta impotriva fraudei.

Pentru a dobandi statutul de act legislativ, regulamentul propus trebuie sa fie adoptat de Parlamentul European si de Consiliul de Ministri, prin “procedura legislativa ordinara” (codecizie).

Comisia Europeana anunta, totodata, ca pe 8 mai 2013, in contextul anului 2013 desemnat ca An European al Cetatenilor, va publica un al doilea raport privind cetatenia UE, in care va evidentia 12 noi actiuni concrete pentru solutionarea problemelor ramase cu care cetatenii UE se confrunta inca atunci cand isi exercita dreptul la libera circulatie.

Strada Lipscani a strîns mii de iubitori de carte, de Ziua Internaţională a Cărţii

Strada Lipscani din centrul vechi al Bucureştiului a fost invadată marţi seara de mii de iubitori de carte, de toate vârstele, veniţi la evenimentul organizat de editura Litera şi ziarul Ring, cu ocazia Zilei Mondiale a Cărţii, “Noaptea cărţilor deschise”.

Deschiderea manifestării a fost făcută de primarul sectorului 3, Robert Negoiţă, care a tăiat panglica inaugurală a târgului de carte şi a promis că va sprijini în continuare astfel de manifestări.

“Ne bucurăm că acest eveniment a avut un asemenea succes. Este o premieră naţională şi vom sprijini în continuare acest tip de acţiuni”, a declarat pentru AGERPRES edilul.

În zona BNR a străzii Lipscani au fost expuse 4.500 de cărţi care au fost oferite, gratuit, celor prezenţi.

“Am aflat de această acţiune de pe internet şi îmi place foarte mult să particip la asemenea evenimente. Nu m-am aşteptat să fie aşa aglomerat. Aş vrea să fie mai bine organizat, pentru că altfel, în asemenea aglomeraţie, nu poţi să te bucuri. Am luat două cărţi pe care le-am apucat, nu am putut să aleg. Am reuşit să iau aceste cărţi pentru că am fost printre primii”, a spus o studentă de 22 ani.

Un cititor de 72 ani a criticat faptul că toate cărţile expuse au fost aşezate pe jos.

“Cine iubeşte cărţile nu le aruncă pe jos. Le-au călcat în picioare, ca vandalii. Am citit ziarul şi am aflat de acest eveniment. Eu iau cărţi, foarte multe ieftine, dintr-un loc ştiut, cu un leu bucata”, a adăugat el.

Reprezentanţii editurii Litera au afirmat că se aşteptau la un asemenea interes din partea oamenilor, mai ales că studiile arată că românii sunt “la coada Europei” în privinţa achiziţiei de cărţi. ”Fiecare român cheltuie sub 5 euro/ an, pentru cărţi”, au arătat ei.

Ziua Mondială a Cărţii, 23 aprilie, reprezintă o dată simbolică pentru literatura universală: în această zi, în anul 1616, au murit Cervantes şi Shakespeare. La aceeaşi dată, dar în alţi ani, s-au născut ori au murit scriitori celebri precum Maurice Druon, Vladimir Nabokov sau Josep Pla.

Pornind de la aceste considerente, în anul 1995, Congresul General UNESCO a declarat 23 aprilie Zi Mondială a Cărţii, pentru a le aduce astfel un tribut tuturor scriitorilor şi, în acelaşi timp, pentru a-i încuraja pe toţi cititorii, dar în special pe tineri, să (re)descopere plăcerea lecturii.

sursa

Top trei cele mai căutate cursuri de limbi străine pentru afaceri

Învăţarea unei limbi străine atrage după sine numeroase beneficii şi reprezintă un avantaj pentru orice persoană sau companie multinaţională care vrea să facă afaceri într-o ţară în care se vorbeşte o altă limbă decât cea nativă. Spre exemplu, în cazul multinaţionalelor, nu doar prezentarea şi imaginea acestora la nivel internaţional sunt importante, ci şi angajaţii care iau parte la procese de negociere şi dezvoltare de parteneriate pe termen lung, lucruri  care vizează cunoaşterea uneia sau mai multor limbi străine. De altfel, studiile în domeniu realizate de Comisia Europeană arată că multinaţionalele care investesc în creşterea competenţelor lingvistice şi interculturale ale angajaţilor reuşesc pe de o parte să aibă o imagine mai bună la nivel internaţional, iar pe de altă parte să crească procentul vânzărilor.

Odată cu integrarea în spaţiul european, dar şi datorită numărului tot mai mare de companii multinaţionale cu management străin a crescut şi interesul faţă de contractarea cursurilor de limbi străine, care se realizează de către reprezentanţii departamentelor de training pentru top management, dar şi pentru angajaţii din diferite departamente.

Engleza, limba esenţială în mediul de afaceri

Cele mai multe din companiile multinaţionale din România, care alocă bugete pentru programele de training lingvistic ale angajaţilor sunt interesate de cursuri de limbi străine care corespund nevoilor lingvistice de pe piaţa de business pe care îşi desfăşoară activitatea. Spre exemplu, la Centrul de Limbi Străine A_BEST, în anul academic 2012, cele mai multe solicitări din partea departamentelor de training din cadrul multinaţionalelor s-au înregistrat pentru cursurile de limba engleză, cu accent pe limbajul de afaceri (aproximativ 50% din totalul cursurilor contractate). Numeroasele solicitări pentru aceste cursuri se justifică în contextul în care engleza nu este doar cea mai studiată limbă străină din lume, ci şi una din limbile străine cu cea mai mare căutare în rândul oamenilor de afaceri români. De altfel, se estimează că în deceniul următor, peste două miliarde de oameni vor vorbi limba engleză. De asemenea, engleza este limba dominantă a comerţului mondial. Nu în ultimul rând, utilizarea limbii engleze este deseori desprinsă de rădăcinile sale culturale (spre exemplu engleza „off-shore” – termen folosit pentru limba engleză utilizată în comunicarea scrisă şi verbală de vorbitorii non-nativi sau engleza „Globish” cu doar 1.500 de cuvinte).

Franceza şi germana, în topul programelor de training

Ca urmare a extinderii pe pieţele străine, dar şi a profilului de business al companiilor multinaţionale, acestea sunt interesate şi de achiziţionarea de cursuri care să le faciliteze comunicarea cu partenerii străini şi care să contribuie la consolidarea activităţii, rezultatelor şi a imaginii organizaţiilor per ansamblu. În consecinţă, în 2012, la A_BEST, pe lângă cursurile de limba engleză, un procent ridicat în ceea ce priveşte programele de training lingvistic s-a înregistrat şi pentru limbile germană (aproximativ 30% din totalul cursurilor contractate) şi franceză (20%). De altfel, şi la nivel european, primele trei limbi străine utilizate de Întreprinderile Mici şi Mijlocii (IMM-uri) pentru export sunt engleza (51%), germana (13%) şi franceza (9%), conform graficelor Comisiei Europene. Investiţiile în programe de formare lingvistică în limba engleză sunt cu atât mai justificate, cu cât germana este una dintre cele mai vorbite zece limbi străine la nivel mondial (potrivit statisticilor Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură), iar în lume există peste 80 de milioane de vorbitori nativi, conform Ethnologue. Pe de altă parte, franceza este una dintre cele mai populare limbi străine şi există aproape 70 de milioane de vorbitori nativi, la nivel global, potrivit statisticilor enciclopediei Ethnologue. De asemenea, franceza este cea de-a doua cea mai populară limbă în ceea ce priveşte numărul oamenilor care o studiază, dar şi una dintre limbile oficiale de lucru în cadrul Naţiunilor Unite, Crucii Roşii Internaţionale, NATO, precum şi a Comitetului Olimpic Internaţional, arată statisticileUniunii Europene.

În concluzie, preferinţa oamenilor de afaceri sau a companiilor multinaţionale pentru investiţiile în cursuri de limbi străine depinde atât de numărul de vorbitori la nivel mondial, cât şi de numărul de ţări unde limbile respective sunt oficiale, alături de puterea de cumpărare şi de nivelul de educaţie.

scrisă de Aura Ipate  

sursa

Learning to read Korean through sketches

While Sarah Shaw was living in Korea, she tapped into her creative side to learn Hangeul, the Korean alphabet.

TO MEMORIZE NEW vocabulary, I made a series of sketches on word cards, featuring words, that I found interesting, or couldn’t remember how to spell. Hangeul is simple to learn, and consists of 24 vowel and consonant sounds that are grouped into blocks. Each block of letters is pronounced as one syllable.

I had used texbooks, attended clases run by volunteers, and used the website talktomeinkorean.com, which features video lessons, pop culture, and everyday conversations. But I needed a creative project to make my language learning more personal and meaningful, and since I’d seen so many Korean students flipping through books of flashcards, hole-punched on the left-hand side and connected by a key ring, I decided to make my own.

Here are twelve sketches from my collection.

1. To the right, (o reun jjok eu lo) 오른쪽으로

2. To the left, (oen jjok eu lo) 왼쪽으로

3. To do laundry, (ppal lae leul ha da) 빨래를 하다

4. Envelope, (pyeon ji bong tu) 편지봉투

5. Sculpture, (jo gak sang) 조각상

6. To learn, (ba eu da) 배우다

7. To go down, (nae ryo ka da) 내려가다

8. To go up, (ol la ka da) 올라가다

9. Stairs, (gye dan) 계단

10. First, (mun jo) 먼저

11. Then, (gu da eum ae) 그 다음에

12. To have a rubbery/chewy texture (jjolgit jjolgit hada) 쫄깃 쫄깃 하다

By

Drawings and photos by the author

sursa: matadornetwork 

Gala industriei de carte din România – care sunt volumele finaliste

“Cuba continuă”, de Cosmin Bumbuţ şi Elena Stancu, şi “Uibesc”, de Iv cel Naiv, se numără printre volumele finaliste ale celei de-a doua ediţii a Galei Bun de Tipar, care se va desfăşura pe 25 aprilie, în Aula Bibliotecii Naţionale a României, potrivit Mediafax.

La categoria “cea mai frumoasă carte – concepţie grafică” au fost nominalizate volumele “Vittorio Gregotti”, de Marica Solomon, (coord. Arhitext Design/ concepţie grafică: Faber Studio), “Laudă tolănitului”, de Bernd Brunner (Baroque Books and Arts/ concepţie grafică: Dana Moroiu, Corneliu Alexandrescu), “A homályban maradásösztöne/ Instinctul de a rămîne în umbră”, de Hajdú Farkas-Zoltán (Bookart/ concepţie grafică: Áron Hajdú, ilustraţii: Zsolt Vidák), “Temporary yours. 1995-2012″, de Dan Perjovschi (Ideea Design + Print/ concepţie grafică: Timotei Nădăşan) şi “Despre ochiul de veghe/ Meteorologia Ochiului de Veghe”, de Vladimir Bulat (Square Media/ concepţie grafică: Square Media).

La categoria “carte ilustrată” au fost nominalizate volumele “Cuba continuă”, de Cosmin Bumbuţ, Elena Stancu (Art), “Piatră. Case tradiţionale din Nordul Olteniei”, de Luiza Zamora, Şerban Bonciocat (Asociaţia 37), “Temporary yours”, de Dan Perjovschi (Ideea Design + Print), “Geamii. Minarete pe cerul Dobrogei” (Igloo Media) şi “uibesc”, de Iv cel Naiv (Vellant).

La categoria “cea mai bună carte a anului – beletristică” au fost nominalizate “Vieţile paralele”, de Florina Ilis (Cartea Românească), “Cronicile genocidului”, de Radu Aldulescu (Cartea Românească), “Cabaretul cuvintelor”, de Matei Vişniec (Cartea Românească), “La pierderea speranţei”, de Nicolae Prelipceanu (Casa de Pariuri Literare), “Documentarea unei neînţelegeri”, de Gheorghe Iova (Charmides), “Viitorul începe luni”, de Ioana Pârvulescu (Humanitas), “Viaţa în trei litere”, de Constantin Abăluţă (Paralela 45), “Omar cel orb”, de Daniela Zeca (Polirom), şi “Toate bufniţele”, de Filip Florian (Polirom).

La categoria “cea mai bună carte a anului – non-ficţiune” au fost nominalizate “De ce este România altfel?”, de Lucian Boia (Humanitas), “Misterul telegramei de la Stockholm”, de Neagu Djuvara (Humanitas), “Parabolele lui Iisus”, de Andrei Pleşu (Humanitas), “Pluviografii”, de Dan Gulea (Editura Paralela 45), “Internaţionala mea”, de Ion Ianoşi (Polirom), “Fata tatei şi mama fetei”, de Sanda Budiş (Polirom), “Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia”, de N. Steinhardt (Polirom), “Radu Afrim. Ţesuturile fragilităţii”, de Cristina Rusiecki (Tracus Arte), “Cronica sentimentală”, de Adriana Cârcu (Brumar).

La categoria “cea mai bună carte a anului – carte de ştiinţă” au fost nominalizate titlurile “Managementul serviciilor pentru utilizatori în bibliotecile contemporane”, de Liviu-Ioan Dediu (Editura ANBPR), “Noul Cod Civil”, de Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, coordonatori şi autori (C.H. Beck), “Politica monetară: Ipostaze neconvenţionale”, de Lucian Croitoru (Curtea Veche), “20 de întrebări despre Immanuel Kant”, de Mircea Flonta (Humanitas), “De la Casa Scînteii la Casa Poporului”, de Alexandru Panaitescu (Simetria).

La subcatogoria “Carte pentru copii şi tineret” au fost nominalizate “Ce poţi face cu două cuvinte. Juniorii” (Art), “Pisica verde”, de Elise Wilk (LiterNet), “Stejarul pitic, cel mai bun tătic”, de Victoria Pătrascu (ilustraţii: Livia Coloji, Cartea Copiilor), “Tina vrea să fie cea mai frumoasă fetiţă”, de Irina Bogdan (Editura Paralela 45), şi “Pricoliciul şi alte povestiri”, de Francisca Stoenescu (Tracus Arte).

Categoria “cea mai bună traducere” are următorii nominalizaţi: “Joseph Anton. Memorii”, de Salman Rushdie (Polirom/ Traducere de Dana Crăciun), “Prizonierul cerului”, de Carlos Ruiz Zafón (Polirom/ Traducere de Ileana Scipione), “Satantango”, de László Krasznahorkai (Curtea Veche Publishing/ Traducere de Anamaria Pop), “Lumea ca voinţă şi reprezentare” (2 vol.), de Arthur Schopenhauer (Humanitas/ Traducere de Radu Gabriel Pârvu), “Divina Comedie. Infernul”, de Dante Alighieri (Humanitas/ Traducere de Marian Papahagi), “Portret al artistului la tinereţe”, de James Joyce (Humanitas Fiction / Traducere de Antoaneta Ralian), “Ţinuturile joase”, de Herta Müller (Humanitas Fiction/ Traducere de Alexandru Al. Şahighian), “Sentimentul unui sfârşit”, de Julian Barnes (Nemira/ Traducere de Radu Paraschivescu), şi “Cartea sărăciei şi a morţii”, de Reiner Maria Rilke (Brumar/ Traducere de Şerban Foarţă).

Categoria “cea mai bună colecţie” are următorii nominalizaţi Vintage – Humanitas, Yorick – Nemira, Seria aniversară – Paralela 45, Polemos – Tact şi Psihologie pentru toţi – Trei.

La categoria “cea mai bună carte netipărită – eBook” au fost nominalizate “Inverosimilele aventuri adevărate ale locatarului din Loch Ness şi rolul său în scufundarea în urmă cu fix un secol a vasului Titanic”, de Şerban Foarţă (LiterNet), “David Lodge. A Reader. Parallel Texts”, de Lidia Vianu – editor, Brînduşa Răileanu (selecţie) (Contemporary Literature Press), “Suflare în vânt”, de Bob Dylan (Humanitas Fiction), “Aceasta e prima mea revoluţie. Furaţi-mi-o”, de Paula Erizanu (Cartier) şi “Cele şapte medalii ale succesului”, de George Pânişoară, Ion-Ovidiu Pânişoară (Polirom).

La categoria “cea mai bună carte netipărită – audiobook” au fost nominalizate titlurile “Leac de criză” de I. L. Caragiale în lectura: Răzvan Vasilescu, Victor Rebengiuc, Dan Rădulescu, Irina Petrescu, Marius Manole, Mihai Constantin, Ion Caramitru (Humanitas Multimedia); “Mofturi 1877-1902. Pagini de proză jurnalistică” rostite de Radu Beligan, Ion Lucian, Mircea Albulescu, Virgil Ogăşanu, Mitică Popescu, Valentin Uritescu, Petre Lupu, Valentin Teodosiu, Mircea Constantinescu, Magda Duţu (Editura Casa Radio); “Noapte bună, copii! – Mari scriitori povestind celor mici” (Vol. I şi II); “Momente şi schiţe (I) – Arendaşul român, CFR, Tren de plăcere, Petiţiune, Lanţul slăbiciunilor, Amici, Five o’clock” şi “Momente şi schiţe (II) – Triumful talentului, Cadou, Justiţie, Justiţia română, Căldură mare, Diplomaţie”, “Tartarin din Tarascon” – roman grafic de Lavinia Trifan Pop, după o adaptare radiofonică de Octavian Sava şi Alexandru Otti.

La categoria “cea mai bună bibliotecă” au fost nominalizate Biblioteca Orăşenească Avrig, Biblioteca Judeţeană Timiş, Biblioteca Judeţeană Cluj, BCU Bucureşti şi BCU Timişoara.

La categoria “cea mai bună tipografie” au fost nominalizate G Canale C S.A., Regia Autonomă Monitorul Oficial, Graficprint Industries şi MasterPrint.

Categoria “cea mai bună librărie” are următoarele nominalizări: Librăria Bastilia (Bucureşti), Librarium Cartea de Nisip (Timişoara), Prăvălia cu Cărţi (Constanţa), Librăriile Cărtureşti (Bucureşti şi restul filialelor) şi Librăria Engleză “Anthony Frost” (Bucureşti).

De asemenea, la gală va fi anunţat premiul pentru bestseller românesc.

La categoria “best new entry – edituri” sunt nominalizate Baroque Books and Arts (Bucureşti), Bizzkit Publishing (Bucureşti), Editura Paladin (Bucureşti).

La categoria “best new entry – librării” sunt nominalizate Bookstory – librărie independentă (Cluj-Napoca), Humanitas Cişmigiu (Bucureşti), Kyralina (Bucureşti) şi Librarium Palas (Iaşi)

De asemenea, vor fi acordate premii speciale pentru cea mai bună campanie de marketing şi pentru cea mai eficientă platformă online.

La categoria “cea mai bună campanie de marketing/ PR/ CSR” se numără iniţiativele: “Te aşteptăm în librărie!” (Herald), “Concursul Humanitas în licee” (Humanitas Multimedia), “Carte cu Arte” (Square Media), “vALLuntar” (Grupul Editorial All) şi “Cărtureşti Pop Up” (Cărtureşti).

La categoria “cea mai eficientă platformă online dedicată promovării cărţilor” au fost nominalizate Bookaholic, Bookblog, BookMag, Booktopia, Bookiseala şi Graphicfront.ro.

Juriul galei Industriei de Carte din România a fost format din Simona Kessler – agent literar (Simona Kessler Copyright International Agency), Ion Bogdan Lefter – poet, critic şi istoric literar, eseist, Laura Grünberg – scriitoare, sociolog, autoare de cărţi pentru copii, Radu Dimitriu – directorul editurii CH Beck, Cristian Teodorescu – scriitor, jurnalist, Nicu Ilfoveanu – artist vizual, Cristina Bazavan – jurnalist şi blogger, Sabina Ştirb – Head of CSR & Public Sector Division at GMP Public Relations, coordonatoarea campaniei de promovare a proiectului “Căutătorii de poveşti” şi Daniel Nazare – directorul Bibliotecii Judeţene Braşov.

“Bun de Tipar. Gala Industriei de Carte din România” îşi propune să marcheze reuşitele anuale ale industriei editoriale autohtone, scopul evenimentului fiind acela de a atrage atenţia publicului asupra celor mai bune produse editoriale româneşti, în contextul în care se vorbeşte tot mai mult de o criză a lecturii, a cărţii sau a literaturii de calitate. Profesionişti ai cărţii – editori, autori, traducători, graficieni, tipografi, librari sau bibliotecari – vor avea ocazia să se bucure de recunoaşterea colegilor de breaslă şi a publicului în această gală dedicată excelenţei editoriale.

de Oana Ghita

sursa 

sursa foto

Literaturi despre care știm prea puține: literatura din Kazahstan

Literatura kazahă își are rădăcinile în istoria nomazilor care au cutreierat aceste teritorii ale Asiei Centrale. Influența turcă este una ce a conturat cuvintele astfel încât să rezoneze cu o forță poetico-artistică, fiind totodată încărcate cu valoare culturală și un substrat de ordin spiritual. Moștenirea folclorică de origine turcă a îmbogățit literatura kazahă cu legende, povești, proverbe, cântece, poeme eroice și “liroepicheskimi”. Secolele XIII-XV poartă și istoria avântului literaturii în această parte a lumii asiatice. În paralel, dezvoltarea din celelalte sectoare ale ținutului numit Kazahstan, a influențat accesul literaturii în viața socială.

Primele exemple ale literaturii scrise, după ani de folclor, poartă semnătura lui Nasreddin Rabguzi (cea mai însemnată operă a sa este Kisas-ul-Anbiya), și parafa anului 1310. Citite, te învață despre locutorii Asiei Centrale. Cele mai multe au devenit ulterior basme ale națiunii kazahe. Alături de scrierile acestuia, aceeași perioadă a fost martora unui număr semnificativ de scrieri cu caracter religios.

Abai QunanbayuliAbai Qunanbayuli (foto) (10 august 1845 – 6 iulie 1904) este cel care a scris “manualul de bună-creștere” al fiecărui kazah: Kara sozder (Cartea cuvintelor) conține 45 de strofe, cunoscute sub numele de “cuvintele înțelepciunii”. Datorită acestei scrieri a rămas unul dintre cei mai importanți poeți și filozofi ai culturii kazahe, fiind totodată considerat “întemeietor al literaturii naționale din Kazahstan”.

Urmând firul dezvoltării literaturii kazahe, versurile sale sunt inspirate din folclorul țării, fiind totodată o colecție de sfaturi ce doresc atingerea unui stil de viață demn, ideal pentru poporul nomad care a luat ființă în mijlocul stepei.

Cartea cuvintelor este prima carte citită de kazahi, dar și cartea ce îi însoțește pe parcursul vieții, precum o amintire a ceea ce sunt. Atunci când vorbești cu un kazah și conversația ajunge la numele lui Abai, fizionomia interlocutorului asiatic devine o grimasă, iar Abai “poetul nostru de suflet”.

Născut în partea de Est a Kazahstanului, inițial a purtat numele de Ibrahim, dar pe măsură ce creștea și-și dovedea iscusința minții și a mânuirii peniței, a primit numele de Abai, nume ce tradus, înseamnă “atent”. Cu atenție este nu doar citit, ci și învățat de locuitorii din stepa Asiei Centrale.

Alături de operele scrise de el, Abai a îmbogățit literatura kazahă și cu traduceri din operele lui Alexander Pușkin, Krîlov și Mikhail Lermontov.

Cronologic, următorul reprezentant al literaturii kazahe, este unul dintre cei mai importanți scriitori secolului al XIII-lea, Ket Buga. El este și cel care l-a anunțat pe împăratul Genghis Khan de moartea fiului său, Joshy. Această legendă este una dintre cele mai animate povești pe care kazahii o (re)povestesc cu iscusința unui martor: Genghis Khan era temut datorită obiceiului său de a turna argint în gura oricărui om care ar îndrăzni să-i aducă vești proaste.

Atunci când fiul acestuia a murit în luptă, nimeni nu îndraznea să anunțe această veste aducătoare de moarte. Artistul Ket Buga s-a folosit de instrumentul tradițional de cântat, dombra, cu care s-a dus și i-a vestit, în cânt, împăratului moartea fiului său. Apelând la cuvântul lui Genghis Khan, acesta a susținut că nu a purtat niciun dialog, singurul său “păcat” fiind acela de a cânta. Astfel, a păcălit o posibilă condamnare la moarte și a scos din impas imperiul.

De la filozofie la matematică, Abu Abdullah Muhammad bin Musa al-Khwarizmi-Al-Horezmi (780-845) a fost un savant persan, preocupat de arte, dar și de științe exacte. Numele pe care îl poartă dezvăluie și locul natal al scriitorului (Horezmi), loc ce se află astăzi după granițele Uzbekistanului. În ciuda acestor aspecte legate de numele și locul de proveniență, Al-Horezmi este amintit drept unul dintre cei care au modelat scrierea kazahă, mai ales în domeniul descoperirilor din domeniul științelor exacte.

Moștenirea sa constă în cinci opere: aritmetică, algebră, astronomie, geografie și calendar (Manual de aritmetică; Tratat de algebră; Geometria; Tratat de astronomie și geografie; Imaginea Pământului), opere care au avut o influență considerabilă asupra dezvoltării ulterioare a științelor. Totodată, printre scrierile sale se numără și alte “cărți arabe”, însă manuscrisele au fost pierdute în graba trecerii anilor și a granițelor umblate.

Mukhtar Omarkhanuli AuezovReprezentantul literaturii kazahe din timpul epocii sovietice este Mukhtar Omarkhanuli Auezov (foto).

Absolvent al universităților din Rusia și Uzbekistan, s-a îndrăgostit de scris încă din perioada studenției, iar apoi a publicat numeroase ediții de texte epice ce redau aspecte ale vieții din Kazahstan.

Unul dintre modelele sale a fost Abai Kunanbayev. După ce a studiat scrierile celui mai important scriitor al literaturii sale, a scris romanul istoric Abai. O narațiune dinamică, romanul reprezintă un document unic, o radiografie a vieții și a mediului social din ținutul nomad al Asiei Centrale.

Începutul poeziei în Kazahstan poartă amintirile timpului din a doua jumătate a secolului XIX. De cele mai multe ori anonime, aceste lucrări s-au identificat mai ales cu istoria orală a kazahilor, fiind asociate, în lipsa unor nume de autori, cu nume de locuri, devenite vii prin intermediul versurilor.

Printre epopeele clasice cunoscute regăsim două: Er Targhın și Alpamıs. Acestea, precum majoritatea scrierilor de origine kazahă, ating conceptul unei umanității strâns legată de mediul natural și tărâmurile pe care habitează. Simbioza omului cu natura este transcrisă prin intermediul metaforelor și a descrierilor.

Natura devine astfel motiv și laitmotiv în cele mai multe creații. Alte motive des utilizate sunt cele de natură didactică și religioasă. Totuși, este de reținut faptul că religia nu ocupă un loc la fel de important precum în scrierile altor popoare turcice musulmane, unde are prioritate absolută.
Astăzi, literatura kazahă poartă o cortină politică, mulți dintre cei ce aleg drumul scrierii nu migrează, nici pe hârtie, departe de realitatea contemporană și viața politică.

Aron AtabekUn exemplu de poet contemporan este Aron Atabek (foto), cel care a dedicat o serie de lucrări vieții președintelui Nazarbeyev și a regimului acestuia.

Condamnat la 18 ani de închisoare sub acuzația de “conducere a unei dezordini publice”, Atabek este unul dintre scriitorii care pot fi citiți online și în limba engleză. Freedom to create este o platformă ce susține “curajul și creativitatea artiștilor care își folosesc talentul pentru a construi fundații sociale și a inspira spiritul uman”, precum și “cartea” acestui scriitor. La trei ani după ce a fost închis, în 2010 poetul a primit Imprisoned prize, oferit de asociația Freedom to create.

Cei mai mulți scriitori kazahi rămân în spatele literelor chirilice.

Literatura kazahă rămâne acea notă ce vibrează din spiritul unui neam nomad, a cărei creativitate nu a fost limitată de ariditatea stepei din jur. Este acea scriere legată mai întâi de sentimente și doar apoi de imaginație.

de Andrada Lăutaru 

sursa

Noaptea cărţilor deschise, pe 23 aprilie, de Ziua Mondială a Cărţii

IncreaseEditura Litera şi ziarul Ring vor sărbători, pe 23 aprilie, Ziua Mondială a Cărţii prin evenimentul “Noaptea cărţilor deschise”.

Potrivit unui comunicat al Editurii Litera, evenimentul va avea loc în centrul vechi al Bucureştiului, începând cu ora 18,00 şi va continua până târziu în noapte, trecătorii din zonă urmând a fi întâmpinaţi de mii de cărţi deschise şi desfăşurate pe toată strada Lipscani, de la intersecţia cu strada Smârdan până la Calea Victoriei.

Evenimentul va fi deschis de primarul sectorului 3 al Bucureştiului, Robert Negoiţă.

Ziua Mondială a Cărţii, 23 aprilie, reprezintă şi o dată simbolică pentru literatura universală: în această zi, în anul 1616, au murit Cervantes şi Shakespeare. La aceeaşi dată, dar în alţi ani, s-au născut ori au murit scriitori celebri precum Maurice Druon, Vladimir Nabokov sau Josep Pla.

Pornind de la aceste considerente, în anul 1995, Congresul General UNESCO a declarat 23 aprilie Zi Mondială a Cărţii, pentru a le aduce astfel un tribut tuturor scriitorilor şi, în acelaşi timp, pentru a-i încuraja pe toţi cititorii, dar în special pe tineri, să (re)descopere plăcerea lecturii.

sursa

Frumoasele poveşti care au dat numele râurilor din Prahova: „praful apei“, „locul cu catran“, „strigăturile de pe dealuri“, „valea cu drum“

Râul Prahova lângă Sinaia (sursa: Wikipedia)Prahova, Doftana, Cricovul Sărat şi Teleajenul sunt cele mai importante râuri din judeţul „aurului negru“. Încă disputate în unele cazuri, originile acestor denumiri au, însă, pe lângă frumuseţea poveştilor, un punct comun, limba slavă din care şi-au tras seva „botezului“.

Cel mai important râu din cel mai populat judeţ al României a fost şi cel care a dat numele judeţului, Prahova, denumirea acestei ape având, la rândul său, o strânsă legătură cu fenomenul care se produce pe râu.
După cum ne-a explicat istoricul ploieştean Dorin Stănescu, râul Prahova a fost mai întâi Prahoviţa, un diminutiv care provine din slavul „prah“, în româneşte praf. Nu este vorba, însă, despre praful propriu-zis, ci despre o metaforă care se referea la apa care, în cădere, se transforma în picături mărunte, asemănătoare firelor de praf.
Rezultă că sensul toponimicului nostru este metaforic, nu este vorba despre praful propriu zis, ci despre apa care căzând de la înălţime se prăfuieşte, adică se transformă în picături mărunte asemănătoare cu firele de praf. Cu alte cuvinte Prahova poate fi considerat un sinonim aproximativ al bâlbâietoarei (râuri ale căror apă cade de la înălţime), aşa cum precizează şi Iorgu Iordan şi «Toponimia româneasc㻓, ne-a spus Dorin Stănescu.
Doftana, „locul cu catran“
Râul Doftana a dat, la rândul său, numele uneia dintre cele mai pitoreşti localităţi din Prahova, pe care o traversează în lung. Izvorând din munţii Gârbovei, râul parcurge aproximativ 50 de kilometri până la „întâlnirea“ învolburată cu râul Prahova, al cărei afluent devine, spre sud de Câmpina.
Lingviştii români au explicat etimologia cuvântului „Doftana“ prin originile slave din cuvântul „deguti“, un substantiv care numea un loc cu păcură, cu catran. De aici adjectivul slav ,,deguteana“, mai târziu „dofteana“, „doftana“, care însemna însuşirea unui loc cu păcură.
De altfel, în 1822, Câmpina, vecina Doftanei ajunge pe locul întâi în lista vămilor Ţării Româneşti, elementul care îi dădea importanţă fiind păcura. Ocupaţiile localnicilor din Câmpina şi Doftana în acea perioadă erau agricultura, negustoria, apicultura, cărăuşia şi extragerea păcurei.
Cricovul Sărat
Chiar dacă nu mai pare evidentă în zilele noastre, legătura toponimică dintre numele Urlaţi şi Cricovul Sărat, râul pe câmpia căruia s-a întemeiat oraşul, este foarte strânsă.
Se presupune că numele localităţii, Urlaţi vine de la cuvântul „coborâţi de la munte“, în „urlătoare“, adică în târgul din vale spre care locuitorii din zonă coborau de pe dealurile învecinate.
Prin „coborâre“, primii locuitori ai acestei zone, veniţi de pe munţi şi dealuri, s-au stabilit pe câmpia Cricovului Sărat, ceea ce înseamnă că denumirea spaţiului a fost dată după felul în care a fost populat. Istoricul D.Xenopol afirmă că această “scoborâre” era un fenomen răspândit.
Cu timpul, deşi localitatea şi-a menţinut numele, sensul lui s-a schimbat. Originea numelui localităţii s-a presupus a fi verbul „a striga”.
Slavii au preluat acest sens şi au dat apei de lângă localitate numele „Cricov” provenit de la verbul „criciat“, „a striga“. Astfel, Urlaţi ar putea să fie o derivare a traducerii din slavă a hidronimului Cricov, din „krik“, „strigăt“, „urlet“. Astfel, numele râului vine de la numele localităţii.
La rândul lui afluent al râului Prahova, Cricovul a luat şi numele de „sărat“ după ce, în zona superioară în aria comunei Sângeru, dar şi prin afluentul Salcia primeşte ape sărate (chiar saturate în sare), din pâraiele care se formează în dealurile învecinate. Aceste dealuri ascund în subsol şi uneori chiar la vedere depozite de sare. Apa sărata care se varsă în Cricov îi dă şi numele, dar şi o calitate nedorită, este o apă „rea“ la gust şi nu prea bogată în peşti.
Teleajen
Etimologia populară a legat numele râului Teleajen de sensul „vale cu drum de care te legi“, pentru că, încă din vremea romanilor, „drumul de la Teleajen“ străbătea munţii (izvorăşte din Masivul Ciucaş şi străbate 113 kilometri până la vărsarea în Prahova), iar Valea Teleajenului s-a păstrat ca un important drum comercial între Muntenia şi Transilvania.

de Dana Mihai

Citeste mai mult: adev.ro/ml6obt

Twitteratura, între gadget digital şi nou avatar al artei prescurtării

Twitteratura, despre care se spune că ar fi un gadget digital sau un nou avatar al artei prescurtării, este de fapt un exerciţiu de scriere care se joacă cu constrângerile platformei de microblogging Twitter şi care seduce tot mai mulţi autori, amuzaţi să îşi condenseze proza în 140 de caractere.

Twitter a apărut în 2006. La origine, această platformă gratuită de microblogging, care numără în prezent o jumătate de miliard de utilizatori, a fost concepută pentru scrierea şi difuzarea de mesaje scurte, de maximum 140 de caractere.

Însă, puţin câte puţin, a apărut o utilizare alternativă, mai creativă, iar o serie de formule cizelate au invadat twittosfera, după modelul “keitai shosetsu” (“roman mobil”, n.r.) folosite în textele japoneze expediate prin SMS-uri.

Deşi sunt bine ancoraţi în formatul digital, twitteraţii îşi revendică locul într-o istorie a literaturii, jalonată de constrângerile impuse autorilor, de la “L’Ouvroir de Littérature Potentielle” (OuLiPo) la texte despre cadavrele suprarealiştilor şi trecând prin haiku-rile japoneze şi “Les Nouvelles en troi lignes” de Félic Fénéon.

“Mai întâi, twitteratura seamănă cu un semn făcut cu ochiul la adresa ideii potrivit căreia constrângerea este fecundă”, aşa cum a demonstrat-o deja poezia, remarcă twitteratul Jean-Yves Fréchette, pentru care “originea literaturii a fost lapidară, a fost înscrisă în piatră”.

În 2010, acest fost profesor de literatură din Québec a înfiinţat împreună cu francezul Jean-Michel Le Blanc Institutul de twitteratură comparată (ITC) Bordeaux-Québec, destinat promovării şi dezvoltării twitteraturii. În parteneriat cu primăria din Bordeaux, ITC a organizat la sfârşitul lunii martie cea de-a doua ediţie a Festivalului internaţional de twitteratură, după ediţia inaugurală, organizată în Québec în 2012.

“De fapt, stilul tăiat, scurt, incisiv este foarte vechi”, afirmă Alexandre Gefen, cercetător şi specialist în ştiinţe umaniste digitale, evocând în special tradiţia moralistă.

“Twitter este un spaţiu de libertate în care diferitele forme de exprimare sunt posibile”, între deţinătorii unui scris “fragmentar” şi “foiletoniştii înscrişi în arta narativă”, susţine Jean-Yves Fréchette.

Micro-ştiri erotice, twiller (thriller pe Twitter, termen inventat de americanul Matt Ritchell) şi micro-povestiri au văzut lumina zilei pe Twitter, explică Alexandre Gefen, care evocă cu acest prilej propunerea scrierii unei opere interactive pe Twitter, lansată de Royal Opera House din Londra.

Scriitorul Thierry Crouzet şi-a impus această dublă constrângere a unui text încorsetat în 140 de caractere şi replasat într-o naraţiune clasică. El a scris un roman poliţist, “La Quatrième théorie”, un agregat de 5.200 de tweet-uri, lansat de editura Fayard. “Constrângerea contribuie la autodepăşire (…), este ca un drog”, afirmă scriitorul, de acum “debranşat” de la internet şi care tocmai a publicat o carte despre acest fapt (“J’ai débranché”, editura Fayard).

El vorbeşte şi despre criticile aduse reţelei Twitter, considerată de unii o simplă maşină de scris în rafale: “Am avut nevoie de 16 luni pentru a-mi scrie romanul. Dacă l-aş fi scris în mod normal, aş fi avut nevoie de şase luni. Paradoxal, Twitter te obligă la o scriere lentă”.

După modelul lui Thierry Crouzet, câţiva twitteraţi au făcut pasul către publicarea operelor lor, în format digital sau tipărit. În 2010, o colecţie americană propunea o relecturare a “capodoperelor literaturii” de către “generaţia Twitter”.

Twitteratura “nu are neapărat nevoie să fie publicată, ea trăieşte pe Twitter”, nuanţează Jean-Michel Le Blanc, un “apostol” al twoosh-ului, tweet de exact 140 de caractere, şi autor al lucrării “Comptes des 1001 tweets”.

Care va fi viitorul twitteraturii? Thierry Crouzet şi-a exprimat îndoielile în legătură cu capacitatea acestei forme de literatură de a genera un curent durabil. După părerea sa, principalul aport al reţelei Twitter constă în “interacţiunea” cu cititorii, care participă în timp real la scrierea operei prin intermediul tweet-urilor lor: “Ei mi-au mărit talia creierului (…) Este o strategie a cyborgilor”, spune, glumind, scriitorul.

“Poate să apară şi o stare de plictiseală faţă de acest instrument”, consimte Alexandre Gefen. “Twitter corespunde însă unei tendinţe foarte profunde a literaturii de a ne acompania cotidianul cu reflecţii lapidare”, mai spune acesta.

de Florin Badescu 

sursa

sursa foto

Câștigătorii Premiului Pulitzer în 2013

PulitzerUn premiu ce poate echivala cu Nobelul, acordat cercetătorilor, sau cu Oscarul, acordat în cinematografie, Pulitzer a ajuns la ediţia cu numărul 97.

Decernarea oficială a premiilor va avea loc pe 30 mai, la Columbia University (locul în care se decernează în fiecare an) însă câştigătorii au fost deja anunţaţi pe 15 aprile.

Câştigătorii Pulitzer pentru ficţiune, teatru, istorie, biografie/autobiografie şi non-ficţiune din 2013 au primit, ca în fiecare an, câte 10.000 $. Să vedem care sunt aceştia.

Ficțiune:
Adam JohnsonAnul trecut juriul a decis că premiul Pulitzer pentru ficţiune nu se va acorda, deoarece au ajuns la concluzia că niciun text nu merită premiul. Anul acesta însă, lucrurile au reintrat pe făgaşul lor normal, premiul pentru ficţiune fiind câştigat de Adam Johnson (foto) pentru The Orphan Master’s Son.

Dintre cei trei membri ai juriului care i-au acordat premiul a făcut parte şi câştigătoarea ultimului premiu pentru ficţiune, Geraldine Brooks.

Cartea urmăreşte călătoria unui tânăr prin apele îngheţate, tunelele întunecate şi camerele stranii ale celei mai misterioase dictaturi ale lumii, Coreea de Nord. Cele două volume vin într-un moment în care relaţiile dintre SUA şi Coreea de Nord nu sunt tocmai paşnice, motiv pentru care, cu siguranţă, va determina o mulţime de oameni să le citească.

Adam Johnson predă scriere creativă la Universitatea Stanford. Ficțiunea sa a apărut în “Esquire”, “The Paris Review”, “Harper’s” şi “Tin House”, precum și în “Best New American Voices”. Printre operele sale se numără Emporium (o colecție de povestiri scurte) și romanul Parasites Like Us. Locuiește în San Francisco.

Motivaţia juriului:

The Orphan Master’s Son, de Adam Johnson (Random House) este un roman minunat conceput, ce poartă cititorul într-o călătorie aventuroasă în adâncurile totalitarei Coreea de Nord și în ungherele cele mai intime ale inimii umane.

the orphan master's son

Alţi nominalizaţi pentru această categorie: Nathan Englander cu What We Talk About When We Talk About Anne Frank, Eowyn Ivey cu The Snow Child

Teatru:
Ayad AkhtarPremiul pentru teatru a mers către Ayad Akhtar (foto), pentru piesa Disgraced. Printre cei 5 juraţi s-a aflat şi câştigătorul de la această categorie de anul trecut, Donald Margulies.

Disgraced reprezintă povestea lui Amir Kapoor (Aasif Mandvi), un avocat pakistanez-american de succes, care urcă rapid pe scara ierarhică, distanțându-se în același timp de propria cultură.

Atunci când Amir și soția lui Emily (Heidi Armbruster), artistă influențată de sculptura islamică, găzduiesc o petrecere, ceea ce începe ca o conversație prietenoasă se transformă în ceva mult mai rău. Extras din piesa Disgraced puteți urmări aici:

Printre piesele de teatru ale lui Ayad se numără The Invisible Hand. De asemenea, ca romancier, este autorul operei American Dervish, publicat de Little Brown & Co. A ajutat la scrierea scenariului şi a jucat în “The War Within” (Magnolia Pictures), lansat internațional și nominalizat la Independent Spirit Award pentru cel mai bun scenariu.

Ca actor, a jucat rolul lui Neel Kashkari în adaptarea de la HBO a lui Andrew Ross Sorkin, “Too Big to Fail”. A studiat la Brown University şi Columbia University’s School of the Arts.

Motivaţia juriului:

Disgraced al lui Ayad Akhtar este o piesă emoționantă ce înfățișează un avocat de succes care încearcă din răsputeri să-și ascundă originea pakistaneză.

Ceilalţi nominalizaţi la această categorie sunt Gina Gionfriddo cu piesa Rapture, Blister, Burn şi Amy Herzog cu piesa 4000 Miles.

Istorie:
Fredrik LogevallPremiul pentru istorie a fost câştigat de autorul Fredrik Logevall (foto) pentru Embers of War: The Fall of an Empire and the Making of America’s Vietnam. David M. Kennedy, câştigătorul de anul trecut de la această categorie, a făcut şi el parte din juriul care i-a oferit premiul.

Autorul ilustrează în carte lupta pentru Vietnam, luptă ce ocupă un loc central în istoria secolului al XX-lea. Această luptă a atras toate puterile lumii, printre care Franţa si SUA. Pentru Franţa, înfrângerea a marcat sfârșitul efectiv al imperiului colonial în timp ce în America, războiul a lăsat o rană adâncă în corpul politic, rană ce a rămas deschisă până astăzi. Se presupune că această carte va deveni cronica definitivă a originii luptelor, pentru anii care vor veni.
Fredrik Logevall este profesor de istorie la University of Cornell, unde serveşte şi ca director al Mario Einaudi Center for International Studies.

Motivaţia juriului:

Embers of War: The Fall of an Empire and the Making of America’s Vietnam by Fredrik Logevall (Random House) reprezintă o cercetare minuțioasă, profundă, asupra perioadei post-declinului imperiului colonial francez și asupra felului în care lideri americani ce au urmat, au ajuns, pas cu pas, la un război teribil.

Embers of War

Ceilalţi finalişti la această categorie sunt Bernard Bailyn cu The Barbarous Years: The Peopling of British North America: The Conflict of Civilizations, 1600-1675 şi John Fabian Witt cu Lincoln’s Code: The Laws of War in American History.
Biografie:
tom reissPremiul pentru biografie/autobiografie îi va fi înmânat lui Tom Reiss pentru The Black Count: Glory, Revolution, Betrayal, and the Real Count of Monte Cristo, biografia adevăratului Conte de Monte Cristo.

Reiss readuce în atenția cititorilor unul dintre eroii uitaţi ai istoriei, Alex Dumas.

Alex Dumas este tatăl scriitorului Alexandre Dumas.

Acesta a devenit prin romanele fiului său un model de protagonist captivant: un om în căutarea dreptăţii.
Tom Reiss este autorul bestseller-ului internațional The Orientalist. Lucrările sale biografice au apărut în “The New Yorker”, “The New York Times” și alte publicații. Locuieşte în New York.

Motivaţia juriului:

The Black Count: Glory, Revolution, Betrayal, and the Real Count of Monte Cristo de Tom Reiss este o poveste convingătoare a unui erou uitat ale cărui fapte îndrăznețe au fost reflectate de către fiul său, Alexandre Dumas, în celebrele romane din secolul al 19-lea.

The Black Count

Ȋn afară de el, în cursa pentru premiul de la categoria biografie/autobiografie au intrat şi Michael Gorra cu Portrait of a Novel: Henry James and the Making of an American Masterpiece şi David Nasaw cu The Patriarch: The Remarkable Life and Turbulent Times of Joseph P. Kennedy
Poezie:
Sharon OldsPremiul pentru poezie merge la Sharon Olds (foto) pentru volumul Stag’s Leap.

În această carte, Sharon Olds spune povestea intimă a unui divorț, îmbrățișând aspecte ale iubirii, sexului, durerii, memoriei și noii libertăţi.

Linia poetică a scriitoarei și magia imaginilor ei sunt mai pline de viață ca niciodată.

Rafinamentul cu care reușește să îngemăneze suferința cu dragostea, face din această carte una dintre cele mai reușite opere ale autoarei de până acum.
Sharon Olds s-a născut în San Francisco și a urmat Stanford University si Columbia University. Prima ei carte, Satan Says, a primit premiul San Francisco Poetry Center Award. A doua carte, The Dead and the Living, a fost câștigătoare a National Book Critics Circle Award. The Father a fost nominalizată pe lista scurtă a T. S. Eliot Prize în Anglia, iar The Unswept Room a fost finalistă pentru National Book Award şi National Book Critics Circle Award. Olds predă scriere creativă la Universitatea din New York și locuiește în New Hampshire și în New York.

Motivaţia juriului:

Stag’s Leap de Sharon Olds (Alfred A. Knopf) este o carte de poezii de neclintit, bazată pe divorțul autoarei, carte ce examinează dragostea, durerea și limitele auto-cunoașterii.

Stag's Leap

Alţi finalişti: Jack Gilbert cu Collected Poems şi Bruce Weigl cu The Abundance of Nothing.

Non-ficțiune:
Gilbert KingŞi în sfârşit, la categoria non-ficţiune, câştigătorul este Gilbert King (foto) cu Devil in the Grove: Thurgood Marshall, the Groveland Boys, and the Dawn of a New America. Unul dintre cei mai importanți avocați ai secolului XX, Thurgood Marshall pregătea celebrul caz Brown v. Board of Education, când se implică într-un alt caz exploziv ce amenință să schimbe drepturile omului și care i se va dovedi fatal.

Gilbert King a scris despre istoria Curţii Supreme a Statelor Unite pentru “New York Times” și “Washington Post”. Este autorul cărţii The Execution of Willie Francis: Race, Murder, and the Search for Justice in the American South (Basic Books, 2008), carte pe care Kirkus, într-un comentariu, a descris-o ca fiind „Imperioasă…fermecătoare într-un mod ciudat şi de neuitat”. Iar “Counterpunch Magazine” a descris-o: “Aproape sigur cea mai bună carte despre pedeapsa capitală în America, de la Mailer’s The Executioner’s Song încoace.” Trăiește în New York cu soția și cele două fiice ale sale.

Motivaţia juriului:

Devil in the Grove: Thurgood Marshall, the Groveland Boys, and the Dawn of a New America by Gilbert King (Harper), o cronică amănunțită a ceea ce a însemnat injustiția în orașul Groveland din statul Florida a anului 1949, când doi bărbați de culoare au fost acuzați de viol, stârnind o revoluție pentru drepturile omului și dând amploare colosală unui proces ce va ajunge la Curtea Supremă.

Devil in the Grove

Nominalizaţi la această categorie au mai fost Katherine Boo cu Behind the Beautiful Forevers: Life, Death and Hope in a Mumbai Undercity şi David George Haskell cu The Forest Unseen: A Year’s Watch in Nature.

de Tibi Oprea 

sursa: hyperliteratura.ro

De la o cafea în aşteptare, la… o carte în aşteptare

De la o cafea în aşteptare, la... o carte în aşteptare

Diverta lansează sâmbătă, 20 aprilie, campania Suspended Book – O carte în aşteptare, prin care cei care doresc să încurajeze lectura sunt invitaţi să cumpere o carte pe care să o lase în aşteptarea unui cititor care nu şi-o poate permite. Diverta este primul retailer de profil care iniţiază o mişcare de acest gen în România şi o va implementa în toate magazinele sale din Bucureşti. De asemenea, Diverta se alătură mişcării Suspended Coffee cu Delicatese Florescu, cocheta cafenea din incinta magazinului Diverta din Băneasa Shopping City.

Proiectul iniţiat de Diverta are la bază mişcarea internaţională Suspended Coffee, susţinută în ţara noastră de Getlokal.ro şi îşi propune să încurajeze lectura, dar şi să creeze o legătură virtuală între cititorii pasionaţi, fundamentată pe gestul de a dărui o carte unui necunoscut. Cei care aleg să cumpere o carte şi să o lase în magazin spre a fi luată de altcineva pot lăsa un mesaj pe prima pagină a căţii. Astfel, cititorul se poate bucura nu numai de lectură, ci şi de gândurile celui care a ales să i-o dăruiască. Primii care au răspuns pozitiv acestei iniţiative au fost o parte dintre angajaţii retailerului care au decis să cumpere şi să lase în magazine câte o carte în aşteptare. Şi pentru că se apropie Sărbătorile Pascale, angajaţii Diverta au ales să “suspende” cărţi pentru copii pentru a le face o bucurie celor mici.

Suspended Coffee este o mişcare originară din Napoli prin care clienţii pot să plătească în avans una sau mai  multe cafele, fără să le consume. Un client care nu îşi permite o cafea poate întreba ulterior dacă există vreo “cafea în aşteptare”, astfel încât să se bucure de o băutură caldă fară a fi nevoit să plătească pentru asta. În timp, mişcarea s-a extins în mai multe ţări, iar gestul a devenit nu doar unul de caritate, ci un stimul pentru socializare, pentru că adesea cafelei îi era asociat un mesaj sau o urare.

sursa

Liviu Drugă – Ceasornicarul dansator (scurtă şi originală recenzie)

Parcurgerea textelor din volumul Ceasornicarul dansator de Liviu Drugă (Tracus arte, 2012) seamănă, iertat fie-mi termenul, cu un masaj prostatic aplicat imaginaţiei cititorului, invitat să extragă tot ce poate din povestirile aberantastice, cum le-a subintitulat chiar autorul. Cele vreo 40 de bucăţi, variate ca întindere, au în comun bogăţia de asociaţii surprinzătoare şi o fantezie căreia scriitorul îi dă frâu liber, de parcă ar fi scăpat scroafa în lucernă şi mai multe nu. Povestirile sunt populate de un mare număr de personaje pline de culoare, de la Vericu, martor şi raisonneur în Aporiile Luminii şi Curcanii-Beznă până la protagonistul eponim, programatorul sentimental din Incredibila poveste de dragoste a lui Heraclit Ghionoae, de la constructe mai degrabă fantastice precum Ceasornicarul (dansator) la alcătuiri aparent mai solid ancorate în realitatea agroturistică precum naratorul din aceleaşi Aporii
Faptul că forma pe care o îmbracă substanţa literară este cea e prozei nu ar trebui să inducă în eroare. Liviu Drugă compune uneori poeme de dimensiuni variate, de la scurte (Umbra elefantului boem, Noaptea gemea pufoasă peste oraş) până la medii şi lungi (O comandă de primăvară nelivrată la timp), unde tropii se extind pe pagini întregi, dând naştere unei adevărate pletore de imagini delicate, poate uşor desuete şi în orice caz sensibile. Uneori pe narator (în spatele căruia autorul se ascunde cu puţină dibăcie) îl ia apa. Iau naştere pasaje cu o cotă însemnată de patetism şi care au un aer datat, trimiţând parcă la poezia de acum 40-50 de ani, când partidul dăduse liber la lirismul fără caracter de clasă:
Nu ştiu ce părere aveau pomii, inclusiv bătrânul stejar, despre noi, dar eu mă simţeam ca şi când aş fi făcut parte din noaptea aia şi din pomii ăia, şi din iarba peste care se lăsase roua. Dar celorlalţi nu le-am spus cât de mare, cât de uriaş era sentimentul care mă încerca în momentele alea.

Liviu Drugă cultivă cu sârguinţă paradoxul şi de multe ori îi şi iese (Fabrica de Exagerări Forjate, lectura cărţilor de credit din Gaura bogatului de Momo, ca să dau doar două exemple din numeroasele posibile). Bune sunt şi multe din personajele luate „din viaţă”, cu vraisemblance de cartier (precum Piele şi Meclă din Agariciul ca sursă, dar mai slăbuţe sunt adeseori cele construite ca tipuri mai abstracte, ca poetul de geniu (Un poet de geniu şi Dracul). Deşi piesa favorită a autorului trebuie să fi fost Ceasornicarul dansator (dovadă titlul volumului), mai demnă de apreciere mi s-a Incredibila poveste de dragoste a lui Heraclit Ghionoae, care propune nu doar un personaj remarcabil prin contrastul dintre aparenţa fistichie şi esenţa sensibilă, ci şi situaţii surprinzătoare, replici târzii la Urmuz. Nu ştiu dacă prozatorul va reuşi să impună termenul de povestire aberantastică (cel mai probabil nu), însă prospeţimea multora din texte, caracterul surprinzător al asocierilor şi sensibilitatea relatării reprezintă fără îndoială atuuri pe care le va aprecia o bună parte din publicul cititor, mai ales că sunt la modă tot felul de scrieri fantasy. Dând la o parte zgura ocazională a unor imagini poetice cam mălăieţe şi săpând în vâna de umor de calitate scriitorul nu va avea decât de câştigat în cărţile care urmează.

Posted by Wilkins Micawber

sursa: ce_am_mai_citit

Se cauta: Traducatori/Colaboratori in domeniul medical

Companie ofertanta
EXCELENTIA TRADUCERI SRL
Valabilitate
16-04-2013 : 09-05-2013

Responsabilitati

We are looking for experienced translators/professionals in medical field (cardiology, oncology, gynecology, etc) for the following languages:
Swedish, German, English, Italian, Spanish, French, Turkish, Arabic, Chinese, Norwegian, etc

Furthermore, we are looking for professionals for audio – transcriptions for the mentioned above languages as soon as possible to start.

Cerinte

Ability to read and write;
Good command of English, French, Spanish etc language;
Abilities and dedication for medical translation field;
Certain skills to provide a reliable translation;
good command of computer skills -programs designed for editing, writing, collecting, saving and sending which help and ease a translator’s work – I mean technical skills;
Business skills are required;
Please accept jobs only within your areas of knowledge/specialization and translate only into your native language;
Ability to use translation strategies and methods;
Cultural awareness and familiarity not only with the culture, in which the translator has been born, brought up and educated, but also with the socio-cultural context of the source language;
Knowledge of terminology in specialized fields;
Ability to work with multilingual and monolingual dictionaries, research and analytical skills;
Ability to finalize the translation by the specified deadline and according to translation specifications;
Maximum quality that should be expected from the professional language translator;
Never hesitate to contact your customer for clarifications;
Co-operate with another good translator;
Use references materials and specialists/consultants from the local representative office which will use your translation;
Know the target audience of each translation project;
Understand clearly the objectives of each translation project;
Arrange close and direct co-operation with the end customer specialists;
Use “test readers” representing the target audience of your translation;
Medical translators must have knowledge about medical terminology and different preparations, their brand names and substitutes. A medical translator will be required to perform a number of duties for example translating the ‘how to use’ directions or to maintain medical records for insurance companies and physicians. They might also be called in to translate medical brochures or after care information a proficiency in medical abbreviations and terminology is expected.
In conclusion we need:
Being perseverant.
• Having problem solving skills.
• Being aware of cultural contexts.
• Having specialized knowledge to communicate ideas.
• Having excellent writing and editing skills.
• Being confident about communication patterns.
• Having understanding about subject matter of texts/ . Active listening.
• Being fluent in at least two languages.
• Having strong reading comprehension skills.
• Being self-motivated.

Beneficii Oferite

The remuneration of translators largely depends on the number of years of experience they possess.
The translator salary depends on their skill and the languages they know, mainstream languages, will earn you comparatively less money than other languages.

Companie ofertanta
EXCELENTIA TRADUCERI SRL
Posturi disponibile
10
Domeniu
Traduceri
Nivel experienta
5 – 10 ani
Tip contract
Perioada limitata
Nivel studii
Facultate (in curs)
Facultate (absolvent)
Master
Doctorat
Nivel salarial
Confidential
Localitate
BUCURESTI
Valabilitate
16-04-2013 : 09-05-2013
Acest anunt este pur informativ. Pentru aplicare la job si sustinerea interviului online, va rog sa vizitati site-ul myjob.ro

Cercetarea – trimisa in “somaj peste noapte” de minister. Cum a lasat statul fara bani sute de oameni de stiinta

“Finantarea cercetarii se realizeaza prin competitii de proiecte”. Taierea sau plata intarziata a sumelor alocate acestor proiecte face ca unii cercetatori sa se trezeasca “someri peste noapte” sau “bulverseaza intregul plan de implementare” a unui proiect, a declarat pentru HotNews.ro conducerea demisionara a Consiliului National al Cercetarii Stiintifice. Numai pe programele Resurse Umane si Idei lansate anul trecut, aproximativ 1.500 de oameni de stiinta nu vor avea parte de resurse financiare, in urma deciziilor luate recent, au declarat pentru HotNews.ro Mihai Dima (presedintele demisionar al CNCS), Radu Marinescu si Alexander Baumgarten (vicepresedinti CNCS).

Amintim ca vineri, 12 aprilie, membrii Consiliului au anuntat ca demisioneaza in bloc din cauza lipsei finantarii proiectelor de cercetare. In replica, Ministerul Educatiei a informat ca “a depus toate eforturile pentru demararea finantarii cercetarii – dezvoltarii – inovarii, in conformitate cu” legea bugetului de stat pe anul 2013. “Solicitarea Consiliului National al Cercetarii Stiintifice (CNCS) a fost aceea de a finanta cu prioritate Programul Idei, in detrimentul Programului Resurse Umane. Aceasta propunere nu a fost considerata oportuna”, a continuat ministerul.

Vezi mai jos raspunsurile acordate HotNews.ro de catre conducerea demisionara a CNCS, respectiv de catre conf. dr. Mihai Dima (presedinte CNCS), prof.dr. Radu Marinescu si conf. univ. dr. Alexander Baumgarten (vicepresedinti CNCS).

Rep: Pentru a intelege foarte bine ce inseamna pentru un cercetator taierea sau micsorarea bugetelor alocate unor proiecte, ne puteti explica cum se realizeaza finantarea in cercetare?
Conducerea CNCS: Finantarea cercetarii se realizeaza prin competitii de proiecte. Pentru a accede la fondurile necesare implementarii unui proiect de cercetare, cercetatorul care va conduce proiectul (principal investigator) depune o aplicatie in care descrie ideea proiectului, planul de implementare, precum si resursele materiale, umane si de mobilitate de care are nevoie. Faptul ca un proiect este acceptat pentru finantare inseamna, pe langa valoarea ideii, si o recunoastere a fezabilitatii planului de implementare prezentat pentru intreaga perioada de derulare a proiectului (2-3 ani).

O micsorare a bugetului si/sau o modificare a duratei de derulare bulverseaza intregul plan de implementare. Ganditi-va doar la resursa umana: orice director de grant angajeaza cel putin un doctorand sau un post-doctorand in cadrul proiectului pe intreaga durata a acestuia. Dar, daca dupa un an finantarea se injumatateste, proiectul nu mai poate sustine salariul post-doctorandului, iar acesta este nevoit sa plece. Dincolo de situatia dramatica a post-doctorandului ramas peste noapte somer, proiectul este si el sever afectat, intrucat odata cu acesta nu pleaca doar un om, ci si toata experienta acestuia in cadrul proiectului; partial, este ca si cum proiectul ar fi derulat inapoi.

S-a tot vorbit despre faptul ca nu este vorba despre o re-esalonare a bugetului, ceea ce ar insemna ca banii taiati in 2013 ar urma sa devina disponibili in 2014 sau 2015. Aici trebuie subliniat un aspect important: implementarea unei idei de cercetare trebuie facuta la momentul la care aceasta este actuala. Pe plan international exista o batalie continua pentru a fi primul care publica o idee noua, o tehnica noua, un rezultat experimental inedit. Timpul este esential! Ceva ce publicat in 2013 poate fi revolutionar si poate ajunge intr-o revista de elita, trimis spre publicare un an sau doi mai tarziu, se poate dovedi a fi complet depasit, si deci ne-publicabil la varf… Asta dincolo de faptul ca “re-esalonarea” nu este o certitudine, ci doar o speranta (ca sa nu spunem o himera).

Rep: Care sunt sursele de venit ale unui cercetator?
Conducerea CNCS: Exista doua feluri de cercetatori. O categorie este reprezentata de cei care au un contract pe perioada nedeterminata cu o institutie academica, si pentru care banii din proiectele de cercetare sunt o sursa suplimentara (dar adesea importanta) de venit. Exista insa si o a doua categorie, semnificativa din punct de vedere numeric, a cercetatorilor (si institutiilor de cercetare) care se finanteaza exclusiv din proiecte de cercetare. Daca pentru prima categorie taierile proiecte de cercetare inseamna o puternica sursa de demotivare, pentru cei din a doua categorie o reducere substantiala a bugetului unui proiect poate insemna somajul, sau cel putin o reducere masiva a unicei surse de venit.

Rep: La competitia din 2012 din cadrul programelor Resurse Umane si Idei nici nu au fost anuntati castigatorii, nici nu au fost finantate proiectele castigoare. Cate proiecte ar fi putut castiga? Asta inseamna cate institute de cercetare sau universitati implicate in aceste proiecte care ar putea iesi castigatoare si cati cercetatori implicati? Ce sume de bani ar fi trebuit sa le fie alocate?
Conducerea CNCS: Desi nu a fost inca facuta publica lista proiectelor finantate pentru toate cele trei competitii (PCE, TE si PD) trebuie spus ca vor exista proiecte finantate. Din pacate insa, Ministerul Educatiei Nationale a decis ca numai 15% dintre proiectele intrate in competitie sa fie finantate, ceea ce reprezinta o reducere cu  mai mult de jumatate fata de anul trecut, si fata de listele aprobate de catre CNCS la inceputul lunii decembrie, cand rata de succes era de 35%.

La un total de peste 1600 de aplicatii depuse in cele 3 competitii (PCE, TE, PD), aceasta inseamna cca. 240-250 de proiecte finantate, fata de aproximativ 550-600 cate ar fi urmat sa fie finantate daca s-ar fi pastrat rata de succes de 35%. Daca estimam un numar mediu de 4-5 cercetatori implicati intr-un proiect, rezulta un numar de cel putin 1200 – 1500 cercetatori ce ar fi putut fi finantati si care nu vor avea parte de resurse financiare.

Rep: Printre problemele pe care le mentionati in comunicatul in care va anuntati demisia se numara “intarzierea deschiderii finantarii pe anul curent, pentru toate proiectele aflate in derulare din cadrul programelor Resurse Umane si Idei”.
– este vorba despre proiecte multianuale care au primit anii trecuti aprobare de la MECTS la finantare, dar anul acesta inca nu au fost finantate?
– cati bani intra pe un astfel de proiect si cati cercetatori sunt implicati?
– cate proiecte sunt in derulare in prezent?

Conducerea CNCS: Da, este vorba despre proiectele incepute si lasate la jumatatea drumului. Ele au reusit sa opreasca pentru moment hemoragia de elita intelectuala care afecteaza Romania. Acum va pierde intreaga societate, prin plecarea celor pe care i-am repatriat cu mari eforturi. Suma unui asemenea proiect este variabila, in functia de suma cistigata (maxim 1,7 milioane RON pentru trei ani, ceea ce implica logistica, salarii, deplasari, regia institutiei). In prezent, exista un numar de aproximativ 600 de proiecte aflate in derulare.

Rep: O alta problema pe care ati mentionat-o este “reducerea cu circa 50-55% a bugetelor pe anul 2013, pentru toate proiectele aflate in derulare in competitiile PCE2011 si PCCE2012″. Ce inseamna concret acest lucru? Cati cercetatori sunt afectati de aceasta reducere si de unde sunt ei (de la universitati sau institute nationale)? Cat inseamna 100%, cati bani trebuia sa primeasca un proiect, estimativ.

Conducerea CNCS: Bugetul maxim al unui proiect din cadrul copetitiei PCE2011 este de 1.500.000 lei, asadar in acest an proiectele PCE trebuiau sa primeasca circa 500.000 lei. O reducere de 50% a bugetului pentru anul 2013, implica in medie o micsorare cu 250.000 lei a sumei aferente anului in curs. Avand in vedere ca este vorba de aproape 350 proiecte ce au in componenta 4-5 persoane, vor fi afectati aproximativ 1500 cercetatori, care lucreaza atat in institute cat si in universitati.

Rep: Ati facut referire si la “reducerea cu 6 luni a duratei de desfasurare (cu reducerea bugetara aferenta) a tuturor proiectelor de tip PCE finantate in competitia din 2012″. Ce inseamna concret acest lucru?
Conducerea CNCS: Practic acest lucru este echivalent cu reducerea bugetului cu aproximativ 17%, corespunzator intarzierii de 6 luni (a sasea parte din perioada de 36 de luni de derulare normala) cu care vor demara proiectele.

Rep: Urmatoarele puncte mentionate in comunicatul dumneavoastra sunt:
– “Reducerea la 15% a ratei de succes pentru competitiile PCE, TE si PD organizate in anul 2012, dupa ce in decembrie 2012 UEFISCDI si CNCS au convenit asupra unei rate de succes de 35%, conforma cu bugetul total anuntat prin pachetele de informatii pentru toate cele trei competitii”.
– “intreruperea continuitatii programelor, prin ne-deschiderea unei noi competitii pentru cele trei principale instrumente de finantare aflate in coordonarea CNCS, si anume: PCE, TE si PD”.
– “anularea finantarii aplicatiilor eligibile din cadrul programelor Workshop-uri Exploratorii si Scoli de Studii Avansate pentru anul 2013″

Conducerea CNCS: Numarul celor afectati este proportional celor de la intrebarea anterioara. Practic, statul a spus un neadevar cand a anuntat o suma in pachetul de informatii, iar acum aloca mai putin. Noi nu putem fi responsabili in fata comunitatii de aceasta situatie. Intreruperea continuitatii programelor are drept consecinta abandonul Romaniei de catre cercetatorii cu contracte temporare, si aici e vorba mai ales de tineri. Programele de la punctul 3 al intrebarii dumneavoastra vizeaza finantarea modica a unor reuniuni stiintifice. Impactul general al acestora asupra cercetarii romanesti a fost unul deosebit, iar suspendarea lor aduce cu sine slabirea radicala a contactului cu partenerii straini din diferite domenii.

Rep: Ministerul Educatiei, Ministerul Cercetarii sau ANCS v-au dat vreo explicatie pentru toate aceste taieri?
Conducerea CNCS: In ciuda tuturor eforturilor noastre repetate de dialog, nu a existat nici o comunicare intre CNCS si conducerea Ministerului Educatiei, al Cercetarii sau a ANCS, cu exceptia unor discutii telefonice cu un consilier al domnului secretar de stat Prisecaru (presedintele recent-desfiintatului ANCS). Dar pana si aceste discutii telefonice au survenit la initiativa noastra, si au fost ulterioare deciziilor majore de finantare.

Rep: Care credeti ca sunt motivele pentru care nu au fost finantate proiectele participante in 2012 la concurs in cadrul programelor Resurse Umane si Idei?
Conducerea CNCS: Desi nu a fost inca facuta publica lista proiectelor finantate pentru toate cele trei competitii (PCE, TE si PD) trebuie spus ca vor exista proiecte finantate. Insa trebuie de asemenea mentionat ca toate proiectele din cadrul competitiei Idei (PCE) vor pierde 6 luni de finantare (urmand a fi pornite de abia din 1.Iulie 2012), iar cele din programul Resurse Umane (TE si PD) pierd cate 3 luni de finantare.

Rep: Ministerul v-a transmis motivele lansarii pe 10 aprilie a unei noi competitii in cadrul programului Parteneriate, cu un buget mai mare decat cel din anul precedent?
Conducerea CNCS: Nu am fost informati, si cu atat mai putin consultati, cu privire la nici una din deciziile de alocare bugetara intre diferitele tipuri de programe. In ceea ce priveste cazul particular al programului “Parteneriate”, trebuie spus ca acesta nu este coordonat de catre CNCS; asadar consultarea noastra ar fi avut sens doar in contextul mai larg al distributiei bugetare. Singura informatie care ne-a parvenit, prin intermediul UEFISCDI, a fost cea referitoare la intentia in sine a ministerului de a lansa o noua competitie “Parteneriate”, precum si de bugetul alocat competitiei din anul curent.

Rep: Ministerul Educatiei, Ministerul Cercetarii sau ANCS v-au contactat dupa ce v-ati anuntat demisiile?
Conducerea CNCS: In ton cu nivelul extrem de redus de comunicare din ultimele luni, nu am fost contactati de catre nimeni din conducerea Ministerului, sau ANCS.

Rep: Ce se intampla in acest moment cu CNCS?
Conducerea CNCS: Din momentul publicarii comunicatului, CNCS este de facto demisionar. Pentru ca demisia noastra sa intre si de drept in vigoare, pregatim in aceste ore scrisoarea oficiala de demisie, pe care luni la prima ora o vom inainta domnului ministru Pricopie.

Nota Redactiei:
Interviul a fost acordat vineri, 12 aprilie.

de Raluca Pantazi   

sursa: hotnews.ro

Publică pe bookblog.ro

indexCâți dintre voi au într-un fișier pe laptop încercări literare ? Acum aveți ocazia să le scoateți la lumină! Bookblog.ro pregătește un e-book gratuit cu scrierile cititorilor săi.

Trimiteți-ne pe adresa andreea@bookblog.ro bucățile de literatură pe care vreți să le vedeți pe site și menționați în titlu despre ce este vorba. Perioada de colectare este 15-22 aprilie. Vrem să facem asta repejor pentru a fi totul gata înainte de Paște  :)

Așteptăm nuvele, eseuri, poezii, capitole din romane etc.

Scris de  

sursa: bookblog.ro

România la tîrgurile internaţionale de carte

A fost sau n-a fost… bine? Joia trecută, la Clubul Dilema veche, am discutat despre participarea României la tîrgurile de carte (Göteborg, Torino, Madrid, Paris). Ce şanse au scriitorii români să se impună pe pieţele literare occidentale? Ce rol au politicile culturale? Ce efecte au avut prezenţele româneşti la tîrgurile de carte? Şi – mai ales – la ce să ne aşteptăm în viitor? Discuţia – moderată de Matei Martin – i-a avut ca invitaţi pe scriitoarea Gabriela Adameşteanu, pe agenta literară Simona Kessler şi pe Florin Bican, responsabil, pînă nu de mult, de programele de formare a traducătorilor străini din cadrul Institutului Cultural Român. Vă prezentăm un rezumat al intervenţiilor, în chip de teaser pentru un dosar mai amplu, pe care îl vom publica în Dilemateca.

Gabriela ADAMEŞTEANU

A ieşit bine

În 2004, cînd am semnat contractul pentru Une matinée perdue, vorbeam adesea cu Alain Paruit, legendarul traducător francez (peste 80 de cărţi publicate, cu autori români), care mi-a fost şi un fel de mentor în ceea ce însemnă să fii tradus în Occident, ca autor român. Experienţa îl făcuse foarte sceptic. Îmi tradusese excelent un capitol, mă recomandase în cîteva locuri, dar era sceptic că voi găsi o editură care să îmi publice cartea. Mi-a spus că nici unul dintre cei propuşi de el nu a fost acceptat de editori. Mă sfătuise chiar să nu merg la Gallimard, n-aş avea nici o şansă, numai că era deja tîrziu, dusesem acolo cartea. Asta era editura pe care o ştiam (ca orice român), dar şi fiindcă traduceam un autor al Gallimard (Hector Bianciotti) şi primisem o bursă de o lună, la Arles, pentru asta. Alain mă avertizase că, dacă va exista vreo obiecţie în referatele făcute de lectori, cartea va fi respinsă. Referatele au fost bune, dar editorul încă şovăia cînd, întîmplător, a întîlnit-o pe Marie-France Ionesco şi a întrebat-o dacă ştie ceva despre mine. Referinţa aceea, de asemeni, a contat. Marie-France Ionesco mi-a spus, ulterior, că sînt singurul autor recomandat de ea, care a fost publicat. A contat şi cartea, a contat şi intuiţia editorului, care apreciase cartea doar după referate şi după capitolul tradus în franceză.

Cînd Une matinée perdue a apărut, Alain şi-a cerut scuze pentru pesimismul lui, dar m-a prevenit că autorii români vindeau doar cîteva sute de exemplare, se scria relativ puţin sau deloc despre cartea lor şi, de aceea, mulţi nu mai aveau şanse cu a doua carte.

Acesta era nivelul general, de la care am pornit, şi cu el trebuie comparată vînzarea cărţilor româneşti şi prezenţa lor în presă, în 2013. Nu m-am obişnuit nici eu cu ideea că Une matinée perdue este în colecţia de masă, folio, şi că eu am fost, la Salonul de carte de la standul Gallimard, cel mai vîndut autor tradus.

Salonul de la Paris de anul acesta a ieşit, pentru noi, foarte bine, dar nu trebuie uitat că la acest succes au contribuit, în mare măsură, instituţiile franceze.

Franţa a fost prima ţară care a întins o mînă de ajutor literaturii române, chiar înainte ca instituţiile româneşti să fie dispuse s-o sprijine. În 2005, la Festivalul „Les Belles Etrangères“, venise rîndul României să fie invitată. Franţa a consacrat acest festival literaturilor mai puţin cunoscute. „Belles Etrangères“ este, de fapt, formula prescurtată de la „Belles Lettres Etrangères“, adică „Literaturile străine“. Probabil că aţi citit cartea lui Mircea Cărtărescu, în care acest festival este evocat într-o manieră plăcută, însă deseori ironică. Amintirile mele sînt diferite de ale lui, iar felul cum este sprijinită literatura în Franţa mi-a impus un deosebit respect.

Din echipa de atunci au făcut parte autorii care aveau cărţi publicate la acel moment, care s-au bucurat de o vizibilitate în plus, la public şi la presă. A beneficiat de asta şi Une matinée perdue, apărută în octombrie 2005.

Ştiu că datorez nu doar Institutului Cultural Român, ci şi Franţei, cariera internaţională (atît cît este), a cărţilor mele. Dintre cele trei publicate în Franţa, doar Vienne le jour a apărut cu sprijin financiar al Institutului Cultural Român. Une matinée perdue a fost sprijinită de Centre National du Livre de la Paris, iar Situation provisoire a fost publicată, anul acesta, doar pe spezele editurii.

Ca să nu se înţeleagă greşit, subliniez că pentru enorm de multe alte cărţi (inclusiv ale mele) a contat, începînd din 2006, derularea programelor Institutului Cultural, condus de H.R. Patapievici. Fără ele, ar fi fost de neconceput succesele de la tîrgurile de carte de la Torino şi de la Paris. Dar Franţa este, pentru mine, un model de sprijinire a cărţilor şi a autorilor.

Am apreciat şi atenţia pe care presa o acordă evenimentelor literare. Anul acesta, Le Monde a publicat un supliment întreg consacrat prezenţei româneşti şi spaniole (Barcelona a fost oraşul invitat). Magazine Littéraire şi Lire au publicat dosare despre literatura contemporană. Au apărut şi alte articole, prin diverse ziare. La Salon, m-am întîlnit cu oameni care veneau să le ofer autografe şi îmi spuneau că nu citiseră încă nici o carte de-a mea, dar fuseseră incitaţi de cutare sau cutare articol. M-au impresionat librarii, care citesc cărţile pe care le expun şi care se pregătesc pentru evenimentele literare importante. Şi la „Belles Etrangères“, şi la Salon du Livre, ei au luat foarte în serios faptul că România era ţară invitată. Şi personalul bibliotecilor în care am susţinut lecturi publice era bine pregătit pentru dezbateri de substanţă. Editorii au contribuit şi ei la promovarea autorilor români: editurile care aveau în portofoliu cărţi româneşti au făcut amenajări speciale pentru a le pune în evidenţă

Cronicarii de la noi sînt mult mai aplicaţi cînd recenzează o carte. Cronica se face altfel acolo: sînt jurnalişti culturali – nu neapărat critici literari. Dar cumpărătorul de carte francez merge mult mai mult pe mîna lor, decît cumpărătorul român. Este drept că ziarele franceze nu au eliminat cronica de carte din paginile lor, aşa cum e la noi. Moderatorii discuţiilor sînt, şi ei, foarte buni şi se documentează temeinic înainte de întîlnirea cu un autor.

Simona KESSLER

Ecouri după Paris

Salon du Livre este un eveniment de public, nu este un eveniment precum Tîrgurile de carte de la Frankfurt sau Londra, care sînt mai degrabă tîrguri de drepturi de autor, unde practic se întîlnesc profesioniştii, pentru a negocia aceste drepturi. Din acest punct de vedere, al impactului asupra publicului, desigur că prezenţa autorilor români la Paris a fost una benefică. În lumea noastră, a agenţilor, se spune aşa: dacă un autor se vinde bine în Franţa, nu se va vinde în altă parte. Şi viceversa. Bineînţeles că există şi excepţii.

Dacă e să vorbim de ecourile acestui tîrg, ele au fost perceptate din plin, la toate nivelele. Declarativ, atît de partea românească, cît şi de cea franţuzească – unde s-a obţinut şi lărgime, dar şi adîncime –, a existat nivelul profesional, al editurilor, unde găsim relaţia dintre autor şi editura sa – pentru că francezii nu lucrează cu agenţii, ci direct cu autorii, iar lucrul acesta nu se aplică doar autorilor români, ci tuturor autorilor. Se preferă acest lucru pentru că întotdeauna editura are un „leverage“ mult mai puternic asupra unui autor care vrea să fie publicat, decît asupra unui autor sprijinit de un agent, care poate să-i ţină şi spatele. Dar asta este o problemă de tradiţie, agentul literar aparţinînd, totuşi, spaţiului anglo-saxon.

Revenind la statutul de ţară invitată, România a participat pentru prima oară, în 1998, la un tîrg de carte de la Leipzig. Eu am fost invitată acolo la un simpozion, unde trebuia să vorbesc despre piaţa de carte românească, alături de diferite personalităţi – editori, oameni politici etc. Ţin minte că atunci ne-am străduit cu toţii să spunem, să vorbim, să „dezvăluim“ tot, dar absolut tot adevărul. Bineînţeles, nu a înţeles nimeni nimic. Dar noi eram cu conştiinţa împăcată că ne-am făcut datoria şi am spus lumii cît de greu este la noi să ajungi să publici, să distribui. Standul nostru avea şi un look absolut futurist, din metal, cu neoane verzi, roşii, albastre, parcă erau săbii de cavaleri Jedi. Una peste alta, era cu totul alt gen decît arhaicul şi folcloricul de acum (căci în ’98 eram futurişti). Trebuie să adaug şi faptul că ţineam ca pe rafturile noastre să rămînă cărţile. La propriu, căci erau prinse de rafturi cu şuruburi.

Anul acesta am avut tot o combinaţie ciudată de materiale. Personal, eu aş fi preferat, în locul metalului traforat, portretele autorilor, pentru că asta ar fi fost mult mai de efect. Ştiu că alegerea portretelor – pe cine să pui, pe cine nu – este mereu o problemă. Cum se vede şi în această broşură, unde doamna Gabriela Adameşteanu este eclipsată de domnul Nicolau şi domnul Teodorescu, iar doamna Ana Blandiana este practic ştearsă de o ramură a… copacului vieţii. Reţineţi însă că toate aceste mici detalii produc o impresie.

Cum am văzut ca agent literar acest salon de carte? După cum am spus, agenţii literari, prin tradiţie, sînt de origine anglo-saxonă, iar în această zonă, interesul pentru literatura română este destul de scăzut. Cît despre americani, ei nu prea au un interes mare faţă de Europa, în general. Nu au această deschidere.

Faptul că Filip Florian a fost publicat la Harcourt (editură din SUA) a fost o întîmplare, pentru că tipul cu care vorbeam mi-a spus că era plictisit de lista de autori pe care o avea, şi m-a rugat să-i povestesc eu despre o carte de-a mea. Şi i-a plăcut. Norocul a mai fost şi că redactorul de achiziţii, Drenka Willen, un fel de monstru sacru, are origine balcanică. Deci lucrurile s-au legat.

În spaţiul german – mai ales în Austria – există o apropiere, avînd în vedere şi toată comunitatea germană din România, dar nu pot spune că este un entuziasm debordant. Se vorbeşte, bineînţeles, pe două nivele: valoarea cărţii, dar şi partea de vînzare. Care nu este niciodată ignorată. Toate subvenţiile şi suportul ajută la propagarea literaturii. Altfel, în cariera mea de agent literar, a fost o singură dată cînd un agent britanic m-a întrebat dacă în România există autori care pot fi publicaţi…

Florin BICAN

Configuraţia pieţei

Trebuie să spun că, pentru pregătirea Salonului de carte de la Paris, am fost mai degrabă martor, Parisul fiind tot timpul la doar cîteva săptămîni înainte de Tîrgul de la Londra. Eram în echipa care pregătea acel tîrg, dar le vedeam pe colegele mele, ca în fiecare an, cum se dădeau de ceasul morţii pentru că, de la un an la altul, mai trebuie să faci încă un pas. Vestea că România va fi ţară invitată la Paris era aşteptată, era un moment anticipat, dar, cînd s-a anunţat oficial, senzaţia în rîndul colegilor care pregăteau tîrgul a fost mai degrabă una de panică. Ştiau ce-i aşteaptă. Deşi evoluţia de la un an la altul fusese destul de bună, prima impresie a fost că va trebui să se autodepăşească. Cum faci acest lucru? A intrat într-o stare pe care aş îndrăzni să o numesc panică metaforică şi conducerea Institutului, care ne-a transmis că ni se va cere să facem imposibilul – şi am început să facem imposibilul. Era, într-un fel, ca deja proverbiala venire a iernii, în decembrie, cînd începe să ningă şi toţi spun că i-a luat pe nepregătite. Cam aşa a fost şi la ICR. Ne pregătisem, aşteptam momentul, ne bucuram de venirea sa, dar senzaţia că eşti nepregătit o simţeam în aer. Şi m-am felicitat că sînt ocupat cu Londra.

Deşi cu un an înainte fusese Tîrgul de carte de la Madrid, apoi cel de la Torino, deşi era o suită, un al treilea an cînd România era invitată, cu toate astea, cînd te confrunţi cu acel moment, cred că simţi cam ceea ce simte un săritor la trambulină, care a exersat enorm mişcarea, dar tot i se înmoaie genunchii cînd priveşte în jos.

Pentru că la aceste tîrguri se merge din aproape în aproape, evoluţia participării la tîrgurile de carte se face gradual, timid la început.

Aş vorbi puţin şi despre Tîrgul de carte de la Londra. Cea care a pregătit tîrgul, din 2008 încoace, este Mihaela Ghiţă, de la Centrul Cărţii. Alături de ea, fiind implicat, am putut să văd ce şi cum s-au întîmplat toate lucrurile. Am înţeles că în 2007, cînd nu lucram la ICR, a fost o invitaţie adresată ICR-ului de a participa, ceea ce s-a şi întîmplat, însă fără stand. Anul următor, am avut stand şi, de atunci pînă anul trecut, cînd a fost ultima oară cînd am participat, România a avut stand.

Este foarte interesant: Tîrgul de la Londra constă în două săli: în sala A sînt standurile ţărilor cu tradiţie, care vin acolo de obicei, din anii ’50, de cînd s-a deschis tîrgul, şi o sală B, mai mică, unde vin aspiranţii. România a început ca aspirant, şi avea stand pe ultimul rînd (spre toaletă). În al doilea an, am mai avansat un rînd, în al treilea – încă unul, iar anul trecut ne apropiasem de uşa care ducea înspre sala A.

Cred că acesta este, de fapt, „secretul“ participării la un tîrg de carte: continuitatea şi, bineînţeles, prestaţia pe care o observă publicul la standul respectiv, Londra nefiind un tîrg de public.

Contează foarte mult şi ceea ce se oferă participanţilor în cadrul standului. Anul trecut, standul ICR-ului era un punct de atracţie pentru ambele ţări. Au fost situaţii în care ni s-a cerut permisiunea să se filmeze interviuri, în cadrul standului nostru. Pentru că era foarte frumos. Standul românesc de atunci consta în cărţi atîrnate pe o bară metalică, cu o aţă de pescuit.

Din punctul de vedere al deschiderii pieţelor străine faţă de literatura română, aş putea să spun că, anul trecut, cel mai mare număr de cărţi au fost traduse în Spania. Nu avem o explicaţie. Traducerile în spaţiul Italiei au început mai tîrziu, dar au avut o evoluţie spectaculoasă şi continuă. Acum, criza – asta spun traducătorii spanioli – îi afectează. Un traducător prodigios, ca Rafael Pissot, spune că editurile sînt ca şi închise faţă de literatura română; ce nu este bestseller american nu prea are o şansă în actuala situaţie. Foarte puţin s-a remarcat zona anglofonă. Dar există traduceri în germană – din Austria, Germania, mai puţin Elveţia – şi cărţi care au fost bine primite. Mă gîndesc la Dan Lungu, Filip Florian şi Mircea Cărtărescu.

Una peste alta, pentru ca literatura română să fie vizibilă, este nevoie de şansă. Iar şansa trebuie udată la rădăcină – prin subvenţii, prin participări la tîrguri, prin turnee de lectură.

M-am întîlnit de mai multe ori cu autori, în turnee, şi am văzut cum a fost primit Dan Lungu la Viena, la capătul unui lung turneu de spaţiu german, făcut împreună cu Jan Cornelius, traducătorul lui. În sala aceea, majoritatea publicului era alcătuită din localnici – fără origini româneşti sau legături de familie cu români – care citiseră cartea. După ce Dan Lungu a citit un fragment scurt în română iar traducătorul l-a citit în germană, au urmat întrebările. Care nu se mai terminau. Şi toţi acei oameni citiseră cartea. Am fost impresionat de acest spectacol – căci, pentru mine, a fost un spectacol. Îmi închipui că nu ar fi venit dacă nu citeau cartea. Şi a fost cu atît mai uluitor cu cît umpluseră o sală şi plătiseră bilet.

Vorbind de cheltuieli, am fost întrebat ce ar putea însemna o susţinere financiară decentă a unui salon de carte.

Urmărind – oarecum din afară – cheltuielile, eram uluit de sumele care se adunau, erau parcă cifre adunate pe contorul unui taximetrist care te păcăleşte. Creşteau vertiginos. Vezi cum orice mică mişcare costă. Spaţii de lectură care trebuie închiriate, invitarea unor personalităţi care să apară alături de autorii români, pe care e frumos să-i plăteşti, costurile legate de transport.

Reprezentarea corectă depinde de configuraţia pieţei la momentul respectiv. Ar fi mai avantajos să putem jongla cu autorii şi cărţile faţă de care s-a manifestat interes chiar înainte de tîrg, însă pregătirile sînt foarte lente, trebuie parcurse nişte etape… birocraţia încetineşte foarte mult acest ritm. Însă acea reprezentare corectă depinde de foarte mulţi factori, pe care uneori nu-i poţi stăpîni. De pildă, îmi aduc aminte că, acum mulţi ani, mă aflam la Tîrgul de la Leipzig, cînd l-am cunoscut pe directorul editurii din China, Editura Poporului. Pentru că Ion Manolescu îşi prezenta romanul Derapaj, şi tocmai îşi citea un fragment din carte, în limba germană, un fragment pe care editorul chinez l-a putut urmări şi i-a plăcut, m-a luat deoparte şi mi-a cerut să-i povestesc şi restul romanului. La final, a trecut de la entuziasm la tristeţe. Mi-a spus că, din păcate, este totuşi un roman elitar, din care n-ar putea scoate mai mult de… un milion de exemplare. Deci depinde foarte mult de configuraţia pieţei respective. Bineînţeles că un milion de exemplare în China este echivalentul a 500 de exemplare în Bulgaria.

a consemnat Matei MARTIN - sursa articol

sursa foto

10 foreign words we just can’t translate

If we think of a language as a framework within which expression takes place, it becomes clear that no two frameworks express exactly the same set of ideas. There is a word for “water” in every language, but not all languages have a word for, say, “a vaguely melancholy nostalgia for something that is not yet gone.”

I think there’s a long-held general fascination with the grey edges of language frameworks, the peripheries where languages do not overlap. Last week I asked my friends (and the internet) for words and phrases from these peripheries. For obvious reasons, I do not know exactly, with all inflections and shades of meaning, what they mean. It’s nonetheless fun to imagine being able to.

1. Nehrotit to

This is a Czech expression that finds use in many situations. Literally, it means “Not to make [the situation] into a sharp point.” Its literal meaning is almost equivalent to a shrug of the shoulders, a declaration that one is not going to stress about something, or, more generally, that one is not going to stress about anything.

There’s some sort of combination of self-deprecating humour and cynicism implied in the meaning as well. It’s a diffusion of seriousness.

2. Je l’ai câlissée là

From Québecois French. To break up with a romantic partner in French is casser avec quelqu’un. Calisse is a strong Québecois swearword which literally means “chalice,” specifically a chalice in which to hold the wine that represents / is the blood of Christ. (For reasons that took me about three years to understand, Québecois swears all have something to do with religious artifacts used by the Catholic church.)

Replacing casser with calisse gives Je l’ai câlissée là, “I broke up with the person in a painful or abrupt way” (or, literally, “I chalice holding the blood of Christ with that person”). This, along with about 50 other Québecois swears of escalating severity, was explained to me one summer by my dear friend Guillaume. He enjoyed swearing, smoking, telling stories, and complaining about Albertans, all of which somewhat characterize Quebec.

3. Sisu

This is a Finnish word which can be approximated with the words “fortitude,” or “grit,” or “perseverance,” or “resolve to overcome obstacles.” It’s another famously untranslatable word that Finns claim to be at some centre of the Finnish national identity.

Such a word makes some sense for a nation that is completely dark for part of the year, has a native population of reindeer herders, and enjoys a sport that combines skiing long distances with shooting a gun.

4. Aus dem nähkästchen reden

This is a phrase in German which means “out of the little sewing box.” It’s used when one is gossiping to friends about family matters. It’s very cute. If we had a phrase like this in Czech, I can very well imagine my maternal grandmother using it while serving strudel and tea.

5. Hygge

Widely said to be central to Danish culture, hygge is often translated into English as “coziness.” However, the connotations reach much deeper than mere coziness can convey. I’ve heard it described as an attention to living life simply and well, to enjoying everyday things like good food, beer, and the company of friends.

The Xenophobe’s Guide to the Danes has this to say:

Hygge has to do with people’s behavior towards each other. It is the art of creating intimacy: a sense of comradeship, conviviality, and contentment rolled into one.

I think I want to live for the idea of hygge.

6. Treppenwitz

In German, this is literally “the wit of the staircase,” or the witty remark that occurs to you after you’ve left an argument you’ve lost. It’s a feeling everyone knows rather well.

There is also a phrase for this phenomenon in French: l’esprit d’escalier, or “the spirit of the staircase.” The French writer Denis Diderot came up with it during the Enlightenment, and it’s still used today — I think the pain of coming up with a comeback too late is a universal human burden that survives the ages.

7. Fremdschämen

It seems Germans are masters at clever words for specific situations (also: urban planning, consonants, capital letters, and umlauts). This is a word for the embarrassment one feels at watching someone else embarrass themselves, a sort of secondhand awkwardness.

I grew up with a subconscious belief that I was the only one who ever felt this, so it’s rather comforting to know certain languages have a whole word for it.

8. Ayurnamat

In Inuktitut, the language of the Inuit people, ayurnamat roughly translates as the philosophy that there is no point in worrying about events that cannot be changed. Another translation I found was along the lines of: “That’s the way of it, can’t be helped, better luck next time.”

I’ve never visited Nunavut, but the tales I hear of long nights, inhospitable landscapes, and the stoic cold make sense in this context.

9. Donaldkacsázás

This is a neologism that can be literally translated as “donald ducking.” or wandering around one’s house wearing a shirt and no trousers. The idea that a quirk of an old Disney cartoon character has entered the Hungarian collective subconscious enough to merit its own word makes me smile, as does my own mental image of an older man with a mustache puttering around the house in house slippers and white-collared shirt.

10. Saudade

Often brought up in conversations about untranslatability, saudade is a Portuguese word that vaguely means longing or nostalgia for a person one loves, but there are dimensions to this nostalgia that don’t translate outside of the limits of the language. Someone once called it, “vague and constant desire for something that does not and probably cannot exist.”

I feel that I can approximate understanding in this case, but I cannot feel it wholly. It’s linguistically marvelous to be able to express a specific emotion so succinctly. In Brazil, the day of saudade is celebrated on January 30th.

Bonus: Jebač

Technically, jebač has an extremely literally translation: “fucker.” However, while in English this is a swearword, for Slovaks (who according to my personal observations must have one of the highest rates of swearwords per capita in the world) it’s a compliment.

If you stop and think about that, this does make some logical sense, but I’ve nevertheless been laughing to myself about it all week.

By

sursa 

For more, check out 20 awesomely untranslatable words from around the world.

Curs de Ortodoxie si traditii, pentru studentii traducatori chinezi

indexProfesorii Departamentului de Teologie al Universității “S. A. Esenin”, din Ryazan, au lucrat pe o perioadă de trei ani, cu succes, intr-un program intitulat “Fundamentele culturii spirituale ruse”, pus la dispozitia studenților din Republica Populară Chineză. Programul le asigura studenților, viitori traducători, cunoștințe de bază privind cultura ortodoxa.

Programul a fost asigurat de către șeful Departamentului de Teologie al Universității de Stat Ruse, Staretul Luca Stefanov, istoric.

Istoria Bisericii, doctrina ortodoxă, viața Bisericii și moralitatea au fost explorate prin intermediul discuțiilor. O vizită în mai multe biserici și mănăstiri a facut sa fie depasita bariera lingvistică, in consolidarea cunoștințelor.

Profesorii au lucrat în colaborare cu Misiunea Ortodoxă din Shanghai. Rezultatul acestei colaborări a constat, de asemenea, si in organizarea unei expoziții de fotografie, intitulată “Ortodoxia în China”.

În anul 2012, programul “Descoperind Ortodoxia, descoperi Rusia” a primit fonduri, gratie concursului “Inițiativa Ortodoxă”.

sursa: lacasuriortodoxe.ro

sursa foto

Idei care se nasc şi cresc pe internet. Despre crowdfunding în România

Unul dintre cele mai importante trenduri din lumea internetului în ultimii doi ani a fost reprezentat de procesul de crowdfunding. În română, acest lucru se poate traduce ca strângere de fonduri cu ajutorul utilizatorilor, care donează o sumă pentru că ei cred în proiect şi vor să îl vadă realizat. În România, procesul de crowdfunding este doar la început şi nu au apărut foarte multe site-uri de acest tip.

Istoria crowdfunding-ului începe departe de timpurile internetului, în secolul al XVII-lea, când abonamentele cititorilor finanţau cărţile viitoare. De asemenea, în momentul construirii Statuii Libertăţii, oficialităţile au rămas fără bani pentru piedestal. Joseph Pulitzer a organizat o chetă prin intermediul ziarului său, „New York World“. El a reuşit să strângă 100.000 de dolari în doar şase luni de la 125.000 de persoane. În timpurile noastre, primul site de crowdfunding a fost ArtistShare, dedicat muzicii. Cele mai cunoscute site-uri înmomentul de faţă sunt IndieGoGo, Kickstarter sau GoFundMe, deschise din 2008 până în 2010. De asemenea, o estimare arată că la sfârşitul lui 2012 ar fi existat 530 de astfel de platforme.
Crowdfunding de Cluj
În România, startul crowdfunding-ului s-a dat mai târziu, dar avem deja trei platforme, dintre care unele şi-au arătat deja rezultatele. Multifinantare.ro, mindfruit.ro şi crestemidei.ro sunt rezultatul aplicării unei idei din străinătate pe publicul român. Până acum, câţiva oameni cu idei au putut să îşi finanţeze proiectele pentru care nu aveau bani la început. De asemenea, astfel de platforme sunt folositoare şi pentru că publicul este foarte implicat şi există un feedback asupra produsului încă de dinainte de a-l lansa. Astfel, oamenii cu idei pot să-şi modeleze ideile în funcţie de cerinţele celor care îi finanţează.
Crestemidei.ro a fost fondat de trei fete din Cluj, care au descoperit conceptul pe internet. Cătălina Amihăiesi este fundraiser (n.r. − căutător de fonduri) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj şi a venit cu ideea platformei, Oana Ecaterina Man lucrează la o firmă IT din Cluj, iar Judit Katona lucrează la o firmă care face aplicaţii pentru mobil.
La nivel mondial, au existat proiecte care au primit milioane de dolari din crowdfunding. Poate exemplul de succes este Pebble, o firmă care dorea să construiască un ceas inteligent, care să se conecteze la iPhone sau Android. Proiectul a fost finanţat în proporţie de 10.266%, adunând peste 10 milioane de dolari. Ouya, o consolă de jocuri construită pe Android, a strâns 9 milioane de dolari. De asemenea, locuitorii din statul Illinois au reuşit să strângă 175.000 de dolari pentru a salva un teatru istoric din zonă. Un muzeu dedicat lui Nikola Tesla a fost finanţat cu 1,3 milioane de dolari, după un proiect numit „Let’s Build a Goddamn Tesla Museum“ (Haideţi să construim un nenorocit de muzeu al lui Tesla!).
Cum funcţionează crowdfunding-ul?
Platformele de crowdfunding sunt o necunoscută încă în România, dar sistemul lor de funcţionare este unul foarte simplu. Oricine are proiecte creative se poate înscrie pe un asemenea site. De obicei, Kickstarter, cea mai mare platformă din lume, este una pe care au avut succes proiectele din tehnologie, iar IndieGoGo este mai îndreptată şi spre proiecte artistice. Dar majoritatea au secţiuni pentru orice proiect, de la artă, la presă sau tehnologie.
Iniţiatorul proiectului construieşte strategia şi se gândeşte şi la metode de promovare sau recompense pentru cei care oferă bani. Astfel, un proiect are un timp de „incubaţie“ de maximum 90 de zile în care poate strânge fonduri şi o ţintă de buget pe care o doreşte atinsă. Fiecare platformă funcţionează diferit. De exemplu, crestemidei.ro sau Kickstarter utilizează metoda totul sau nimic. Aceasta înseamnă că dacă la finalul celor 90 de zile nu ne-am atins ţinta de buget, banii se întorc la finanţatori. Pe IndieGoGo, există şi o modalitate flexibilă de finanţare, cu un comision de 9% pentru platformă. Astfel, dacă la finalul campaniei am primit bani, dar nu ne-am atins obiectivul, putem să-i folosim, dar doar după ce oferim 9% către IndieGoGo.
Recompensele pentru finanţatori sunt de multe ori simbolice. De exemplu, un proiect lansat de curând pe IndieGoGo, al românului Dragoş Rouă, pentru cartea sa „Being a Digital Nomad“ (n.r. – să fii un nomad digital), doreşte să strângă 9.000 de dolari şi oferă beneficii finanţatorilor. Cei care oferă 5 dolari primesc o copie digitală a cărţii, cei care dau 15 dolari primesc o carte obişnuită, pentru 50 de dolari vom primi trei cărţi, iar pentru 1.000 de dolari numele nostru va fi menţionat pe ultima copertă, pe toate ediţiile cărţii. Dacă un proiect şi-a atins sau şi-a depăşit obiectivul, atunci va începe să lucreze cu acei bani pentru dezvoltarea lui şi va oferi informaţii permanent către susţinători. Avantajul acestui sistem este că viitorii utilizatori sunt aproape rezervaţi, pentru că ei vor urmări proiectul îndeaproape.
Greşelile celor care se vor finanţaţi
Deşi sistemul pare simplu, foarte multe proiecte sfârşesc prin a avea doar câteva sute de dolari finanţare. Andrea Lo, şeful de Piggybackr, o platformă de crowdfunding, a declarat pentru „Forbes“ că una dintre cele mai mari greşeli a celor care lansează proiecte este reprezentată de aşteptările prea mari. „Unii au aşteptări foarte mari şi ţeluri prea înalte. Realitatea este că majoritatea proiectelor adună doar câteva mii de dolari. E mai bine să atingi un scop mai mic şi să-l depăşeşti“, spune Lo.
De asemenea, o mare problemă este supralicitarea crowdfunding-ului ca o metodă de succes absolut. „E un mecanism foarte puternic pentru marketing şi pentru finanţarea unor cauze sociale, dar mulţi antreprenori supraestimează puterea sa. Cea mai mare greşeală pe care o fac antreprenorii este să nu investească într-o asemenea campanie. Dacă nu promovezi campania, ea nu va avea succes doar prin caracteristicile ei“, susţine şi americanul David Boyce de la platforma de crowdfunding Fundly.
Presă finanţată public
De Correspondent, o companie olandeză din Amsterdam, a reuşit să strângă un milion de dolari de la 15.000 de persoane (şi posibili viitori cititori) printr-o campanie de crowdfunding care a durat doar opt zile. Proiectul este unul care promovează jurnalismul de calitate şi genul de slow journalism, adică textele lungi şi foarte bine documentate. Creatorii site-ului intenţionează să-l lanseze la sfârşitul lui septembrie cu ajutorul fondurilor strânse şi să nu aibă reclame pe platformă.

Poveste românească de succes
Ariel Constantinof este un tânăr din Bucureşti care a reuşit să îşi finanţeze proiectul în doar 24 de ore. La 22 de ani, Ariel nu e un necunoscut. S-a născut în Israel, dar s-a mutat cu familia în România la 7 ani. El a fost exmatriculat de la şcoală după un text de pe blogul personal. Are o afacere de curierat rapid pe bicicletă, Tribul, iar acum va scoate o carte finanţată în totalitate prin crowdfunding.
Am vorbit prima oară cu Ariel despre acest lucru în februarie, după prima zi de finanţare, când proiectul ajunsese deja la limita stabilită. La finalul campaniei, el a reuşit să aibă 65 de susţinători pentru carte, care i-au oferit 4.344 de lei din cei 2.000 de lei ceruţi iniţial. Cea mai mică donaţie pe care a primit-o a fost de 20 de lei, iar pentru acest lucru finanţatorii au primit cartea sub forma unui e-book. Cei care au oferit 30 de lei sau mai mult au primit cartea în vorba ei tipărită, iar pentru cei care au dat 80 de lei cadoul este introducerea numelor lor în ediţia tipărită a cărţii. De asemenea, Ariel a avut şi trei susţinători care au oferit mai mult de 250 de lei, aceştia urmând a avea numele publicat pe coperta cărţii, vor avea cinci exemplare gratuite şi cartea în forma sa digitală.
Nu ai nevoie de bani!
Ariel a scris cartea ca o poveste a afacerii sale de curierat pe bicicletă, Tribul. „E povestea afacerii mele. Am scos tot felul de învăţături legate de monetizarea pasiunii. E un fel de ghid pentru începători când vine vorba de a face ceva din pasiune. Nu cred în reţete, dar sunt lecţii valoroase pe care le-am învăţat şi eu“, spune băiatul.
El a ales crowdfunding-ul pentru oportunitatea de marketing. „Ştiu despre oameni că atunci când rezonează cu ceva sunt fericiţi să te ajute. Ştiind că există o mulţime de oameni ce vor să-şi dea demisia pentru a-şi urma pasiunea, m-am gândit că vor rezona cu mine şi le va face plăcere să mă susţină. Crowdfunding-ul este doi în unu: strângi bani şi faci o campanie extraordinară de lansare şi prevânzare. Şi aşa a fost“, mărturiseşte băiatul.
Mottoul lui Ariel Constantinof, care poate fi mottoul oricărei persoane care doreşte să se apuce de crowdfunding? „Nu ai nevoie de bani!“ Tânărul consideră că oamenii se blochează la nevoia de a avea un capital iniţial. „Adevărul este că ai nevoie de bani doar într-un anume punct al oricărui proiect, nu de la bun început. 90% din oamenii care-şi urmează pasiunea au renunţat, crezând că nu au resurse. Mare greşeală. Eu nu am investit niciun leu iniţial. Mereu a existat o soluţie“, încheie Ariel Constantinof.
Am vorbit cu cele trei fondatoare ale platformei crestemidei.ro, iar mai jos aveţi interviul integral.
Explică-mi (eu fiind publicul) în română crowdfundingul…
Crowdfunding-ul tradus în română înseamnă finanţare din partea mulţimii. Se referă la finanţarea unei idei prin sume mici, de către un număr mare de oameni „obişnuiţi”, interesaţi să contribuie la realizarea ei. Valoarea donaţiilor poate fi orice sumă pe care şi-o permite sau pe care doreşte susţinătorul să o doneze proiectului, iar pentru asta primeşte o recompensă. Tocmai din acest motiv recompensele au o valoare simbolică, importantă pentru susţinător. Ele sunt unice şi, în majoritatea cazurilor, se pot obţine exclusiv prin contribuţia realizată în timpul campaniei (cum au fost timbrele şi cărţile poştale ale Mariei Surducan în proiectul Prâslea cel Voinic şi Merele de Aur). Spre deosebire de alte metode de strângere de fonduri, crowdfunding-ul îţi permite să îţi construieşti o comunitate care îţi urmăreşte activitatea, te susţine (nu doar cu bani, ci şi cu promovare) şi e mereu curioasă să descopere lucruri noi despre tine. În crowdfunding întâlneşti oameni care îţi rămân alături o persoană mai lungă de timp şi care-ţi vor oferi un feedback sincer.
Când aţi descoperit pentru prima oară conceptul de crowdfunding şi de ce v-a atras?
Cătălina: Am citit despre crowdfunding în 2010 şi am înţeles ce putere are abia când a luat amploare în Statele Unite ale Americii. Pentru mine este o modalitate excelentă de finanţare a iniţiativelor creative din România din artă, tehnologie, mediu, educaţie, iniţiative care se bazează momentan pe fonduri publice sau sponsorizări din sectorul privat. E tentant să deschizi aceste iniţiative către românii interesaţi să facă o donaţie pentru dezvoltarea lor.
Oana: Auzisem de concept de pe internet, însă l-am înţeles cu adevărat doar în momentul în care ni l-a explicat Cătălina. Am văzut în crestemidei.ro şansa de a schimba ceva în bine, în jurul meu, pentru a nu mai auzi scuza „nu se poate”.
Cătălina: Am văzut în crestemidei.ro şansa de a schimba ceva în bine, în jurul meu, pentru a nu mai auzi scuza „nu se poate”.
Judit: Am intrat în contact cu acest concept prin Cătălina, în iunie 2011. M-a atras oportunitatea pe care o oferă omului de rând, fără capital de investit, de a contribui la realizarea unei idei. Sentimentul de satisfacţie este de nedescris. De asemenea, reprezintă o modalitate extraordinară pentru un studiu de piaţă, promovarea unei idei, mobilizarea comunităţii pentru ceva ce poate îmbunătăţi viaţa de zi cu zi.
Cum depăşiţi preconcepţia că crowdfundingul este o pomană, lucru reproşat de exemplu în comentariile unor articole despre sistemul acesta?
Crowdfunding-ul este încă un concept care nu e înţeles corect în România, din acest motiv uneori se fac referi la el ca fiind „cerşit” sau „pomană”. Motivele şi mecanismul acestuia sunt însă diferite de cele ale pomanei. În crowdfunding nu vorbim de donaţia din milă, ci de susţinerea unei idei în care credem şi pe care ne dorim să o vedem realizată. De asemenea, un astfel de demers are la celălalt capăt o echipă responsabilă ce realizează un proiect al cărui impact se resfrânge în comunitate, în majoritatea cazurilor. Având în vedere că în România până în prezent donaţiile au fost aproape întotdeauna legate de o cauză umanitară sau de Biserică, nu este o surpriză pentru noi că acest „reproş” există uneori. Astfel, una dintre provocările noastre este să corectăm această percepţie greşită şi să informăm publicul corect referitor la ceea ce înseamnă crowdfunding-ul.
De ce aţi recomanda cuiva crowdfunding-ul pentru o afacere?
Un beneficiu important al unei campanii de crowdfunding este primirea de feedback din partea publicului ţintă cu privire la conţinutul idei lansate. Finanţarea acesteia sugerează interes, pe când lipsa finanţării poate indica nevoia unei testări suplimentare. Practic, este un studiu de piaţă cu costuri foarte mici. De asemenea, o campanie de crowdfunding creează deja o comunitate în jurul idei înainte ca aceasta să fie implementată la o scară mai largă, comunitate care promovează mai departe ideea gratuit şi cu o credibilitate mai mare decât orice efort tradiţional de marketing.
Ce investiţie iniţială a necesitat site-ul?
Investiţia iniţială,care include designul şi realizarea platformei s-a ridicat la suma de 3.500 de euro.
Ce echipă tehnică aveţi în spate?
Codul platformei a fost construit în limbajul Ruby on Rails şi a pornit de la codul sursă făcut public de către Catarse.me. Dezvoltarea codului pentru platforma crestemidei.ro în forma în care o vedeţi azi a fost realizată de către o firmă de IT din Cluj. Dorim să le mulţumim acelora care ne-au recomandat să ne orientăm spre open-source şi oamenilor care ne-au ajutat la testarea platformei înainte de lansare.
Ce fel de investiţii tehnice şi securizări trebuie făcute la un site unde există tranzacţii direct cu bani? Cum aţi reuşit să vă descurcaţi?
Am analizat ofertele furnizorilor naţionali de soluţii de plată online care oferă garanţii din punct de vedere tehnic, au puţine plângeri, ne oferă un serviciu bun de suport şi un raport convenabil între calitate şi preţ. Am ales Mobilpay, o soluţie de plată folosită de mari retaileri online din România şi am integrat modulul lor de plată cu codul nostru sursă. Practic, fiecare donaţie iniţiată pe platformă este procesată de către furnizorul nostru, Mobilpay, şi nu de platforma crestemidei.ro. Tranzacţiile efectuate prin Mobilpay sunt securizate prin tehnologie „3D secure” ce asigură o securitate ridicată a tranzacţiilor online.
Până acum ce venituri aţi reuşit să aduceţi din site? Nu vorbesc de profit, ci efectiv venituri.
Crestemidei.ro reţine un procent de 7% din donaţiile unui proiect care şi-a atins targetul. Până în acest moment trei campanii s-au finalizat şi şi-au atins targetul, însumând donaţi în valoare de 19.994 de lei. Aplicând procentul nostru, veniturile platformei se ridică la 1.400 de lei.
Cât costă să întreţii un asemenea site momentan şi când aţi dori să vă extindenţi?
Momentan întreţinerea, costurile de hosting şi mentenanţa IT, sunt gratuite şi vin din partea firmei cu care lucrăm şi căreia îi suntem foarte recunoscătoare. În momentul în care am avut peste 3.000 de vizitatori unici pe zi pe platformă, ne-am dat seama că a venit momentul să investim mai mult în infrastructura de IT, astfel încât momentan căutăm resurse pentru a îmbunătăţi experienţa utilizatorului cu crestemidei.ro
Ce feedback (pozitiv sau negativ) aţi primit până acum de la utilizatorii simpli, dar şi de la cei care şi-au finanţat proiectele?
Feedback-ul a fost extraordinar, oamenii ne-au felicitat pe reţelele sociale încă din momentul când am lansatideea de a avea un site de crowdfunding în România. Am atras primii parteneri foarte repede, oameni care au crezut încă de la început în crestemidei.ro şi care ne sunt alături şi acum, oferindu-ne consultanţă şi o serie de servicii pro bono de care orice proiect are nevoie la început. După ce ne-am lansat am primit sugestii legate de îmbunătăţirea experienţei utilizatorului pe platformă, sugestii pe care le discutăm în permanenţă cu echipa noastră tehnică. Câteva momente emoţionante au fost când o prietenă ne-a spus că suntem date ca exemplu de bune practici în promovarea online la conferinţa Google organizată în România sau când o profesoară ne spunea cum îşi încurajează elevii să creeze proiecte şi idei pe care să şi le realizeze pe platformă. Cei care şi-au finanţat proiectele ne-au povestit emoţionaţi despre experienţa unică de a primi donaţii de la persoane necunoscute care îşi doresc să contribuie la realizarea ideii lor, despre bucuria de a-şi vedea visul împlinit.
Care sunt proiectele care au fost introduse până acum pe site?
Platforma este activă începând cu sfârşitul lunii decembrie 2012 şi până în acest moment a găzduit patru proiecte din domenii diferite.
- romanul grafic al ilustratoarei Maria Surducan – „Prâslea cel Voinic şi Merele de Aur” a strâns 12.735 de lei, faţă de cei 10.000 de lei.
- Centrala de Escaladă din Cluj – proiect finanţat 107% pe 18 februarie 2013.
- cartea lui Ariel Constantinof, intitulată „Cartea asta se vinde precum pâinea caldă”, un proiect care şi-a atins targetul propus în mai puţin de 24 de ore de la lansare, iar la finalizarea campaniei a ajuns la 217%.
- un proiect independent de fotografie documentară care-şi propune un studiu aprofundat al unor foste centre industriale ale României. Ioana şi Marin sunt abia la începutul proiectului lor, Post-Industrial Stories şi puteţi să le urmăriţi activitatea săptămânal pe platformă.
Care este următorul pas pentru voi, în dezvoltarea site-ului?
Momentan sunt doar trei proiecte. Par puţine. Cum treceţi mai departe? Fiind un concept relativ nou în România, este nevoie de educarea pieţei şi aici ne referim atât la potenţialii donatori, cât şi la creatorii de proiecte. Având deja trei poveşti de succes la activ în mai puţin de trei luni, demonstrând că a crea o idee creativă poate strânge şi până la 3.000 de euro în 90 de zile, ne vom concentra pe a descoperi şi clădi încrederea celor cu idei inovatoare că această alternativă de finanţare este una reală şi extrem de accesibilă lor. Iar de cealaltă parte, ne vom strădui să comunicăm cât mai bine românilor că sprijinul lor, oricât de mic ar fi, poate construi ceva de valoare, că acest mecanism de finanţare este unul transparent şi că ţine doar de noi să ne îmbunătăţim viaţa.
Când veţi dori să trageţi linie şi să vedeţi dacă site-ul merge aşa cum vă aşteptaţi? (aici vine şi curiozitatea – la ce vă aşteptaţi de la el în momentul când l-aţi lansat).
Considerăm că 2013 este anul în care crestemidei.ro îşi poate dovedi utilitatea şi putem obţine o serie de indicatori cu privire la funcţionarea crowdfundingu-ului în România. Aşteptărule sunt construite pe baza unei realităţi din afara ţării sau a proiectelor umanitare desfăşurate în ţară. Este o premieră să aduni proiecte creative şi să le sprijini în demersul de strângere de fonduri de la mulţime.
De ce aş alege Creştem Idei şi nu Indiegogo?
În prezent sunt peste 500 de platforme de crowdfunding în lume. Alegerea uneia pe care să-ţi lansezi ideea ţine de publicul căreia te adresezi. Dacă ideea ta are potenţialul de a deveni ceva relevant pentru întreaga lume, are sens să alegi Kickstarter sau Indiegogo. Dacă, în schimb, este relevantă şi se adresează publicului românesc – în interiorul ţării sau în afara acestora, nu ar avea sens s-o lansezi pe o platformă străină, pentru că publicul acesteia nu ar sprijini-o. Un exemplu relevant în acest sens este campania Anim’Est derulată pe o platformă din Franţa în 2012, care a strâns o sumă insignifiantă, tocmai pentru că motivaţia unui francez de a sprijini un festival de film din România nu a existat.
Aţi încercat să obţineţi finanţare prin resurse neconvenţionale, cum ar fi angel investorii?
Fiind o asociaţie non-profit, acest lucru nu ar fi posibil. Am încercam să găsim un partener, o firmă IT, care să ne construiască platforma. Însă în momentul solicitării nu am găsit o firmă din Cluj care să aibă timp suficient pe care l-ar fi putut dedica acestui proiect. În schimb, am derulat o campanie de crowdfunding proprie în octombrie 2012 prin care nu numai că am testat conceptul de crowdfunding pentru prima dată în România, dar am strâns puţin peste 1.000 de euro, bugetul propus pentru a completa investiţia noastră în realizarea ei.
Cum se împacă trei femei cu un startup online în România? Care sunt provocările?
Am spune că ne descurcăm destul de bine. Două dintre noi lucrăm în jobul de zi cu zi în companii de IT, ceea ce ne ajută să înţelegem mai bine cum funcţionează partea tehnică a lucrurilor. Apoi, avem parteneri şi voluntari care, la fel ca noi, cred în acest proiect şi contribuie cu ce avem nevoie. Provocarea vine însă din caracteristica acestui startup de tip„oul şi găina”: proiecte vin dacă există comunitate care să le susţină, iar susţinătorii vin dacă există proiecte interesante pe platformă. Nu este deloc uşor să începi un astfel de proiect, învăţăm în fiecare zi câte ceva, însă motivaţia noastră de a scoate la lumină, de a sprijini creativitatea şi inovaţia autohtonă este suficient de mare pentru a ne duce mai departe.
Aţi studiat piaţa până să vă lansaţi. Care ar fi unul dintre secretele succesului în crowdfunding pentru cineva care doreşte să îşi dezvolte afacerea?
Crowdfunding-ul, ca orice mecanism de strângere de fonduri, presupune construirea încrederii între părţile implicate: încredere că te poţi implica într-o campanie susţinută, de 30 sau de 90 de zile, încrederecă poţi livra ceea ce promiţi, încredere că proiectul tău va face o diferenţă. Când oferi unei persoane necunoscute oportunitatea de a se implica în proiectul tău printr-o donaţie şi de a-l aduce mai aproape de realizare, trebuie să comunici mult, să menţii transparenţa cu privire la realizarea lui şi să fii dispus să ceri şi să analizezi feedback-ul primit.

Daţi-mi un titlu pentru articol. Cum ar suna un material despre Creştem Idei?
Crestemidei.ro sau crowdfunding de România lansat la Cluj.

de Vlad Andriescu
Citeste mai mult: adev.ro/mkvgpc

Homo religiosus (Religii australiene de Mircea Eliade – recenzie)

indexPrivesc Religii australiene, această lucrare antropologică ce analizează simboluri și expune ritualuri divinatorii și inițiatice, ca pe un soi de arheologie religioasă. Mircea Eliade, cel mai distins exponent al istoriei religiilor, criticând explicit analfabetismul religios, ne demonstrează că religia nu are o evoluție liniară de la simplu la complex. Asta pentru că actul facerii lumii nu a fost o creatio ex nihilo, ci o modelare a unui material pre-existent; până și timpul fabulos al începuturilor putând să devină prezent prin ceremoniile care reactualizează evenimente mitice.

Ca și în cazul celorlalte religii primitive, a înțelege religia australiană înseamnă a înțelege ce s-a petrecut în illo tempore, adică a vorbi înainte de orice despre ființele primordiale, apoi despre zeitgeistul apusean, despre mit ca fundament al religiei, creativitate religioasă și tot restul simbolurilor necesare pentru înțelegerea semnificaților religiei – acest corpuscul de tehnici și ritualuri tradiționale care devin o punte de legătură între prezent și trecutul mitologic. Detectând tipare comune în diverse culturi, dar insistând pe caracterul flexibil al acestora, integrând și observațiile altor autorități în domeniu, Eliade evidențiază felul în care conștiința apuseană beneficiază de pe urma intersecției cu diverse culturi exotice care ne sunt mai puțin familiare.

Pentru australienii aborigeni credința se țese în jurul visului, văzut de credincioși din două perspective: ca visare a realității prezentului și ca timp antic al creației lumii. Nu se poate vorbi despre religiile australiene fără a aduce în discuție Tjurunga – obiecte cu valoare religioasă folosite în cadrul ceremoniilor – sau despre unul dintre principiile cele mai vehiculate ale studiilor lui Eliade – coincidentia oppositorum – întâlnit în semnificația Șarpelui Curcubeu, ființă supremă ce devine o totalitate prin integrarea unor serii de atribute și activități polare, ba chiar contradictorii.

Printre caracteristicile religiilor aborigene se numără absența unei doctrine ezoterice, credința într-o ființă celestă personală, credința în ființe-spirit auxiliare, existența unor obiecte înglobând puterea ființei celeste care le-a lăsat în urmă, folosirea dramei liturgice, inițierea, urme de sacrificii și rugăciuni, un lider al cultului. Printre afirmațiile esențiale prezentate de Eliade se află și cele emise de eminentul antropolog Stanner, aceea că religia australiană trebuie studiată ca religie și nu ca ceva diferit sau că religia reflectă sau exprimă structura socială.

Poate cel mai interesant și ușor de asimilat capitol este cel intitulat „Mitul Aranda al originilor:” Comunicarea cu trecutul mitic începe odată cu conceperea fiecărui om din prezent, adică atunci când fetusul primește minuscula parte din viața Strămoșului său totemic, care constituie sufletul său nemuritor [...] fiecare ființă omenească posedă două suflete: primul, sufletul muritor, ia naștere odată cu fetusul ca rezultat al relațiilor sexuale dintre părinți; al doilea suflet, o particulă din viața Strămoșului, este primit de femeia însărcinată. Acest al doilea suflet, nemuritor, este cel care conferă individului trăsăturile sale fizice și îi determină întreaga personalitate.

Câteva concluzii personale desprinse în urma acestei lecturi ar fi următoarele: religiile care nu evoluează și nu se adaptează mor, scopul religiei este de a-l servi pe om (nu invers), dar și surprinderea unei serii de izbitoare asemănări ale religiilor australiene cu zamolxianismul modern – prin evidența universului religios bazat pe simbioza om-natură.

Oricât de revoltați ați fi împotriva religiei, nu ocoliți această carte. Trebuie să conștientizăm că a trăi ca ființă umană este un act religios în sine, deci omul este prin natura sa o fiinţă religioasă. Chiar și omul modern experimentează involuntar și inconștient forme voalate ale sacrului, oricât de ne-religios s-ar considera și manifesta. Iar, în cele din urmă, să nu uităm că un fenomen religios nu se va dezvălui ca atare decât considerat în propria sa modalitate, adică studiat la scară religioasă. A voi să delimitezi acest fenomen prin fiziologie, psihologie, sociologie, economie, lingvistică, artă etc. … înseamnă a-l trăda; înseamnă a lăsa să scape tocmai ceea ce este unic și ireductibil în el, anume caracterul său sacru.

Scris de  

sursa: bookblog.ro

Platforma online romana/germana dedicata Bookfest 2013

Blog „Trei țări, aceeași limbă”Actualizat cu informații la zi despre cei 14 invitați de limbă germană pe care publicul din Romania îi va putea întîlni anul acesta în cadrul Salonului Internațional de Carte Bookfest, blogul „Trei țări, aceeași limbă” este realizat în limbile română și germană și găzduit de Goethe Institut.

Potrivit comunicatului remis Hotnews.ro, in acest moment, platforma online oferă informații despre invitați, fragmente din volumele care vor fi lansate la Bookfest, precum și fotografiile oaspeților, iar în săptămînile următoare vor fi postate și coordonatele manifestărilor care vor avea loc la în cadrul salonului de carte: o amplă expoziţie de carte cu autori de limbă germană, conferinţe, lecturi publice, lansări de carte, ședințe de autografe, filme, evenimente dedicate copiilor şi specialiștilor.

Sînt date care pot constitui un suport pentru toți acei colaboratorii din media care doresc să prezinte cititorilor informații despre invitatul de onoare al ediției de anul acesta al Salonului de Carte Bookfest. Un invitat de onoare „altfel”, deoarece ediţia a VIII-a a Salonului de Carte Bookfest (29 mai-2 iunie) nu va mai aduce la Bucureşti invitaţi dintr-o ţară anume, ci oaspeţi de aceeaşi limbă, limba germană, din Germania, Austria şi Elveţia, în cadrul unui proiect iniţiat de Tîrgul Internaţional de Carte de la Frankfurt, „Trei ţări, aceeaşi limbă”.

„Proiectul «Trei ţări, aceeaşi limbă» este unul neobişnuit, nu numai pentru noi, dar şi pentru orice alt tîrg de carte din lume care are anual «o ţară invitată»: în mai, la Bookfest, se vor prezenta publicului trei culturi unite dintotdeauna de aceeaşi limbă germană. Ideea unui blog nu poate fi decît benefică atît pentru organizatori, cît mai ales pentru public, dată fiind cantitatea de informaţii care începe să fie pusă la dispoziţia celor interesaţi.” (Ioana Gruenwald)

La invitația Asociației Editorilor din România, Germania, Austria și Elveția sînt invitate de onoare ale celei de a VIII-a ediţii a Salonului Internațional de Carte Bookfest. Participarea trinaţională se va desfăşura sub motto-ul „Trei ţări, aceeași limbă” şi va prezenta literatura de limbă germană, din 29 mai până pe 2 iunie 2013.

Standul comun al Germaniei, Austriei şi Elveţiei va avea o suprafaţă de 120m2 şi va fi amplasat în Hala C4-C5. În centrul său, se va afla o amplă expoziţie de carte, cuprinzînd noutăţi editoriale din toate domeniile. În acelaşi stand este prevăzut şi un spaţiu de manifestări, precum şi o librărie cu cărţi în limba germană. Autori, editori, ilustratori, traducători și jurnalişti din cele trei ţări de limbă germană vor sta la dispoziţia publicului şi a specialiştilor, pe tot parcursul celor cinci zile de tîrg.

Organizatorii evenimentului: Goethe-Institut Bukarest, Forumul Cultural Austriac, Frankfurt Book Fair, Ambasada Republicii Federale Germania, Ambasada Austriei, Ambasada Elveției.

de D.S.     HotNews.ro

Gest superb: Un pensionar şi-a donat biblioteca

Un pensionar ajuns la vârsta de 86 de ani a hotărât să doneze cele aproape 150 de volume din biblioteca personală Căminului Cultural din comuna sa, Vama (judeţul Suceava).

„Eu și soția mea am ajuns aici cu slujba. Așa a fost să fie, atunci, după colectivizare, dar am nimerit într-un loc cu oameni buni și iubitori de carte și de frumos. Îmi doresc ca și cei tineri să păstreze dragostea de a citi, așa cum am făcut noi, la vremea noastră. De asta am vrut să dau cărțile. Vreau să se poată bucura toată lumea de ele, chiar și cei care nu au bani să cumpere cărțile scumpe din ziua de azi. Eu am trăit bine printre oamenii din Vama și cred că e firesc să fac un gest pentru comunitate, la rândul meu”, a spus Mircea Sidor Butucan, citat de monitorulsv.ro.

Pensionarul – cândva un participant nelipsit la lansări de carte şi alte acţiuni culturale la care erau invitaţi scriitori şi publicişti – a donat 134 de volume din diferite genuri şi domenii.

La Căminul Cultural din Vama, autoritățile vor înființa o colecție ce va purta numele donatorului de carte. Volumele nu vor putea fi împrumutate, pentru a nu se distruge, dar vor putea fi citite la sala de lectură.

De Dan Arsenie

sursa: yahoonews 

Ferment cultural pe web

Pasionaţii de cultură au la dispoziţie o nouă adresă pe internet: revista online „Levure Littéraire” e o publicaţie multiculturală şi multidisciplinară, care adună laolaltă literatură, artă plastică şi muzică.

Carmen Francesca Banciu Carmen Francesca Banciu

Proiectul a fost iniţiat în Franţa, în urmă cu aproape doi ani, dar succesul lui a început să-şi ceară drepturile din ce în ce mai clar, în ultimul timp. Revista colaborează cu artişti din 149 de ţări şi cu fundaţii culturale, de pildă Societatea Dante Alighieri, Centrul canadian de arte Shenkman, sau Observatorul european de plurilingvism. Cu redacţii în Europa, Statele Unite şi Canada, Levure Littéraire intenţionează să creeze o sinergie de poezie, proză, interviuri, muzică, expresii fotografice şi de pictură, prezentate – deocamdată – în zece limbi. Lavinia Piţu a stat de vorbă la Berlin cu scriitoarea Carmen Francesca Banciu, directorul adjunct al revistei, despre un proiect modern, care abordează arta contemporană, într-o manieră la fel de contemporană.

DW: Carmen Francesca Banciu, ce v-a determinat să vă implicaţi în acest proiect?

CFB: Revista a fost iniţiată de autoarea Rodica Drăghincescu si pentru că m-a invitat de la primul număr al ei, am participat la început în calitate de colaboratoare. Dar eu mi-am dorit dintotdeauna să fac o astfel de revistă. Ea a pus-o pe picioare şi m-a invitat să particip. Revista se numeşte Levure Littéraire, adică „drojdie literară” -un ferment care să facă să crească aluatul cultural.

DW: Şi cum faceţi acest aluat să crească?

CFB: În primul rând, ne dorim să lărgim acest univers cultural, legătura dintre limbi, naţiuni şi culturi, ceea ce de fapt se poate realiza foarte bine prin intermediul internetului. Dat fiind faptul că trăim într-o lume globală şi că nu mai putem să ne reducem la naţiuni şi naţionalităţi şi că trebuie să facem o legătură între noi toţi, revista vrea să pună în practică acest concept, din punct de vedere cultural. Am început cu mai puţine limbi, dar acum colaboratorii noştri vin din foarte multe ţări.

DW: Ce găseşte cititorul pe site-ul vostru?

CFB: Literatură, poezie, proză, eseuri, interviuri, artă, avem şi artă video, muzicieni. Dar dezvoltăm din ce în ce mai mult, vom adăuga şi mai multe domenii. Deci avem între altele artişti plastici care creează „pe hârtie”, cum s-ar spune, dar şi unii care creează numai virtual. Suntem deschişi pentru tot şi pentru toate. Pe unii îi facem noi cunoscuţi, iar alţii sunt deja renumiţi şi ne onorează cu prezenţa lor. Suntem foarte încântaţi că artişti şi scriitori internaţionali de renume sunt încântaţi să publice la noi.

DW: Care sunt criteriile pe baza cărora îi alegeţi?

CFB: La început, am crezut că trebuie să începem modest, dar ne-am dat seama că nu e bine, pentru că noi vrem calitate şi trebuie să le cerem şi lor calitate. Aşa că exigenţele noastre în privinţa calităţii au crescut de la număr la număr. Am avut curaj şi am văzut că reuşim.

DW: Cum arată procesul de selecţie? Căutaţi artiştii sau se prezintă ei?

CFB: La fiecare număr avem o temă. Tema numărului actual este “Visul” / „Visătorul”. Următoarea temă va fi “A fi sau a avea; istoria secretă a lucrurilor”. Publicăm tema pe internet şi primim materiale relevante, legate de tema respectivă. Dar avem şi invitaţii concrete, invităm oameni care credem că au ceva de spus despre tema respectivă. Nu mi s-a întâmplat practic decât foarte rar, să spună cineva că nu are nimic de scris pe o anumită temă.

DW: Puteţi să-mi daţi câteva nume sonore de artişti cu care colaboraţi?

CFB: De exemplu, din spaţiul de limbă germană, Werner Fritsch, Ulrike Draesner, Tanja Langer, Eginald Schlattner. Din spaţiul de limbă franceză îmi vine în minte chiar Rodica Drăghincescu, iniţiatoarea proiectului. Avem şi artişti tineri, care prin intermediul nostru vor avea posibilitatea să-şi extindă publicul. De exemplu un artist foarte talentat, Bodo, George Bodocan, venit din România. Trăieşte la Paris, unde a venit singur şi s-a impus acolo. Alte nume ar fi Elisabeth Ochsenfeld, originară din România, care trăieşte la Heidelberg, Ron Whitehead, din SUA, Roxanne Brousseau Felio, din Canada. Există redacţii în mai multe ţări: o redacţie în Italia, una în Franţa, Serbia, în SUA sunt două, în Canada, în Romania, în Germania.

DW: Artiştii pe care îi prezentaţi creează în exclusivitate pentru Levure Littéraire sau vă pun la dispoziţie materiale existente?

CFB: Sigur că ne bucurăm foarte mult, dacă cei cu care colaborăm scriu sau fac ceva special pentru noi. Dar nu putem încă să pretindem de la ceilalţi să scrie numai pentru noi. Dacă au deja materiale care se potrivesc cu tema nostră, le republicăm. Dar intenţia noastră este să ajungem la nivelul la care să se scrie pentru noi şi să putem traduce. În acest moment, publicăm în mai multe limbi. Dar nu există o unitate, de pildă trei limbi principale, în care să apară toate textele.

DW. Cei care lucrează pentru revistă sunt voluntari?

CFB. Deocamdată da, dar intenţia noastră este să cerem ajutorul unor instituţii din Germania şi din Franţa, astfel încât să putem lucra mai mult şi să facem traduceri în mai multe limbi. Atuul revistei este multilingvismul şi multidisciplinaritatea, care creează o legătură, o reţea culturală internaţională. Şi atunci trebuie să obţinem cât mai multe traduceri şi nu putem să “exploatăm” oamenii la nesfârşit. Deosebit de activi sunt cei din SUA, Serbia si Canada. Există de asemenea un colegiu director internaţional. Responsabilităţile principale cad în sarcina directorului general, Rodica Drăghincescu şi a mea.

DW: Care sunt, în momentul de faţă, şansele unei finanţări externe?

CFB: Începând cu numărul viitor, oferim burse. Am intrat în legătură cu Fundaţia Ochsenfeld, care dă anul acesta două burse “Artists in Residence” unor artişti, pe care urmează să-i aleagă un comitet de la Levure Littéraire. Bursele constau într-o şedere de nouă zile la Heidelberg şi Frankfurt. Vom mai oferi un premiu pentru debut, pe care ne străduim acum să-l finanţăm. Însă avem cărţi bune şi lucrăm cu toată forţa. Revista există de un an şi jumătate, dar se dezvoltă din ce în ce mai dinamic. Intenţia noastră este de a colabora cu alte instituţii culturale şi de a crea o reţea care să reziste presiunilor economice asupra culturii şi artelor. Dorim să devenim o punte de legătură în acest sens.

Autoare/Autor Lavinia Piţu, DW- Berlin  

sursa

Top 5 cărți ieșite de sub copyright

Este vorba despre acele cărți pe care le poți descărca și printa gratuit pentru că a trecut suficient de mult timp de la publicare încât ele să nu se mai afle sub copyright. Și reprezintă o delectare pentru că sunt titluri clasice pe care merită să le citești. Lectură plăcută !

1 1984 de George Orwell

2 Metamorfoza de Franz Kafka

3 Războiul lumilor de H.G. Wells

4 Crimă și pedeapsă de Fyodor Mikhailovich Dostoyevsky

5 Divina comedie de Dante Alighieri

Scris de

Sursa: bookblog.ro

Sursa foto

Manuscrisul romanului “Mic dejun la Tiffany”, estimat la 250.000 de dolari

indexManuscrisul celebrului roman “Mic dejun la Tiffany”, scris de Truman Capote, publicat în 1958, va fi scos la vânzare într-o licitaţie online, organizată de casa RR Auctions în perioada 18-25 aprilie.

Manuscrisul acestui bestseller este estimat de specialiştii casei RR Auctions la suma de 250.000 de dolari, informează lefigaro.fr.

Romanul “Mic dejun la Tiffany”, de newyorkezul Truman Capote, este considerat un clasic al literaturii americane. Romanul prezintă prietenia dintre o call-girl, Holly Golightly, şi narator, un scriitor debutant. Femeie aparent foarte copilăroasă, dar în acelaşi timp şmecheră şi capricioasă, cu o înclinaţie evidentă pentru bărbaţi cu reputaţie dubioasă, Holly Golightly îşi învinge angoasele visând în faţa vitrinelor magazinului de bijuterii Tiffany’s din New York, la ora micului-dejun.

În cinematografie, în 1961, personajul Holly Golightly a fost interpretat de Audrey Hepburn, într-un film regizat de Blake Edwards.

Manuscrisul acestui roman de 86 de pagini este propus la vânzare de casa de licitaţii RR Auctions, pe site-ul acesteia, între 18 şi 25 aprilie.

“Acest manuscris este o veritabilă pepită de aur”, spune vicepreşedintele casei de vânzări, Bobby Livingston. “Proprietarul manuscrisului doreşte să îşi păstreze anonimatul, dar eu pot să vă confirm faptul că este vorba de un colecţionar de autografe de pe Madison Avenue”.

Potrivit actualului proprietar, “manuscrisul era pe punctul de a fi expediat editurii Random House, în momentul în care scriitorul Truman Capote a schimbat, în ultima clipă, numele personajului Connie Gustafson în Holly Golightly”.

Manuscrisul face parte dintr-o serie de obiecte care au aparţinut unor staruri de la Hollywood sau au legătură cu acestea şi care vor fi scoase la licitaţie. Printre acestea se află autografe ale actorilor James Dean, Humphrey Bogaert, Clark Gable şi Judy Garland, dar şi un film pe peliculă de 8 milimetri ce prezintă vizita făcută de Marilyn Monroe trupelor americane staţionate în Coreea de Sud în februarie 1954, realizat de un locotenent al celei de-a 24-a divizii de infanterie.

sursa

Unda verde pentru crearea unui nou grup editorial gigant

indexComisia Europeană şi-a dat vineri acceptul pentru crearea unui nou gigant mondial din domeniul editorial anglo-saxon, Penguin Random House, rezultat din fuzionarea grupului britanic Pearson şi grupului german Bertelsmann, relatează AFP.

Comisia a concluzionat că ”operaţiunea nu va ridica probleme de concurenţă, în special pentru că entitatea rezultată din fuzionare va continua să se confrunte cu mai mulţi concurenţi puternici”.

După anunţul de la sfârşitul lunii octombrie privind crearea acestei noi edituri, analiştii s-au declarat totuşi îngrijoraţi de eventuale probleme de concurenţă care ar putea apărea din cauza dimensiunii acestui nou grup editorial, care va fi dominat de Bertelsmann, cu 53% din acţiuni, în timp ce Pearson va deţine restul de 47%.

Scopul este de ”a publica mai eficient, prin formate şi canale de distribuţie clasice sau emergente”, a subliniat, la momentul anunţului privind fuzionarea, directorul Bertelsmann, Thomas Rabe. Compania nou creată vrea să contracareze în special concurenţa reprezentată de actori precum distribuitorul online american Amazon şi celebrul său e-book reader Kindle.

Comisia Europeană precizează că a evaluat impactul operaţiunii pe pieţele de achiziţie a drepturilor de autor pentru cărţi în engleză, precum şi pe pieţele pe care se vând cărţi în engleză distribuitorilor. Bruxellesul a concluzionat că, în Spaţiul Economic European, noua entitate ”se va confrunta în continuare cu o concurenţă din partea mai multor mari edituri şi a numeroase edituri de talie mică şi mijlocie”.

Scrisă de Ioana Ivan

sursa 

Institutul Cultural Roman initiaza realizarea unui sistem national al cartilor on-line

Institutul Cultural Roman va realiza, impreuna cu editurile si bibliotecile reprezentative si cu autoritatile nationale responsabile in materie, sistemul national al cartilor on-line, care sa poata fi accesat pe Internet de cititorii interesati de pretutindeni.

Directia Generala a Reprezentantelor in Strainatate si Serviciul IT din cadrul ICR vor intocmi, pana la 1 iunie 2013, un raport asupra situatiei actuale a accesibilitatii on-line a publicatiilor din Romania. In prima decada a lunii iunie 2013, ICR va organiza la Bucuresti o reuniune cu liderii institutiilor responsabile la nivelul tarii si cu editurile si bibliotecile implicate, informeaza comunicatul remis Hotnews.ro.

Demersul porneste de la constatarea faptului ca sistemul on-line a preluat deja multe dintre periodicele publicate odinioara pe hartie. Tot mai multe carti sunt accesibile on-line. Tendinta internationala este de accesare on-line nu numai a periodicelor, ci si a cartilor. In pofida acestei tendinte, nu asistam deloc la „disparitia cartii“, cum se anticipa cu trei – patru decenii in urma. Cartea, ca prezentare organizata a cunoasterii, ramane in actualitate. Ceea ce este de facut se refera la crearea accesului on-line la carti.

 de D.S.     HotNews.ro

Clubul Umoriştilor Constănţeni lansează volumul colectiv Prăvălia cu umor

Cartea cuprinde lucrările a 19 epigramişti, fabulişti, foiletonişti – autori consacraţi în competiţiile şi festivalurile naţionale de umor, de unde s-au întors cu numeroase trofee.

Printre ei – Ananie Gagniuc, Dan Norea, Ion Tița-Călin, Petru Brumă, Loredana Dalian, Ionuț-Daniel Țucă, Ion Ruse.

Maestrul Leonte Năstase, unul dintre cei mai mari caricaturişti ai României, este prezent în volum cu un mare număr de lucrări.

Lansarea volumului va avea loc pe 13 aprilie, ora 11.00, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Constanţa, în sala mică.

Noul volum este răspunsul Clubului Umoriştilor Constănţeni la criza economică şi existenţială prin care trec românii şi un îndemn de a trata dificultăţile vieţii de zi cu zi cu seninătate şi umor.

Sursa: Stiri calde, ziuaconstanta.ro

sursa foto: olympus-romania.ro

Noutati la editura Antet: Intrebarea “De ce mint liderii?” explicata in volum de prof. John J. Mearsheimer

De ce mint liderii?, de John J. Mearsheimer Expertul în relaţii internaţionale, prof. John J. Mearsheimer, autor de bestselleruri politice New York Times, răspunde cu o francheţe tăioasă la întrebarea „De ce mint liderii?”. În volumul „De ce mint liderii. Adevărul despre minciunile din politica internaţională”, apărut la Editura Antet, în 2012, în traducerea Andreei Năstase, John J. Mearsheimer oferă prima analiză sistematică a minciunii ca instrument al politicii de stat.

Liderii se situează deasupra ordinii morale obişnuite, în termenii autorului, răspândind neadevăruri în interesul strategic al unor raţiuni de stat greu accesibile muritorilor de rând. Sub aparenţa raţiunii de stat, liderii sunt mult mai inclinaţi să-şi mintă concetăţenii, provocând uneori consecinţe dezastruoase.

Pe parcursul volumului de faţă sunt detaliate diferite studii de caz înregistrate de istorie, menite să susţină teza că minciunile de stat sunt aproape inevitabile, constituind o realitate de sine stătătoare şi parte intrinsecă a modului de viaţă democratic.

Iata cateva exemple cuprinse in inventarul minciunilor internaţionale:

1 – Minciuni interstatale (pentru a obţine avantaje strategice, fie pentru a împiedica statele să obţină un avantaj)

2 – Înfricoşarea  (când un lider îşi minte propriul popor cu privire la o ameninţare de politică externă, scopul fiind ca opinia publică să ia ameninţarea în serios şi să facă sacrificiile necesare)

3 – Disimulări strategice (sunt menite să ascundă politicile eşuate şi politicile controversate)

4 – Mitizarea naţionalistă (constă în minţirea cetăţenilor pe tema trecutului ţării. Este genul de poveste în care „noi” avem dreptate şi „celălalt” greşeşte întotdeauna. Scopul este acela de a crea un puternic sentiment al identităţii de grup în rândul populaţiei, fiindcă acesta este necesar pentru construirea şi menţinerea unui stat-naţiune viabil şi pentru motivarea cetăţenilor să lupte în numele patriei.)

5 – Minciunile liberale (este vorba de situaţia în care ţările de toate categoriile, inclusiv democraţiile liberale, încheie alianţe cu regimuri odioase – este cazul în care conducătorii lor obişnuiesc să inventeze o poveste pentru propriul popor, sau pentru restul lumii, încercând să-şi mascheze acţiunile neliberale cu o retorică idealistă)

6 – Imperialismul social (se manifestă când liderii mint referitor la altă ţară cu scopul de a-şi promova fie interesele economice, fie pe acelea ale unei anumite clase sociale sau ale unui grup de interese – obiectivul este de a distrage atenţia opiniei publice de la problemele ori controversele interne în aşa fel încât să avantajeze o pătură îngustă a societăţii, nu bunăstarea generală.)

7 – Disimulările josnice (sunt cazurile în care liderii mint cu privire la gafele sau politicile lor eşuate din motive personale.)

Cele 7 categorii de minciuni sunt explicate, apoi, în detaliu, în capitole separate şi exemplificate cu zeci de evenimente reale petrecute pe parcursul secolelor XX şi XXI.

Mearsheimer completează că liderii dispun şi de alte instrumente, periculoase pentru principiile democratiei, cum ar fi jumătăţile de adevăr şi dezinformarea.
John J. Mearsheimer, profesor la catedra de Ştiinţe Politce a Universităţii din Chicago şi autorul ”Tragediei politicii de forţă” şi al bestsellerului „Lobby-ul israelian şi politica externă a Statelor Unite” tratează pentru prima dată prin mijloace ştiinţifice un subiect prea puţin dezvoltat la nivelul opiniei publice, respectiv la nivel academic. In acelaşi timp, Mearsheimer speră, în prefaţa lucrării, ca acest demers să constitue un punct de pornire pentru o serie de dezbateri pentru o temă importantă care până acum nu a primit atenția cuvenită, ba mai mult, îşi doreşte ca alții să meargă pe urmele sale, şi să-i rafineze și să-i conteste argumentele.

de D.S.     HotNews.ro