Monthly Archives: decembrie 2011

English is Tough Stuff (Chaos)

By Gerard Nolst Trenité (see note below)

Dearest creature in creation,
Study English pronunciation.
I will teach you in my verse
Sounds like corpse, corps, horse, and worse.
I will keep you, Suzy, busy,
Make your head with heat grow dizzy.
Tear in eye, your dress will tear.
So shall I! Oh hear my prayer.

Just compare heart, beard, and heard,
Dies and diet, lord and word,
Sword and sward, retain and Britain.
(Mind the latter, how it’s written.)
Now I surely will not plague you
With such words as plaque and ague.
But be careful how you speak:
Say break and steak, but bleak and streak;
Cloven, oven, how and low,
Script, receipt, show, poem, and toe.

Hear me say, devoid of trickery,
Daughter, laughter, and Terpsichore,
Typhoid, measles, topsails, aisles,
Exiles, similes, and reviles;
Scholar, vicar, and cigar,
Solar, mica, war and far;
One, anemone, Balmoral,
Kitchen, lichen, laundry, laurel;
Gertrude, German, wind and mind,
Scene, Melpomene, mankind.

Billet does not rhyme with ballet,
Bouquet, wallet, mallet, chalet.
Blood and flood are not like food,
Nor is mould like should and would.
Viscous, viscount, load and broad,
Toward, to forward, to reward.
And your pronunciation’s OK
When you correctly say croquet,
Rounded, wounded, grieve and sieve,
Friend and fiend, alive and live.

Ivy, privy, famous; clamour
And enamour rhyme with hammer.
River, rival, tomb, bomb, comb,
Doll and roll and some and home.
Stranger does not rhyme with anger,
Neither does devour with clangour.
Souls but foul, haunt but aunt,
Font, front, wont, want, grand, and grant,
Shoes, goes, does. Now first say finger,
And then singer, ginger, linger,
Real, zeal, mauve, gauze, gouge and gauge,
Marriage, foliage, mirage, and age.

Query does not rhyme with very,
Nor does fury sound like bury.
Dost, lost, post and doth, cloth, loth.
Job, nob, bosom, transom, oath.
Though the differences seem little,
We say actual but victual.
Refer does not rhyme with deafer.
Foeffer does, and zephyr, heifer.
Mint, pint, senate and sedate;
Dull, bull, and George ate late.
Scenic, Arabic, Pacific,
Science, conscience, scientific.

Liberty, library, heave and heaven,
Rachel, ache, moustache, eleven.
We say hallowed, but allowed,
People, leopard, towed, but vowed.
Mark the differences, moreover,
Between mover, cover, clover;
Leeches, breeches, wise, precise,
Chalice, but police and lice;
Camel, constable, unstable,
Principle, disciple, label.

Petal, panel, and canal,
Wait, surprise, plait, promise, pal.
Worm and storm, chaise, chaos, chair,
Senator, spectator, mayor.
Tour, but our and succour, four.
Gas, alas, and Arkansas.
Sea, idea, Korea, area,
Psalm, Maria, but malaria.
Youth, south, southern, cleanse and clean.
Doctrine, turpentine, marine.

Compare alien with Italian,
Dandelion and battalion.
Sally with ally, yea, ye,
Eye, I, ay, aye, whey, and key.
Say aver, but ever, fever,
Neither, leisure, skein, deceiver.
Heron, granary, canary.
Crevice and device and aerie.

Face, but preface, not efface.
Phlegm, phlegmatic, ass, glass, bass.
Large, but target, gin, give, verging,
Ought, out, joust and scour, scourging.
Ear, but earn and wear and tear
Do not rhyme with here but ere.
Seven is right, but so is even,
Hyphen, roughen, nephew Stephen,
Monkey, donkey, Turk and jerk,
Ask, grasp, wasp, and cork and work.

Pronunciation — think of Psyche!
Is a paling stout and spikey?
Won’t it make you lose your wits,
Writing groats and saying grits?
It’s a dark abyss or tunnel:
Strewn with stones, stowed, solace, gunwale,
Islington and Isle of Wight,
Housewife, verdict and indict.

Finally, which rhymes with enough –
Though, through, plough, or dough, or cough?
Hiccough has the sound of cup.
My advice is to give up!

*******

Extract from a message received concerning the author :

Dear John Lejderman,
The author of `English Is Tough Stuff’ is Gerard Nolst Trenité (1870-1946), a Dutch teacher, who wrote under the pen name of `Charivarius’. The poem you have included on your web page was published in the textbook *Drop Your Foreign Accent. Engelsche Uitspraakoefeningen*. [*Drop Your Foreign Accent. English Pronunciation Exercises*] …..

The actual title of the poem is ‘De Chaos’, which (would you believe it) is Dutch for ‘The Chaos’…

Kind regards,
Arnold J Kreps

sursa: http://www3.sympatico.ca/srajano/jokes.html

Ţara lui Dumnezeu

Care este limita care diferenţiază ce este normal şi ce trece în sfera bolilor psihice? Nu este cumva această demarcaţie atât de fină, flexibilă şi instabilă încât uneori trece neobservată?

Mi-a plăcut această carte încă de la primele pagini. Naraţiunea este prezentată la persoana întâi şi lasă impresia că e redata în timp real. Mintea lui Sam Marsdyke este cea care percepe şi prezintă într-un mod foarte subiectiv absolut totul. Posibilitatea de-a arunca o ocheadă asupra lucrurilor în mod nemijlocit, pentru a percepe realitatea dintr-un punct de vedere obiectiv, este inexistentă. Foarte puţine situaţii îi oferă ocazia cititorului să vadă lumea şi acţiunile care au loc dintr-o perspectivă mai apropiată de realitate.

Ţara lui Dumnezeu este denumirea primită de localitatea din ţinutul Yorkshire în care Sam Marsdyke locuieşte la ferma părinţilor săi unde lucrează sub supravegherea ostilă a tatălui său. Tânărul a fost exmatriculat de la şcoală sub acuzaţia de tentativa de viol asupra unei colege. Din perspectiva lui, acest incident a fost o neînţelegere. La fel ca alte câteva incidente minore în care acesta a fost implicat şi care, după părerea lui, au fost hiperbolizate din pură răutate de locuitorii sătucului în care acesta trăiește. Însă în scurt timp începi să te întrebi dacă nu cumva Marsdyke suferă de paranoia simţindu-se în permanenţă persecutat. Poate şi de aceea, el este cel mai fericit când cutreieră în singurătate împrejurimile de o frumuseţe sălbatică ale fermei părinţilor, unde poate să viseze cu ochii deschişi atunci când excursioniştii veniţi de la oraş nu-i distrag atenţia, iritându-l peste măsură cu prezenţa lor. Însă această solitudine în care el se simte fericit este invadată de o fată de 15 ani care se mută în casa vecină aflată cam la o jumătate de milă distanţă şi care, din motive numai de ea ştiute, se împrieteneşte cu el. Acestă nouă prietenie nu are darul de a-l aduce pe Sam cu picioarele pe pământ ci îl face să îşi construiască o nouă lume fantezistă în care fata este, alături de el, personajul principal. Ca dovadă a incapacităţii sale de a crea o relaţie completă, normală cu o altă persoană în afara lumii imaginare în care trăieşte, stă faptul că Sam nu se sinchiseşte să-i afle sau să-i reţină numele fetei. Poate şi datorită faptului ca are obiceiul de a da propriile lui denumiri oamenilor şi lucrurilor din jurul său, pe ea numind-o simplu „Fata”. Şi nici nu încearcă să afle nimic despre ea, nu încearcă s-o cunoască dincolo de ceea ce crede el despre ea.

În ciuda tuturor întâmplărilor care au loc şi care la un moment dat scapă de sub control foarte tare, Sam este un om cu suflet bun. Ironia şi scepticismul său vin doar din teama de respingere. Acestă bunătate a sufletului reiese foarte limpede din dragostea pe care o are faţă de animale şi faţă de frumuseţea neîmblânzită a naturii, din încercările sale stângace de a se apropia de oameni şi care îi ies mereu pe dos, şi din felul în care sufletul lui se încălzește ca acela al unui copil atunci când cineva îl tratează bine.

La o privire ceva mai atentă, romanul atinge problema relaţiilor dintre părinţi şi copii şi felul în care comportamentul lor poate afecta dezvoltarea acestora, dar nu trece cu vederea nici societatea închisă a localităţilor mici în care oamenii sunt reticenţi la schimbare, sunt plini de prejudecăţi şi sunt avizi după bârfă.

Ross Raisin debutează cu acest roman plin de umor şi uşor se parcurs, departe însă de a fi superficial, pentru care a fost distins cu Premiul Tânărului Scriitor al Anului acordat de ziarul Sunday Times în aprilie 2009.

  • Plusuri

    umorul, perspectiva originală

  • Recomandari

    o lectură uşoară şi amuzantă pentru serile lungi de iarnă

Categorie: | Autor: | Editura:

Scris de Andrea Balint 

sursa: http://www.bookblog.ro/recenzie/lumea-lui-sam/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed:bookblogrobookblog.ro

Autori români traduși în 2011: bilanţul programelor derulate de Centrul Naţional al Cărţii

Cu 55 de volume şi numere tematice publicate în 18 ţări, 2011 a fost un an plin pentru programele derulate de Centrul Naţional al Cărţii din cadrul Institutului Cultural Român. Numărul volumelor, albumelor şi publicațiilor suținute începînd cu 2006 prin cele trei programe de finanţare ale CENNAC – Translation and Publication Support Programme (TPS), „20 de autori“ şi PUBLISHING ROMANIA – ajunge astfel la 308.

În Austria a fost publicată, cu sprijinul programului „20 de autori“, traducerea volumului Orbitor. Corpul de Mircea Cărtărescu (Zsolnay Verlag).

În Bulgaria au fost traduse volumele Cum să uiţi o femeie de Dan Lungu (Colibri), Les promesses de l’equinoxe. Memoire I (1907-1937). Les Moissons du solstice. Memoire II (1937-1960) de Mircea Eliade (Avangard Print), Evadarea tăcută. 3000 zile singură în închisorile din România de Lena Constante (Sonm – Vasellin Pramatarov), Jurnalul unui jurnalist fără jurnal de Ion Dezideriu Sîrbu (Avangard Print), Antologie de poezie și eseuri – Poemele luminii, Poezii și eseuri, de Lucian Blaga (Avangard Print), și Zilele regelui de Filip Florian (Panorama Plus).

În Elveţia a apărut volumul Tangoisses. Croniques élégantes et désenchantées de Radu Cosaşu (Ed. MetisPresses).

În Franţa au fost publicate volumele Avant hier, après demain (Poimîine, alaltăieri) de Gianina Cărbunariu (Ed. Maison d’Europe et d’Orient), Je mange mes vers (Îmi mănânc versurile) de Angela Marinescu (Ed. L’Oreille du Loup), La tanière (Vizuina) de Norman Manea (Ed.Seuil). Un număr al revistei Altermed dedicat culturii române – Altermed. Cultures roumaines (Ed. Non Lieu), albumul Lizica Codreanu. Une danseuse roumaine dans l’avant-garde parisienne de Doina Lemny (Ed. Fage) și revista Atelier du Roman – număr dedicat literaturii române (Ed. Flammarion 64) au beneficiat de susținere prin programul PUBLISHING ROMANIA.

În Georgia a fost editat volumul Născut în URSS de Vasile Ernu (Bakur Sulakauri Publishing).

În Germania au apărut albumele Marieta Chirulescu (Ed. Distanz Verlag), Romanian Cultural Resolution (Ed. Hatje Cantz), Album Marian și Victoria Zidaru (Ed. Klartext) și Albumul 7 artiști români contemporani – vol. II (Ed. Klartext), prin programul PUBLISHING ROMANIA; și Între “bunul creștin” și “bravul român”: Rolul școlii primare în construirea identității naționale românești (1831-1878) (Ed. Frank&Timme), prin programul TPS.

În Grecia a fost editat, prin programul TPS, Tudor Pamfile – Sărbătorile la români, vol. 1-2, și volumul Lumea românească la 1900 de Ion Bulei (Editura Dioti Melpomeni).

În Italia au fost publicate volumele Cartea șoaptelor de Varujan Vosganian (Keller editore), Legături bolnăvicioase de Cecilia Ștefănescu (Ed. Barbes), Album de desen de Adrian Chivu (Ed. aìsara), Circul nostru vă prezintă (trad.: La casta dei suicidi) de Lucian Dan Teodorovici (Ed. aìsara), Trimisul nostru special de Florin Lăzărescu (Ed. Barbes), prin programul TPS.

În Letonia a apărut volumul Casa din lame de ras de Linda Maria Baros (Ed. Daugava)

În Marea Britanie, în cadrul parteneriatului cu University of Plymouth Press, în 2011 au apărut volumele De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu, Teme franceze de Nicolae Manolescu, o antologie de poezii semnate Ion Mureşan reunite sub titlul The Book of Winter and other Poems şi Mici schimbări de atitudine de Răzvan Petrescu. Cele patru volume fac parte din seria de 20 de traduceri din autori români editată de University of Plymouth Press în perioada 2009-2013, serie susţinută prin Programul „20 de autori“.

În Norvegia a apărut volumul Orbitor. Aripa dreaptă de Mircea Cărtărescu (Ed. Bokvennen).

În Republica Cehă au fost publicate volumele: Plicul Negru de Norman Manea (Ed.Fraktura) şi Naufragiul – vol. 1-2 de Nicolae Rusu.

În Slovenia a fost publicată o Antologie de poezie de Nora Iuga (Ed. Studentska zalozba), prin programul TPS:

În Spania au apărut volumele Circul nostru vă prezintă…de Lucian Dan Teodorovici (El Nadir, prin programul TPS), Mode et luxe aux Portes de l’Orient: Tradition et modernité dans la société roumaine de Constanța Vintilă-Ghițulescu (ediţie în limba franceză, Iniciativa Mercurio, prin programul PUBLISHING ROMANIA), From ișlic to top hat: fashion and luxury at the Gates of Orient de Constanța Vintilă-Ghițulescu (ediţie în limba engleză, Iniciativa Mercurio, prin programul PUBLISHING ROMANIA), Moda y lujo a las Puertas de Oriente: Tradición y modernidad en la sociedad rumana de Constanța Vintilă-Ghițulescu (Ed. Iniciativa Mercurio, prin programul PUBLISHING ROMANIA), El invisible anillo. Miradas sobre Rumanía (eseuri, Editorial Eneida, prin programul PUBLISHING ROMANIA), Interior de Constantin Fântâneru (El Nadir, prin programul TPS), La sexagenaria y el joven (Sexagenara şi tînărul) de Nora Iuga (El Nadir, prin programul TPS), Dicționar de buzunar spaniol-român, român-spaniol, autori: Joan Fontana, Catalina Lupu, Virgil Ani (Ed. Herder, prin programul PUBLISHING ROMANIA), El paraíso de las gallinas. Falsa novela de rumores y misterios (Raiul găinilor. Fals roman de zvonuri și mistere) de Dan Lungu (Icaria editorial, prin programul TPS), Lulu (Travesti) de Mircea Cărtărescu (Impedimenta), Cele patru anotimpuri de Ana Blandiana (Periférica).

Wasted Morning (Dimineață pierdută) de Gabriela Adameșteanu (Northwestern University Press, prin programul „20 de autori“), Coming from an Off-Key Time (Venea din timpul diez) de Bogdan Suceavă (Northwestern University Press, prin programul TPS) și A Path to the Sea – Antologie de poezie, de Liliana Ursu (Editura Pleasure Boat Studio) sînt cele trei titluri românești apărute în acest an cu sprijinul ICR în Statele Unite ale Americii.

În Suedia au fost publicate, prin programul TPS, antologia Om jag inte får tala med någon nu. 27 poeter från rumänien (Antologie 27 de poeți români contemporani, Bokforlaget Tranan) şi volumul Kontinuum (Continuum) de Nina Cassian (Bokforlaget Tranan), Viața începe vineri de Ioana Pârvulescu (Bonnierforlagen).

În Ungaria a fost publicat volumul Morminte străvezii de Dan Stanca (Napkut Kiado), prin programul TPS.

Autorii români au ajuns în acest an și în Vietnam prin intermediul Compendiului de literatură română editat de Universitatea Naţională din Ha Noi cu sprijinul programului TPS.

Detalii suplimentare şi statistici: http://www.cennac.ro/statistici/

Biroul de Presă al ICR

sursa: http://www.observatorcultural.ro/Autori-romani-tradu%C4%8C%E2%84%A2i-in-2011-bilantul-programelor-derulate-de-Centrul-National-al-Cartii*id_3589-news_details.html

Dan C. Mihailescu, critic literar: La noi, hiperinteligenta pleaca dintr-o exasperare de Romania: de saracie, de simplitate, de ruralism

“In 1920, Romania avea un dialog perfect cu Occidentul, fara nici umbra de complexe de inferioritate. Multi dintre tinerii nostri au acum complexul de inferioritate fata de Vest. Prozatorii nostri incearca sa imite din Occident exact raul libertatilor de acolo, numai “sex, drugs & rock’n’roll”, uitand ca de fapt toti marii prozatori (veniti din ariile excentrice catre Premiul Nobel, de pilda) vin cu un specific national. Pamuk vine cu turcitatea, Andrei Makine vine la Paris cu slavismul din el, numai noua ne e rusine sa venim cu ceva de romanitate”, a explicat Dan C. Mihailescu, critic literar si eseist, in cadrul conferintei “Buna seara, domnule Mircea Eliade”, ce a avut loc la mijlocul acestei saptamani, la Biblioteca Centrala Universitara, in seria de evenimente “Cultura bate criza”.

“Generatia ’27”, generatiile de azi si complexele de inferioritate

“Vulcanescu zicea ca intre pan-slavism si pan-germanism, noi trebuie sa optam pentru pan-romanism. In 1920, Romania avea un dialog perfect cu Occidentul, fara nici umbra de complexe de inferioritate. Uitati-va ce natural se duce Eliade la Papini, Bibestii cu Proust… erau intr-o familie europeana mult mai putin transanta.

Noi avem acuma un complex de inferioritate. Multi dintre tinerii nostri au complexul de inferioritate fata de Vest. Exista ceva de sluga inauntrul nostru. Ne ferim sa ne afirmam romanitatea.

Prozatorii nostri, cei mai multi, incearca sa imite din Occident exact raul libertatilor de acolo, numai “sex, drugs & rock’n’roll”, uitand ca de fapt toti marii prozatori (veniti din ariile excentrice catre Premiul Nobel, de pilda sau toti cei care izbucnesc in Occident) vin cu un specific national. Pamuk vine cu turcitatea, Andrei Makine vine la Paris cu slavismul din el, numai noua ne e rusine sa venim cu ceva de romanitate. Tocmai din cauza acestei diabolizari sistematice.

Noi avem un complex al romanitatii si ni se pare ca, in postmodernitatea de acum, afirmarea energiei nationale este totuna cu acuzatiile de rasism, de regionalism, incat la nivel de recuperare al romanescului stam infinit mai rau decat au stat Eliade si generatia ’27.

“Romanii au o marota identitara, o psihologie primara, de cetate asediata…” Nu, dar da-mi voie, dupa 50 de ani de minciuna si de teroare mentala, sa vin sa-mi pun dilemele identitare pe masa. Or nu, astea sunt luate drept rasism.

Noi am avut tot felul de complexe de inferioritate. De la 1820, ’30, ’40, ca erau boieri rusofili, turcofili, germanofili, masoni de rit scotian sau frantuzesc, toata lumea avea un complex de natie tanara, viguroasa, dar inca neformata. Nici un om nu a indraznit sa faca un singur lucru.

A fost o asemenea foame de plurimorfism si de plurivalenta! Ca este Maiorescu, ca e  Eminescu, Caragiale, Iorga, Racovita, toti aveau cariera de profesori, faceau si traduceri, piese de teatru, poezie, gazetarie, erau si parlamentari, oameni de afaceri…

Toata lumea a practicat un auto-exhibitionism. Infiorator cate energii s-au varsat la noi in politica si in gazetarie! Fiecare om din elita avea o sete atavica, aveau un cult al calitatii, al productivitatii. Toti pleaca la universitati, la Viena, in Berlin, Sorbona. Si vin acasa toti cu aceasta manie de a avea un sac cat mai mare, sa facem mai mult.

La noi, hiperinteligenta, eruditia, enciclopedismul pleaca si dintr-o exasperare de Romania: de saracie, de simplitate, de ruralism. Este o sete de a ne depasi si de a prinde orizonturi cat mai multe. Exasperarea de noi insine ne-a determinat sa fim cat mai diversificati, sa optam pentru cat mai multe lucruri si din pacate de-aia avem si atat de multe rateuri.

Cel mai mare exemplu este Eminescu: a venit din Viena si a dat de foame, de mancatoriile dintre liberali si conservatori etc. Si, practic, a luat foc. Daca cititi toata corespondenta tinerilor din perioada ’48 si din generatia lui Eliade, veti vedea ca toata lumea, cand ajunge in tara, mananca foc. Toti care pleaca vin apoi in tara gata sa faca si sa dreaga, vad lumea enciclopedic, dar aici sunt loviti de maniera asta romaneasca, sunt faultati, li se da casant cu secera, sunt facuti praf. Si in zilele noastre se intampla acelasi lucru”.

Libertatile oamenilor de cultura din perioada interbelica – traite pe orizontala si pe verticala

“Exista un moment in interbelic care nu stiu cu ce alt moment poate fi comparat. Ei au stiut sa-si traiasca toate libertatile, chiar si frivole.

Pe orizontala: traiau intr-o libertate religioasa, eretica la limita, si inca o libertate sexuala. Adica exista o intensa senzualizare a literaturii lor, a teatrului lor, a dansului lor.

Pe de alta parte, stiau sa-si traiasca si pe verticala libertatea, alegandu-si fara exceptie toate telurile mari: in romane s-au luptat cu raul, cu demonismul, cu patima, Cioran nu se compara decat cu Iov si cu Lucifer, Vulcanescu voia sa ia romanescul si sa vada ispitele latine, dacice, frantuzesti etc, Mihail Polihroniade voia sa faca geopolitica si geostrategie.

Exista aceasta dezinhibare. Ceea ce nu se intampla si cu noi, incepand de la copiii de 14-16 ani, care sunt invatati cu “nu! nu! nu! n-ati sa poti face asta, trebuie sa faci asta, trebuie iti faci un CV, un job, nu-ti poti alege sefii, nu depasi limitele tale”. Ei toti traiau intr-o delimitare absoluta, care i-a si dus ulterior la rebeliune… Politica i-a mancat – asta a fost blestemul lor. Libertatea dusa in anarhie i-a nenorocit pe toti. Dar lectia de baza pentru noi este creativitatea”.​

Oxymorons

În căutarea timpului trecut

Cu mare bucurie citim cîteva cărți minunate, venite pe neașteptate, parcă dintr-un registru risipit în paginile unduitoare ale trecutului, cărți ale unor autori de primă mînă, fiecare cu o anume excelență în domeniul lui. Și care se mai dedau și altor forme de expresie literară decît cea care le-a consolidat notorietatea și prestigiul, dincolo de popularitatea după care oftează nu puțini, dar mai ales editorii, ca să crească, desigur, vînzările; eventual traducerile, eventual, încasările. Bref, așa avem două romane. Unul, semnat de un distins profesor clasicist, Liviu Franga, și altul de regretata eseistă/critic/istoric literar, Georgeta Horodincă. Două neașteptate romane emise pe paliere diferite. Un Jurnal din anii ’70 al unei adolescente care vede bine și simte și mai bine aventura vieții de liceeană în plin comunism (Liviu Franga) și o Visătoare, aflată la capăt de drum, dar nu mai puțin atentă și sensibilă la lumea din preajma ei (Georgeta Horodincă).

Alte două cărți ar fi de proză-povești-amintiri-impresii duioase, „baliverne“ simpatice, cu multă risipă de reverii poetice: una semnată de criticul literar Daniel Cristea-Enache și alta de tandemul dublu mixt, traducătorii de mare marcă Antoaneta Ralian și Radu Paraschivescu. Avem laolaltă întîmplările unei vieți întinse pe multe decenii (Antoaneta Ralian), cu pățaniile diverse ale existenței și cu glose despre cinema, fotbal sau chiar scriitori (Daniel Cristea-Enache). Să vedem mai îndeaproape ce conțin aceste volume.
Jurnal din anii ’70. Agenda (Editura Tiparg, Tîrgoviște, 2011) se dovedește o jucărea epică, bine aranjată de un clasicist cu vechi stagii. Ai zice că este un text interbelic, emis spontan și cu autenticitate de vreun congener al lui Anton Holban și al lui Sebastian și apropiat sufletește eroului lui C. Fîntîneru dinInterior, roman la fel de proaspăt și azi. Proful de filologie clasică de azi, eseist și traducător, probabil și vajnic cititor, vrea să ne păcălească. Inventează un personaj feminin, Clara Iacob, îi dă o stare civilă cu toate detaliile de rigoare și o pune să țină jurnal. Că a fost scris chiar în timpul real sau a fost inventat acum, într-un alt timp scriptural, nu mai contează. Impresia de autenticitate, cu toate candorile, naivitățile și micile tribulații cotidiene, școlare, familiale sau afective sînt remarcabile. Roman desuet, dar plăcut digerabil printre atîtea proze cu fițe și mofturi ce nu spun mai nimic. Nu știm cum va fi receptat romanul lui Liviu Franga, dar credem că ar merita mult mai mult decît o condescedentă pliere pe prestigiul profesorului. Chiar este foarte bun. Ca Adela lui Ibrăileanu, și nu agresiv-cancanier-dezlînat precum Cearta altui universitar de prestigiu de mai ieri, profesorul Al. Piru.
Cartea criticului literar – și el deja cu grade universitare la activ – Daniel Cristea-Enache este și ea o surpriză. Cinematograful gol (Editura Polirom, 2011), cu o prefață de venerabilul Radu Cosașu, ce vine ca o recomandare de primire în rîndul celor care bat cîmpii cu eleganță; este o culegere de articole răspîndite prin presa culturală a ultimilor ani, lectorul cărții fiind o prestigioasă prozatoare, Adriana Bittel, iar redactor, Emanuela Stoleriu. Portrete și instantanee, fotograme, rememorări biografice, glose amicale, cronici de film, de teatru și întîmplări aparent anodine, tablete fotbalistice, toate scrise cu farmec și cu un parfum al melancoliei greu decelabil la criticii aparent scorțoși și cu morgă. O carte, repet, plină de emoție, din care transpare bucuria autorului de a fi printre oameni dragi, înconjurat de cărți și atent la spectacolul lumii. Interesant! Cea mai bună carte a criticului Mircea Zaciu este un volum numit Teritorii, Temele lui Manolescu bat istoria lui, iar Jurnalul parizian al lui Eugen Simion, strict literar vorbind, este peste culegerile masive de studii critice. Un inventar al prozelor criticilor ar merita întreprins și ar putea produce surprize. Îl așteptăm, totuși, pe Daniel Cristea-Enache cu un tom mai puțin compozit și mai închegat.
Georgeta Horodincă (1930-2006) a fost un nume prețuit în deceniile de dinainte de 1989 (am parcurs volumul Georgetei Horodincă dedicat lui Sartre, nume prestigios cîndva și pe malurile Dîmboviței, rămas de izbeliște de cînd avem la îndemînă și opțiunile lui Raymond Aron). Nu e momentul și nici locul pentru divagații pe acest subiect. Îmi aduc aminte, însă, de o carte din biblioteca mamei mele, un volum de Ion Vitner, mult hulitul asistent al lui Călinescu, care a dat un Camus – Tragicul exilului, prin anii ’60, care nu era rău deloc. În fine. Volumul Visătoare, subintitulat O afecțiune de lungă durată (Editura Institutul European, Iași, 2011), este un roman care apare postum. Scris direct în franceză, acesta n-a  apucat să fie tipărit în Franța și a fost tradus în română de Magdalena Popescu Bedrosian și editat prin osîrdia lui Geo Șerban, care semnează și o consistentă postfață. Gest amical recuperator, dar și o prețuire reală pentru un autor uitat și puțin cunoscut, mai ales în ultimele decenii, cînd totul s-a dat peste cap. Scriitura este fluentă și cursivă, narațiunea alunecă bine, prinzînd în meandrele ei un sfîrșit de destin feminin. Amintiri din trecut sînt bine dozate alături de percepții crude ale realului și ale unei boli care adună imagini dintr-un viitor incert. Proză de notație fină, cu inserturi psihologice, istorie, război (apropierea de proza lui Blecher nu ar fi deplasată). Cum nu cunosc romanele publicate în limba franceză ale Georgetei Horodincă, cred că ele ar merita aduse la cunoștința noastră. Pentru că avem o autoare care merită să fie redescoperită. Așa cum am avut revelația ultimei cărți a Oanei Orlea. Numai istoric și critic literar să nu fii.
Știa Radu Cosașu de ce a vrut să ajungă cronicar sportiv!
Am lăsat special la urmă volumul Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Editura Humanitas, 2011), realizat sub forma unui sprințar dialog de către Radu Paraschivescu. O lungă convorbire între cei doi eminenți traducători pune în valoare, cu multă abilitate, biografia unuia dintre ei, dar și arta tragerii de limbă a celuilalt. Iese o carte plină de farmec. Povestea vieții doamnei Antoaneta Ralian, fără să aibă nimic spectaculos în ea, devine un spectacol în sine. Anii copilăriei, într-o urbe din Moldova – de Roman este vorba –, unde nu se întîmplă mai nimic și conviețuiesc fel de fel de etnii. Apoi, micile tribulații familiale, cu părinții sau cu fratele mai mare, primele iubiri, adolescența cuminte și liceul, războiul cu mizeriile lui de tot felul ce se abat pe capul unei familii de evrei. Urmează anii comunismului. Un job, un soț, restul a urmat de la sine. Cu bune și mai puțin bune, fiecăruia cum i-a fost dat. Totul se încheagă natural și firesc, fără crispări sau resentimente. Nu toată lumea a beneficiat de astfel de trasee, norocoase, să le zicem. Sigur că orice derapaj putea duce la întorsături dure ale destinului. Dar Antoaneta Stein, Ralian după soț, a fost o femeie tare și, în plus, de ce nu?, norocoasă. Dincolo de multiplele calități și virtuți, ai zice că a fost protejată de cineva,  acolo sus. Nu am motive să nu cred în așa ceva. Existența personală are un semn pe care-l duce fiecare dintre noi, oricît ne-ar lovi răul din jur sau ne-ar proteja binele din noi înșine. Dar mai rămîne ceva și în mîinile noastre, dincolo de destin. Așa s-au născut rafturile cu cărțile traduse de Antoaneta Ralian. Iar acum avem de citit despre o viață de om ițită din întrebări și răspunsuri. Dialogului din carte cu traducătoarea se adaugă și trei interviuri luate de Antoaneta Ralian unor scriitori (Saul Bellow, Iris Murdoch, Amos Oz), două liste amețitoare de cărți și piese traduse, o alta de premii și distincții de tot felul și o arhivă foto. Toate dau contur unei cărți fără cusur. O fi rima căutată, dar se apropie de adevăr. Așteptăm cu drag o nouă traducere? Din cine, ce? Nu știu, dar sînt curioasă să aflu.

Cele mai frumoase cărţi de Crăciun, recomandate de Manolescu, Paleologu şi C.T. Popescu

Dacă ar fi Moş Crăciun, Nicolae Manolescu le-ar dărui parlamentarilor cartea “Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent”. Theodor Paleologu recomandă “Evanghelia”, iar Cristian Tudor Popescu – “De la Junimea la Noica” şi “Filmul surd în România mută”, ca daruri de Crăciun.

Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu, Theodor Paleologu, Daniel Cristea-Enache, Dan C. Mihăilescu, Cristian Tudor Popescu şi Gabriela Adameşteanu au vorbit, pentru MEDIAFAX, despre cărţile primite sau niciodată primite în dar de Crăciun, dar şi despre volumele potrivite pentru a fi oferite celor dragi în perioada sărbătorilor.

  • Nicolae Manolescu

Scriitorul Nicolae Manolescu spune că a primit mai multe cărţi de Crăciun, însă a semnalat doar una, pe care o şi recomandă, în primul rând, parlamentarilor. “Le-aş dărui-o, dacă aş fi Moş Crăciun. E vorba de «Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent» (Polirom) de Cristian Preda. E destul să citez, în limba vremii, un fragment din cuvântul unui «mădular al Adunării» din 1838, un membru, adică, al Parlamentului vremii, care conţine câteva recomandări utile nu numai pentru parlamentarii de acum mai bine de un secol şi jumătate şi de la care se trage titlul cărţii: «…a cerceta dacă legile să urmează, dacă tractaturile sunt respectate, dacă prinţul naţional este ales dă naţie, dacă scopul constituţiei este agiuns, dacă orânduiala, dreptatea şi economia domnesc în toate ramurile administraţiei, dacă magistraţii au socotinţa publică, dacă sumile statului sunt întrebuinţate pentru binele statului, într-un cuvânt dacă “rumânii sunt fericiţi”». Sublinierea (rumânii sunt fericiţi, n.r.) îmi aparţine. Nu e aşa că sună teribil de actual criteriile de odinioară ale fericirii la români? Citiţi cartea lui Cristian Preda şi veţi afla dacă rumânii erau la fel de fericiţi ieri cum sunt astăzi!”, a declarat, pentru MEDIAFAX, Nicolae Manolescu.

  • Mircea Dinescu

Şi scriitorul Mircea Dinescu are o recomandare literară, însă pentru preşedintele Traian Băsescu. “Nu ştiu dacă de Crăciun trebuie citit ceva special. Eu aş recomanda domnului Băsescu să citească «Muntele vrăjit» (de Thomas Mann, n.r.) “, a spus râzând Mircea Dinescu.

În ceea ce priveşte darurile pe care le-a primit el, Mircea Dinescu a declarat, pentru MEDIAFAX, că “la bătrâneţe” nu mai primeşte cărţi. “În copilărie am primit, dar eram un copil obişnuit. Nu pot să spun că mi-aducea maică-mea Thomas Mann de Crăciun”, a mai spus Mircea Dinescu. El şi-a amintit că dintre cărţile citite în copilărie i-au plăcut “Aventurile lui Huckleberry Finn” şi “Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark Twain.

  • Daniel Cristea-Enache

Pentru criticul literar Daniel Cristea-Enache, cel mai plăcut dar literar a fost o carte de Jules Verne. “Memorabilă (dovadă că ţin minte şi azi, după 27 de ani) a fost o carte din seria Jules Verne, primită la un Crăciun din anii ceauşismului târziu: «Steaua Sudului». (Pe atunci era epoca lui Moş Gerilă…). Era seria pe care o imită azi Adevărul, cu coperţi tari, mari, albe care acopereau nişte comori. Aş spune că un copil care nu citeşte Jules Verne la zece ani e un copil «incomplet»“, a declarat pentru MEDIAFAX Daniel Cristea-Enache.

Totodată, el recomandă “două cărţi de factură foarte diferită”, care i se par “lecturi ideale nu numai de Crăciun, ci şi aşa, în general…” – “«Despre frumuseţea uitată a vieţii» (Humanitas), de inclasabilul Andrei Pleşu, şi romanul «În iad toate becurile sunt arse» (Polirom), al încă-tînărului Dan Lungu. Doi autori foarte iubiţi de către public, de cititorul «obişnuit», indiferent de specializarea lui. Totul e ca Moş Crăciun să nu deschidă pe drum cărţile acestea, fiindcă după aceea e posibil să nu mai ajungă în timp la destinaţie...”, a mai spus Daniel Cristea-Enache.

  • Dan C. Mihăilescu

La rândul său, criticul literar şi eseistul Dan C. Mihăilescu nominalizează la cărţile memorabile primite în dar de Crăciun: Annne Applebaum, “Gulagul”, editura Humanitas, şi Clara Mareş, “Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii”, editura Curtea Veche. “Ştiu că ar fi fost de aşteptat niscai titluri sărbătoreşti, numai că mie aşa-mi dictează gustul acum: cărţi de teribil impact, care te înfioară prin adevărul pe care nu mulţi vor să-l vadă. Dacă de Gulag a vorbit, totuşi, o lume, despre supravegherea şi surfilarea demenţială (prin amestecul de sadism gratuit, cinism grobian şi deriziune halucinantă) de care-a avut parte bufonul năpăstuit şi contorsionat care a fost Ion D. Sârbu, prea nu vrem să ne aducem aminte!”, a declarat, pentru MEDIAFAX, Dan C. Mihăilescu.

În ceea ce priveşte darurile de Crăciun, Dan C. Mihăilescu recomandă: “Neapărat «Amintirile» Zoei Cămărăşescu, editura Ponte: frumuseţe sufletească, graţie princiară, nobleţe sentimentală, adică tot ce-i mai străin de firea noastră de azi”. “Apoi, în funcţie de gusturi, o carte elegant-instructivă, «Biletul de ieşire din criză», de Adrian Vasilescu (editura Curtea Veche), din care omul de litere observă pe ce lume are de trăit (în bună resemnare), şi «Pact cu diavolul», de Lars Kepler (editura Trei), cu acelaşi suspans, baroc surfilat, din «Sub hipnoză»”, a mai spus Dan C. Mihăilescu.

  • Cristian Tudor Popescu

Jurnalistul şi scriitorul Cristian Tudor Popescu a declarat, pentru MEDIAFAX, că recomandă două volume pentru a fi oferite de Crăciun – cartea sa “Filmul surd în România mută” şi cartea “De la Junimea la Noica” de Marta Petreu.

“Ce altă recomandare aş putea să fac decât cartea pe care am publicat-o cu trei săptămâni în urmă şi care se numeşte «Filmul surd în România mută»?. Asta aş vrea şi eu să fie cumpărată, să fie vândută. Sper. Nu ştiu ce se va întâmpla. Nu mai ştiu care este soarta unei cărţi, ce tiraj mai înseamnă ceva în momentul ăsta pentru o carte. Dar, în afară de cartea mea, vă mai pot recomanda o carte foarte interesantă apărută de curând, a Martei Petreu, care se numeşte «De la Junimea la Noica», este o carte de studii de cultură română, foarte interesantă, extrem de interesantă carte, care acoperă aproape un veac de singurătate al culturii române”, a spus Cristian Tudor Popescu.

În ceea ce priveşte cărţile primite de Crăciun, Cristian Tudor Popescu a spus că în acest an a primit o Agendă Ortodoxă. “«Hristos vindecând un orb la Ierihon» este pe copertă. Condiţii grafice excepţionale. Costă ceva bani asta. Este (un mesaj pe una din copertele agendei, n.r.) de la mitropolitul Olteniei, 2012 – credinţă în Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi aşa mai departe. Avem aici Sfântul Prooroc Maleahi, vindecarea leproşilor, soborul Sfinţilor 70 de apostoli. Foarte interesant. Şi avem şi un citat după Evanghelia după Ioan «Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere»”, a spus Cristian Tudor Popescu. “S-a considerat probabil că eu sunt un credincios practicant, un stâlp al Bisericii Ortodoxe şi mi s-a trimis această frumoasă agendă”, a mai spus Cristian Tudor Popescu, precizând că această Agendă Ortodoxă este singura carte pe care a primit-o vreodată de Crăciun.

  • Theodor Paleologu

Pe de altă parte, Theodor Paleologu recomandă “Evanghelia” pentru a fi oferită în dar de Crăciun. “În rest, orice. Anul acesta i-am luat lui fi-miu, pentru moment, o carte de teorie economică de Schumpeter şi o alta de Robert Greene, «The 50th Law» (este autorul faimoasei «The 48 Laws of Power»). Iar mie mi-am cumpărat cărţi de Erich Fromm şi Mihai Ralea“, a declarat pentru MEDIAFAX Theodor Paleologu.

Un dar literar memorabil este “probabil Kant in Pleiade de la Eugen Ionescu (de fapt, de la Marie-France Ionescu) la Crăciunul din 1992″, a mai spus Theodor Paleologu.

  • Gabriela Adameşteanu

La rândul său, scriitoarea Gabriela Adameşteanu recomandă pentru a fi oferite în dar de Crăciun cărţile recente, volume din anii trecuţi, valorizate de premii, ori traduceri ale autorilor în vogă.

Sunt apreciate cărţile recente, cu cea mai mare vizibilitate: Lucian Teodorovici – «Matei Brunul», Lucian Boia – «Capcanele istoriei», Marta Petreu – «Pe câmpia Armaghedonului». Ori cărţi din anii trecuţi, valorizate de premii, ori traduceri ale autorilor în vogă, Mircea Cărtărescu, Dan Lungu, Radu Aldulescu, Andrei Pleşu, Filip Florian, H. R. Patapievici, Florina Iliş, Gabriel Liiceanu, Doina Ruşti, Radu Pavel Gheo, Florin Lăzărescu. Cadourile în cărţi pot fi personalizate, profesorii vor citi cu plăcere cartea Biancăi Burţa-Cernat «Fotografie de grup cu scriitoare uitate», cea a Gabrielei Gheorghişor despre Mircea Horia Simionescu ori «Cinematograful gol» al lui Daniel Cristea Enache“, a declarat pentru MEDIAFAX Gabriela Adameşteanu.

Potrivit acesteia, “cel mai simplu este să oferi cărţi de sfaturi, de genul «Cum să te iubeşti pe tine» de Francois Lelord şi Christophe Andre, traduceri din literatura lumii şi chiar cărţi de istorie”, a mai spus Gabriela Adameşteanu.

Totodată, scriitoarea a mărturisit că, din păcate, nu a primit nicio carte de Crăciun, niciodată. “Întrebarea dumneavoastră este binevenită. Mi-am dat seama că nici eu nu am dăruit cărţi, cu excepţia unei cărţi de bucate, într-o ediţie mai specială, şi a cărţilor pentru copii. Şi m-am hotărât să o fac de acum înainte”, a spus Gabriela Adameşteanu, precizând: “La lansările de carte în străinătate, eram solicitată destul de des să fac dedicaţii pentru persoane care urmau să primească drept cadou cartea mea. La noi s-a cam pierdut acest obicei”.

(Material de Mădălina Cerban, madalina.cerban@mediafax.ro)

sursa: http://www.mediafax.ro/cultura-media/cele-mai-frumoase-carti-de-craciun-recomandate-de-manolescu-paleologu-si-c-t-popescu-9090528/  

This holiday season, books are back

Tom Pennington / Getty Images The closing of Borders bookstores around the country may have proved a boon for other booksellers this holiday season, the New York Times reports.

Now that electronic readers like Amazon’s Kindle and Barnes & Noble’s Nook have been on the market for a few years, long enough to become cheaper and more ubiquitous than ever, it’s no wonder that e-books have proliferated like mad. Earlier this year, Amazon reported that its e-books for the Kindle were outselling regular books on its website, and Barnes & Noble shared the perhaps depressing news (for brick and mortar booksellers, anyway) that it sells three times as many e-books on BN.com as it does all categories of physical books combined.

And while the sinking of the bookseller chain Borders seemed like yet another signpost on the march toward the certain death of the actual, physical book, book retailers are actually singing a cautiously optimistic tune this holiday season, with pricey coffee table books and massive hardcover biographies flying off the shelves, according to a story in The New York Times.

Sales at Barnes & Noble were 10.9 percent higher during Thanksgiving weekend this year than they were during the same weekend last year, and the American Booksellers Association’s members experienced a 16 percent increase in sales during the week of Thanksgiving as compared with the same week last year, The Times reported on Tuesday.

“The initial weeks of Christmas shopping, a boom time for the book business, have yielded surprisingly strong sales for many bookstores, which report that they have been lifted by an unusually vibrant selection; customers who seem undeterred by pricier titles; and new business from people who used to shop at Borders, the chain that went out of business this year,” The Times said.

The Times spoke with a number of small book retailers across the nation, many of which reported that sales of print books were way up this holiday season in comparison with last year. The owner of the Next Chapter Bookshop in Mequon, Wis., told The Times that sales at her shop were 15 poercent higher this year, possibly because of the closing of a nearby Borders store, and that her store “was just going gangbusters and having a great time.” (She did also add that she was worried about sales in 2012, since “everybody’s going to open their electronic device for Christmas.”)

The story reported that non-fiction books have been very popular this holiday season, from Walter Isaacson’s biography of Steve Jobs to books written by media personalities like Bill O’Reilly and Glenn Beck.

And large, glossy coffee table books are also selling well, according to the owner of King’s English Bookshop in Salt Lake City, who told The Times that her store was running through “$50 and $75 books that we’re selling hand over fist.”

Cathy Langer, the owner of Tattered Cover bookstores in Denver, told The Times that she thought customers were less reluctant to buy pricier, fancier books this year. “Maybe people are just tired of being afraid to spend money,” she said.

By Marisa Taylor  ; sursa: http://bottomline.msnbc.msn.com/_news/2011/12/13/9416022-this-holiday-season-books-are-back

Unda de cultură japoneză

Există o tradiție îndelungată a legăturilor dintre Japonia și Europa. Uneori mai intense, alteori mai puțin evidente, ele au existat constant de-a lungul timpului și au avut ca efect o influență reciprocă. „Prezența“ japoneză, așa cum începe să fie simțită în Occident începînd cu anii ’70, probabil comparabilă cu cea de la jumătatea secolului al XIX-lea, a cunoscut o creștere constantă, cucerind nu doar teritorial raportarea europeană la „obiectul“ japonez, dar și în profunzime, cumulînd tot mai multe domenii de interferență.

Percepute ca tendință sau ca val, undele japoneze s-au revărsat asupra culturii noastre fie cea cotidiană, a obiectelor industriale, fie cea estetică, a diferitelor arte. Să amintim aici doar arhitectura și designul, în special cel de mobilier și vestimentar, artele grafice, fotografia. Influențele japoneze au adus în vocabularul nostru stilistic și un set de atribute estetice definitorii: rafinament, simplitate, tradițional, calm. Recent, ca o completare ironică a acestei lumi materiale, un alt „val“, de data asta distrugător (seismic, tsunami), a propagat o serie de atribute „imateriale“, întregind în mod unic portretul japonez, spiritul său. Cuvinte precum tărie de caracter, hotărîre, perseverență, stăpînire de sine, optimism au devenit sinonime cu japonez. Poate, în mod paradoxal, oamenii au fost impresionați de comportamentul japonezilor în fața dezastrului mai mult decît de distrugerile provocate și de urmările cutremurului. Pentru toți ceilalți „nejaponezi“, acest aspect legat de atitudine a rămas profund în memorie.
Ambasada Japoniei în România a prilejuit întîlnirea cu acest mixt de atribute japoneze într-un concentrat de evenimente culturale desfășurate pe parcursul lunii noiembrie. Unda de cultură japoneză, inclusă în politica de refacere a imaginii Japoniei în lume după marele cutremur din luna martie, a avut rolul de a capta și de a-l familiariza publicul român cu ceea ce este specific japonez, pentru a percepe această țară prin partea ei „plină“, vie, dinamică. Grupate generic sub numele „Luna Japoniei“, au avut loc expoziții, demonstrații de gastronomie și ceremonie a ceaiului, spectacole de teatru tradițional și balet, colocvii pe tema procesului de refacere a țării.
Diversitatea programului a fost completată de reputația invitaților. Demonstrația de sushi a fost susținută de doi mari maeștri bucătari din Japonia – Masayoshi Kazato și Kensasku Yoshida –, care au încîntat publicul cu măiestria mînuirii instrumentelor și a preparării feluritelor variante de sushi, dar și cu umorul tonic. Ceremonia ceaiului – prezentată de maestra Michiko Nojiri, director al Școlii Urasenke Europa, și acompaniată de Gabriel Soga Căciulă, instructor senior, Chado Urasenke Tankokai Romania – a reunit elemente ale culturii tradiționale japoneze. Ikebana, caligrafie, kimono, tatami, atmosfera zen – toate într-o prezentare aproape teatrală, exclusiv gestică, menite să configureze esența ceremoniei ceaiului. Teatru japonez de umbre – un spectacol de proiecție în tehnica „lanternei magice“ – a fost susținut de renumita trupă Minwa-za din Tokyo. Precursoare a cinematecii și a diaproiectorului, această tehnică simplă a proiecției imaginilor colorate din spatele scenei pe un ecran are aproape 300 de ani vechime. Publicul urmărește povestea ilustrată cu imagini viu colorate, însoțite de muzica cîntată pe scenă la instrumente tradiționale și, uneori, acompaniată de vocea unui actor. Pe aceeași scenă a Teatrului Odeon, Răzvan Mazilu și coregrafa Motoko Hirayama au adus trei seri la rînd spectacolul Requiem. Nu știi nimic despre mine – un spectacol umanitar dedicat victimelor cutremurului din marie.

Povești simple, metafora renașterii unei națiuni

Implicată în conceptul și pregătirea manifestărilor culturale japoneze, Cristina Panaite, istoric de artă în cadrul Departamentului de cultură al Ambasadei Japoniei, a declarat pentru Observator cultural: „Fără îndoială, «Luna Japoniei» a reprezentat unul dintre proiectele noastre cele mai importante din ultimii doi ani; am încercat să oferim publicului român o imagine variată și echilibrată a Japoniei de astăzi, aducînd în prim plan valori culturale consacrate, dar și aspecte ale actualității. Este un proiect care a pornit de la evenimentele tragice petrecute în primăvara acestui an, o realitate pe care japonezii au reușit să o depășească cu o forță și un curaj admirabile. De altfel, una dintre manifestările înscrise pe agenda lunii noiembrie, expoziția de fotografie de la Muzeul Național al Țăranului Român intitulată sugestiv Japonia renaște după dezastru a adus în fața privitorilor români cîteva mărturii ale acelor momente dramatice, mărturii despre oameni obișnuiți care au pierdut totul, dar nu s-au lăsat îngenunchiați și au avut puterea să o ia de la capăt. Am regăsit în poveștile lor simple și emoționante însăși metafora unei națiuni care prin răbdare, solidaritate și rezistență în fața adversității a avut forța de a renaște și de a merge mai departe. Am dorit ca la final publicul să rămînă cu imaginea unei Japonii mai puternice și mai frumoase, o țară care privește cu încredere spre viitor“.

„Recunoștință pentru prietenii noștri români“

 Interviu cu Tomohiko ONODERA

Atașatul cultural al Ambasadei Japoniei în România, Tomohiko Onodera, a acordat un scurt interviu despre evenimentele culturale japoneze organizate în luna noiembrie.

Domnule Tomohiko Onodera, cum a apărut ideea organizării „Lunii Japoniei“ la București?
În ciuda pierderilor suferite în urma marelui cutremur din luna martie a acestui an, Japonia își continuă parcursul său constant către refacere. De altfel, în cea mai mare parte a regiunilor afectate, viața a revenit în matca normalității, oamenii reluîndu-și activitățile obișnuite. Pînă acum japonezii au primit un sprijin susținut și încurajări din partea Guvernului României și a românilor în general. Evenimentele culturale sub egida „Lunii Japoniei“, organizate în noiembrie, la opt luni de la dezastru, au fost gîndite ca o modalitate de mulțumire și recunoștință față de prietenii noștri din România, dovedind în același timp că Japonia nu s-a dat bătută în fața acestor încercări grele, fiind astăzi mai puternică și mai plină de viață ca niciodată.
 
Cum vi s-a părut reacția publicului? Credeți că în România există un public interesat de cultura japoneză?
Sîntem cu toții plăcut surprinși și dorim să mulțumim publicului pentru interesul special acordat „Lunii Japoniei“. Ne-au impresionat reacțiile pozitive pe care le-au suscitat evenimentele noastre și care nu s-au manifestat doar la nivelul publicului larg, ci au fost reflectate deopotrivă de presa scrisă și de cea audio-vizuală.

Vă gândiți ca, pe viitor, să continuați seria unor asemenea manifestări?

Succesul de care s-a bucurat „Luna Japoniei” ne-a dovedit încă o dată interesul și sentimentele de simpatie ale românilor față de Japonia în general și față de cultura japoneză în particular. De aceea, ne-am dori foarte mult ca și pe viitor să oferim acestui public deosebit noi momente de bucurie.

Sorin Alexandrescu, nepotul lui Mircea Eliade: despre pigmeii de pe umerii uriasului Eliade

“Eliade s-a remarcat prin apelul pe care l-a facut la toata generatia lui: sa profite de libertate in sensul de a crea. De fapt nu un apel, ci chiar o chemare violenta: “Creati! Cine stie cat timp avem!” Si intr-adevar, mai tarziu s-a vazut ca nu au avut decat 20 de ani. Noi avem 20 de ani de libertate, luandu-o de la 1990 incoace, dar nu stim cat va mai fi. Profitam noi de libertate acum, in sensul ca in loc sa ne victimizam, sa scriem cartile care nu au putut fi scrise? “Scriem destul?” – asta este intrebarea”, a explicat Sorin Alexandrescu, profesor si critic literar, in cadrul conferintei “Buna seara, domnule Mircea Eliade”, ce a avut loc la mijlocul acestei saptamani, in cadrul seriei de evenimente “Cultura bate criza”.

Cateva idei prezentate de Sorin Alexandrescu

  • Eliade insusi a spus, dupa ce ajunsese in exil la Paris, ca sunt doua mari linii in cultura romana.
  • Prima linie este cea a enciclopedistilor si a unor “oameni de extrema orientare spre marile valori”: incepe cu Dimitrie Cantemir, continua cu Mihai Eminescu, B.P. Hasdeu, Vasile Parvan, Nicolae Iorga.
  • Eliade nu putea sa spuna: “continua si cu mine”, deci trebuie sa vedem noi daca aceasta linie mai continua si cu el sau nu.
  • A doua mare linie din cultura romana este o linie criticista: linia lui Maiorescu.
  • Cantemir a fost primul roman cunoscut in strainatate. Eminescu, din pacate, a pierdut aceasta sansa.
  • Ultima mare generatie romaneasca cunoscuta in Occident a fost a celor care au emigrat la timp: adica Brancusi, Eliade, Cioran, Ionesco.

Sorin Alexandrescu despre pigmeii de pe umerii uriasului Eliade

In multe tari si mai ales in America, lumea s-a intrebat: “mai putem face istoria religiilor dupa Eliade, in felul in care a facut-o Eliade”? E ca si cum as fi un om de teatru si m-as intreba: “mai pot sa scriu teatru ca Ionesco sau nu”?

A fost o mare dezbatere in Statele Unite despre mostenirea lui Eliade. S-au dat multe metafore, printre care si metafora “suntem niste pigmei, noi, urmasii lui Eliade. Dar stam pe umerii unui urias – care este Eliade. Deci putem vedea departe gratie lui”.

“Generatia ’27” – contestatarii constructivisti

“Generatia ’27” nu era o generatie in sprijinul autoritatii. Ei au contestat tot ce se putea contesta in Romania in acea vreme. Romanele lui Eliade arata foarte bine aceasta contestare: ei nu credeau in nimic, erau niste nihilisti. Niste nihilisti – as zice eu – in sensul nietzschean al cuvantului, adica impotriva valorilor false, nu impotriva oricaror valori. Erau niste revoltati. “Cuvantul” este primul ziar contestatar, primul ziar deloc conservator.

Eu as vedea altfel lucrurile: nu e vorba daca alegem sa contestam sau nu. E vorba daca punem ceva in loc sau daca “pro-punem” ceva in loc. Caci, daca nu propunem nimic, e foarte usor ceea ce se cheama bascalie. Am impresia ca Eliade-Vulcanescu au fost altfel decat Cioran, de exemplu, care era un contestatar absolut. Din aceasta cauza putem vedea un constructivism, in ultima instanta, la o parte din acel grup. Si un negativism, in ultima instanta, la celalalt.

Identitatea romaneasca si autismul nostru spiritual

Cred ca este foarte important cum vorbim despre identitatea noastra. Daca spunem “suntem romani” si basta – nu e suficient. Trebuie sa introducem acest concept de identitate, sa-l facem inteligibil pentru oamenii care sunt altfel decat noi. Daca vine la mine un vietnamez si imi spune “eu sunt vietnamez” si basta… eu raman interzis. “Ce inseamna asta? Fa-ma sa inteleg!” Or daca vietnamezul nu poate sa imi spuna ce inseamna a fi vietnamez, eu nu pot sa fiu de acord cu el, nici in dezacord. Cred ca ceea ce ne lipseste si ceea ce au facut cei din generatia ’27 e ca au reusit sa topeasca un fel de identitate de sine pe care ei o simteau evidenta, intr-un discurs inteligibil de partea cealalta.

In marea cuprindere internationala, acesti oameni (Generatia ’27, n.r.) aveau preocupari pentru niste valori romanesti. Aici intervine insa o intrebare: a avea preocupari pentru valorile romanesti este un lucru bun? Sau este un fel de spirit autist, cand ne inchidem in lumea in noastra? Cred ca Eliade, dintre toti, a spus – si se poate cita din multe articole – ca numai combinatia dintre cele doua este valoroasa, ca nu trebuie sa fie o alternativa. Ca ori noi romanii singuri in lume, ori sunt cu gandul numai in Spania si putin ma intereseaza Romania… nu, nu se poate asa ceva. Nimeni nu ne-ar percepe asa. Un roman care in strainatate spune “nu ma intereseaza Romania” este prost vazut.

Un popor fara spiritul concurentei

De ce nu scriu altii despre subiecte despre care as putea sa scriu eu, astfel incat eu ma simt obligat s-o fac? Adica Maiorescu vine din Germania, face politica, face critica literara, avocatura, tine curs de logica. De ce? In mare masura pentru ca nu era altul care sa faca ceva din asta. Este o criza permanenta de cadre: stie un lucru – un om. Al doilea daca vine, nu te da deoparte, e normal, e spiritul concurentei.

“Daca ai ceva de spus, spune!” “Nu, ca zice cutare, ca e sef si ma da afara”. “Da, dom’le, te da afara!” Problema este ca acest spirit de concurenta lipseste la noi. Si atunci sigur ca vine cutare si ocupa toate posturile.

Sigur ca nu mai aveau loc de Maiorescu: pentru ca nimeni nu incerca sa ii ia macar un curs de logica, daca nu si fotoliul de senator sau de ministru. Andrei Plesu a vrut sa scrie o carte pentru ca nu scria nimeni altcineva. Ia sa fi fost cate 10 specialisti ca in Germania! Fiecare isi alegea cate un deceniu din istoria peisajului din secolul XVII…

“Creati! Cine stie cat timp mai avem!”

Eliade s-a remarcat prin apelul pe care l-a facut la toata generatia lui: sa profite de libertate in sensul de a crea. De fapt nu un apel, ci chiar o chemare violenta: “Creati! Cine stie cat timp avem!” Si intr-adevar, mai tarziu s-a vazut ca nu au avut decat 20 de ani.

Noi avem 20 de ani de libertate, luandu-o de la 1990 incoace, dar nu stim cat va mai fi. Nu stim ce e in viitor. Profitam noi de libertate acum, in sensul ca in loc sa ne victimizam, sa scriem cartile care nu au putut fi scrise? “Scriem destul?” – asta este intrebarea.

 de Cosmin Navadaru HotNews.ro

Tiempo y silencio – Cesaria Evora & Pedro Guerra

Hachette Livre a engagé un spécialiste contre le piratage des livres

La maison d’édition a fait appel à un spécialiste américain de la lutte contre le piratage numérique.

Hachette Livre a décidé de prendre à bras le corps le problème du piratage des livres. La maison d’édition a ainsi annoncé jeudi avoir fait appel à la société américaine de surveillance du Web Attributor, explique Les Echos. “Le piratage des livres scannés et publiés illégalement existe depuis longtemps mais la numérisation décuple les possibilités”, a ainsi expliqué Hachette Livre, qui fait appel à Attributor pour “protéger ses actifs et les intérêts de ses auteurs à l’heure où la lecture sur tablettes numériques se généralise”.

Basée dans la Sillicon Valley, Attributor revendique le leadership mondial de la chasse aux pirates de livres numériques, que ceux-ci opèrent en “peer to peer” ou en téléchargeant depuis des plateformes de stockage.

Cette société surveille et repère les sites indélicats, et leur adresse une mise en demeure, initiative dissuasive dans la plupart des cas. Deuxième maison d’édition au monde, Hachette Livre ne compte donc pas laisser le livre numérique et les possibilités qu’il offre au téléchargement illégal faire baisser son chiffre d’affaires.

sursa

Cititorul de la Basarabasa

Gabriel Brebenar s-a retras la ţară, unde dă cu coasa, face baie în Criş şi citeşte. Restul e, oricum, inutil. Şi-a publicat „Jurnalul“ şi l-a cucerit pe Gabriel Liiceanu, care vorbeşte despre el ca despre un Cioran care dă Parisul pe Coasta Boacii. Rândurile următoare îi spun povestea.

Gabriel Brebenar este un absolvent de filosofie care s-a retras la doar 32 de ani la ţară, la Basarabasa, în judeţul Hunedoara, ca să citească tot ce s-a scris mai important în ultimii două mii de ani pe planeta Pământ. Pentru a câştiga bani să îşi cumpere măcar şosete, dă cu coasa, îngrijeşte o vacă, Steluţa, şi ţine un jurnal de cititor. Un prim volum din jurnal (caietele 27-38) a fost publicat la Editura Humanitas, în această toamnă. Gabriel Liiceanu însuşi a scris prefaţa la „Jurnalul unui cititor” şi l-a elogiat pe acest „cititor borgesian”. Imaginaţi-vă un Cioran care dă Parisul pe Coasta Boacii, ne propune Liiceanu. Nu ne-am imaginat. Am fost să îl întâlnim.

Este penultima zi a Târgului de Carte Gaudeamus, ultima sâmbătă de noiembrie, uite că s-a dus naibii şi toamna asta. Urmează 2012, cine poate garanta că nu e ultima, şi… Şi cititorii, şi scriitorii, şi aceşti gură-cască şi studenţii mondeni caută, fără noroc, oxigen în hala mare de la Romexpo. Suntem şapte miliarde de oameni pe planetă. Mulţi! Se simte până şi aici, la Târg. Cuvintele zboară în toate direcţiile, leii se predau, când şi când, în mâinile casierelor.

Se tace prea puţin. Se aduc elogii, se polemizează, se fac, greu, dar se fac, şi armistiţii. Iată un om al muncii cu cravată care tocmai îi spune unui autor că este indiscutabil atins de aripa geniului, iar el, atinsul, tresaltă încântat. Uite-l şi pe poetul Florin Iaru alergând ca la Revoluţie, de la o lansare de carte la alta. Privire să fii şi oboseşti ţinându-te după el!

La standul Editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu îi face un laudatio unui tânăr necunoscut. Tânărul are gesturi dezordonate şi este, cu siguranţă, răvăşit. Gabriel Liiceanu povesteşte cum l-a sunat într-o seară să-l anunţe că îl publică în volum, dar tânărul, beat fiind, i-ar fi spus… mă rog. Aflăm că tânărul i-a adus – pe tren – filosofului o ţuică de pere. Ziaristul are deja dreptul să fie intrigat.

Liiceanu şi luxul de a fi încântat

Cine este acest tânăr căruia i se deschid, direct, porţile înalte ale culturii române, deşi a scris „doar” un jurnal, intitulat cu o scandaloasă lipsă de emfază „Jurnalul unui cititor”? Cine este tânărul la debutul căruia Gabriel Liiceanu a acceptat să scrie o prefaţă, în care şi-a permis, fără ruşine, luxul de a fi încântat? Liiceanu ne propune să ne gândim la el ca la un Cioran care schimbă Parisul pe Coasta Boacii. Iată-l, deci, pe cel pe care îl aşteptam?

Un cioran postmodern care n-a plecat la Paris

Afli de pe coperta cărţii, afli, dar nu mult, şi ai mai vrea: tânărul este Gabriel Brebenar. Are 32 de ani, cu o treaptă mai jos decât vârsta la care Iisus a murit şi a înviat. A absolvit filosofia la Timişoara, a predat un an logică, economie şi filosofie la Liceul „Avram Iancu” din Brad, a renunţat dezgustat şi s-a întors în satul bunicilor materni, la Basarabasa.

Aici şi-a câştigat zilele cosind şi îngrijind câteva vaci. Gabriel Brebenar a respins lumea modernă, refugiindu-se în lectură. O mie de cărţi, apoi încă una şi încă una şi tot aşa. A devenit – cuvintele sunt ale lui Gabriel Liiceanu şi sunt bine alese – „cititorul borgesian de la Basarabasa”.

Cine este, deci, acest Brebenar căruia nu i-a lipsit curajul de a-şi trăi viaţa aşa cum vrea? Cine este impertinentul care vrea să descopere – tocmai la Basarabasa! – ce este omul? Deja, ziaristul este condamnat să cerceteze acest caz.  Notă aproape de subsol din caietul său de însemnări: „Un Cioran postmodern care nici nu s-a mai obosit să plece de la Coasta Boacii? De văzut! Subiect?”.

” Am venit la Bucureşti cu trenul «european». Am făcut opt ore plus încă o jumătate de oră în Gara Buftea. O mizerie, o ruşine! Nu-mi place Bucureştiul cu taxiurile şi semafoarele lui.  De câte ori am plecat din Bucureşti m-am simţit bine. “Gabriel Brebenar cititor

Scurtă cronică a familiei Brebenar 

Pentru a înţelege, faci, nu fără plăcere şi invidie, primul pas: îl citeşti pe Brebenar. Cartea sa nu este „Jurnalul de la Păltiniş”, nu este nici măcar „Zbor în bătaia săgeţii”, fără să fie, însă, mai puţin. Brebenar nu are un talent care îţi taie respiraţia, dar are metodă şi şi-a câştigat singur timpul.  Gabriel Brebenar scrie de mână. „Jurnalul unui cititor” este zbuciumul unui om care vrea să fie scriitor, dar nu poate încă, aşa că se construieşte pe sine citind. Are proiecte vaste: vrea să devină enciclopedist sau măcar antrenor cultural.

Atenţie, manageri surmenaţi! Brebenar v-ar putea arăta calea. Nu este uşor, căci ar trebui să începeţi cu clasicii şi, greu, greu sau poate deloc, aţi ajunge la autorii secolului XXI. „Da, cred că aş putea convinge orice manager din ăsta că viaţa lui de până acum a fost un căcat” e oferta lui Gabriel către oamenii multinaţionalelor.

Povara Brebenarilor

Pentru că nu mai există, probabil, nicio altă şansă să se facă vreodată o cronică a familiei Brebenar, iat-o aici pentru posteritate. Tatăl lui Gabriel a fost preot în Văliug, nu departe de Timişoara, într-o zonă splendidă, bună şi pentru înot, şi pentru schiat. A fost preot, dar nu avea harul. O spune chiar fiul său: „Tata a fost un popă bun, dar nu a fost un mistic, pentru el preoţia era o meserie. Mai exact a fost a noua sa meserie”. A murit la începutul lui aprilie, în 2005, cu o zi înaintea Papei Ioan Paul al II-lea.

Preotul Brebenar a avut doi băieţi – Gabriel este mezinul; Mihai are cu patru ani mai mult şi este profesor de istorie. Preotul Brebenar, care a slujit o vreme şi în Deta, localitate cunoscută mai recent pentru interlopii ei, a divorţat de mama lui Gabriel pe când acesta avea doar un an. Mezinul a crescut mai mult la familia mamei, la Basarabasa. Acest sat este singurul din România în al cărui nume şi-a făcut loc de cinci ori prima literă, litera „a”. Locuitorii din Basarabasa spun despre ei că sunt basarabeni, forţând limitele istoriei, logicii şi lingvisticii. Este, fireşte, doar o neînţelegere sau poate un alint.

Gabriel, în braţele tatălui său, preotul Brebenar

De la tată, Gabriel a moştenit multe calităţi, o impresionantă bibliotecă de patristică, dar şi calviţia prematură. Duc ei, Brebenarii, din cele mai vechi timpuri, această povară: le cade părul. Sunt o dinastie de chelioşi – deştepţi, dar chelioşi. Nu râdeţi, căci nu este de râs. În mediul rural, îndeobşte mai permisiv cu aceste aspecte, chelia poate fi un complex fatal, admite Gabriel. Un complex care poate duce până la suicid. El a primit-o cu resemnare: „Da, ştiam că va fi aşa”. Preotul Brebenar cânta folk, stăpânea chitara, compunea. Fratele preotului, unchiul lui Gabriel, cânta şi el, dar la acordeon. Unchiul a fost o viaţă sudor.

Bunica a citit, şi ea, o mie de cărţi

De la mamă, cititorul devenit scriitor a dobândit zâmbetul, logoreea, atât de atipică ardelenilor, dar şi umorul subtil. Un singur exemplu – scurt, dar decisiv: „Sunt mândră de Gabi, aşa cum cioara e mândră de puii ei. Aţi văzut cât de urâţi sunt puii de cioară? No”. Acum se poate râde, şi râdem toţi, râde până şi Bobiţă, câinele familiei pe care Gabi l-a făcut personaj în „Jurnal”, lângă filosofi mari, lângă Kierkegaard. No. O idee: dacă am putea stăpâni timpul, ca Márquez, şi dacă n-am avea de ales şi am fi bătrâni şi bolnavi, nu ar fi rău ca mama Viorica să aibă grijă de noi.

Jurnalul publicat de Humanitas cuprinde texte scrise între august 2006 şi iunie 2008

Totuşi, de unde pasiunea devoratoare pentru cărţi? Răspunsul este devastator: „De la bunica, de la mama tatălui meu”. Pe bunică o cheamă Letiţia, trăieşte, este octogenară şi a citit şi ea cam o mie de cărţi. „900 cel puţin”, zâmbeşte Gabriel. Bunica, Letiţia, are judecăţi literare ferme şi oarecum justificate: „Anna Karenina a fost o proastă, să te omori tu? Doamna Bovary a fost o ­curvă, i-a trebuit ei alt bărbat!”.

Bunica din partea mamei – mama Salvina – a citit mai puţin, dar nici nu era nevoie. A văzut ea destule. Sunt suficiente câteva schimburi de gânduri ca să îţi dai seama că a înţeles, oricum, mai mult şi mai bine decât noi ce este viaţa.

Texte din caietele lui Gabriel

- Luni, 28 august 2006. Dacă n-o să reuşesc să scriu măcar o carte ca Narcis şi Goldmund înseamnă c-am trăit degeaba.
– Joi, 14 septembrie 2006, 13:02. Trebuie să încep cu adevărat să mă pregătesc, în felul meu pentru UE: să cercetez sistematic cultura greco-latină, poate şi limbile (în definitiv asta ne-a făcut ce suntem, dar am început să uităm).
– Vineri, 22 septembrie 2006, 12:22, pe terasă.  A murit baci Iuăn. De mai mulţi ani a fost numai un cadavru viu. Trebuie să am curajul să mă sinucid la timp.
– Miercuri, 23 mai 2007, 12:20, Alba. Ţara asta a fost şi este condusă de nişte deşeuri umane, printre care s-au strecurat, din greşeală – cine ştie cum – şi câţiva, puţini, competenţi.
– Luni, 3 decembrie 2007. Noaptea. Omul e, de bună seamă, o fiinţă misterioasă. Capabil de faptele cele mai atroce, de crime abominabile, de cruzimi cutremurătoare, dar şi creator de inepuizabile frumuseţi. (…)  Uneori acelaşi om trece de la crimă şi bestialitate direct la smerenie şi sfinţenie. Cum se poate? (…) Ce este omul, domnule Immanuel Kant?

CV

- Filosoful rural
– Numele :  Gabriel Brebenar
– Data şi locul naşterii:  4 septembrie 1979, Satchinez (judeţul Ti miş)
– Starea civilă: într-o relaţie cu Diana Gruia
– Studiile şi cariera:
– A absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii de Vest din Timişoara.
– Timp de un an a predat logică, economie şi filosofie la Liceul Teoretic „Avram Iancu” din Brad
– Locuieşte: vara, în Basarabasa, judeţul Hunedoara şi, iarna, în Alba Iulia, judeţul Alba.

Bubu geograful se aruncă în braţele filosofiei

Din copilărie, de la început, lui Gabriel Brebenar i s-a spus Bubu. De ce? Nu se mai ştie, dar ce importanţă are? În copilărie, „cititorul borgesian de la Basarabasa” prefera să audieze poveşti în lectura fratelui său mai mare. La 11 ani, abia, a citit singur o carte. Era, previzibil, un roman de aventuri – minunatul „Robin Hood”. Au urmat 200 de romane de acelaşi gen. Le citea păzind vacile. Alteori – erau anii ’90, tranziţia, vă mai aduceţi aminte? – le citea lângă sobă, la lumânare, toamna, pe ploaie.

Gabriel Brebenar şi o mică parte din biblioteca din „camera galbenă“, camera lecturilor de vară  Fotografii: Andrei Crăciun

Plăcerea de a nu înţelege nimic

Pe atunci, cum era şi firesc, Bubu voia să se facă geograf. Este sigur că a fost, la categoria sa de vârstă, dar nu numai, „cel mai bun geograf din sud-estul Europei”. Au trecut însă ani, iar viaţa, şi la Basarabasa, s-a schimbat. Bubu şi-a lăsat o barbă adolescentină şi s-a aruncat ca un nebun în braţele Cassandrei filosofice: „La 15 ani citeam Kant din plăcerea de a nu înţelege nimic. Mi se părea fascinant să citeşti o pagină din care să nu înţelegi absolut nimic. Acum mai înţeleg câte ceva. Kant a fost o minte cum nu se mai poate naşte în secolul nostru”.

În liceu, la „Avram Iancu”, în Brad, era cunoscut şi respectat printre adolescenţi pentru felul său neconvenţional de a fi. Juca poker în ora de filosofie şi chiar a scris la o lucrare aceste cuvinte ale unui mare gânditor: „Filosofia nu te ajută nici să fierbi o varză”. Profesoara i-a dat 4, dar a păstrat lucrarea să le-o arate celor ce urmau să vină după Brebenar. Deşi e atât de aproape de Ţebea, acolo la Avram Iancu, la „Crăişor”, a fost o singură dată, tot în liceu, şi atunci mai mult beat.

Gabriel liceeanul

Există oameni pentru care Mark Zuckerberg nu înseamnă nimic. Gabriel Brebenar arată dovada: albumul de la sfârşitul clasei a XII-a E, Filologia de la „Avram Iancu”. Acolo, colegii i-au scris gândurile lor de viitor. Fetele, ah, fetele de la sfârşitul anilor ’90!, ţin să sublineze fizicul plăcut al imberbului Bubu. Remarci, fără să vrei, gramatica impecabilă a absolvenţilor, tineri în pragul examenului de maturitate. Şi ne despart doar 13 ani de acea generaţie!

Erau oameni întregi la minte şi la suflet fără socializare online, oameni cu telefoane fixe şi adrese la care locuiau şi părinţii. Se trăia şi pe atunci în păcat, amintiţi-vă doar cum se trăia!, dar exista şi o splendidă inocenţă – o domnişoară îl evocă pe elevul Bubu dintr-a noua care a glumit cât a ţinut festivitatea de deschidere a anului şcolar pe seama agrafelor ei colorate.

Profetul

Dintre însemnări, se remarcă cea a lui Cătălin Petruţ: „Pe când mă muta dirigu’ cu tine în bancă, credeam c-o să-ţi plătesc tribut datorită masivităţii tale. Când merserăm pe munte, dusăi eu tăt’ drumul cortul ăla de şase persoane, că tu spuseşi că dormi cu vecina de cort. Eu cu Ancheş turbam, în câte un colţ fiecare, de frig, iar la cortul vostru mai că îi săreau cuiele”.

Adolescentul Cătălin îmbracă apoi haina lui Nostradamus: „Am auzit că eşti pasionat de filosofie. Dacă intri (n.r. – la facultatea de Filosofie), sper să scrii o carte «Jurnalul de la Basarabasa», iar eu trecând peste câţiva ani printr-o librărie, am să o cumpăr, am să o citesc şi bineînţeles nu o să înţeleg nimic”. Vizionarul Petruţ lucrează acum la o firmă de transporturi, după ce a părăsit şi el sistemul de învăţământ unde a activat ca profesor de  istorie. Trece uneori prin librării, nu prea des. Găseşte acolo, cine-ar fi crezut?, „Jurnalul” lui Bubu Brebenar.

Bărbile

Un an, după liceu, Bubu a fost „şomer”, căci nu a intrat din prima la Filosofie, la Timişoara; a luat 2 la examenul de logică. A terminat totuşi această facultate, deşi ar fi preferat să o facă la Cluj. S-a întors profesor la Brad, în fostul său liceu. După două săptămâni şi-a dat seama că nu o să suporte niciodată sistemul.

Spre sfârşitul anului şcolar, în mai, a chiulit cu toţi elevii să se plimbe şi să le arate cerul. În luna mai, când înnebuneşte primăvara, şi într-a doişpea dacă eşti nu îţi mai arde de filosofie! Bubu e genul de om care se îmbată când înfloresc cireşii. Şi ce prof de treabă a fost,  uite-l cum zâmbeşte din fotografii vechi, în blugi şi cu barbă! Atunci au avut şi adolescenţii din Brad această dilemă: să ne lăsăm, oare, bărbi? Brebenar i-a lăsat să apeleze la liberul lor arbitru, după ce le-a citat latinescul „Filosofum non facit barba”. Bubu Brebenar are şi azi o etică utilitaristă: barba e bună iarna. Ţine de cald.

Gabriel a scos cel puţin doi filosofi din promoţia aceea. Unul, de loc din Bucurescii Bradului – o localitate pe care GPS-ul se încăpăţânează s-o pună, egal, lângă Capitala noastră plină de iluzii – e masterand la Paris. Munceşte noaptea ca recepţioner într-un hotel de la periferie. Când are timp, şi are, citeşte.

L-a chemat acolo şi pe Bubu – măcar paznic de noapte să se angajeze undeva! Brebenar nu ar putea. Unu: nu mai vrea să muncească în formă organizată niciodată (i-ar răpi din timpul de studiu). Doi: paznicii de noapte au obiceiul de a deveni alcoolici şi el nu vrea să devină alcoolic, nici măcar anonim. Ce relaţie are Bubu cu alcoolul? Răspunsul este „amicală”. Dar cu alcovul? Răspunsul este „acum, mai puţin”.

Trei sticle de vin cu Eminescu, la coasă cu Paler

După ce s-a lămurit cu învăţământul românesc, Bubu s-a întors la Basarabasa, a citit şi a scris în jurnal.  Aici, la Basarabasa, a visat el cu ochiii deschişi că va ajunge să facă ghiduri de lectură pentru tineri, a continuat să îi divinizeze pe Noica şi pe Eliade şi l-a descoperit pe Sábato, „cel mai tulburător scriitor din a doua jumătate a secolului XX”. A făcut apostolat cultural prin judeţul Alba, mergea din şcoală în şcoală să le spună elevilor ce cărţi să nu evite, uneori îl primeau, alteori îl dădeau pe uşă afară. Atunci, Bubu îi mai dădea la dracu’ şi le arunca din poartă: „Bine, mă, faceţi voi!”.

Cu legionarismul de tinereţe al unora dintre modelele sale culturale se poate împăca: „Au fost tineri şi au fost naivi. Nu le caut nicio justificare. Credeau că există o soluţie pentru România şi pentru oameni, în general, dar nu există”. Este şi Brebenar de părerea lui Adorno: „După Auschwitz, toată cultura, cu toată critica ei,  este gunoi”.

Eminul său drag

Lui Bubu Brebenar i-ar plăcea să poată scrie literatură ca Hesse sau eseuri ca Borges. Nu a plecat niciodată din România, dar are nostalgia Buenos Aires-ului din cărţile lui Sábato.

Gabriel Brebenar rezistă prin cultură, dar nu ar putea fără vaca sa, Steluţa

Dacă ar putea să învie un singur scriitor mort, l-ar învia pe Eminescu, l-ar asculta toată noaptea şi ar goli împreună trei sticle de vin. „Vin sau votcă?”, e indiscretă întrebarea. „Vin, că lui vinul îi plăcea. Când avea bani, Eminescu bea vin”. Şi, hai, poate şi pe Octavian Paler, gânditorul de la Lisa. Emil Boc!, rândurile care urmează mănâncă cerneala special pentru tine, cel ce ştii, vai!, să dai cu coasa: „Visez să fac un concurs de coasă cu Octavian Paler. Să avem amândoi 20 de ani şi să cosim până unul se prăbuşeşte la pământ. Probabil l-aş învinge!”.

La Urgenţe

Dacă ar avea bani, Brebenar ar călători, ar vedea toată lumea şi s-ar întoarce în Basarabasa, unde a fost totuşi, ca peste tot, o bulă imobiliară. Bani nu are, poate doar când dă vaca lapte mai mult, dar şi ea, Steluţa, e pe o pantă descendentă a vârstei. Are peste 10 ani, „în anii vacilor înseamnă că e cam de-o seamă cu Neagu Djuvara” glumeşte Brebenar.

Unde s-ar duce prima dată „cititorul borgesian”? În Rusia, unde?! „Nu, nu acolo, căci nu mai există Rusia lui Gogol. M-aş duce în Spania.” Obsesii cioraniene. Dar Bubu nu a plecat niciodată din România, nu a trecut prin Vama Albiţa, ce să mai spunem de Rotterdam? L-a citit şi recitit însă pe Erasmus, filosoful care în patru zile a scris un eseu despre nebunie. Un eseu care spune cam tot ce se poate spune despre rasa umană.

Bubu nu are, fireşte, nici medic de familie, nici asigurare medicală. Iată: „Trebuie să ajung în stare critică, pentru că la Urgenţe sunt obligaţi prin lege să mă ţină trei zile. În trei zile mă pun pe picioare sau mor”. Dar Bubu nu vrea să moară, vrea să trăiască 99 de ani şi 8 luni, cât Sábato. Copii? „Cine ştie?” Cândva a vrut să-şi facă vasectomie, dar, aflând că e reversibilă, a renunţat. Oricum, era doar un substitut pentru gândul sinuciderii, cu care a cochetat public în jurnal. Dacă îşi face singur moarte de om, Brebenar o va face în stil clasic, bărbăteşte, cu cuţitul. Ca anticii. „În Antichitate, relaţia omului cu moartea era mai cordială, era mai bine aşa”.

Blândeţea acestei ierni

De votat, a votat, la alegerile prezidenţiale, o singură dată. În 2000, în primul tur. L-a votat pe Isărescu sau pe Stolojan, nu mai ţine minte. De atunci – nimic. Oricum îi exclude din grila sa de lecturi şi pe Marx, şi pe Lenin, şi pe Stalin. „Nu l-am terminat pe Confucius, cei trei pot să mai aştepte.” Poate că vreţi să întrebaţi, poate că v-aţi gândit la asta de la primul cuvânt al articolului: eşti fericit, Gabriel Brebenar? Nu, nu este. „Fericirea nu e pentru lumea aceasta.”

E deja târziu. Fumul unei ţigări se pierde în blândeţea acestei ierni. Sunt câteva grade peste zero, noaptea la Basarabasa e de o linişte tulburătoare, iar Gabriel Brebenar bea un nes. Îl ţine treaz până la cinci dimineaţa. Şi-l face la miezul întunericului, când oamenii de obicei merg la culcare. Atunci, el, Brebenar, întinde mâna spre bibliotecă după încă o carte. Şi mâine e o zi, şi la Basarabasa, şi la Buenos Aires.

“„Ce fac? Am citit câteva rafturi. Le-am citit pentru că mi-au plăcut. Îmi plac cărţile. N-o să scriu niciodată ca Dostoievski, nici mii de pagini ca Cioran. Fac ce pot, cât pot, puţin.”Gabriel Brebenar cititor

Jurnal de călătorie la Basarabasa

Aceste cuvinte rezumă un drum, poate nu iniţiatic, dar oricum un drum decisiv. Mâna stângă a poliţistului se ridică pentru a mă trage pe dreapta. Am o presimţire sumbră. „Dracu’ m-a pus să-mi mănânc weekendul liber la Basarabasa”, mă gândesc în timp ce trei oameni ai legii se chinuie, îndesaţi într-o maşină, să-mi scrie procesul verbal. Am depăşit viteza legală şi sunt furios. Furios pe drumurile infecte ale României, pe distanţa dintre Bucureşti şi dealurile stropite de ploaie şi soarele de decembrie ale Hunedoarei, pe caii-putere ai maşinii, pe Gabriel Brebenar.

Înainte ca el să întrebe de ce am venit – toţi oamenii întreabă asta, jucând cabotin cartea propriei neimportanţe -, o fac eu, înarmat cu toate argumentele derizoriului. Sâmbătă, ora prânzului, suntem deja pe drum de câteva ore bune şi nu mai avem niciun chef de Basarabasa. Ziariştii au dreptul să le fie lehamite ?

Uriaşul şi maşina mică

„Vă aştept chiar la intrarea în Alba Iulia, sunt într-o maşină albastră”, fixează reperele Gabriel, într-o discuţie telefonică purtată imediat după intrarea în Sebeş. Are o voce groasă şi puţin repezită, ce ardelean ciudat!, care te face să crezi că n-are niciodată timp suficient decât pentru citit. În cei zece kilometri care despart Sebeşul de oraşul Unirii mă gândesc la alura lui. Îl văzusem, cu doar două săptămâni înainte, la Gaudeamus, fâstâcindu-se încurcat la propria lansare, în timp ce Gabriel Liiceanu îl înfăşura în laude, aşa cum legi cu leucoplast rachetele pe care îţi imaginezi, copil fiind, că le vei trimite pe Lună.

Chiar la intrarea în Alba Iulia, Brebenar îmi apare în vizor ca un uriaş. Se învârte cu nerăbdare în jurul unui Ford Ka albastru, prăfuit şi minuscul. Cititorul din Basarabasa e un tip înalt, cu început de chelie şi o strângere fermă de mână. Abia reuşim, într-un minut, să ne salutăm. Suntem stingheri. Se întreabă, probabil, ce vrem de la el şi de ce am bătut 500 de kilometri până aici. Stă, aşa, sub peisajul dezolant de la intrarea marilor oraşe, cu trei bagaje în mână, studiindu-ne.

Marginea ascuţită a lumii

Lui Gabriel Brebenar îi place viteza. Cred că îl enervez cu stilul excesiv de prudent de condus. Am luat deja o amendă astăzi, nu mai vreau una, dar nu-i spun asta. Când îi relatăm, pe scurt, motivul călătoriei, se produce declicul. Începe să vorbească furtunos despre el, filosofie şi cărţi, despre tatăl preot şi divorţul părinţilor, despre adolescenta din Basarabasa şi maturitatea din Brad, despre foşti elevi, camarazi şi iluzii, despre sinucidere şi viaţă, despre autorii lui şi ai noştri, despre «Jurnalul» lui de la Humanitas şi alte cine-mai-ştie-câte caiete uitate prin sertare, despre heavy-metal şi manele amestecate cu beţii crunte, despre deznădejde şi speranţă.

„Nu mai vreau să muncesc niciodată” sunt nişte cuvinte ordonate ciudat când vin din partea unui tânăr de 32 de ani. Încerc să-l înţeleg pe Gabriel Brebenar: a fost profesor timp de un an, renunţând scârbit la meserie, a mai lucrat când şi când că zilier, iar acum îşi împarte lunile între Basarabasa şi Alba Iulia, căutând periferiile netulburate de visele celorlalţi. Visele lor sunt aşa: o facultate, un loc stabil de muncă, siguranţa zilei de mâine, casă şi maşină, cumpărături în supermarket la final de weekend, seri încheiate în faţa televizorului, poziţie socială, ignoranţă şi moarte.

Visele lui sunt altele 

Gabriel Brebenar caută, între filele cărţilor, condiţia umană. Mai privesc o dată în oglinda retrovizoare şi mă gândesc: cititorul din Basarabasa trăieşte, cu inconştienţă, pe marginea ascuţită a lumii. A început să plouă şi pentru câteva minute e linişte în maşină.

Poetul şi banii

Sunt 60 de kilometri între Sebeş şi Basarabasa, pe un drum peticit obligat să facă slalom printre dealuri. Un ecran de telefon pâlpâie cu intermitenţă. Primim un mesaj de la un poet bun prins din urmă de vremurile proaste pe care le trăim. „Ce se aude cu banii? Voi aţi primit ceva?”, încearcă să-şi calmeze incertitudinile. „Nu prea”, i se răspunde crud. Poetul a devenit, nu demult, din nou tată. Brebenar se amuză la gândul că „mai fac şi poeţii copii.” El, Brebenar, citeşte pe gratis şi oricum nu-l apasă prea tare situaţia presei noastre, aşa cum e, în anticamera morţii. Mai lectura pe vremuri revistele „Idei în dialog” şi „Dilema veche”.

Astăzi nu mai are bani pentru ultima, iar prima a dispărut de pe piaţa românească de idei. Mai observ ceva la Gabriel Brebenar: este unul dintre cei mai organizaţi oameni pe care i-am întâlnit vreodată. Citeşte cu metodă – clasicii, înainte de toate -, îşi organizează atent timpul – cititul, înainte de orice -, nu se epuizează în lucrurile pe care le consideră ca nefiind de interes sau, pur şi simplu, inutile. Şi-a calculat fiecare pas şi fiecare carte. Ar fi un bancher de succes. A ales, însă, să nu-i pese de bani, într-o lume care trăieşte şi moare pentru ei.

Singurătatea

Decor compus din flori de plastic la cârciuma „Mario” din Brad. Am oprit să bem o cafea. Ziariştii scriu, dintr-un reflex prost, pe Facebook. Gabriel Brebenar îşi potriveşte cafeaua din zahăr. Se discută, inegal, despre Hemingway şi cercul prietenilor lui Saramago. Se visează la o piaţetă din Buenos Aires pe care n-a văzut-o, de altfel, niciunul dintre noi. Gabriel îşi aminteşte că la „Mario” a tras o beţie de pomină la întrunirea de zece ani de la terminarea liceului. Provincialismul povestirilor sale e fermecător. Pe Brebenar, însă, îl apăsă. Ar vrea de multe ori să vorbească despre pasiunile şi lecturile sale cu un prieten. Cu cine însă la Basarabasa?! Cu cine la Alba Iulia? Jurnalul unui cititor ar putea fi, la fel de bine, aici, „Jurnalul unui singuratic”. Ceştile s-au golit.

Întârzii la maşină, pentru a lăsa în portbagaj laptopul şi camera foto. Păşesc grăbit spre toaletă, traversând spre lateralul barului o terasă îmbătrânită de ploile toamnei. În baia rece, cele două grupuri sanitare sunt ocupate. În dreapta, Gabriel Brebenar. În stânga, celălalt ziarist. Uşile dărăpănate sunt întredeschise.

Se poartă o discuţie năvalnică despre Emil Cioran (i se spune cu o impertinenţă oarbă Mielu Cioran!) şi nihilism. Aşteptând nerăbdător între cele două cavităţi săpate în burta unei crâşme anonime, îl văd pe Gabriel stând cu spatele. Cine dracu’ să-şi imagineze că fericirea poate fi şi aşa, într-o budă infectă din Hunedoara, fericirea strecurându-se lângă această concluzie lipsită de sens şi, tocmai de aceea, atât de importantă: „orice neînţeles se schimbă într-un neînţeles mai mare”.

Acest articol a fost scris în colaborare cu site-ul http://www.delaO.ro. Platforma „România de la zero” şi-a început existenţa în toamna acestui an şi îşi propune să nu părăsească niciodată orbita presei de calitate. Site-ul http://www.delaO.ro a fost iniţiat de jurnaliştii independenţi Oana Dan şi Vlad Stoicescu, prieteni ai publicaţiei noastre, „Weekend Adevărul”.

Anotimpurile unui cititor

La Basarabasa, pe o uliţă neasfaltată, care atârnă de o costişă, e casa bunicilor lui Gabriel. Ne refugiem în „camera verde”, unde Brebenar îşi petrece iernile de lectură. Imediat lângă e încăperea galbenă, care găzduieşte biblioteca. Neavând sobă, aceasta e frecventată doar vara. Mâncam într-un vestibul. Cititorul cu jurnal la Humanitas îşi aminteşte de mesele de la Păltiniş, povestite de Liiceanu în cărţile sale. Plăcinta cu brânză se serveşte aici doar cu smântână.

Detalii neimportante, veţi spune, deşi nu e aşa, mai ales când după masă urmează ore întregi de discuţii despre condiţia umană. Brebenar e în elementul său aici. Îi simt revolta faţă de felul în care e construită lumea de astăzi, cu fuga sa continuă spre nicăieri. Într-un fel, e cel mai norocos om de care m-am ciocnit. A avut puterea să renunţe la tot – s-a retras într-un loc neştiut de nimeni şi-şi dedică tot timpul lecturii. Vara coseşte şi face baie în Criş. Iarna se trezeşte devreme şi visează să crească viermi de mătase pe care să-i hrănească cu frunze de dud.

Destinul caracalean al omenirii

Trec verile, şi trec şi iernile, Gabriel Brebenar se gândeşte des la propria Acum e într-o perioadă în care renunţă să-şi mai proiecteze dispariţia. Iubeşte. Pe pagina a doua a volumului „Întâlnire cu un necunoscut”, Gabriel Liiceanu i-a lăsat următoarele cuvinte: „În amintirea zilei în care ne-am întâlnit pentru a pune la cale câte ceva din frumuseţea jocului pe care-l avem de jucat”. Ziua în care s-au întâlnit a fost la începutul lunii martie, anul Domnului 2010.

Căruţa

Duminică, 11 decembrie 2011. Ploile s-au oprit deasupra Basarabasei. Ne revedem la o cafea cu Gabriel. Ar trebui să tragem nişte concluzii, dar e zadarnic să mai crezi că aşa ceva e posibil. Discutăm aiurea despre Karl May şi Karl Marx, facem planuri pentru primăvară, pierdem timpul. La un moment dat iese un soare înşelător şi ne minţim că mergem la o plimbare în pădure.

E prea târziu însă, drumul până la Bucureşti revine ca un coşmar şi, dintr-o dată, lumile noastre se despart. Nu poţi avea pretenţia că l-ai înţeles pe Gabriel Brebenar, pentru că de fapt nu-l înţelegi. Nu-i cuprinzi nebunia de a citi zilnic. Nu-i înţelegi retragerea din calea lumii. Nu-i dai dreptate deplină decât cu ipocrizie.

Ştii că n-ai putea să faci asta, să stai aici la Basarabasa, să te caci în curte şi să mori de frig în dimineţile de iarnă. Ne înţelegem, totuşi, asupra unei concluzii mici, când într-o clipă de inspiraţie comună decidem că despre condiţia umană se poate spune, la rigoare, doar atât: „destinul caracalean al omenirii nu mai poate fi evitat”. Suntem toţi într-o căruţă cu proşti care se va răsturna curând. Sfârşit

România de la zero

Acest articol a fost scris în colaborare cu site-ul http://www.dela0.ro. Platforma „România de la zero” şi-a început existenţa în toamna acestui an şi îşi propune să nu părăsească niciodată orbita presei de calitate. Site-ul http://www.dela.0.ro a fost iniţiat de jurnaliştii independenţi Oana Dan şi Vlad Stoicescu, colaboratori ai „Weekend Adevărul”.

Autor: Andrei Crăciun,Vlad Stoicescu.

Poetul Tomas Transtromer şi Regele Suediei

Sâmbătă, în prezenţa Regelui Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei, au fost înmânate Premiile Nobel. Scriitorul suedez Tomas Gösta Tranströmer a primit din mâna regelui prestigioasa distincţie, acordată, potrivit Academiei Suedeze, “deoarece, prin intermediul imaginilor sale condensate, translucide, ne înlesneşte accesul proaspăt la realitate”.

Anunţarea, la începutul lunii octombrie, a atribuirii Premiului Nobel poetului suedez, născut la Stockholm în 1931, nu a fost deloc surprinzătoare pentru avizaţi, dat fiind că, în momentul de faţă, Tranströmer este probabil poetul cel mai tradus din lume: în aproximativ 60 de limbi. Cititorii români de poezie, atâţia câţi sunt, nu se întâlneau pentru prima dată cu numele lui Tranströmer. Mai mult, scriitorul suedez a vizitat România în 2003, cu ocazia lansării a volumului de poeme “Pagini din cartea nopţii”, iar în 2005 a apărut în limba română un al doilea volum, “Taina cea mare”, ambele traduse de suedezul născut în România Dan Shafran, unul dintre prietenii apropiaţi ai scriitorului. De o cultură remarcabilă, poetul ştie multe lucruri despre poezia şi muzica din România. În prezent, Tomas Tranströmer trăieşte retras într-o insulă din Marea Baltică.

Acest personaj discret, a cărui operă numără numai 15 volume ce însumează mai puţin de 300 de poeme, este unul dintre cei mai populari scriitori ai ţării sale, iar Academiei i s-a reproşat adesea că nu i-a conferită distincţia încă din momentul în care a fost considerat “cel mai mare poet contemporan de limbă suedeză”. Dar Academia a uitat numeroşi mari poeţi, nu numai suedezi, manifestând în ultimii 15 ani, cel puţin, un interes destul de scăzut pentru acest gen literar.

Tomas Transtromer după primirea Diplomei şi Medaliei Premiului Nobel pentru Literatură

Tradus de multă vreme în engleză, Tranströmer a fost descoperit destul de târziu în Franţa, prima lui antologie de poezie apărând în 1989. Un an mai târziu, un atac cerebral va atrage după sine afazia. Recent, la Editura Gallimard, a apărut volumul “Baltiques. Oeuvres complets”, titlu împrumutat de la unul dintre cele mai sesizante poeme ale autorului.

Poetul a continuat să creeze, dictându-i soţiei sale, Monica, scurte poeme smulse cu dificultate, cuvânt cu cuvânt, tăcerii. Aşa au apărut “Funesta gondolă”, în 1996, “Scurte poeme” (2002), “Marea enigmă” (2004), o suită de haiku-uri, incluse acum în volumul publicat de Gallimard.

Cu puţin înaintea accidentului, Tranströmer începuse să scrie pentru cele două fiice ale sale o autobiografie pe care n-a mai putut-o continua şi a cărei publicare a acceptat-o cu greu în 1993. Aceste capitole întrerupte de boală au fost şi ele traduse în limba franceză, sub titlul “Amintirile mă observă” şi formează cea mai bună introducere în opera sa. Autorul a reuşit să povestească în ele geneza şi dezvoltarea treptată a talentului său.

Chiar dacă pare deplasat să cauţi în versurile lui o premoniţie a felului în care l-a lovit destinul, aceasta există totuşi. Tranströmer este un poet care a avut întotdeauna o conştiinţă acută a limitelor limbajului şi pericolului pe care folosirea cotidiană îl reprezintă pentru cuvinte. Dacă muzica şi omagierea muzicienilor pe care îi iubeşte sunt atât de frecvente, acest lucru nu se datorează numai marii sale pasiuni pentru această artă – să nu uităm că după accident continuă să cânte la pian compoziţii scrise special pentru mâna stânga, pe are o poate folosi normal -, dar şi dorinţei autorului de a găsi în ele exemple de curaj artistic. “Ridic drapelul lui Haydn – ceea ce înseamnă «Nu ne vom preda. Dar vrem pace». Muzicianul, ca şi poetul trebuie să lupte cu ritornelele, cu formulele gata făcute”.

Într-un poem din 1979, Tranströmer mărturiseşte că este “obosit de toţi aceia care vin cu cuvinte, dar nu cu un limbaj”, acel limbaj pierdut pe care poetul îl descoperă câteodată în urmele unui cerb pe zăpadă. “Ca şi la Novalis, scria criticul Jean-Yves Masson, vizibilul este plin de hieroglife ce trebuie descifrate pentru el, care, în copilărie, colecţiona cu pasiune fluri, insecte, pietre, plante şi, fără să se gândească la poezie, visa să devină entomolog”.

Pentru a lupta împotriva uzurii cuvintelor, Tranströmer a ales calea regală a metaforei, al cărui maestru a devenit. Ea i-a prilejuit metamorfoza universală, prin ea a obţinut plasticitatea, evanescenţa. Multe metafore ale lui au calitatea imaginilor din vis. La acest mare călător, timpul călătoriei şi al visului se întretaie, aşa cum se întretaie în unele poeme epocile, integrate într-un labirint al timpului: “Goethe a plecat în 1926 în Africa în costumul lui Gide şi a văzut totul”. Există la poetul suedez o deriziune a moştenirii poetului şi o conştiinţă a “expulzării scriitorului din poemul”, care îşi continuă viaţa independentă şi după dispariţia autorului. Totul este “deposedare”, cum o numeşte Masson, în această operă care îmbină cu o incredibilă fineţe, senzualitatea, uneori exuberantă, cu asceza. În evoluţia operei, de altfel, marilor poeme “simfonice” le urmează haiku-ul. Remarcabilă este la Tranströmer, capacitatea de individualizarea extremă a fiecărui poem. Poate pentru că fiecare s-a născut dintr-o întâlnire, dintr-o haltă într-un motel american sau din descoperirea, într-o dimineaţă, a unei râme în iarbă. Se relevă în această trăire a clipei privirea copilului care, “pentru a îmblânzi marea enigmă a morţii, capturează cu încăpăţânare fluturii timpului în fragilele ochiuri ale plasei sale”.

Victoria Anghelescu

Earl Scruggs & Steve Martin – Foggy Mountain Breakdown

Edgar Allan Poe, maestrul macabrului

”Tot ceea ce vedem sau pãrem nu este decât un vis într-un vis…”  Edgar Allan Poe

Un adevãrat maestru al macabrului, Edgar Allan Poe a adus o contribuţie decisivã genurilor horror şi SF, fiind considerat în general de critici pãrintele povestirii detective moderne, dar în aceeaşi mãsurã apreciat pentru poeziile sale deosebite. În eseul sãu despre importanţa autorului, Walt Whitman afirma cã versurile sale ilustreazã o capacitate bine dezvoltatã pentru frumuseţea tehnicã ş abstractã, alãturi de o artã a excesului, o tendinţã incorigibilã pentru temele întunecate, un ton demoniac pe fiecare paginã. Existã un magnetism indescriptibil al vieţii şi operei sale.

O viata tumultoasa

Autorul de povestiri fantastice cu gust bizar a trãit şi creat în prima jumãtate a secolului al 19-lea (1809-1849), sfârşind în mod misterios la vârsta de 40 de ani, posibil ca urmare a unei supradoze de droguri. Poe avea înclinaţii spre un comportament obsesiv şi foarte instabil. Fiu al actriţei Elizabeth Arnold Hopkins Poe şi al actorului David Poe, este pãrãsit de tatã dupã care mama sa moare de tuberculozã. Poe este adoptat informal de cãtre familia lui John Allan, un negustor scoţian de succes care activa în Richmond, Virginia. John îl trimite la şcoalã în Irving, Scoţia, apoi la Chelsea şi Stoke Newington. Relaţiile cu familia Allan se înrãutãţesc considerabil in momentul în care Edgar intrã la Universitatea din Virginia, unde nu respectã regulile care interziceau alcoolul, tutunul, jocurile de noroc sau armele. Nesimţindu-se în largul sãu în Richmond, mai ales cã iubita sa Sarah Elmira Royster se mãritase cu altcineva, Poe cãlãtoreşte în Boston în 1827, unde se întreţine practicând joburi obscure de funcţinoar şi ziarist.

Se înroleazã apoi în armatã, slujind iniţial în portul Boston, la Fort Independence. Îşi publicã primul volum de poezie, ”Tamerlane and Other Poems”, care însã nu beneficiazã  de prea mare atenţie. Dupã ce trec doi ani de când este în armatã, vreme în care obţine gradul de sergent major al artileriei, Poe solicitã lãsarea la vatrã, explicându-i locotenentului Howard motivele financiare care l-au împins la înrolare, deşi avea doar 18 ani. Poe se împacã cu John Allan abia la moartea soţiei sale, Frances, în 1829. Obţine un post la Academia Militarã din West Point, dar este exclus ca urmare a unor acte de indisciplinã. În Baltimore mai publicã un volum, ”Al Aaraaf, Tamerlane and Minor Poems”, iar în New York  scoate un al treilea, intitulat simplu ”Poems”, cu ajutorul cadeţilor de la West Point. Perioada în care încearcã Edgar Allan Poe sã se afirme este una dificilã, el fiind de altfel printre primii care aspirã la posibilitatea întreţinerii doar prin scris. Publiciştii adesea piratau copii ale cãrţilor englezeşti mai degrabã decât sã finanţeze publicarea unora noi. Poe, pentru a supravieţui ca scriitor, a trebuit mai mereu sã recurgã la umilinţe pentru a primi bani. Reorientându-se cãtre prozã, Poe obţine în 1833 un premiu din partea Baltimore Saturday Visitor pentru  ”MS. Found in a Bottle”. Poe devine editor asistent al publicaţiei la Southern Literary Messenger, dar este dat afarã pentru consum de alcool.

Reîntorcându-se în Baltimore, scriitorul se însoarã în secret cu verişoara sa de 13 ani, Virginia Clemm. Poe este reangajat la Messenger, iar în 1838 publicã The Narrative of Arthur Gordon Pym of Nantucket, urmând ca în anul urmãtor sã devinã editor la Burton’s Gentleman’s Magazine. Îşi câştigã reputaţia unui critic prolific prin numeroasele articole şi recenzii. Apare în 1839 şi colecţia ”Tales of the Grotesque and Arabesque”, care primeşte opinii divergente. Poe are iniţiativa înfiinţãrii unui ziar propriu, The Penn, dar din pãcate rãmâne nematerializatã. Din cauza stresului provocat de îmbolnãvirea soţiei sale, Poe începe sã bea din ce în ce mai mult. Mai lucreazã şi pe la Broadway Journal, dar se îndepãrteazã de ceilalţi publicişti prin acuzarea lui Henry Wadsworth Longfellow de plagiat. Poemul care l-a fãcut faimos, în ciuda faptului cã nu i-a adus venituri materiale însemnate, ”The Raven”, apare în 1845 în Evening Mirror. Dupã eşecul ziarului Broadway Journal, Poe se mutã într-o cãsuţã în Bronx, unde Virginia moare în 1847. Dupã acest eveniment scriitorul intrã într-o etapa mai distructivã ca niciodatã. Pe 3 octombrie 1849 este gãsit delirând pe strãzile din Baltimore, murind 4 zile mai târziu în spitalul de la Washington College. Toate rapoartele medicale s-au pierdut, la fel ca şi certificatul morţii, dar ziarele locale vorbeau despre un atac cerebral, un eufemism comun pentru alcoolism.

Gotic, horror si disperare

Ca un termen general de definire a operei sale s-a folosit cel de gotic, un gen de atlfel foarte iubit în epocã. Povestirile şi poemele trateazã categoriile urâtului, grotescului, macabrului. Una dintre temele recurente este cea a morţii, pe care autorul o surprinde prin semne fizice, descompunere, senzaţia îngropãrii de viu, reanimarea morţilor sau doliul. Romantismul său întunecat poate fi interpretat ca o reacţie la un ilumnism transcendental pe care poetul îl dispreţuia. Dincolo de gustul sãu pentru oribilitate, Poe  mai cultivã şi ironia, satira sau burlescul. Concepţia sa literarã, aşa cum reiese de pildã din ”The Philosophy of Composition”, se rezumã la respingerea didacticismului şi a alegorizãrii, la accentul pe un singur efect, la construcţia unui sens nu foarte departe de suprafaţa textului, dar un sens care sã nu fie evident. De altfel scriitorul reuşeşte prin ficţiunea care îl are drept protagonist pe Auguste Dupin sã-şi exploateze pasiunea pentru criptografie tocmai pentru a da iluzia unui labirint cu soluţii aparent complicate. Povestiri precum ”The Murders of Rue Morgul” prezintã un exemplu de crimã rezolvatã pe principiul deducţiei ingenioase, evidenţei şi raţionalizãrii. Sherlock Holmes şi Hercule Poirot au avut de învãţat de la Dupin. Pe de altã parte în alte naraţiuni, ca ”The Fall of the House of Usher”, Poe sondeazã cele mai abisale zone ale conştiinţei umane, întrupate în Roderick Usher, un personaj care suferã de tot felul de tulburãri mentale. Hipersensibilitate, paranoia, ipohondrie, angoasã, anxietate, isterie, sunt toate adunate într-o mixturã care într-un fel se prelungeşte sub forma a tot felul de apariţii fantasmagorice, proiecţie a dezordinii interioare.

”The Tell-Tale Heart” sau ”The Black Cat” pun problema stabilitãţii mentale, a nebuniei împinse la cote paroxistice care, combinată cu factori precum dependenţa, rezultã în gesturi absurde, acţiuni violente şi perverse. ”The Pit and the Pendulum”, poveste care are drept cadru o închisoare în care zace un acuzat al Inchiziţiei, se ocupã de efectele pe care teroarea le poate avea asupra psihicului uman, care devine cu atât mai intensã cu cât nu avem de-a face cu elemente supranaturale. Realitatea este determinatã de utlizarea detaliilor legate de senzaţii (lama ameninţãtoare, şobolani care mişunã, pereţii înfierbântaţi).  O altã poveste, ”The Masque of the Red Death” ne prezintã încercãrile prinţului Prospero de a evita ciuma ascunzându-se în mãnãstirea fortificată. La un bal mascat pe care îl organizeazã, moartea îşi face însã apariţia sub forma unei figuri misterioase care îi confruntã pe toţi oaspeţii, o potenţialã metaforã a inevitabilităţii morţii. Imagistica goticã este relevantã: multitudinea de camere care poate sugera mintea umanã compartimentatã în mai multe personalităţi; sângele şi timpul, expresii ale efemerului; ciuma care surprinde moartea ca trãsãturã definitorie a umanităţii; castelul ca structurã opresivã şi labirinticã. Ca multe dintre povestirile sale, şi aceasta conţine o notã autobiograficã, referindu-se la nevoia autorului de a gãsi un refugiu şi la necesitatea confruntãrii finale cu pericolele.

În ceea ce priveşte poezia, o mare parte include meditaţii asupra morţii. În ”Eldorado” protagonistul este capabil sã atingã împlinirea doar în moarte, iar în ”The City in the Sea”, ”The Bells” sau ”The Conqueror Worm” ea se relevã ca o concluzie evidentã a procesului de descompunere perpetuã. Percepţia asupra morţii merge de la speranţa regăsirii persoanei iubite în viaţa de dincolo (”Lenore”) la disperarea sumbrã din profeţiile corbului (”The Raven”). Iubirea este strâns legatã de moartea care rãpeşte femeia iubitã în ciuda tinereţii şi inocenţei copilãreşti, reprezentative pentru cele mai pure trãiri ale firii omeneşti (”Tamerlane”, ”Annabel Lee”). Pierderea iubirii provoacã însã o conexiune bolnãvicioasã care atinge punctul obsesiei macabre. Poe mai insistã şi pe incertitudine şi efemeritate, pe asimilarea realitãţii de cãtre vis (”A Dream within a Dream”) şi natura relativã a adevãrului uman. O absolutizare a forţelor invizibile care ghideazã destinul pânã la tragicul sfârşit se vede clar în ”The Conqueror Worm”. Spectrul disperãrii şi al agitaţiei pare inepuizabil. Chiar şi unde apare un licãr de speranţã acesta conţine umbre de nedepãşit. Tragismul condiţiei umane este completat şi de inabilitatea de a descifra tainele necunoscutului, de negarea unui posibil viitor. Ca şi în proza scurtã, şi în poezie subconţientul se dezlãnţuie, ca întruchipare a instinctelor de cele mai multe ori distrugãtoare. Corbul este dublul cel întunecat al autorului, cuprinzând temerile care îi suprimă raţiunea şi dialogul dramatic dintre cele douã componente sufleteşti se încheie cu proiecţia sufletului în corpul pãsãrii. Alteori instinctul acţioneazã ca înţelepciune, când în ”Ulalume” încearcã în zadar sã-l îndepãrteze de mormântul iubitei. Natura joacã şi ea un rol important, la fel ca în toate operele romantice, ea fiind cea în care se perindã protagoniştii care mediteazã în cãutarea rãspunsurilor sau se refugiazã în cãutarea unei stãri purificate. Poe se declarã împotriva monotoniei ştiinţei care a barat dezvoltarea creativităţii şi imaginaţiei (”Sonnet- To Science”). Idealul sãu estetic se centreazã pe puterea imaginativã ca esenţã a fiinţei. Putere care însã poate avea şi consecinţe nefaste atunci când nu este temperatã de o minimã dozã de realism.

În concluzie, goticul lui Poe surprinde nişte adevãruri despre om, atrãgând atenţia asupra ororilor care sãlãşluiesc în psihicul uman. Un al doilea eu întunecat bântuie şi acesta trebuie mai degrabã integrat, asimilat, decât negat sau dat la o parte. În termenii lui Freud, este vorba despre o disociere de personalitate care are rãdãcini în separarea de uterul matern. Tulburarea este cauzatã de înstrãinarea de propriul eu. Poe exploreazã prin personajele şi temele dezvoltate aceastã anxietate şi tensiune a dualitãţii, cu accent deosebit pe latura monstruoasã. Totodatã se pune la îndoialã existenţa unui suflet eliberat de povara temerilor şi superstiţiilor, a omului propus de era industrializãrii şi ascensiunii ştiinţifice, care nu mai este vulnerabil în faţa forţelor supranaturale. Poe (şi nu numai) ne aratã însã cã aceste forţe rezidã de fapt în interior, dorinţele, fricile, pasiunile, angoasele nu se încadreazã într-o dualitate externã de tip viciu-virtute, ci sunt toate în noi. Arãtându-ne întunericul împins în teroare şi macabru, Poe şi goticul ne înfãţişeazã un adevãr: suntem şi Cain şi Abel.

Autor: Irina-Maria Manea

MEDIA INDEX cauta: Traducator de limba engleza

Responsabilitati

Traducerea de sinteze ale stirilor din presa, din romana in engleza.
Program de lucru: 6.30 AM – 11.30 AM. Se lucreaza doar la punctul de lucru al companiei.
Salariu atractiv, bonuri de masa, posibilitate de promovare si de acumulare a experientei in domeniu.

Cerinte

Bun cunoscator al limbii engleze.
Persoana serioasa, motivata, capabila sa se integreze intr-o echipa dinamica si sa respecte dead-line-uri ferme. Bun utilizator al programelor din suita Office.

Descrierea firmei

Companie de monitorizare de presa si analiza de continut.

Sumar job

Companie
MEDIA INDEX
Posturi disponibile
1
Domeniu
Mass-media
Nivel experienta
1 – 2 ani
Tip contract
Part-time
Nivel studii
Facultate (in curs)
Facultate (absolvent)
Nivel salarial
Confidential
Localitate
BUCURESTI
Adresa:
str. Vasile Lucaciu, nr. 117, etaj 1, camera 1, sector 3, cod postal 030696
Valabilitate anunt:
15-12-2011 : 01-01-2012
sursa

Traducătorii de literatură mizează pe Europa

Între 1-3 decembrie, peste 150 de traducători au participat la Bruxelles la un congres dedicat traducerii literare şi problemelor complexe cu care se confruntă la ora actuală traducătorii de literatură în Europa. Traducătorii literari, prost plătiţi, necunoscuţi publicului, contează pe aceasta iniţiativă europeană pentru a-şi îmbunătăţi condiţia. România a fost reprezentată de Irina Horea, preşedinta secţiei de traducători a Uniunii Scriitorilor, alături de profesor universitar doctor Rodica Lascu Pop, de la Univeresitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, şi de Marina Vazaca de la ICR Bruxelles.

PETRA (Platforma europeană pentru traducerea literară) şi-a asumat misiunea de a susţine traducerea şi pe traducătorii de literatură, ca urmare a examinării unor date recente puse la dispoziţie de studiile şi sondajele efectuate începând din 2008 de mai multe organizaţii profesionale.

Concluziile studiilor efectuate în 2008-2010 au fost publicate într-o Cartografie, care a constituit baza discuţiilor din cele trei zile. Problemele majore identificate sunt insuficienta vizibilitate a traducătorului şi puţina consideraţie de care se bucură, consecinţe ale lipsei de informare privind specificul şi imporanţa activităţii sale, atât sub aspect cultural cât şi economic, situaţia materială precară, de unde şi o cvasimarginalizare a sa chiar în contextul producţiei de carte (relaţia cu editorii în principal), aspecte care s-au agravat în contextul crizei economice.

Scopul congresului a fost sintetizarea reacţiilor şi recomandărilor în vederea publicării, până în februarie 2012, a unei Pledoarii pentru schimbare, care va fi supusă atenţiei autorităţilor europene, precum şi celor locale şi naţionale, în vederea conturării unei politici europene a traducerii, informeaza comunicatul de presa remis Hotnews.ro.

de D.S. HotNews.ro

La pucelle disparaît du dictionnaire de l’Académie

L’avant-dernier volume du Dictionnaire de l’Académie française vient de paraître. Cette nouvelle édition, qui remplace celle élaborée dans les années 1930, comporte son lot de mots nouveaux, de suppressions, et de recommandations d’usage.

L’actualisation du dictionnaire, dont la première édition date de 1694, est un travail de longue haleine : pour un volume, soit le quart de l’alphabet, comptez une bonne dizaine d’années et quarante hommes en habit vert. Chaque édition compte son lot de termes nouveaux et de morts annoncées. Les Académiciens n’ont ainsi eu aucun scrupule à évincer la pucelle. Ce «poisson qui ressemble à l’alose, mais qui est moins estimé» a disparu de la neuvième édition du Dictionnaire, entrainant avec lui d’autres noms savoureux. Plus étonnant, certains noms propres employés comme noms communs – nemesis, nestor, ou encore œdipe ont eux aussi été supprimés. Quant aux 3800 nouveaux mots qui jalonnent l’ouvrage, ils sont tous consacrés par l’usage depuis plusieurs dizaines d’années : si la photocopie et la médiathèque viennent de faire leur entrée, il faudra sans doute attendre la prochaine édition, vers 2050, pour que la numérisation s’impose. D’ici là, il s’agira de préférer mercatique à marketing, désodorant à déodorant, et parc de stationnement à parking, et la langue française, aux dires des académiciens, sera bien gardée.

sursa

Serate culturale şi conferinţe pentru tineri, în Aula BCU

Asociaţia Română pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate (ARCEN) va lansa pe 19 decembrie, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare “Carol I” cel de-al treilea sezon al Programului de serate-culturale și conferințe pentru tineret intitulat „Ceai, biscuiți, Cultură și Normalitate”. Programul își propune să aducă în fața publicului larg personalități de excepție ale culturii româneşti, într-un cadru relaxat, să le provoace la dialog și să dezbată teme și probleme mai puțin discutate astăzi în spațiul public, dar extrem de incitante și care invită la reflecție.

Cel de-al treilea sezon al Programului ARCEN va debuta cu tema „România Culturală și senzația inutilităţii”, conferința fiind susținută de eseistul, jurnalistul, criticul și istoricul literar Dan C. Mihăilescu, care va intra în dialog cu cei prezenți în Aula de la Biblioteca Centrală Universitară.

În deschidere, ARCEN a pregătit un reportaj despre importanța culturii în societatea românească de astăzi și despre senzația inutilităţii resimțite de tot mai mulți tineri, reportaj pe marginea căruia invitatul special, Dan C. Mihăilescu, va discuta împreună cu cei prezenți în sală.

Ca de fiecare dată, voluntarii asociației îi vor întâmpina pe participanţii la eveniment cu o porţie de cultură, ceai cald și biscuiți.

Debutul celui de-al treilea sezon al Programului de serate-culturale și conferințe pentru tineret „Ceai, biscuiți, Cultură și Normalitate” va fi unul festiv, urmând a fi anunțate și celelalte teme care vor fi dezbătute până în decembrie 2012. Evenimentul este realizat cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”.

Autor: Adrian Dădârlat 

Proiectul READ IT (“Training teachers to make READing fun through digITal storytelling”) în România

READ IT “Formarea profesorilor pentru a face lectura mai plăcută prin poveşti digitale” este un proiect Comenius cu o durată de 2 ani. Proiectul a început în decembrie 2010 şi se va termina în noiembrie 2012. Se adresează liceelor din cele cinci ţări-partener implicate în această iniţiativă: Italia, Danemarca, România, Turcia şi Marea Britanie. Grupurile-ţintă ale acestui proiect sunt elevii şi profesorii.

În România proiectul este implementat de Curtea Veche Publishing, alături de Liceul Teoretic ”Ovidius” Constanța. Instruirea propusă este gratuită şi cuprinde două etape: pregătirea profesorilor pe o platformă online (30 de ore) - http://www.readitproject.eu/read-it/ – şi aplicarea noilor metode învăţate la clasă (12 ore).

Instrumentul practic cu care lucrează acest proiect este booktrailer-ul – un rezumat video al cărții. Prin această metodă se dorește dezvoltarea competențelor profesorilor în domeniul tehnologic și aducerea lecturii acolo unde sunt elevii: pe internet și mai ales pe rețelele de socializare (deoarece un booktrailer poate fi transmis la fel de ușor ca o melodie sau un filmuleț de pe YouTube).

Mai multe informații puteți găsi pe pagina de internet a proiectului.

Scris de Andreea Chebac

info suplimentare: Useful Sources ; How to make a book trailer

Trei previziuni [pentru 2012] numai pentru scriitori și jurnaliști

Înainte de a face cele trei previziuni pentru 2012, trebuie să încep cu o precizare de ordin terminologic şi conceptual: posibilitatea de a prevedea apariţia sau evoluţia evenimentelor viitoare este strâns legată de analiza anumitor date cunoscute în prezent. Aici e marea problemă! Informaţiile publice sunt discutabile, disputabile şi puse mereu sub un semn de întrebare. Din nefericire, lucrăm după ureche, cu informaţii neomologate în mod ştiinţific ori, şi mai grav!, cu informaţii pe surse. Iată motivul pentru care cele 3 previziuni pe care le fac se bazează pe informaţii care sunt verificabile.

1.Uniunea Scriitorilor din România a anunţat lista celor trei scriitori propuşi pentru Premiul Nobel pentru literatură: Ana Blandiana, Nicolae Breban şi Mircea Cărtărescu. Singurul scriitor român cu şanse reale să primească Premiul Nobel pentru literatură în 2012 va fi, însă, Norman Manea!

2.Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a anunţat, ca o prioritate a anului 2012, modificarea legislaţiei UE în domeniul drepturilor de autor. IFRRO, Federaţia Internaţională a Societăţilor de Gestiune a Drepturilor de Autor, va veni în ianuarie 2012 în România. În 2012 vor dispărea sau vor intra în insolvenţă societăţi de gestiune a drepturilor de autor care au fost create pentru a susţine relaţii clientelare şi de familie, în detrimentul celor peste 200.000 de beneficiari care activează în industriile culturale din România. Legislaţia europeană şi naţională va fi modificată. Astfel, vor apărea noi societăţi de gestiune a drepturilor de autor şi, foarte important, deţinătorii de drepturi de autor vor primi mai mulţi bani faţă de anii precedenţi!

3. Finanţările europene şi naţionale ale unor pagini web culturale ori cele dedicate susţinerii proceselor democratice şi ale libertăţilor fundamentale vor impune noi reglementări europene şi naţionale pentru mass-media şi societatea civilă, astfel încât, în 2012, vor fi declarate şi finanţate primele pagini web ori portaluri de interes public, după modelul societăţilor publice de radio şi televiziune din Europa. În 2011, Administraţia Fondului Cultural Naţional (sub coordonarea lui Cristian Vasile Petcu) a finanţat, pentru prima dată în istoria acestui organism, 19 proiecte culturale dedicate Noilor Media cu 340.700 lei. În 2012 suma dedicată Noilor Media se va dubla!

Dan Mircea CIPARIU ; sursa

Rui Zink, scriitor: „Astăzi suntem obsedaţi de cultul geniului“

Scriitorul portughez Rui Zink, al cărui roman „Destinaţia turistică“ a fost recent tradus în româneşte, vorbeşte despre modestie şi crede că dacă vrei să fii original, trebuie să-ncepi să imiţi.

Scriitorul Rui Zink, în vârstă de 50 de ani,  este unul dintre cei mai cunoscuţi autori portughezi şi a fost un apropiat al laureatului cu Nobel, José Saramago. Zink a fost prezent la Bucureşti în luna septembrie pentru a-şi lansa cel de-al patrulea titlu: „Destinaţia turistică”. În româneşte i-au mai fost publicate romanele „Cititorul din peşteră”, „Aşteptarea” (apărute la Editura Humanitas) şi „Banca de rezerve” (Editura Curtea Veche). „Destinaţia turistică” (Editura Humanitas, 2011) este o distopie despre destinul uman, moarte şi Dumnezeu. Cu un umor nebun, Zink încearcă să înfrunte tragedia şi se întreabă cât de departe poate merge omenirea până la autodistrugere.

„Weekend Adevărul”: Cel mai recent roman al dumneavoastră tradus în româneşte, „Destinaţia turistică”, vorbeşte despre moarte, despre Dumnezeu şi despre condiţia umană. Şi reuşeşte, totuşi, să fie plin de umor. Cum aţi găsit tonul, vocea potrivită pentru a-l scrie?

Rui Zink: Dacă eşti scriitor, ai 50 de ani şi încă n-ai o voce, caută-ţi de lucru în altă parte! (Râde) Vocea îl defineşte pe scriitor. Pentru mine, ea nu e doar o modalitate de a face faţă cuvintelor, ci şi ideilor. E o muzică a minţii. Vocea sunt eu. N-a fost „eu” dintotdeauna, dar astăzi e. Mereu am încercat să găsesc o modalitate diferită de-a privi lucrurile. Să văd ambele chipuri ale situaţiei, să văd şi punctul de vedere al celuilalt. De pildă: o scrumieră; mă uit la ea şi când e răsturnată.

Spuneţi că n-aţi fost dintotdeauna plin de umor. Cum eraţi, atunci, în trecut?

Copiilor le lipseşte ironia. E unul dintre lucrurile pe care le spun şi-n carte: Fiţi atenţi, subconştientul nu înţelege ironia! Apoi: Nu poţi să-i spui unui copil: Ah, te-am cumpărat din piaţă, nu eşti al meu!, pentru că el nu are genul ăsta de înţelegere şi de ironie. Dar vine un moment în viaţa ta, unul dramatic, când începi să descoperi ironia şi umorul vieţii. De obicei, se-ntâmplă în adolescenţă. Atunci unii copii câştigă simţul umorului, alţii îl pierd pentru totdeauna. La maturitate, ca scriitor gândesc că trebuie să foloseşti cu atât mai mult umor cu cât subiectul despre care scrii e mai serios.

Când aţi descoperit, ca adolescent, ironia, umorul vieţii?

Am un catalog de perete plin cu experienţe de acest fel. (Râde) Aş alege o experienţă tragică. Am trăit un episod kafkian în tinereţe când mă jucam de-a v-aţi-ascunselea cu nişte prieteni din şcoală. Nu ştiu de ce, tocmai în ziua aceea alesesem să mă îmbrac cu o cămaşă albă. Alergam şi-am sărit peste un mic gard şi braţul mi-a rămas agăţat într-o bucată de fier. Am simţit o arsură şi când mi-am desfăcut cămaşa, am văzut sângele ţâşnind. Mi-am dat seama că braţul meu e deschis larg: puteam vedea pielea, carnea, venele. Mi-am strigat prietenii: Ajutaţi-mă! Iar ei mi-au răspuns: E o şmecherie? (Râde) Într-un final, l-au găsit pe bunicul meu şi m-au dus al spital. Acolo, a trebuit să aştept cinci ore pe-un coridor, pentru că accidentul se întâmplase la 9 dimineaţa şi când am ajuns, abia începea pauza de masă. Eram în 1973. Pe-atunci, în Portugalia, nu era indicat să ai un accident în weekenduri sau în pauzele de masă…

Rui Zink spune că un roman este un „tren  al gândurilor“

La finalul „Destinaţiei turistice” există o notă despre José Saramago. De ce aţi ales s-o folosiţi?

Îl admir mult. Şi i-am fost prieten – deşi oricine poate susţine asta după moartea sa. Lăsând gluma la o parte, am fost unul dintre puţinii care i-am luat apărarea când a apărut ultima sa carte. Încerc mereu să nu fiu excesiv de respectuos, chiar şi cu oamenii pe care îi admir. Cu toţii putem fi ridicoli, uneori. Am folosit ce spunea Saramago fiindcă era adevărat: Unele romane poartă vina poveştii pe care o spun. Şi ştiam că n-o să se vândă cartea la fel de bine decât dacă apare Saramago în ea.  (Râde)

Ca scriitor, ştiind că atunci când spui Portugalia spui Saramago şi Pessoa, e greu să faci faţă unei asemenea moşteniri literare?

Era greu când aveam 20 de ani. Mai ales că, spre deosebire de marii fotbalişti, care se retrag, scriitorii rămân în viaţă mii de ani. Aşa că te-ntrebi: De ce ar trebui să fie cartea mea într-o librărie alături de cărţile acestor scriitori? Mi-au trebuit câţiva ani ca să fac faţă acestei nelinişti.Apoi, mi-am spus: Eu pot să fac romane grafice, Shakespeare nu putea face asta! (Râde) Realitatea se schimbă şi chiar dacă nu voi putea scrie niciodată atât de bine, chiar dacă nu voi putea scrie „Odiseea” sau „Ulise”, pot scrie despre odiseea unei vieţi în 2010. Realitatea e diferită şi are nevoie de cuvinte diferite. Iar datorită unui scriitor ca Saramago, un scriitor ca mine poate fi astăzi tradus în lume. A deschis o uşă.

“Să-i copiezi pe scriitorii mai mari decât tine e minunat, e ca şi cum tu ai fi un copil şi cineva te-ar ţine de mână şi te-ar învăţa cum să mergi.”

Dacă cititorii vor să afle ceva despre viitorul Europei, să-mi citească romanul

„Scrisul e un act de imitare, parodiere şi sinteză”, spuneaţi la un moment dat. De ce „imitare”?

În zilele noastre suntem obsedaţi de cultul geniului. Cred că dacă vrei să fii original, trebuie să-ncepi să imiţi. Să-i copiezi pe scriitorii mai mari decât tine. E minunat, e ca şi cum tu ai fi un copil şi cineva te-ar ţine de mână şi te-ar învăţa cum să mergi.

Fiindcă aţi adus vorba despre scris: o altă carte a dumneavoastră, „Cititorul din peşteră”, e o parabolă despre cât contează cititul în viaţă. Sunteţi şi profesor. Care e prima lecţie despre citit pe care le-o spuneţi studenţilor?

Primul lucru e să-i întreb ce citesc. Şi dacă mai mulţi răspund: O, iubesc să citesc, dar nu am timp!, le spun că n-are rost să se mintă. A-i minţi pe alţii nu e numai salvator, ci şi acceptabil, iar uneori chiar etic. Dar să te minţi pe tine e cea mai mare tâmpenie! Dacă nu citeşti, înseamnă că nu-ţi place să citeşti. Atunci, fă altceva! Ieşi din dulap! De pildă, nu e nicio plăcere pentru un om să spună că e homosexual la 60 de ani. Cred că e mult mai bine să şi-o asume când e mai tânăr. Aşa că ce le spun studenţilor mei e: Bucuraţi-vă de cine sunteţi!

Ca cititor,  aţi avut momente când v-aţi simţit un marginalizat din cauza asta?

Multe. Eram printre puţinele familii care aveau cărţi acasă. Şi asta nu pentru că restul celor din cartier erau săraci, ci pur şi simplu pentru că ai mei erau profesori de liceu şi erau mult mai interesaţi de cărţi. Biblioteca ne făcea nişte ciudaţi. În schimb, mâncam foarte prost! Eram singurul puşti din zonă a cărui bunică nu ştia să gătească. Şi dacă nu capeţi simţul umorului când bunica ta nu ştie să gătească, atunci când? Îmi plăceau cărţile şi-mi plăcea să citesc, însă ştiam că din momentul când ies din casă nu mă pot ascunde. Şi voiam să fiu acceptat. Aşa că a trebuit să-nvăţ cum să vorbesc. Vorbeam prea frumos. A trebuit să-nvăţ să înjur, să spun: „Rahat!”, „Fir-ar al naibii!”. Aveam 8 ani.

Revenind la maturitate, credeţi că un roman devine un act politic de îndată ce e publicat. Asta e menirea scriitorul astăzi?

Nu există un răspuns simplu. Fiecare scriitor trebuie să-şi definească propriul rol. Nu aparţinem unui club. Mie îmi place felul în care Saramago a luat Premiul Nobel ca pe o datorie de a fi implicat, active, în societatea portugheză. Îl admir pe Rushdie. Mulţi ar trebui să fie geloşi pe Rushdie fiindcă una dintre problemele scriitorului astăzi e că nimeni nu încearcă să-ţi facă ceva. Or, mai bine decât să fii câştigătorul Nobelului e să fii ameninţat că vei fi împuşcat din cauza unui roman! (Râde) Unul dintre scopurile supreme ale scriitorului, cred, e ca oamenii să poată spune despre cartea lui: Mi-a schimbat gândirea! Sunt o persoană politică – votez, mă implic, ca cetăţean. E mai bine, însă, ca un articol de ziar să pătrundă în aceste realităţi. Un roman n-o poate face. El e politic într-un sens mai amplu: chiar dacă o carte influenţează nişte oameni, nu-i va influenţa pe cei pe care ar trebui să-i influenţeze. Deci, mi-aş dori ca romanele mele să fie citite de politicieni. (Râde)

Aţi făcut karate. Există vreo asemănare între karate şi scris?

Karate e un dans. De asta îmi place mai mult decât boxul, unde înveţi să te aperi, dar o faci spărgându-ţi nasul. La karate poţi petrece o viaţă fără să te baţi cu cineva, poţi foarte bine să răspunzi atacurilor unor duşmani invizibili. E despre respirat, despre a deţine controlul, despre a te elibera. Iar scrisul e tot despre asta: să controlezi cuvintele, dar şi să te pierzi pe tine, să respiri şi să dansezi pe pagina de hârtie. Să te mişti. Romanul e viu. E un tren al gândurilor călătorind printre câmpii.

Ca scriitor protughez care locuieşte în Portugalia – o ţară puternic afectată de criza economică mondială – , cum vedeţi viitorul?

Am scris romanul „Destinaţia turistică” în urmă cu trei ani şi cred că este despre ce se întâmplă astăzi. Eu sunt un optimist sceptic. Asta înseamnă că sper la ce va fi mai bun – de aceea îmi cresc copiii şi încă nu m-am împuşcat. Ce mă face să fiu sceptic e, însă, felul în care oamenii folosesc cuvântul „niciodată”. Acest „niciodată” este exact ca în povestea cu fata care se îndrăgosteşte mereu de tipul nepotrivit şi de fiecare dată‑şi zice: „Niciodată n-o să mai fac asta!”. Şi iar dă peste un tip… Aşa că, atunci când Europa spune: „Niciodată nu vom mai avea un război!”, mă îndoiesc. Parcă a mai spus asta şi-n anii ’80, nu? Îmi pare rău să admit, dar Europa şi statele europene şi noi europenii suntem în situaţia asta. Dacă eram pesimist, spuneam chiar că suntem ca în anii ’20. Deci, dacă cititorii vor să afle ceva despre viitorul Europei, să citească romanul meu. Asta e găselniţa mea de vânzare. (Râde)

“Aşa că, atunci când Europa spune: „Niciodată nu vom mai avea un război!”, mă îndoiesc. Parcă a mai spus asta şi-n anii ’80, nu?”

“Îmi plăceau cărţile şi-mi plăcea să citesc, însă ştiam că din momentul când ies din casă nu mă pot ascunde. Voiam să fiu acceptat. Vorbeam prea frumos. Aşa că a trebuit să-nvăţ să înjur.”

Autor: Ana Maria Onisei

De unde au învățat românește filmele străine

Cum lupta pentru audiențe este tot mai mare, pentru sume începând de la câteva sute de euro, orice personaj de film poate vorbi cea mai neaoșă limbă românească.

 

Care este adevăratul urs Baloo din „Cartea junglei“, cel care vorbește cu vocea lui Phil Harris sau cel care o folosește pe cea a lui Alexandru Arși­nel? Doc Hudson din „Cars“ sună mai bine în interpretarea lui Paul Newman sau în cea a lui Marcel Iureș? Cât de amuzanți mai sunt Donald sau Bugs Bunny vorbind românește? Sau cât de credibilă mai e  Hannah Montana sporovăind ca pe malurile Dâmboviței? Sunt mulți care spun că, fără vocile originale, un desen animat sau un film își pierde mult din valoarea artistică. În opinia altora, trebuie să facem un compromis pentru copiii care nu știu încă să citească, mai ales atunci când vine vorba de producții realizate special pentru ei.

„Acum, când mergi la cinematograf, nu mai auzi în sală corul părinților care citesc subtitrarea“, spune regizorul Nicolae Mărgineanu, director și proprietar al casei de producție cinematografică Ager Film. Compania sa dublează filme încă din 1991 și lucrează sau a lucrat cu Disney (brand în cazul căruia are exclusivitatea pentru România), Paramount, Dreamworks sau Sony Pictures. Printre cele mai recente dublaje realizate în cele cinci studiouri din București ale Ager Film, se numără cele realizate pentru celebrele „Toy Story 3“, „Tangled“ sau „Shrek Forever After“.

Un proces complicat

Pe lângă faptul că face desenele animate sau filmele accesibile tuturor, dublarea mai are un avantaj, crede Mărgineanu: le oferă unor actori, regizori ori ingineri de sunet posibilitatea să-și facă meseria. „Noi lucrăm cu 50 până la 100 de actori profesioniști. Destul de rar folosim actori amatori, însă utilizăm des copii, care intră repede în joc și devin, după două-trei ședințe, la fel de buni ca actorii antrenați“, explică el. Și Fast Production Film utilizează atât actori profesioniști sau studenți la actorie, care reprezintă majoritatea celor 300 de voci din baza de date, cât și amatori.

„Amatorii cu care intrăm de regulă în contact nu sunt tocmai niște diletanți. Ei provin mai ales din zona muzicii, fiindcă multe din materiale conțin și cântece, care trebuie dublate și aranjate de către noi“, explică Andrei Marinescu, managing partner al companiei.

Dar procesul este mai complex, și în el mai sunt implicați traducători, regizori de dublaj ori regizori muzicali, plus ingineri de sunet pentru înregistrare, editare și mixaj. „Companiile sunt foarte exigente în privința calității și, în general, cer ca dublajul în limba română să fie cât mai asemănător cu originalul. Este o provocare pentru toată echipa, dar mai ales pentru actori, care au în față o partitură extrem de ofertantă și de dificilă în același timp“, arată Nicolae Mărgineanu. „Nu te pregătesc pentru așa ceva la facultate. Așa că pur și simplu înveți din mers“, explică actrița Isabela Neamțu, care a furnizat vocea pentru numeroase personaje, printre care și Barbie. Și actorul Daniel Tudorică crede că a dubla producții străine nu e deloc simplu: „Trebuie să ții seama și de sunet și de imagine și să intri și în pielea personajului. Nu e ușor, dar îți dă posibilitatea să-ți testezi limitele talentului“. În ciuda dificultăților, există și jumătatea plină a paharului. „Este extraordinar să te distrezi și să mai fii și plătit pentru asta. Deși lucrăm mereu sub presiunea dead­line-urilor, nu uităm niciodată partea ludică a muncii noastre“, spune Andrei Marinescu.

Cât costă dublajul?

Evident că mult mai mult decât subtitratul. Cât de mult? „De vreo câteva ori mai mult“, spune reprezentantul unei companii din domeniu. În general, fir­mele s-au arătat dornice să țină secrete sumele pe care le încasează pentru a „româniza“ o producție cinematografică străină, precizând doar că prețurile încep de la câteva sute de euro pe episod pentru seriale și pot ajunge să fie scrise cu cinci cifre pentru lungmetraje. Totul se negociază de la caz la caz, în funcție de dimensiunea și perioada contractului sau de caracteristicile acestuia (dacă, de exemplu, în film se și cântă sau dacă sunt dorite voci celebre).

Cert este că principalii jucători de pe această piață înregistrează cifre de afaceri nu tocmai neglijabile. Zone Studio Oradea, de pildă, considerat de mulți ca fiind liderul autohton al domeniului, a raportat 7,2 milioane de lei în 2009 și 8,2 milioane de lei anul trecut. Bucureștenii de la Empire Video Production au avut în 2009 o cifră de afaceri de 4,2 milioane de lei, iar în 2010 au urcat până la 5,7 milioane de lei. În timp ce casa de producție Ager Film a crescut de la 3,8 milioane de lei în 2009 la 4,6 milioane de lei anul trecut. Iar cea mai mare parte a acestor încasări se datorează tocmai realizării de coloane sonore românești pentru filmele străine.

Sumele acestea nu pică însă din cer: pentru a pune la punct baza tehnică necesară a fost nevoie de investiții semnificative, care în unele cazuri se măsoară în multe sute de mii de euro. Și cererea a crescut, în ultimii ani fiind dublate mai multe lungmetraje, dar și documentare. În plus, au apărut mai multe canale TV pentru copii și adolescenți (cel puțin șase sunt transmise în prezent prin cablu sau DTH). Criza, totuși, și-a spus și ea cuvântul: în perioada de recesiune, comenzile din partea posturilor TV nu au fost la fel de numeroase. Cât despre onorariile plătite actorilor, aceștia le cataloghează ca fiind „cel mult decente“.

2.000
ar putea fi numărul de filme, documentare și episoade de serial care se dublează anual în România, estimează reprezentanții domeniului

„Companiile sunt foarte exigente și cer ca dublajul în limba română să fie cât mai asemănător cu originalul.”
Nicolae Mărgineanu, director general, Ager Film

ORIGINAL VS DUBLAT
IDEE În mai 2011, deputatul PSD Victor Socaciu a lansat o inițiativă legislativă potrivit căreia „operele cinematografice în limbi străine vor fi traduse în limba română, traducerea fiind asigurată prin procedeul dublajului“. Proiectul de lege prevedea că posturile TV sau cinematografele care nu respectă această decizie vor fi amendate.

MOTIVE „Folosirea subtitrării introduce cu­vin­te noi, care ulterior vor fi asimilate de populație. (…) Din această cauză, limba română se deteriorează, acest aspect condu-când la afectarea identității naționale“, își explica Socaciu inițiativa. „Dacă un film este dublat, telespectatorul poate urmări mai atent scenele și jocul actoricesc. (…) De asemenea, mesajul este mai ușor de receptat (…), inclusiv de către copii și bătrâni care nu pot citi sau de oameni cu dificultăți de vedere“, se mai arată în expunerea de motive.

DEZNODĂMÂNT În 7 iunie 2011, deputații au supus la vot inițiativa, care a adunat doar cinci voturi pentru, 277 dintre aleși fiind contra și trei abținându-se.

GEOGRAFIA DUBLAJULUI

FIDELI La fel ca în România, în Marea Britanie, Irlanda, țările nordice, Portugalia, Olanda, fosta Iugoslavie, Grecia și Albania, dar și în Mexic ori Argentina, majoritatea producțiilor străine (cu excepția celor pentru copii) sunt subtitrate. În Portugalia, dublarea a fost interzisă prin lege încă din 1948, pentru a proteja cinematografia locală.

PATRIOȚI În Germania, Franţa, Italia, Spa­nia, Cehia, Austria, Elveția sau Ungaria, dar și în Brazilia, Quebec, China sau Japonia, majoritatea filmelor ori serialelor străine sunt dublate, cu câte o voce distinctă pentru fiecare personaj. În Polonia și multe din fostele state sovietice (Rusia, Ucraina, Georgia etc.), se folosește pe scară largă tehnica „voice-over“ (unul sau doi actori interpretează toate personajele, peste coloa­na sonoră originală).

AMESTEC În multe state, cum ar fi Bulgaria, SUA, Thailanda, Indonezia ori nordul Africii, se folosesc, de la caz la caz, dublarea și subtitrarea filmelor, în multe situații fiind disponibile ambele variante.

Autor: Răzvan Amariei

Limba română la ceremonia Nobel de la Academia Suedeză

Limba română a răsunat pe 7 decembrie 2011, în sala de festivităţi a Academiei Suedeze, cu ocazia ceremoniei tradiţionale organizate în această zi în onoarea laureatului Premiului Nobel pentru Literatură. Unul dintre punctele din program a constat în lectura poemului „Ensamhet” – „Singurătate”, aparţinîndu-i lui Tomas Tranströmer, laureatul din acest an. Poemul a fost redat în limba suedeză, într-o înregistrare mai veche cu autorul, precum şi în 5 dintre cele aproape 60 de limbi în care poate fi citită astăzi opera poetului suedez. Româna s-a numărat printre aceste 5 limbi.

La invitaţia organizatorilor, Dan Shafran, Directorul Institutului Cultural Român de la Stockholm şi traducător al lui Tomas Tranströmer în limba română, a tradus poemul special pentru acest eveniment şi l-a citit în cadrul festivităţii. La ceremonie au mai participat membrii Academiei Suedeze, personalităţi marcante ale vieţii culturale suedeze, invitaţi din străinătate, precum şi un mare număr de ziarişti suedezi şi străini.

De altfel, prestigiosul cotidian Svenska Dagbladet a publicat în numărul său de astăzi un interviu cu Dan Shafran, despre munca de traducere a poeziei lui Tomas Tranströmer în limba română și despre felul în care a fost receptată în România vestea că poetului suedez i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură.
Comunicat de presă ICR Stockholm

Legea ce obligă televiziunile să difuzeze emisiuni culturale – un răspuns viabil la tabloidizare

Legea care obligă televiziunile generaliste şi de ştiri să difuzeze săptămânal emisiuni culturale “nu împovărează posturile cu obligaţii excesive” şi este un răspuns viabil la tendinţele de tabloidizare a programelor TV, a declarat pentru MEDIAFAX Răsvan Popescu, preşedintele CNA.

“Acest proiect a fost susţinut de CNA de la bun început, pentru că el asigură accesul publicului la o gamă largă de informaţii culturale, de la arta spectacolului la literatură şi film. Şi, în acelaşi timp, nu împovărează posturile de televiziune comerciale cu obligaţii excesive. Totodată, este şi un răspuns viabil la tendinţele de tabloidizare şi uneori de alunecare în derizoriu şi chiar în vulgaritate a programelor TV”, a declarat pentru MEDIAFAX Răsvan Popescu, preşedintele CNA.

Televiziunile generaliste trebuie să difuzeze săptămânal cel puţin 120 de minute de emisiuni sau ştiri cu conţinut cultural sau educativ, iar televiziunile de ştiri, 30 de minute, a hotărât, miercuri, Senatul, care este forul decizional în privinţa acestei iniţiative legislative.

Senatul a adoptat, cu amendamente, o iniţiativă legislativă de modificare şi completare a Legii 504/2002 a audiovizualului, al cărei autor este deputatul PNL Gheorghe Taloş.

Potrivit unui amendament propus plenului de Comisia pentru cultură şi acceptat de senatori, transmiterea acestor programe nu se va putea face în intervalul orar 1.00 – 7.00. Membrii comisiei de specialitate au argumentat adoptarea unei astfel de restricţii prin faptul că astfel se va evita difuzarea emisiunilor culturale la ore fără audienţă.

În cazul programelor oferite publicului de radiodifuzorii care transmit programe de televiziune specializate în ştiri, aceştia trebuie să rezerve săptămânal cel puţin 30 de minute pentru emisiuni cu conţinut cultural sau educativ.

În sensul legii, sunt emisiuni cu conţinut cultural acele emisiuni în care se transmit, printre altele, muzică clasică, cultă, contemporană, în care sunt prezentate expoziţii de artă plastică şi decorativă, colecţii ale unor muzee. În aceeaşi categorie intră prezentarea de evenimente editoriale, emisiuni de cultivare a limbii române, recitaluri de poezie, recenzii de carte, piesele de teatru prezentate într-un cadru critic sau istoric, transmiterea de spectacole de dans şi de balet, spectacole de circ, emisiunile privind cultura populară.

Iniţiativa legislativă, care a trecut tacit de Camera Deputaţilor, a fost adoptată de Senat, forul decizional, cu 86 de voturi “pentru”, 15 voturi “împotrivă” şi trei abţineri.

Dacă televiziunile generaliste şi posturile de ştiri nu vor respecta aceste prevederi riscă amenzi contravenţionale de la 5.000 de lei la 100.000 de lei, care vor fi aplicate de Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA), în conformitate cu articolul 91 din Legea audiovizualului.

Prevederile privind difuzarea emisiunilor culturale sau educative vor intra în vigoare la şase luni de la data publicării noii legi în Monitorul Oficial.

sursa

“Excepţia culturală franceză nu e un mit” – Interviu cu Pierre Assouline

Dintre invitații Franței la Tîrgul de Carte Gaudeamus numărul 18, Pierre Assouline e, poate, cel mai cunoscut. Trebuie spus aici că România nu se află pe lista priorităților vedetelor literaturii franceze și că, în acest moment, nu-mi amintesc să ne fi călcat, în ultimii ani, Otopeniul vreun cîștigător al Premiului Goncourt. Desigur, interesul Franței pentru diseminarea culturii franceze continuă să fie ridicat în raport cu cel al altor culturi importante, măcar la nivel de marketing cultural. Nu știu dacă acest lucru ajută la consacrarea culturii franceze în România – pe mine unul, ca francofon, da; pe ei însă, nu știu. Pe scurt, am stat de vorbă cu o legendă a jurnalismului cultural francez, despre care înșir acum cîteva cuvinte. Născut în Casablanca în 1953, Pierre Assouline studiază la legendara Universitate din Nanterre (Paris X), face Școala de Limbi Orientale, după care intră în presă. Lucrează la Quotidien de Paris, France Soir, colaborează la revista Histoire, în anii ’70. În anii ’80 se apropie de lumea literară. Scrie mai multe cărți biografice, dintre care cea mai importantă rămîne cea despre Gaston Gallimard (publicată în 1984, la Editura Balland, editură al cărei consilier literar devine pentru doi ani). Erou al vieții literare contemporane este din 1993, ca director al revistei Lire (lucra acolo din 1985). Conferențiar la Institutul de Studii Politice din Paris, este astăzi cronicar la Le Monde. De-a lungul anilor, trece printr-un proces intentat de văduva lui Jorge Luis Borges, Maria Kodama, pe care-l pierde (era vorba despre amănunte legate de testamentul marelui scriitor argentinian).

Poate că ar fi trebuit început cu altceva: Pierre Assouline este autorul unui blog, La République des livres, cu postări la două-trei zile, blog aflat în regia lemonde.fr, cu linkuri către toate marile publicații de limbă franceză și engleză. Fiecare postare a lui aduce în medie 500 de comentarii – și nu e vorba despre texte angajate în cotidianul urban. Un singur exemplu: „Moartea și învierea lui Jacques Lacan la tribunal“, postare din 16 noiembrie, are 565 de comentarii. Sînt oare mai mult de 565 de cititori serioși ai lui Lacan în lume? Acestea fiind scrise, vă invit în atmosfera aromată, dar densă a standului Franței la Gaudeamus, de-o parte și de alta a „gardului“ expozițional, printre vedete francofone, atașate de presă atașante și jurnaliști români la pîndă, la o masă retrasă în coasta bancului de mulțime care bea vin și gustă pateuri, unde Pierre Assouline e întrerupt în răspunsurile sale echilibrate și ferme de concetățeni funcționari la Ambasadă care vor numaidecît să-l cunoască.

Se vorbește mult despre decăderea culturii franceze. Dumneavoastră chiar ați postat un text pe blog, intitulat „Ne-am pierdut oare simțul măreției, Saint-Simon?“. Și despre un declin francez în general. Credeți că e vorba despre o realitate sau e ceva care face parte dintr-un discurs care-și caută el însuți critica?
Eu nu văd nici o decadență a culturii franceze. Cel care a afirmat asta este un jurnalist american, Donald Morrison (este vorba despre un articol publicat de el în Time, în 2007, „The Death of French Culture“), am găsit tot ce a spus ca fiind absolut tîmpit și, dacă acesta e discursul despre decadența culturii franceze, atunci el e decadent, nu cultura franceză. Cît despre articolul pe care l-am postat, nu era vorba despre cultură, ci despre dispariția sentimentului măreției Franței și despre afirmațiile lui Saint-Simon de pe la 1740 despre prezența sa. Acest sentiment, da, cred că francezii l-au pierdut. E suficient să te uiți la Sarkozy ca să-ți dai seama. Dar nu spuneam asta referitor la cultura sau literatura și ambițiile Franței. E vorba despre un anumit mod de a concepe politica, astăzi, în care măreția devine ininteligibilă.

Trec la a doua întrebare: despre critica literară. Cum s-a schimbat ea în ultimii treizeci de ani?

Critica literară s-a schimbat mult. Și nu numai cea literară. Fie că vorbim despre literatură, film, teatru, pictură, criticii nu mai au greutatea pe care o aveau. Critica nu mai are același statut, iar acest fapt vine, cred, și din cauza pierderii credibilității jurnaliștilor, mai ales a celor politici, în sensul în care jurnalismul politic a fost prea mult asociat intereselor politice. Acesta este un mare reproș pe care cititorii îl aduc jurnaliștilor. Alături de această cauză, este vorba, sigur, și despre apariția Internetului, și despre faptul că, pe Internet, ești încurajat să scrii chiar în lipsa expertizei. Cititorul a luat puterea. Și ți se spune, demogogic: ești un critic. Este vorba deci despre o criză a expertizei. Intelectualii sînt contestați astăzi în calitatea lor de experți.
 
Înțeleg. Dar mai e ceva, cred. Nu contribuie la pierderea statutului criticii și diviziunea dintre critică jurnalistică, de întîmpinare, și critică universitară?
Nu, nici vorbă. Acest partaj există de foarte mult timp. Critica universitară a existat mereu: Roland Barthes, Georges Poulet, Maurice Blanchot – ea a fost mereu altceva decît critica de întîmpinare: cele două nu prea se întîlnesc, sau se întîlnesc puțin, atunci cînd una devine ecoul celeilalte. Uneori există convergență între ele, alteori, nu. Nu e aceeași meserie.

Trec la altceva: putem vorbi despre o competiție între, pe de o parte, America și Europa și, pe de alta, între Europa Occidentală și cea de Est, o competiție, desigur, fertilă, nu încerc neapărat să subînțeleg ierarhii?…

Nu e vorba despre o competiție. Ideea e că una dintre puținele țări care reușesc să reziste americanizării, și poate singura, dacă mă gîndesc bine, este Franța. E singura țară europeană care mai are un cinema național, e țara în care apar cele mai multe cărți traduse din limbi străine: 20% dintre cărțile care apar în Franța sînt traduceri. În State, numărul traducerilor e mai  mic de 3% din totalul titlurilor. Franța traduce cel mai mult. Are o distribuție culturală națională. Are o rețea națională de librării, care, în Anglia sau în State, e pe cale să moară. A reușit să instaureze prețul unic al cărții, iar restul Europei începe să se ia după ea în această privință. Cînd spunem, deci, „excepția culturală franceză“, nu e vorba despre un mit, este o realitate. Pentru a o păstra, însă, e nevoie de o anumită politică culturală și de o voință politică. Trebuie să te lupți să impui o astfel de politică culturală.     
 
E foarte adevărat ce spuneți, dar mă întreb dacă nu putem privi lucrurile și altfel: o Franță care luptă pentru excepția pe care o reprezintă poate fi privită și ca un copil care, deși a crescut și e înconjurat de adulți, refuză să se maturizeze, vrea să se mai „joace“, să-și protejeze copilăria.
Nu știu dacă putem vorbi în termeni de infantilism, dar da, Franța încearcă să se apere de o cultură americană agresivă, în măsura în care e vorba despre o armă economică, de după 1945. Da, trebuie să te aperi, altfel o pățești. Uitați-vă la Italia: nu mai există cinema italian, asta după ce, în anii ’60, cinematografia italiană domina lumea. Cînd spun că trebuie să rezistăm, o spun ca european, nu ca naționalist francez. Nu-i vorba că nu mi-ar plăcea America sau limba engleză.

Revenind la Europa de Vest versus Est: voiam să vă întreb dacă, într-adevăr, după cum spunea la un moment dat William Marx, culturile naționale și, poate, regionale nu-și trăiesc diferit „rămasul-bun literaturii“. La noi, încă, s-ar spune că literatura păstrează un prestigiu care, în alte părți, s-a împuținat mai mult.  

Nu știu dacă putem generaliza, Est și Vest, dar ceea ce știu este că, în Franța, prestigiul intelectualilor a rămas foarte puternic, și printre ei, al scriitorilor. Închipuiți-vă că moartea lui Cartier-Bresson (părintele foto-jurnalismului, mort în 2004) a făcut prima pagină a ziarului Le Monde, în vreme ce moartea altui mare fotograf, american, Richard Avedon, a fost relatată în New York Times într-o notă. A fost ceva incomparabil. În Franța, moartea lui Lévi-Strauss a fost un eveniment. Franța este țara emisiunii Apostrophes, a lui Bernard Pivot. Acum, deși nu vreau să generalizez, văd că aici, la Tîrg, cărțile care se vînd sînt cărțile străine, mai degrabă decît literatura română. Cred că nu-i normal. E păcat că există atît de puțini scriitori români care sînt traduși în franceză și că scriitorii români care ajung în Franța devin francezi – inevitabil.
 
M-ar interesa să le vorbiți cititorilor despre instituția premiilor literare în Franța. Dacă sînt importante și corecte.
Da, premiile literare franceze sînt foarte importante pentru piața literară. Există vreo mie de premii, cu un maximum în lunile octombrie-noiembrie, ceea ce e foarte bine. Ele fac să se vorbească despre cărți, iar oamenii vorbesc despre cărți cu aceste ocazii. Sistemul premiilor nu funcționează perfect, dar el se corectează mereu, pentru că apar mereu alte și alte premii. Nu doar cele patru cele mai cunoscute sînt importante. Sînt foarte optimist în privința premiilor. Este important și faptul că, în comparație cu alte premii, ca Booker Prize (unde editorii aleg care sînt cele două cărți pe care le vor prezenta), de pildă, în Franța editorii nu hotărăsc nimic. Ei nu trimit cărțile juriului, nu fac nimic. Juriul se ocupă de tot. Am văzut, nu o dată, un editor dezamăgit de alegerea făcută de vreun juriu de premiu literar, plîngîndu-se că ar fi preferat ca juriul să fi ales un alt titlu.
 
Există vreo nouă școală literară acum în Franța, în sensul celei de la Minuit, vreun curent, vreun grup, ceva mai mare decît scriitori autonomi unii față de ceilalți?
Nu mai e nici o școală. Dar există ceea ce aș numi familii de spirit, informale, dar care au o mare importanță în perpetuarea unei tradiții literare. Există adesea tineri scriitori care publică la aceeași editură cu cel care le este model în literatură, mai ales la Gallimard, la Minuit și la P.O.L. De pildă, Jean Echenoz publică la Minuit datorită admirației sale pentru Beckett, iar un scriitor din generația mai tînără, Laurent Mauvignier, a ales tot Minuit pentru că îl admira pe Echenoz. Mulți scriitori mi-au spus că există o axă Beckett – Echenoz – Mauvignier – Marie Ndiaye. Noua editoare de la Minuit, Irène Lindon, mi-a confirmat acest lucru. Mi se pare deci cel mai important lucru de menționat atunci cînd vine vorba despre literatura franceză contemporană.


Interviu realizat de Alexandru Matei

“Convieţuiesc cu personajele mele” – Interviu cu Petre Barbu

De la volumul de proze Tricoul portocaliu fără număr de concurs (Editura Cartea Românească, 1993), la romanul Dumnezeu binecuvîntează America (Editura Nemira,1995), Tatăl nostru care ești în supermarket (piesă care a cîștigat concursul UNITER în 2003), la Blazare (Editura Polirom, 2005), cărțile lui Petre Barbu l-au impus ca pe un scriitor cu o voce inconfundabilă, cu un univers propriu. E un amestec bizar, în sensul bun al cuvîntului: are ceva din Cehov, are ceva din atmosfera sumbră a lui Brazil, ceva din nostalgia din Solaris, dar și un soi de expresionism grotesc al cotidianului. Monologurile, uneori mici poeme, se așază contrapunctic față de dialogurile crude și firești. Aș spune că scrisul lui Petre Barbu este un aliaj inoxidabil.
 
Știu c-ai terminat Facultatea de Mecanică la Galați. Cum de-ai dat la facultatea asta și cum se face c-ai cotit-o spre literatură?

Am dat la Mecanică pentru că urmasem un liceu industrial. Erau anii ’80, de industrializare puternică, și am fost luat de val, pur și simplu. Aveam pasiunea asta puternică pentru lectură și pentru scris încă din liceu, dar nimeni n-a venit să-mi spună hotărît: „Bă, tu nu ești făcut pentru inginerie. Simți tu ceva pentru inginerie, să dai la TCM? Dă la Filologie!“. Plus că, să dau la Filologie era o problemă. Trebuia să mă pregătesc, să mă duc la București, ceea ce însemna cheltuială pentru familia mea modestă. Atunci nici nu-mi trecuse prin cap să dau la filologie. Știam ceva matematică, fizică, așa că am intrat la TCM. Problema este că în anul IV s-a rupt filmul, cum se spune. Mi-am dat seama că n-am nici o treabă cu ingineria. Am dat peste materii foarte serioase pentru devenirea unui inginer, pe care nu le înțelegeam, de aceea spun că mi s-a rupt filmul. Eram varză. Pînă atunci, timp de trei ani, fusese bine, mai știam matematică, fizică. E adevărat că tot atunci începusem să scriu, probabil că mă și îndrăgostisem. Și trebuie să-ți mărturisesc ceva, o anecdotă. În sesiunea din iarnă, aveam trei examene: de electrotehnică, de electronică și de tratamente termice. M-am apucat să învăț pentru examenele astea trei. La primul examen, de electrotehnică, am luat o notă mediocră, la al doilea examen, de electronică, mi-a venit – nu știu cum! – ideea de a scrie o nuvelă. Fac o mică paranteză: pînă atunci mai încercasem să trimit texte la Alex Ștefănescu, la Geo Dumitrescu, la Flacăra, deci eram preocupat de a mă confrunta cu părerile unor oameni avizați. Înainte de examenul ăsta, mi-a venit o idee, ideea unei rădăcini de măr care iese dintr-un perete, din peretele din bucătărie, unde mama își ținuse calendarul ortodox. Cineva din bloc i-a spus –  și acum începe povestea –: „Nu e bine să ții calendarul ăsta ortodox, mai bine îl dai jos“. Și a rămas un spațiu acolo, neatins de aburi. De acolo, apare ceva: niște crengi.

Nu sînt preocupat să mă mărchetez

Și crengile astea or să devină pata de pe tavan din Dumnezeu binecuvîntează America?
Da. Și povestesc lucrul ăsta cu pasiune, pentru că eu sînt fascinat de experiența și trăirile scrisului. Sînt mai puțin preocupat să dau interviuri și să mă marchetez. Pentru mine, e senzațional și fundamental de unde vine scrisul. Nu puteam în acel moment să las la o parte învățatul și să mă apuc să scriu, pentru că părinții mei mi-ar fi spus: „Tu ești în sesiune și te-ai apucat să scrii literatură?“ Ar fi fost o chestie jenantă și lipsită de respect față de părinții mei. Atunci, am început să scriu această nuvelă, frază cu frază, în minte. Stăteam și mă uitam pe rezistențe, pe circuite, dar gîndul meu era la acest măr, pentru că unul dintre personaje vine și spune: „Chestia asta care a apărut din perete este o rădăcină de măr. Bun, bun, rădăcina este aici, dar unde sînt merele?“. Și așa începem să căutăm merele astea prin tot blocul. Dar nu erau. Apoi rădăcina a început să crească, să acopere tot peretele. Și vine și ziua examenului. Mă duc și pic cu brio. Mă întorc acasă, dar nu mă apuc să pun pe hîrtie. Noaptea, înainte de a-mi face rugăciunea, scriam în minte frază cu frază. Vine și ziua celui de-al treilea examen: tratamente termice. Trag biletul, dar îl dau înapoi. Cred că aș fi scos un 5 sau un 6 chinuit, dar predau biletul și fug acasă, să pun totul pe hîrtie. Nuvela se numește Mărul. După ce am scris-o, m-am gîndit: „Doamne, Dumnezeule! Am picat două examene, înseamnă că în vară voi avea șapte“. Era o chestie de mîndrie, în zona asta a ingineriei, de a lua examenele. Era și o zonă mai de cazarmă. Pentru că partidul investea în noi, nu puteam să rămînem repetenți.
 
Domnișoara Pușa avea dreptate.
Da. Însă Mărul pentru mine a reprezentat așa o bucurie! Am simțit bucuria scrisului.

Ce înseamnă pentru tine bucuria scrisului? Deseori vorbim despre bucuria scrisului, dar înțelegem lucruri diferite. E mulțumire, e orgoliu? O croitoreasă e foarte mulțumită că i-a ieșit nu știu ce croială, un strungar poate face o piesă și să fie mîndru. Cînd scrii o carte și zici că ești bucuros, înseamnă că ți-a ieșit cum ai vrut sau e ceva mai mult?

Asta-i o întrebare ca la psihoterapeut.
Da, așa că trebuie să răspunzi.
Există și orgoliul ăsta al creatorului, al demiurgului, dar pentru mine bucuria asta a scrisului, care se manifestă printr-o stare de febrilitate, de vis, de plutire, este și o umilință în fața lui Dumnezeu, că mi-a dat darul ăsta. Nu e o chestiune de mulțumire, ci de umilință. Sînt perfect conștient că eu creez acea lume, și lumea asta mă îndeamnă la un moment dat s-o urmez, dar nu mă gîndesc că am scris un roman și nici nu zic: „Ia uitați-vă la mine ce roman am scris și vă rog să mă aplaudați!“. Am păstrat umilința și febrilitatea debutantului. De fiecare dată cînd mă așez la masa de scris, am o vagă idee, dar nu știu ce voi trăi. De aceea, am o bucurie imensă atunci cînd mă gîndesc la acest Măr. O bucurie vie. E drept că, după ce am scris Mărul, am participat cu el la diferite concursuri, pe la diferite reviste, mai luam cîte un premiu. Era și asta o bucurie. A fost publicată și în reviste, dar în mod schimonosit.
 
Cum adică schimonosit?
Mai cenzurat. Că era vorba despre calendarul ortodox.
Prima frază începea cu tata care a plecat să facă revoluția, într-o toamnă.Toamnă Roșie, cum ar scrie un prozator contemporan. Am citit Mărul și la cenaclul lui Crohmălniceanu, în ’88 sau ’89. Erau de față mai mulți prozatori, și Bogdan Lefter.

Care a fost reacția lor cînd ai citit la cenaclu?

De încurajare, de căldură.
Ai început cu proză scurtă, dar ai trecut apoi la roman.
Mărul este o primă experiență a scrisului, o experiență inginerească, să-i zic așa. Dar mai publicasem proză în Orientări, revista centrului universitar Galați. Jocul păpușilor se numea. Nu am curajul să recitesc Jocul păpușilor, dar colegii de redacție erau foarte încîntați. Am strîns mai multe povestiri și am avut norocul să fiu ultimul publicat în colecția „Cartea cea mai mică“. Înainte de ’89, revista Convingeri comuniste făcea „Cartea cea mai mică“. În momentul ăla, eram inginer la Electroargeș, unde am stat doi ani de zile și mi-am făcut stagiatura. Eram foarte încîntat și foarte mîndru în secția mea de autoutilare.
 
Autoutilare?
Electroargeș producea aspiratoare, rîșnițe, semiconductori și aveam și o secție de autoutilare, ca să nu mai cumpărăm piese de la alte fabrici.
 
Mi-aduc aminte că pe vremea lui Ceaușescu am văzut la televizor o piesă de teatru în care un director de fabrică se zbătea să nu se aducă piese de schimb din Germania, adică lupta pentru autoutilare, dar nu știam că așa-i zice.
Îmi plăcea să mă uit marți seara la televizor, să le văd. Dar apropo de mîndrie, eram foarte încîntat cînd a apărut „Cartea cea mai mică“ și am început să împart din ea prin secție.
 
Aveai atît de multe exemplare?
Da, nenumărate, dar trebuia să le împăturesc, că erau pe coală. Cred că mai am și acum, dar nu mai știu să le împăturesc, că e o tehnică specială. Am fost foarte fericit atunci, mai ales în izolarea mea, acolo, la Curtea de Argeș. Stăteam într-un cămin de nefamiliști. Într-o iarnă, era atît de frig și aveam starea aia că vreau să fug, dar nu am unde să fug. Voiam să nu mai stau în camera aia de cămin, să fug în gară sau la poștă, dar la poștă era închis.
 
Asta cu adăpostitul la poștă a trecut în Dumnezeu binecuvîntează America. Personajul narator își pune paltonul, își ia revistele si se refugiază cu ele la poștă, unde se preface că-i scrie fratelui său Marius. Și o curiozitate, personajul narator nu are nume, nu i se spune niciodată pe nume.
Da, nu are nume.
 
De ce nu l-ai numit?
N-am simțit nevoia.
 
Poate pentru că erai foarte aproape de el.
Da. Am simțit însă că nu contează numele lui în poveste. Este un personaj debil, bolnăvicios, dar contează relatarea, ceea ce simte el. În schimb, cînd am dramatizat romanul, cînd l-am făcut piesă de teatru, a trebuit să-l numesc și i-am dat numele de Vladimir. Dar ca să ne întoarcem la „Cartea cea mai mică“, am fost foarte fericit cînd a apărut și o dădeam la frezori și strungari, prin secție.
 
Ce-ți spuneau?
Ah, dumneavoastră sînteți cel mai tare inginer pe care l-am avut. Dar eu am fost un inginer lamentabil în ăia doi ani cît am stat acolo. Fabrica era plină de ingineri stagiari, cum se întîmpla pe vremuri. Și vreau să spun că nu m-am obișnuit niciodată cu mediul ăla, nu neapărat pentru că era un mediu muncitoresc, dar am simțit că sînt trimis cu forța acolo. Mie mi-a plăcut în armată.
 
Ești primul om pe care-l aud spunînd că i-a plăcut în armată.
Da, mie mi-a plăcut armata la marină, pentru că am învățat foarte multe lucruri despre navigație, am învățat să înot. Era o armă foarte frumoasă, față de infanterie. Era un mediu imbecilizant, dar marina e o armă de elită. Mie îmi place și disciplina, fiindcă am și formația asta de inginer. Cînd am ajuns la Electroargeș, în toamna lui ’88, ăștia nu știau ce să facă, pentru că era plină fabrica de ingineri stagiari. S-au uitat la mine, m-au trimis la autoutilare și vreme de un an și jumătate am stat și m-am uitat pe pereți, că nu aveam nimic de făcut. Cît am stat acolo nu am tras o linie, nu am proiectat nimic, n-am coordonat absolut nimic. Dar ăsta nu era pariul meu.
Visam să scriu, să ajung în presă, la Viața studențească. Mă legasem cu Lucian Branea și cu alți colegi de generație. Trimiteam texte la Viața studențească și la Amfiteatru, lui Ioan T. Morar, lui Dinu Flămånd, Traian Ungureanu, Radu G. Țeposu, Buduca. Ca să închei capitolul cu Electroargeș, la un moment dat, m-au dat în schimbul trei. Ce făceam, de fapt, noaptea? Trebuia să păzesc muncitori, frezori, strungari care ziua nu puteau să vină la lucru, pentru că se duceau să dea la coasă, să culeagă fînețul pe dealurile din jurul Curții de Argeș, că nu era zonă cooperativizată acolo. Făceau și țuică. Erau vreo 17 sau 20 de muncitori pe care trebuia să-i păzesc, adică să le fac pontajul. Atunci le-am zis că eu n-am învățat la facultate cursul ăsta de păzit muncitori. Să fim bine înțeleși, n-am făcut pe disidentul. Eram de o indolență crasă. Eram și naiv. Mulți colegi de-ai mei, ingineri, și-au luat slujba în serios, adică să ajungă înginer-șef, să primească apartament de la sindicat, să se însoare, să-și facă o familie. Știam ce trăim, dar eram aerian.
În timpul nopții, îi lăsam pe muncitori să doarmă, să bea, să facă ce vor ei, și eu scriam scrisori la fete, pregăteam plicurile să mai trimit proze la România literară. Eram preocupat de altceva. În martie1990, poetul Mihail Gălățanu, cu care eram eu amic pe vremea aceea, mi-a dat telefon la secția de autoutilare (nu știu cum m-a găsit) și m-a întrebat dacă vreau să intru în presă, că erau locuri la revista Flacăra. Nu am ezitat atunci, am plecat de la Curtea de Argeș și am intrat în presă. A fost o experiență frumoasă, de aproape un an și jumătate. După căderea lui Ceaușescu, Flacăra era și este condusă de George Arion și aveau nevoie de sînge proaspăt. Și m-am văzut eu acolo, la revista Flacăra, pe care o citeam pe vremea piticului. Am făcut mult teren atunci.

Am fost crescut într-o autoservire

Ce anume făceai? Anchete?
Da, și reportaje. Piața Universității, Timișoara, am fost și prin pușcării, cu Gabi Bugnar, care era fotograf pe atunci. Am avut o experiență foarte interesantă, am fost prin patru pușcării, la Gherla, la Aiud, la Tîrgușorul și aici, la Jilava. Tocmai apăruse volumul lui Virgil Ierunca: Fenomenul Pitești, la Humanitas. Luasem volumul și intrasem în pușcărie și citeam din el. Tot laFlacăra am avut șansa să plec cu o bursă în Statele Unite, la Washington. Un stagiu de trei săptămîni. Am mers să mirosim și noi cum e presa la americani, și ăia să ne miroasă pe noi. S-a întîmplat imediat după evacuarea Pieții Universității, cînd era tămbălăul ăla cu Marian Munteanu bătut, arestat. Eram o delegație de vreo șapte jurnaliști, printre care și Mircea Mihăieș. A fost o experiență cumplită pentru mine, o experiență culturală care m-a copleșit. Eram în vara anului 1990. Eu sînt băiat crescut în spatele unui complex alimentar, într-un oraș muncitoresc. Am fost crescut într-o autoservire, cu litrul de untdelemn. Și să mă ia așa destinul, la cîteva luni după ce am ieșit din autoservire, și să mă treacă Atlanticul, să mă ducă într-un supermarket!
 
Atunci s-a născut Dumnezeu binecuvîntează America?
Stai să vezi. Nu eram chiar bătut în cap, mai văzusem filme americane. Dar pe atunci nu era nici Internet, nu era nici televiziunea care-i azi. Pur și simplu, mi s-a făcut rău cînd am ajuns într-un mall din acela și am văzut ce înseamnă un supermarket, am văzut rafturile cu felurile de brînză, de salam. Nu știam ce anume să aleg, ce erau astea. Eu eram obișnuit cu untul ăla chinuit pe care-l luam de la Alimentara. Nu vreau să fac pe victima, dar am simțit atunci pe pielea mea că trăisem mutilați.

Era un soi de formatare, ca să-i zic așa, de setare pe subzistență, pe existența cu neajunsurile ei. Era voită, ca să nu te mai poți gîndi la altceva. Și e de înțeles că ai trăit un șoc.

Da, a fost un șoc. Și librăriile imense, cu atîtea cărți. Pot spune, fără nici o urmă de bravadă, că m-am comportat ca un babuin, ca o maimuță. La un moment dat, n-am mai întrebat ce-i asta sau asta, pentru că mi-era rușine. Mi-am zis că mai bine îmi accept statutul, accept că sînt așa cum sînt și mă uit în jur ca o maimuță. N-am stat ani de zile, ci doar cîteva săptămîni, dar lucrurile astea mici m-au dărîmat. Lucrurile mici ne dărîmă, în timp ce lucrurile mari ne uimesc. De exemplu, eu eram obișnuit, cînd ieșeam din alimentara aia de cartier, să arăt sacoșa, să vadă vînzătoarea că n-am furat nimic. Ei bine, acest obicei cu sacoșa și-a spus cuvîntul într-un butic. I-am arătat tipei de la casă rucsacul. Tipa s-a uitat la mine și nu înțelegea ce vreau de la ea. După aceea și-a dat seama și mi-a aruncat o privire pe care n-am s-o uit niciodată, ceva de genul: „Pleacă de aici!“, pentru că se simțise jignită. Aveau camere de luat vederi, dar eu nu știam lucrul ăsta. M-am întors la Flacăra și am reușit să scriu cu chiu cu vai un articol în ziar, iar colegii mei cereau să le povestesc mai mult, dar n-am putut. Am fost blocat mental. După cîteva luni, mi-am zis ce-ar fi să scriu ceva, să-mi imaginez că eu aș fi rămas acolo, dar să nu scriu despre mine, ci despre oamenii pe care i-am lăsat aici, care mă așteaptă. Mi s-a părut mai interesantă nu aventura unui fugar, ci aventura celor care-l așteaptă pe fugar și-și imaginează ziua în care fugarul se va întoarce. De aceea poate personajul meu, Marius, nu apare, dar naratorul căruia nu i-am dat nume povestește despre oameni ieșiți din dictatură, despre modul în care au fost ei mutilați și încearcă să se bucure de libertate.
Și nu reușesc.
Nu reușesc. Sînt așa, ca niște flori care s-au dezvoltat în semiîntuneric și au fost scoase apoi la lumină. Viziunea romanului asta a fost. Acel avion, acel Boeing care aterizează pe mare. A fost o imagine care m-a urmărit. Avionul aterizează pe mare, și cei care așteaptă, în dobitocenia lor, spun că s-a întors Marius care să-i ia în America.
 
Mi s-a părut interesant că, deși fiecare personaj avea un rol destul de limpede, toți sînt niște handicapați. Personajul narator, care trebuie să meargă la sanatoriu, e cel mai puțin bolnav, în sensul că are luciditatea de a-i privi pe toți, de a spune povestea lor de oameni neputincioși. Sînt oameni care ajung să privească totul prin experiențele pe care le au în spate. Experiențele astea se suprapun ca o peliculă peste tot ceea ce trăiesc, alterîndu-le realitatea. Ai fost conștient de cum se legau lucrurile cînd ai scris sau pur și simplu lucrurile au curs de la sine? Sînt scriitori care au un proiect clar în minte și sînt scriitori care conviețuiesc cu ceea ce fac. La tine cum s-a-ntîmplat?
E bun cuvîntul ăsta a conviețui. Da, așa scriu, conviețuiesc cu personajele. N-am avut o schemă prestabilită. Aveam în minte imaginea acelui avion care trebuie să aterizeze pe mare, imaginea din final. Dar am simțit că trebuie să stau cu personajele mele, să le port cu mine, să stabilesc un fel de intimitate cu ele. Și, de la un moment încolo, ele au început să mă poarte, să-mi spună: „Aici, eu, mama, trebuie să-i scriu o scrisoare lui Marius. Este momentul. Aici este momentul în care tinerii se îngroapă în nisip, pentru că nu mai pot să reziste“. Așa am mers cu personajele.

Senzația mea a fost că mergeai de la un personaj la altul, ascultîndu-le.

La un moment dat, personajul mama aproape că înnebunește. Chiar am simțit că personajul trebuie să se comporte așa în momentul ăla: să înnebunească și să-și caute fiul, să găsească acele bucăți de carne pe care zice că le-a luat din supermarket, iar domnișoara Pușa s-o urmărească, pentru că, de fapt, mama furase osemintele de la curtea domnitorilor.

Cum a fost cu piesele de teatru? Ai avut montări pe scenă. Ce experiențe de receptare ai avut?
Am dramatizat Dumnezeu binecuvîntează America, care a luat premiul I la concursul de dramaturgie „Camil Petrescu“, în 1997. Attila Vizauer a făcut-o la radio și  la Theatrum Mundi. Atunci mi-a dat seama că teatrul e altceva. Cu romanul sau poezia e mai simplu. Stai în casă, scrii, după aceea te publică. Se face o lansare. Vin prietenii, rudele, bei o cola sau un vin. După aceea începi să întrebi: „Ai citit?“. În cazul dramaturgiei, receptarea e imediată și mult mai dură. Nu mai ai unde să te ascunzi. La premiera spectacolului eram într-o panică și într-o cumplită emoție, pentru că oamenii pe care-i vedeam ieșind din sală aveau deja reacția pe față. Mai ales cînd stai în sală și urmărești reacția publicului, pentru că te aștepți ca publicul să reacționeze la o anumită replică. Aiurea, nu se întîmpla. Dimpotrivă, sala rîdea la altă replică. Mi s-a părut fascinant. În teatrul românesc sînt și tot felul de anomalii.
Să-ți povestesc o anecdotă. În 2007, mi s-a jucat un spectacol, Duelistul, la Teatrul Dramatic din Galați. Cu cîteva luni înainte de premieră, mă sună un prieten și-mi spune: – Felicitări, o să ți se joace o piesă aici, la Galați. – Ce piesă?, întreb eu. – Aia cu piticul și siamezele. – N-am nici o piesă cu piticul și siamezele. – Ba da, aia, cum îi zice, Duelistul. – Fii, mă, serios! – E un actor care a început repetițiile. Atunci m-am gîndit că mi-au furat piesa și o joacă fără știrea mea. Oamenii de acolo începuseră repetițiile fără să se mai gîndească că trebuie să-l anunțe și pe autor.

Cum naiba?

Da, asta-i o chestie de mic copil față de tratamentul la care sînt supuși dramaturgii. Nici regizorul, nici directorul nu m-au chemat, nu m-au invitat să le spun actorilor cam ce mi-a trecut prin cap, ce-am vrut eu de la personajele alea. Lucrul cu dramaturgul e foarte important. Regizorul e cel care face spectacolul, dar e important să stai de vorbă cu dramaturgul. Prin alte părți, așa se face. După vreo două săptămîni, mă sună directorul să-mi spună că s-au hotărît să-mi monteze piesa.
Era și o chestie de mare favoare pe care ți-o făceau.
Da. Să-mi trimiteți prin fax cîți bani vreți. Le trimit prin fax oferta. Nu trec două minute și mă sună directorul: – „Domnule Barbu, chiar 1.000 de euro. Sînteți dramaturg în viață. I-am zis că sînt premiat la UNITER, că sînt cel mai mare gălățean. Și începe: – Ah, păi trebuie să facem o cerere la Consiliul municipal, să obținem mai mulți bani. – Dumneavoastră cît îmi dați? – Două sute de euro. – Atunci nu-mi dau piesa“. O negociere din asta penibilă. Pînă la urmă, le-am dat-o pe 500 de euro. Nu contează banul în toată afacerea asta. Problema e că nu m-au invitat niciodată la repetiții. Nu că aș avea pretenția să-mi dau cu părerea că să-l scoți pe ăla sau să-l pui pe ăla, pentru că nu este meseria mea. Dar mă gîndeam că un actor poate să spună că nu merge bine o replică și să-mi ceară să scriu altă replică. M-am dus la premieră și am văzut într-adevăr un pitic. Asta a fost viziunea regizorală. În piesa asta, era un personaj, om de afaceri, care n-avea tată, n-avea mamă, călca pe cadavre. Este o scenă în care-și arată cinismul și aroganța, dorința de a-i umili pe toți, iar în spectacol, personajul ăsta joacă beat. Sala a rîs. Am rămas surprins. Nu există nici o motivație ca personajul să joace beat. În foaier, la șprițane, vin actorii să mă întrebe cum mi s-a părut. Interesant, spun, dar n-am înțeles de ce ai jucat așa, de ce personajul era beat. Așa mi-a zis regizorul. Ah! A doua seară, n-a mai jucat beat, probabil s-a dus la regizor și a vorbit cu el. A jucat plat, nu înțelegea nimic din situația în care se află.

Spuneai că în Tatăl nostru care ești în supermarket faci vizibilă relația latentă, violentă, tată-fiu din Dumnezeu binecuvîntează America. Sînt experiențe crude și aici, și în Blazare. Tache Enoiu o caută pe sora lui Teodora. Cred că Teodora are ceva din Luiza Hermeneanu. Poate că sînt personaje care nu te-au părăsit sau poate tu nu te-ai desprins de ele.

Da, sînt personaje care mă marchează și fac eforturi să mă despart de ele. Uneori, sînt nemulțumit de cum mi-au ieșit.
Luiza e un personaj puternic, pregnant. Senzația mea e că ai vrut să vezi ce s-a mai întîmplat cu ea, cum i-a mers.
Da, aicea mă citești bine. Am simțit că Tache Enoiu avea nevoie de o soră, nu neapărat o soră răzvrătită, așa cum era Luiza, ci de o soră puternică. În Luiza nu se vede decît răzvrătirea, dar nu se văd nici pragmatismul, nici forța. Dincoace, Teodora e un personaj care e un reper pentru Tache, un reper peste care nu poate să treacă. Fiind un ratat, nu o poate privi pe sora sa cu resentiment. Am încercat să-i dau înțelegere față de trecutul ei. Ce mă nemulțumește pe mine la Blazare este că nu am reușit să scriu o poveste de dragoste memorabilă. Cred că e o poveste ratată între Tache și Maria.
 
Păi, așa se și vede.
E ratată din punct de vedere artistic.
 
Eu am înțeles că ea era menită să se insereze în ciclul ratărilor repetate.
Asta-i un lucru prost dacă sesizezi asta.
 
Nu cred. O sesizezi la sfîrșitul romanului și-ți dai seama că ea se inserează firesc acolo, nu în sensul că prevezi ce o să se întîmple.
Totuși, eu așa simt acum, că sînt nemulțumit de această poveste de dragoste, că mi-aș fi dorit să fie mult mai puternică în roman. Eu cînd am ajuns cu complexul alimentar la granița cu Ungaria, în acel moment, eu, ca autor, am simțit că nu mai pot să trec peste graniță cu complexul. Mental, ca om, nu mai pot. Amintindu-mi de șocul străinătății din America, am refuzat să mai ies din țară. Am ieșit abia în primăvara anului ăsta, la Roma, la Universitatea Sapienza. Am fost Tache, care stă lîngă complex. În momentul în care, în poveste, complexul a ajuns la graniță, mi-am zis că nu mai pot să inventez alte situații dincolo de granița țării. Atunci, l-am întors pe Tache. De fapt, eu sînt Tache, și el trebuie să stea aici, în spațiul ăsta. Să se ducă tînăra generație dincolo și să povestească ea despre muzeul comunismului.

Cred că în Blazare complexul era încă foarte puternic, foarte prezent. Odată cu publicarea romanului, ai scăpat de complexul alimentar, l-ai lăsat undeva în spate. Acum, poți să te întorci la povestea de dragoste. E o simplă presupunere. Dar cred că, odată epuizată obsesia complexului, lucruri care dormeau în roman pot ieși la suprafață și pot constitui un nucleu narativ.

Auzi, tu mă citești foarte bine.
 
Pe text. Dar uite, fac și eu o divagație, să nu zici. Ți s-a întîmplat să se recunoască cineva în personajele tale?

 

Da.
 
Cum a fost?
Reacția părinților mei a fost una dintre cele mai dramatice. Tata nu mi-a spus niciodată în față, dar mama a fost foarte supărată și indignată că mă leg de viața ei. A fost și reacția surorii mele. Reacția unei foste iubite din studenție, care mi-a reproșat, la nu știu cîți ani, că am considerat-o un personaj. I-am povestit despre asta surorii mele, care mi-a zis că fosta mea iubită avea dreptate, că i-am considerat pe toți niște personaje. Am un sentiment nu neapărat de vinovăție, ci de tristețe, că s-ar putea să nu fi trăit cu adevărat cu oamenii pe care i-am avut în jurul meu, că nu i-am văzut.
 
Că ai stat la geam și te-ai uitat, ca Tache?
Da.

În același timp, statul ăsta la geam, în mod paradoxal, te-a făcut să te îndepărtezi, dar și să te apropii. Există și înțelegere, și tandrețe, și compasiune. Îi vezi din afară, apoi te apropii de ei și îi lași să vorbească. Cred că rolul unui romancier este să dea un sens integrator, de înțelegere unor experiențe. Spune-mi dacă mă înșel.

Da, ai dreptate. Referitor la statul la geam, vreau să-ți spun un lucru pe care numai psihoterapeutului meu i l-am spus. Nu fac parte dintre artiștii care spun familiei să-și vadă de treabă că ei sînt artiști și trebuie să-și scrie cărțile. Eu nu sînt așa. Dacă familia mea are nevoie de mine, eu trebuie să fiu acolo. Nu înseamnă că mi-am sacrificat scrisul. Statul la geam e o imagine, dar eu m-am considerat tot timpul alături de familia mea și de nevoile familiei mele, de lucrurile cele mai prozaice. În fața lor, niciodată nu m-am purtat ca un artist. Nu i-am întrebat niciodată dacă mi-au citit cărțile. Am avut grijă să nu-i violentez. Nu le-am spus niciodată că eu nu pot să vin că am alte lucruri de făcut, că am de scris.
S-a spus, mai ales despre Blazare, că este un roman-satiră, o parabolă, dar sînt imagini foarte concrete, care te îndepărtează de parabolă. Cum ți-au venit în minte imaginile cu scăldatul în nisip, cu pompierul scatologic, cu complexul care pleacă?
Credința mea este că personajele mele, așa mutilate cum sînt, aspiră spre ceva, visează să-și depășească statutul. Dar, în realitate, nu vor reuși. Pornesc, deci, de la un fapt cît se poate de real, și din cauza acestei tensiuni îngrozitoare pe care o simt personajele mele, că nu pot să-și depășească statutul, pornesc pe podul de aer, în vis. Așa mi-a venit această imagine a scăldatului în nisp, ca o înfrîngere a rezistenței. Dacă nu pot lupta cu tiparele și constrîngerile, atunci să reușească să înainteze prin nisip. E o imagine care-mi generează și acțiune, și umor, și grotesc. Mie mi se pare cît se poate de firesc ca acel complex s-o ia razna. Ce-i aia că pleacă complexul? Ce e o alunecare de teren și sîntem la știrile de la ora 5? Am încercat să creez tensiune în jurul acelui complex, cu toți oamenii aceia care se mișcă, care trag de complex care mai de care, să-l facă muzeu, să-l facă supermarket. Pînă la urmă complexul ăsta își ia lumea în cap și le spune: „M-am săturat de voi, trebuie să plec de aici. Nu mai suport“. Și-atunci se mișcă. Cît se poate de firesc.

Lucrul pe text cu un regizor e o experiență extraordinară

Și dialogurile mi se par foarte vii. Nu văd un roman în cheie al tranziției. E o lume concretă, cu durerile ei, cu încercările ei, cu iluziile ei, o lume cu un imaginar propriu, aș zice. Mie mi se pare că totul e foarte filmic. N-ai avut propuneri din partea regizorilor, să se facă un scenariu după cele două romane?
Nu. Probabil a fost și o indolență a mea că n-am bătut la ușile regizorilor. Nu am nici agent literar care să alerge. Am mai avut și o experiență tristă cu Tudor Giurgiu, prin anii ’90. M-a căutat pentru Dumnezeu binecuvîntează America. Am început o colaborare. Prin ’98, cînd Radu Gabrea punea bazele CNC-ului, a făcut un concurs de proiecte. Atunci Tudor era la Atomic TV și făcea spoturi și clipuri muzicale cu BUG Mafia, La Famiglia. Am făcut decupajul romanului și am cîștigat dezvoltarea de scenariu. Eram foarte fericit, am luat și niște bani. Tudor era cu clipurile lui și mi-a zis mie să mă apuc să-l scriu eu. Dar eu nu știu să scriu scenarii, deși mi-am dorit să fiu scenarist de fim, dar n-a fost să fie. E o știință clară să scrii scenarii. M-am apucat totuși să scriu scenariul. Îl sun pe Tudor, dar el era mai tot timpul la filmări. În fine, îl scriu cu chiu, cu vai și i-l trimit. Trec cîteva luni, se apropie concursul de scenarii. Mă sună Tudor și mă cheamă să vorbim. Țin minte că m-am întîlnit cu el. Uite, zice, aici așa, aici mai trebuie așa și așa. Atunci i-am spus să facem modificările, să-l băgăm în concurs. La care, îmi zice că el nu prea mai crede în proiect. Nu mi-a căzut bine, dar nu i-am purtat pică. A fost o experiență nefericită.
În schimb, am avut o experiență bună cu regizoarea Ana Mărgineanu. După ce am cîștigat Premiul Uniter cu Tatăl nostru care ești în supermarket, m-a sunat fiindcă era interesată de text. Tocmai terminase facultatea. M-am prezentat în fața ei așa, ca un cocoș. Piesa era premiată, iar ea făcuse parte din juriu, dar nu ne cunoșteam. Era o regizoare debutantă. După ce ne-am cunoscut, mi-a zis că a citit de cinci ori piesa și că ar vrea să discutăm pe text. „De ce personajul ăsta, care spune nu știu ce aici, zice mai încolo o chestie care se contrazice?“ După mai mult întrebări de genul ăsta, justificate, pe text, au început să-mi cadă penele de cocoș și m-am simțit ca un elev care nu venise cu temele făcute. Uite, măi, ce bine citesc regizorii! Ana Mărgineanu mi-a zis cu delicatețe că se gîndește la o montare și că ar vrea să mai tai din text, să facem un script după viziunea ei regizorală. Hai să colaborăm. Ne-am întîlnit în vreo cîteva weekenduri, vreo două luni. „Uite, aici vreau să tai, să faci un racord, aici trebuie o înjurătură.“ A fost o experiență extraordinară lucrul cu un regizor care gîndea în imagini, le vedea, iar eu trebuia să lucrez pe text.
 
Știu că piesele au fost și traduse.
Da, sînt trei piese traduse în bulgară de Ivan Radev, un fost bursier la ICR. Dumnezeu binecuvîntează America a apărut prin 2000, la Belgrad.
 
E interesant că textele au fost traduse mai ales în spațiul est-european.
Da, afacerea asta nu mă preocupă în mod fundamental. Dacă se întîmplă, bine, dacă nu, nu sufăr.

Cum se împacă scriitorul Petre Barbu cu jurnalistul Petre Barbu?

Simplu. Eu mă duc la redacție fără să-mi fabric statutul de scriitor. Eu acolo sînt ziarist, trebuie să scriu un articol, să vînd o marfă. Ziarul, revista nu au nici o treabă cu literatura. Nu fac literatură acolo.
Dar nu-și dispută timpul?
Ba da. Au fost momente în care am suferit, dar nu trebuie să fac caz de acest lucru, pentru că trebuie să trăiesc din ceva. Trebuie să-mi întrețin familia. Chestia asta utopică de a sta și a scrie nu există. Am înțeles de la bun început, de cînd am intrat în presă, că trebuie să renunț la ea. Poate n-am avut norocul să mă însor cu proprietara unui lanț de farmacii și să mă țină acasă, bibelou.
 
Ți s-a întîmplat ca perspectiva scriitorului să treacă în editorial?
La modul conștient, nu. Eu n-am pregătirea necesară de a analiza un fenomen politic, economic, recunosc, dar am rușinea de a nu mă aventura pe un teritoriu pe care nu-l cunosc. Nu scriu despre actualitate, că-s alții mai buni, dar scriu alte chestii. Liderii de opinie, editorialiștii din prezent nu-și fac temele. Foarte mulți vorbesc după ureche, de unde sentimentul că foarte multe editoriale par scrise pe colțul mesei, că sînt un fel de datul cu părerea. Mai mult, au tendința de a întreține un spirit de mahala. Am senzația că mulți lideri de opinie sînt ca niște țațe care ies în fața blocului. Retorica e una înverșunată, acrită. Nu se analizează fenomenele sau reacțiile politicienilor la modul profesionist. De aceea, influența liderilor în mediul politic este nulă.
 
Dacă n-ai fi scris, cum ți-ar fi fost? Ce-ai fi făcut?
Groaznic. Nu știu ce-aș fi făcut.

Interviu realizat de Doina Ioanid

Marché du livre: «La peur est mauvaise conseillère»

Le marché du livre vit des heures difficiles en Suisse, à cause de la crise, du franc fort, du commerce électronique et du livre numérique. Les professionnels placent leurs espoirs dans le prix réglementé et la spécialisation.

«Notre chiffre d’affaires est en baisse pour la troisième année consécutive, et les pertes sont nettement plus fortes que dans les autres domaines de la vente de détail». Ce constat alarmant, c’est Daniel Landolf, directeur de l’Association des libraires et éditeurs alémaniques (SBVV), qui le tire.

Selon lui, la crise du secteur du livre a plusieurs explications. Le franc suisse, la pression des chaînes de discounters et la disparition – en Suisse alémanique, où le système a existé jusqu’en 2007 – du prix unique du livre. La montée en force du livre électronique participe aussi à la chute des ventes. En clair: le marché du livre se trouve confronté au défi de changements structurels profonds.

«Nous avons tous les problèmes imaginables», confirme Francine Bouchet, directrice des Editions La Joie de lire, qui avait cette année un stand à la Foire du livre de Bâle. «Par exemple, la France, où nous réalisons 70% de notre chiffre d’affaires, a augmenté la TVA, et ce pour les livres également.»

Pourtant, l’intérêt pour les livres ne semble pas faiblir. Ainsi, à la Foire du livre de Bâle, qui s’est tenue du 18 au 20 novembre, le nombre d’exposants a augmenté de 20% et le nombre de visiteurs de 4%.

Votation sur le prix réglementé

Les milieux du livre – en tout cas la grande majorité de ses acteurs – espèrent beaucoup de la réintroduction d’un prix réglementé. La solution adoptée par le Parlement a cependant été attaquée par référendum et les Suisses se prononceront dans les urnes le 11 mars prochain. Les référendaires estiment qu’un prix unique n’est pas favorable aux consommateurs et mènera à la création d’un «cartel du livre».

«Depuis que le système du prix unique a dû être abandonné en Suisse alémanique, la guerre des prix s’est installée sur le marché», affirme Anne Riesen, responsable pour les médias, la distribution et les licences de l’éditeur bernois Zytglogge, lui aussi présent à Bâle.

«Des prix fixes feraient que tout le monde a les mêmes chances sur le marché. Il n’est pas juste que certains attirent les clients avec des rabais», renchérit Heinz Scheidegger, de la maison d’édition Edition 8, appartenant, comme Zytglogge, à l’alliance des Swiss Independent Publishers (Swips), qui regroupe plus de vingt maisons.

«Préserver la diversité»

La SBVV fera campagne contre «le dumping sur les prix et la concurrence des discounters», explique Daniel Landolf. Le prix réglementé permettra aussi de conserver la diversité des librairies en Suisse. «Nous ne voulons pas d’une situation anglaise, où plus de la moitié des villes n’ont plus de librairie et s’appauvrissent culturellement», fustige le directeur de l’association alémanique.

En attendant, beaucoup de librairies voient leur avenir dans la spécialisation. «L’expérience des dernières années montre que les échoppes qui se spécialisent ou se positionnent dans un secteur spécifique ont des chances de traverser la crise», note Fritz Hartmann, représentant suisse de l’éditeur allemand Suhrkamp.

” Les milieux du livre essayent de ne pas répéter les erreurs commises par l’industrie du disque. “
Daniel Landolf, directeur de l’Association des libraires et éditeur alémaniques.

E-book: danger ou chance?

Le stand de Thalia, une des plus grandes chaînes de librairies en Suisse alémanique, était particulièrement frappant: la marque avait choisi de ne présenter que des livres électroniques. «Nous sommes convaincus que la lecture numérique va prendre de l’ampleur en Suisse également et qu’elle sera un pilier de nos activités», annonce Irina Jermann, directrice du marketing et de la communication de Thalia Suisse.

L’écrivain Guy Krneta ne rejette pas cette évolution. Présent sur le stand de Thalia, il estime que le livre électronique peut «redonner une nouvelle importance à des textes qui avaient disparu.» Il n’en demeure pas moins, selon lui, que le livre reste une «invention incroyable, avec de nombreux avantages.»

Le livre électronique fait partie des trois stratégies de Thalia pour endiguer les effets négatifs de l’évolution actuelle. «La deuxième est la vente en ligne et la troisième consiste à compléter l’assortiment de livres par ce que l’on appelle des objets proches du livre», explique Irina Jermann.

Secteur affaibli

«Les milieux du livre essayent depuis des années de ne pas répéter les erreurs commises par l’industrie du disque», explique Daniel Landolf. Les grands éditeurs ne sont pas seuls à ne pas manquer le virage de la numérisation. Les petites maisons s’y sont aussi mises. Mais pour l’heure, personne ne fait de bénéfices avec le livre électronique.

«La peur est mauvaise conseillère, assure Francine Bouchet. Rien ne sert d’ignorer les changements en cours. Nous avons commencé à numériser tous les titres littéraires de notre catalogue, avec l’aide du Centre National des Lettres de Paris.»

Zytglogge s’équipe aussi. «C’est une grande chance pour les livres épuisés ou n’existant plus qu’en petites quantités», précise Anne Riesen. Heinz Scheidegger (Edition 8 ) est même convaincu que l’e-book ne fera pas disparaître le livre en papier et qu’il y aura, ces prochaines années, «une coexistence des deux supports.»

Comme pour confirmer la pérennité du papier, Amazon, la plus grande plateforme de ventes en ligne du monde, vient de décider d’investir dans l’édition de livres. Une nouvelle concurrence? «Oui, mais cette concurrence fait vivre le marché, dit Daniel Landolf. D’autant plus qu’Amazon n’est intéressé que par les auteurs déjà connus.»

Christian Raaflaub, swissinfo.ch
Bâle
(Traduction de l’allemand: Ariane Gigon)

Cealaltă față a lui Arghezi

Tudor Arghezi este azi unul dintre autorii canonici ai literaturii române şi unul dintre cei mai apreciaţi scriitori pe care i-a dat vreodată România modernă. Opera sa poetică este relativ bine cunoscută de către publicul larg, chiar şi numai pentru faptul că ea se studiază intens în şcoli. Însă activitatea de publicist a lui Arghezi şi relaţiile sale cu diversele regimuri ce s-au succedat în România în anii săi de viaţă rămân necunoscute, deşi sunt cel puţin la fel de interesante ca poezia sa.

Ca mulţi alţii din generaţia sa, Arghezi a trăit să vadă România implicându-se în Primul Război Mondial, de partea „greşită” în opinia lui, a primit consacrarea în România Mare, şi a cunoscut, de aproape, toate regimurile din cei 30 de ani ce separă realizarea aspiraţiilor naţionale (1918) şi instaurarea regimului comunist (1948). Marele poet s-a raportat diferit la fiecare dintre aceste regimuri, ducând-o mai bine pe vremea Regelui Carol, arestat în timpul lui Antonescu, denigrat şi marginalizat de comunişti, reabilitat tot de aceştia câţiva ani mai târziu.

Tudor Arghezi – sau, pe numele său adevărat, Ion M. Theodorescu – se naşte la Bucureşti în mai 1880, şi debutează în presa literară timpuriu, la doar 16 ani, într-o publicaţie condusă de Alexandru Macedonski. Utilizează pentru prima oară pseudonimul de Arghezi în anii 1897-1899, când publică proză şi poezii în Revista Modernă şi Viaţa nouă. Încă de la început, tănârul scriitor s-a simţit atras de poezia modernistă, cu precădere de simbolism. Macedonski spunea despre el în acei primi ani de creaţie că:

“Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a artei.”

La 19 ani Arghezi a intrat la mănăstirea Cernica, de unde pleacă patru ani mai târziu. Este ciudat să ni-l imaginăm pe autorul faimoşilor Psalmi ca luând-o serios pe calea călugăriei: să ne amintim versurile psalmilor săi: „Singuri, acum în marea ta poveste,/ Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies biruitor./ Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!”

Arghezi, colaboraționistul

Anii 1914-1916 sunt anii în care intelectualitatea românească se împarte în mai multe tabere: antantofilii, adepţii păstrării neutralităţii şi germanofilii. Arghezi a ales cea din urmă tabără, fapt ce i-a adus ulterior numeroase prejudicii. Ca şi în cazul multora, alegerea poetului n-a fost dictată de o puternică germanofilie cât de frica de Rusia. Ca atare, Arghezi a condamnat intrarea României în război de partea Antantei, a denunţat alianţa cu Rusia Imperială şi, în momenul ocupării ţării de trupele germane, a ales să rămână la Bucureşti. În acele luni, a scris mult în publicaţiile filogermane şi în cele aflate sub controlul ocupanţilor. Activitatea sa din aceşti ani i-a adus un mandat de arestare cu o acuzație și condamnare pentru colaboraţionism. A petrecut un an în închisoare împreună cu alţi ziarişti şi scriitori „colaboraţionişti”, între care cei mai cunoscuţi sunt Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt si Dem. Theodorescu. Pedeapsa primită fusese de cinci ani de zile, însă lotul ziariştilor a fost graţiat şi a ieşit din închisoare după un an de zile.

Deşi eliberat, au urmat ani grei pentru Tudor Arghezi, asupra acestuia planând stigmatul germanofiliei proclamate anterior. Într-o Românie ieşită învingătoare din război după ce alesese partea Antantei, cei care se aflaseră în tabăra cealaltă au fost supuşi criticii întregii societăţi.

În anii Regelui Ferdinand I, Arghezi a colaborat la diverse publicaţii, atât ale liberalilor, cât şi ale ţărăniştilor, evident în momentele în care unul sau celălalt partid se afla la putere. Se pare că Arghezi avea această predispoziţie de a se alipi partidei puternice ale momentului. Perioada sa de glorie a venit însă odată cu revenirea în ţară a lui Carol al II-lea. Carol a vrut să fie un rege al culturii şi i-a reuşit; este unul din marile sale merite ce nu-i pot fi contestate. Din această poziţie asumată, el „i-a ajutat pe «creatori» şi material, într-o anumită măsură, dar mai ales dându-le sentimentul că reprezintă ceva în societatea românească.” (Lucian Boia, Capcanele istoriei).

Arghezi, Carlistul

Primul volum de versuri îi apare abia în 1927: Cuvinte potrivite. În 1931 apare celălalt foarte apreciat volum, Flori de mucigai. Critica literară a fost împărţită cu privire la valoarea operei argheziene: generaţiile mai în vârstă, tradiţionaliştii, i-au denunţat poeziile ca fiind vulgare, imorale. Cei care apreciau arta modernă l-au văzut pe Arghezi ca fiind o revelaţie. Între ei, Eugen Lovinescu – simbol al promovării literaturii moderne – a fost unul din cei mai fervenţi apărători ai creaţiei argheziene. De aceea, a avut şi de suferit, Lovinescu ratând intrarea în Academie: deşi era cel mai cunoscut şi apreciat critic literar al vremii, el era un apărător al literaturii moderne şi, deci, nu putea deveni academician. Însă Arghezi a avut norocul de a beneficia de sprijinul Regelui.

În toamna anului 1930, la câteva luni după încoronarea lui Carol, Arghezi nu se afla într-o situaţie materială prea bună, având numeroase datorii. El a apelat la generalul Nicolae Condiescu, preşedintele Consiliului de administraţie al Radiodifuziunii Române, pe care-l roagă să intervină pe lângă guvern sau pe lângă Rege pentru a-i fi oferit un ajutor bănesc. Dând dovadă de o impresionantă generozitate, Carol al II-lea a hotărât ca din fondurile Casei Regale să-i fie oferită lui Arghezi întreaga sumă de care avea nevoie pentru a-şi achita datoriile şi a termina casa de la Mărţişor. (Lucian Boia, Capcanele istoriei)

În 1933, a fost întemeiată Fundaţia pentru Literatură şi Cultură „Regele Carol al II-lea”, de fapt o casă de editură ce a publicat unele dintre cele mai importante lucrări ale vremii. Editura i-a publicat lui Arghezi volumul Versuri, care altfel ar fi rămas probabil nepublicat având în vedere indignarea pe care a trezit-o la Academie. Iorga numea acest volum „scabros”, spune că Arghezi foloseşte în unele poezii „cel mai ordinar limbaj”. Practic, consacrarea lui Arghezi s-a făcut prin intermediul Regelui, nu la Academie. În acest context, e de înţeles că poetul a rămas fidel Regelui, pe care nu încetează să-l mai laude. Poezia Făt frumos e un exemplu elocvent:

Unde-a plecat, cãlare, Fãt-Frumos,/De nu se mai zãreste nicãierea,/Oricât si-ar pune soarele puterea,/Oricât s-ar pogorî luna de jos?/Cum va voi, cãci vrednicul urmaş/Al lui Stefan si Tepes împreunã,/Ridicã si altare din stei pentru vrãjmas,/Dar si tepoaie-nalte, cu protãpirea bunã.

Arghezi, antifascistul

În ajunul plecării lui Carol de pe tron şi din ţară, Arghezi era deja un scriitor şi publicist consacrat, având o voce influentă în presa românească. S-a afirmat însă nu prin vechea germanofilie, ci printr-o critică acidă la adresa fascismului. A rămas în istorie faimosul pamflet intitulat Baroane, publicat în toamna anului 1943, dedicat nimeni altuia decât ambasadorului german la Bucureşti, von Killinger. Reproducem aici întregul text, prea savuros pentru a fi tăiat:

„Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.

Botul nu-ţi mai e aşa gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne!, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.

Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, până la râgâială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţâţată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.

Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune!

I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici, înfăşcat de ceafă, cine pofteşte.

Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!… Scrie Ştefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete şterse de sânge?

Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cât hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adânc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămân după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes. Şi din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi laşi cârdurile de ciori.

Începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întâmplat cu toţi câţi au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci niţel, o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustaţă pleoştită! Ce ochi fleşcăiţi! Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane…”

În mod evident, a urmat închisoarea. Arghezi a plătit pentru acest pamflet cu câteva luni de închisoare petrecute la Târgu-Jiu. Momentul 23 august l-a mulţmuit probabil pe poet, deşi influenţa sovieticilor în România – şi, poate, intuiţia că lucrurile se vor înrâutăţi – n-avea cum să-l bucure pe mai vechiul adversar al Rusiei imperiale. Antifascist, Arghezi n-a fost niciodată comunist.

Arghezi, marginalizatul…

Au urmat vremuri grele pentru cel care fusese cu câţiva ani înainte marea revelaţie a artei moderne românești. Viziunea sa despre artă şi poezie intra în totală contradicţie cu realismul socialist impus de sovietici. În plus, dacă până în acel moment publicistica lui Arghezi, fie ea pro-regim (ca în timpul lui Carol), fie ea anti-regim (anii lui Antonescu), putuse fi tipărită în ciuda cenzurii (mai mult sau mai puţin relative) impuse de cele două regimuri dictatoriale, după 1947 Arghezi n-a mai putut semna aproape nimic în presă.  O primă reacţie împotriva noii ordini ce se impunea treptat în România a constituit-o seria de articole publicate săptămânal în Adevărul, în care Arghezi se pronunţa împotriva puterii populare şi a autoritarismului acesteia în problemele artei.

Din 1948 Arghezi e stigmatizat de noul regim. Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, a publicat în Scânteia un articol devenit celebru: Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, în care întreaga operă a poetului este pusă la zid, acuzată ca fiind o ilustrare a clasei burgheze, a decadenţei. Din acel moment, lucrările lui Arghezi au fost interzise, el retrăgându-se complet din viaţa publică. În acei ani, orice opinii politice va fi avut, nu şi le-a putut exprima.

Reabilitarea: Arghezi, poet național

El va fi reabilitat abia la mijlocul anilor ’50, de către Dej, evident cu un preţ. După zece ani de marginalizare, Arghezi a acceptat să colaboreze cu noul regim. I s-a permis să publice din nou, apărându-i mai multe volume de poezii. Revine şi în presă, în Cultura poporului, Veac nou, Contemporanul. În 1955, la împlinirea vârstei de 75 de ani, a fost ales membru al Academiei (dacă ar mai fi trăit, Iorga ar fi fost revoltat!), iar 10 ani mai târziu aniversarea sa de 85 de ani a fost sărbătorită la nivelul întregii ţări.

Arghezi moare în 1967, beneficiind de funeralii naţionale. După zeci de ani de oscilări între diverse regimuri, după 10 ani de recluziune şi respingere, după compromisul făcut cu autorităţile comuniste, Tudor Arghezi a murit considerat unul din marii poeţi naţionali.

Autor: Andreea Lupşor ; sursa

Strângeţi rândurile, cititori!

Trăim într-o ţară în care cei mai mulţi oameni vorbesc limba lui Gigi, Mitică, Mititelu, Naşu Sandu & Co., limba vedetelor siliconate, limba manelelor şi a telenovelelor.

Adică limba pe care au învăţat-o de la televizor sau din paginile tabloidelor. Există însă şi câţiva care vorbesc o altă limbă, cu totul diferită. Cea a lui Proust, Kafka, Joyce sau Dostoievski. Aceştia sunt foarte puţini şi sunt priviţi de ceilalţi ca nişte străini ciudaţi. Cine să-i înţeleagă? Cum poţi fi altfel decât ciudat dacă stai tot timpul cu nasu-n chestiile ălea plicticoase numite cărţi? Când te interesează ce au zis nişte neni morţi şi de care nu a auzit nici dracu’ şi nu ciuleşti deloc urechea la ultimele declaraţii ale lui Gigi Becali sau ale Biancăi Drăguşanu? Când nu ştii ce-i bun pe lumea asta?!…

Iubitorii de carte sunt nişte indivizi singuri şi izolaţi de cei din jur. Ei sunt, practic, cea mai defavorizată minoritate din ţara aceasta.

Care ar putea fi soluţia pentru ei? Ca în cazul oricărei minorităţi – să strângă rândurile. E imposibil, desigur, să impună lumii să-i accepte şi să-i iubească, dar ar putea să-şi creeze o lume a lor, populată cu alţii ca ei.

La asta mă gândeam când am auzit că a fost lansată o reţea de socializare destinată celor pasionaţi de lectură. Se numeşte Booktopia (www.booktopia.ro) şi se autodefineşte ca „o reţea socială prietenă cu cititul”. E adevărat, e doar un prim pas, dar e unul care poate anunţa vremuri sociale mai bune pentru iubitorii cărţilor.

Autor: Cezar Paul-Bădescu

Antimodernitatea criticii de întîmpinare

Antoine Compagnon – istoric literar, înainte de orice – trebuia să inventarieze nu doar figurile „antimodernului“, ci și formele lui literare. Desigur, ar fi fost vorba de ceea ce în engleză se numește „modernism“ din punct de vedere estetic și poetic – acea Literatură astăzi clasică sau, după caz, „închisă în formă“. Dar s-ar fi putut gîndi la caracterul antimodern al cronicii de întîmpinare – specie diferită de prezentarea de carte sau de „cronica“ jurnalistică – scrisă de un critic profesionist. (Pe măsură ce vremea trece, sintagmele în italice devin tot mai greu de definit.)

„Condiția criticii literare în interiorul culturii românești contemporane (…) este, fără îndoială, atipică prin raportare la spațiul occidental.“ Așa își începe Bianca Burța-Cernat, just, ultimul episod din foiletonul critic pe care l-a dedicat unui recent volum despre critica literară contemporană (al Nicoletei Sălcudeanu, dar asta nu mai are importanță acum), consacrat criticii de întîmpinare în România de astăzi (Observator cultural, nr. 341). Am scris despre cum văd locul acesteia în configurația culturală prezentă cu alte ocazii, mai ales într-un eseu, e drept, cam lung, din Dilemateca. Logica mea din acel text era binară, și nu-i vorba că mă dezic de ea (și de ce nu, la urma urmei?). Cred și acum că rolul criticii de întîmpinare nu mai poate fi cel din urmă cu o sută, cu cincizeci sau chiar cu douăzeci de ani. Asta pentru că societatea nu se mai refugiază în literatură, nici de intemperii ideologice, nici de mîzgă morală, nici din self esteem. Oamenii mai aleg literatura, în aceeași măsură în care aleg și filmul, și yoga, și sportul, și muzica, și turismul, iar ei au nevoie de critici de întîmpinare așa cum au nevoie de critici de film, de maeștri de yoga, de cronicari sportivi, muzicali sau de consilieri de turism. Mai cred că în locul criticii de întîmpinare criticul profesionist poate face efortul să întîmpine nu o carte ca atare, ci un nou discurs, o nouă metodă, o nouă perspectivă – și nu atît să claseze axiologic printr-un reflex discutabil.

Raza de acțiune și limitele

Mi se pare că discuția ar putea lua o turnură ceva mai interesantă dacă stăm să ne gîndim la raza de acțiune a criticului de întîmpinare, la ce mai poate el (kantiană întrebare, desigur), la ce fel de cărți e bine să recenzeze criticul literar și unde, despre ce cărți scria el odinioară și care sînt limitele care îl fac să creadă că expertiza lui nu trebuie limitată la ficțiune și poezie, ci la mai mult. Cît de mult? Pînă unde și în virtutea a ce? Aristotel scrie că un om de știință care ar scrie o lucrare de istorie naturală în versuri n-ar fi mai puțin poet. „De-ar trata cineva în versuri chiar un subiect medical sau de știință a naturii, încă i s-ar zice la fel…“, Poetica, II (adică „poet“, n.m.). E vorba deci, dincoace de domeniile abordate de scriitorul criticabil de către criticul literar, de limbaj. Tot ce nu e limbaj care ține de logică formală poate fi „apreciat“ de către criticul literar. Oare?

Dacă putem considera Poetica lui Aristotel cumva anistorică, parcă dintotdeauna acolo – adică mai înainte de începutul Istoriei, ca-ntr-un fel de cer al culturii – să ne amintim că, în ultimele secole, cînd ia naștere critica literară, discursurile publice erau suficient de largi încît un Voltaire putea hotărî să publice un tratat de fizică după prea multe tragedii. Sigur, secolul al XIX-lea, de aur pentru critica literară, vede nașterea științelor moderne, dar chiar și așa, multe dintre tratatele științifice moderne pot fi și chiar sînt vulgarizate. Influența ismelor pe care acestea le împrăștie marchează poetici, estetici și episteme literare. Aici, însă, apar deja clare decalajele culturale. Pe scurt spus, specializarea discursurilor și nișarea publicului este un fapt patent al ultimilor cinci decenii în Vest, mai puțin în Est. Modernitatea „lichidă“ în care înoată astăzi cărțile de tot felul face ca instanțe critice alternative – reviewerii ad-hoc care scriu scurte caracterizări ale cărților cumpărate de pe www.amazon.com, de pildă – să apară uneori la fel de credibile ca opiniile criticului profesionist (căruia nu i-am dat încă o definiție, de altfel). Linda Hutcheon a vorbit recent despre publicitatea criticii de întîmpinare pe diferite suporturi, la București. Revin imediat asupra conferinței ei, din altă perspectivă.

Credibilitatea

Și nu întîmplător există mai acut astăzi problema credibilității criticii de întîmpinare. Vrei, de pildă, o carte despre peisajul minier dintr-o oarecare arie geografică; vrei o carte despre istoria televiziunii est-europene; vrei o carte despre „realismul speculativ“; vrei ultimele lucrări de naratologie cognitivistă. Ce face aici „bietul Cronicar?“ El se vede pus în fața unor realități care, odată luate în considerare, n-ar trebui să-l facă să jubileze în fața longevității rezistente a cronicii de întîmpinare. Care ar fi constatările care ar trebui să-l facă să se detașeze puțin de condiția lui (nici de „biet“, nici de „erou“)?

Mai întîi, faptul că publicul urban nu mai depinde, în raport cu nici o formă de artă, exclusiv de limba română. Nu cred că mai există domeniu, în afara celui care se cheamă „literatură română“ (et encore…), unde să nu existe texte valoroase, lizibile, mai degrabă în altă limbă decît româna. Ce face atunci cronicarul? Scrie doar despre cărțile apărute în română, ale oricărui autor – român sau străin, în traducere – sau despre cărțile autorilor români în orice limbă ar fi fost redactată cartea? Recentul volum al unui excelent teoretician literar, Rareș Moldovan, Symptomatologies, apărut în engleză, cu el ce face cronicarul?

În al doilea rînd. Să presupunem că mai e nevoie de cronică de întîmpinare din rațiuni de stabilizare axiologică a pieței de carte. În afara literaturii române (iar), orice discurs ambalat în volum la o editură din România intră în competiție cu toate celelalte apărute în lume în același domeniu. De fapt, așa ar trebui să stea lucrurile. Desigur, contextul local îl face aparte, iar cronica de întîmpinare profesionistă știe să îl particularizeze astfel. Dar mai departe? Cît de renascentist să fie criticul literar pentru a putea ordona cărți care nu țin de literatura înțeleasă ca ficțiune plus poezie? Ce înseamnă, de fapt – o, tu, narcisism preaomenesc – „un fel de hartă (sigur, orientativă, subiectivă) a literaturii prezentului“? Mai poate fi criticul literar un cartograf al unui teritoriu care și-a pierdut granițele? De vreme ce criticul de întîmpinare e dator să recenzeze și „eseu“ (vocabulă simplă, dar niciodată epuizată de vreun semnificat, căci ce e aceea o încercare decît o existență ce urmează, ce încă nu e?), în plin avînt al specializării, cum va face el față?

În al treilea rînd, trebuie pusă în chestiune autoritatea criticului „profesionist“. Are el autoritate în calitate de judecător de gust în fața publicului larg, sau tot printre colegii lui de corp și printre scriitorii pe care-i „judecă“? Aici, singurul răspuns corect – dar insuficient, desigur – l-ar da statisticile (este și opinia Biancăi Burța-Cernat, dar formulată nu ca exigență necesară, ci ca un fel de eventualitate la pledoaria ei pentru cronica de întîmpinare). Ar trebui, în plus, o anchetă sociologică asupra autorității criticii de întîmpinare pentru a putea susține afirmațiile frumoase despre rolul ei social. În același punct, autoarea va constata că se înșală mai mult sau mai puțin cînd crede că universitatea lucrează cu „valori sigure“. Studiile literare și culturale lucrează cu opere de ultimă oră, pretutindeni. Și asta pe măsură ce rolul Facultății de Litere este tot mai puțin acela de a reconstrui și apăra monumentul unei literaturi naționale. Facultatea de Litere trebuie să își regîndească rolul și obiectivele în era post-națională, globală, în care am intrat. Ea devine tot mai mult locul în care tinerii bacalaureați care vor să urmeze specializări în științe umane învață să citească și să înțeleagă o serie de texte care, adesea, își au un loc al lor pe care alte facultăți îi învață să îl identifice: în această nealiniere a literaturii, a studiilor literare stau, de altfel, particularitatea și excelența Facultății de Litere.

Zîmbetul criticului

Și totuși, de ce-aș fi trist? Nu sînt. Pentru că, în sinea lui, criticul de întîmpinare, profesionist, poate zîmbi din paginile unei „reviste de cultură“. Acest zîmbet nu vine nici dintr-o perspectivă maximalistă, dar nici convivială (cît am stat să găsesc un atribut pentru caracterul discuției începute de Bianca Burța-Cernat!). E, dacă vreți, minimalist. Spun și „transcendental“, deși sună pretențios, dar spun asta pentru că încerc să intru dedesubtul „caroseriei“ cronicii de întîmpinare, să-mi dau seama ce s-ar pierde dacă ea ar dispărea.
Și vă pot spune o anecdotă drept preambul. Astăzi, vineri, 11 noiembrie, am asistat de dimineață la o conferință a profesorului Mircea Dumitru, la Filozofie (vezi aici detalii: www.normev.ro/conferinte), despre „Metafizica normelor“, înainte să ajung la Linda Hutcheon, care, în Aula BCU, a vorbit despre „Receptarea literaturii în epoca digitală“ (ambele lucrări au fost, poate nu întîmplător, prezentate în engleză). Ei bine, dacă pentru a înțelege prima prezentare aveai nevoie de o familiaritate cu logica formală pe care nu o poți dobîndi decît printr-o specializare anume, orice vorbitor de engleză cu o formație școlară universitară, de orice tip – dar poate și mulți liceeni – aveau acces la discursul teoreticienei canadiene. Ce vreau să spun prin asta? Ceva simplu, important și, în același timp, legat de istorie. Critica literară întreține, încă, o sociabilitate plăcută – ca și un narcisism așijderea – de care toată lumea are nevoie. Lectura cronicii literare e o formă de cultură generală – de salon – care nu moare cu una cu două, care vorbește despre cine eram noi, cititorii, pînă în urmă cu zece-douăzeci de ani, și despre inerția unui habitus care ne face să ne recunoaștem pe noi înșine ca literați. Care absolvent de Litere pasionat de literatură nu visează să publice fie literatură, fie critică? Visează cineva să publice „articole științifice“?
Orice formă de existență este, prin chiar atingerea formei, o persistență. Cronica literară persistă, la noi, atîta vreme cît revistele culturale ele însele persistă – mediul în care forma cu pricina supraviețuiește și în care se hrănește. Dar drumul către specializare, pe care televiziunea, de pildă, l-a parcurs atît de repede, nu mai poate fi ocolit. Cronica literară este astăzi o formă nostalgică de prezență publică, una în care dragostea de sine (narcisismul) a autorului, dar și esențialismul – oricît de light – rămîn vii. Cred că tocmai această inactualitate a ei – laolaltă cu inactualitatea actualității românești în general – mi-o face acum, pe loc, ca prin farmec, de fapt chiar așa, prin farmec, dragă. E o recunoaștere pe care nu o putem părăsi, la fel cum, mutatis mutandis, nu ne putem închipui cum Europa o să ne interzică să mai facem vin și țuică la noi acasă. Cum? Să nu mai putem citi cronica literară, regulată (pentru că ne-am obișnuit!), a celor mai credibile condeie (care nu pot fi multe, și nici nu sînt), pentru că Europa ne obligă să le mutăm în reviste „științifice“? Sau ne imploră editurile să le inserăm în pagini lucioase, cu poze?

Pentru această formă de sociabilitate, pentru ca salonul să nu fie dintr-odată înghițit de club sau de centrele de artă contemporană și alternativă, pentru ca o scenă să nu se trezească dureros că nu mai stă în fața nici unei săli, cronica de întîmpinare trebuie să existe. Și cînd, vreodată, ea se va fi resorbit cu totul în prezentări de carte, pe de o parte, și în articole științifice, pe de alta (astea nu-s tot „eseuri“?), atunci, asemenea lui Eric Chevillard într-o Franță în care putem citi viitorul instituțional și politic al literaturii române, vom putea face din istorie sau critică literară roman.

 Alexandru Matei 

În luna decembrie, donează o carte!

Pe 10 decembrie (sâmbătă), la ora 15, vă așteptăm la Schimb de Cărți în Elephant Pub, strada Gabroveni nr 16.

Noi credem că lectura este foarte importantă, de aceea, în luna cadourilor ne-am gândit să îi ajutăm pe copiii de la Casa Comunității din Popești – Leordeni dăruindu-le cărți. În curtea bisericii din localitate a fost construită o clădire unde biserica, alături de voluntari, oferă copiilor un loc pentru studiu sau desfășurarea altor activități. Copiii au vârsta între 5 – 12 ani și sunt foarte conștiincioși, însa au mare nevoie de cărți!

Pentru a le face o bucurie avem nevoie de ajutorul vostru, așadar, pe lângă tradiționalul schimb de cărți, vă așteptăm cu orice carte pe care vreți să o donați. Noi vom vinde cărțile aduse de voi la anticariat și vom cumpăra ulterior cărți pentru copiii de la Casa Comunității.

Ca de fiecare dată, intrarea este liberă, iar dacă doriți să ne vedem doar pentru a schimba cărțile temporar, fără donație, vă așteptăm cu drag!

Scris de Andra Silivestru

Fahrenheit 451 becomes e-book despite author’s feelings

The science fiction novel Fahrenheit 451 has been published as an e-book despite its author’s dislike of the format.

Ray Bradbury previously claimed electronic books “smell like burned fuel”.

Mr Bradbury’s agent said the rights for the author’s book had been close to expiring and the publisher had insisted the new contract include e-book rights.

Experts said the news reflected the growing importance of e-formats.

Fahrenheit 451, first published in 1953, describes a dystopian future in which the US has outlawed reading and firemen burn books.

It has sold more than 10 million copies since publication.

‘Too many machines’

As late as last year, Mr Bradbury remained firmly opposed to the idea of his book appearing as a digital title.

“I was approached three times during the last year by internet companies wanting to put my books on an electronic reading device,” he told the Los Angeles Times in 2010.

“I said to Yahoo: ‘Prick up your ears and go to hell.'”

He also complained about the spread of modern technology.

“We have too many cellphones. We’ve got too many internets. We have got to get rid of those machines. We have too many machines now,” he said.

However, Mr Bradbury’s agent said the deal had become unavoidable.

“We explained the situation to him that a new contract wouldn’t be possible without e-book rights,” Michael Congdon said.

“He understood and gave us the right to go ahead.”

‘A good thing’

The US publisher Simon & Schuster has released Fahrenheit 451 and is selling it at a list price of $9.99 (£6.35).

The company described the e-book as “a rare and wonderful opportunity to continue our relationship with this beloved and canonical author and to bring his works to a new generation of readers”.

A spokeswoman for HarperCollins, which publishes Mr Bradbury’s books in the UK, said the firm was still in talks with his agent.

Book industry insiders said it was ironic that a science fiction writer should have been so opposed to the idea of electronic reading devices, suggesting strong sales might have changed Mr Bradbury’s mind.

“The facts have changed, and so has his opinion,” said Neill Denny, editor of the Bookseller magazine.

“My view is good publishing is format-neutral, and so long as publishers control copyright and suppress piracy, then e-books are a good thing for publishers and authors in general.

“However, the e-book is a format that excludes the traditional bookshop and the book trade needs to find a way urgently to support their presence, otherwise there is a danger books drop out of sight permanently for many consumers.”

sursa; http://www.bbc.co.uk/news/technology-15968500

Interviu Mircea Cărtărescu: Când ai nevoie de gadgeturi

Oricât am vrea, nu putem ignora impactul tehnologiei asupra lumii moderne, şi în special pe cel al dispozitivelor mobile. Gadget-uri precum iPhone-ul au fascinat până şi pătura artistică cea mai însemnată a societăţii, care a început să îmbrăţişeze utilitatea şi „magia” acestora. În lumina acestui fapt, am avut onoarea de a discuta recent cu scriitorul Mircea Cărtărescu despre iPad, cărţi în format electronic, Android şi multe altele.

connect: iPad-ul este fără îndoială un produs revoluţionar, pe care l-aţi elogiat întotdeauna. Cât de des citiţi pe iPad şi cum vă petreceţi timpul liber pe tableta oferită de Apple?

Mircea Cărtărescu: Îmi este foarte utilă când călătoresc, mai ales pe drumuri lungi, în străi-nătate. De obicei citesc una dintre cărțile din iBooks. Când mă plictisesc, însă, nu-mi refuz un joculeț distractiv sau un film. Ce mă fascinează la iPad-ul meu e perfecțiunea lui, funcționarea sa extrem de lină și fără greșeală. E, ca și iPhone-ul, un obiect magic, o prevestire despre cum vor fi lucrurile în viitor.

connect: Lecturatul e-book-urilor pe calculator a fost întotdeauna destul de dificil însă odată cu lansarea tabletelor PC sau a dispozitivelor dedicate, precum Kindle de la Amazon sau Nook de la Barnes & Noble, acest obicei a început să prindă viaţă printre utilizatori. Credeţi că e-book-urile vor înlocui cărţile tipărite în viitor?

Mircea Cărtărescu: E posibil. Ceea ce e însă important e că literatura (și cultura scrisă, în general) va merge mai departe indiferent de suportul ei. Cartea rămâne, ca instrument de lectură, o formă fundamentală și nereformabilă ca și roata. Chiar și suporturile electronice o simulează, renunțând la ecranele pe care faci scrolling. Cititorul pe iPad deschide cărțile cu coperți colorate înșirate pe rafturile de lemn, le răsfoiește bucurându-se până și de foșnitul răsfoirii… Curând uită că nu are-n mâini o carte adevărată, ci un simulacru. Mie, în acest moment, mi-e total indiferent dacă citesc o carte de hârtie sau una pe ecran. Important e să pot sta culcat, să mă pot plimba prin casă cu obiectul în mână, ceea ce nu puteam face înainte de apariția tabletelor prevăzute cu e-readere.

connect: Michael Hart, inventatorul e-book-ului, spunea că a creat acest format pentru a elimina baierele financiare ale literaturii. Credeţi că oamenii ar trebui să plătească pentru e-book-uri sau susţineţi iniţiativa sa de a oferi aceste texte pe gratis?

Mircea Cărtărescu: Dacă n-aș fi scriitor și n-aș ști cât de greu e să scrii o carte, și mai ales cât de puțin ești răsplătit financiar pentru ea, aș spune și eu că e-book-urile ar trebui să fie la liber. Dar cinstit e ca artistul să câștige din munca lui. Acest lucru îi dă demnitate și condiții pentru scris. Munca neplătită și produsele gratuite fac parte din utopiile care-au costat atât de mult omenirea în trecut.

connect: „Enciclopedia Zmeilor” a fost lansată în această vară ca aplicaţie şi s-a bucurat de un succes deosebit, ajungând pe primul loc în topul aplicaţiilor pentru iPad din România. A fost ideea dumneavoastră să lansaţi o astfel de aplicaţie? V-aţi aşteptat la o asemenea reacţie din partea publicului autohton?

Mircea Cărtărescu: N-a fost ideea mea, ci a celor de la Humanitas Multimedia, în speță a lui Paul Balogh, care a făcut o treabă strălucită. Pentru mine această aplicație a fost o bucurie în sine. Dar când am văzut că, abia lansată, ”Enciclopedia”  mea a urcat aproape direct pe locul întâi între toate aplicațiile iPad din iStore-ul românesc, unde-a rămas vreo două săptămâni, nu mi-a venit să cred. Până și azi, după luni de zile, se află, între cărțile plătite, pe un foarte onorabil loc 16-17. Acest lucru a dovedit că piața cere literatură română de calitate. Sper ca această primă aplicație să fie urmată și de altele.

connect: Să ne aşteptăm în viitor şi la alte opere literare semnate de dumneavoastră optimizate pentru iPad? O aplicaţie multimedia pentru „De ce iubim femeile”? Sau poate „Levantul”?

Mircea Cărtărescu: Sper, cel puțin. Deja mai multe cărți ale mele sunt e-books. Eu le-aș vrea pe toate și sunt sigur că ar avea cumpărători. Editura Humanitas e în acest moment principalul actor pe piața cărții pe suporturi neconvenționale și asta mi se pare o poziție corectă, care trebuie menținută.
S-a înțeles acolo că lumea nu stă pe loc și că dacă nu înoți te scufunzi ca o piatră, cum cânta Bob Dylan.

connect: Smartphone-urile ce rulează sistemul de operare Android au devenit printre cele mai performante şi căutate din acest segment de piaţă. Credeţi că programul oferit de Google are vreo şansă împotriva iOS-ului oferit de compania din Cupertino?

Mircea Cărtărescu: Deocamdată cei de la Apple sunt încă parașutați din viitor, dar distanța față de concurenți se micșorează și nu se știe care vor fi consecințele progreselor acestora, cumulate cu plecarea tristă, înainte de vreme, a lui Steve Jobs. Pe moment eu nu aș cumpăra decât de la Apple. Ceilalți nu m-au convins și nu cred să mă convingă prea curând.

connect: Majoritatea artiştilor sunt – sau cel puţin aşa declară – împotriva materialismului, inclusiv dispozitivele electronice. Dumneavoastră nu vă număraţi printre ei. Cum comentaţi această reticenţă a oamenilor de cultură faţă de tehnologia modernă?

Mircea Cărtărescu: Materialism? Nu există prea multe lucruri pe lume mai puțin materiale decât dispozitivele electronice. În definitiv software-ul este ”the ghost in the machine”. Revoluția gadgeturilor tehnologice ne duce direct în virtualitate. Pentru mine, obiectele de felul celor despre care vorbim aici sunt un mic, nevinovat și relativ necostisitor hobby (aș fi putut să am mania mașinilor de lux sau a iahturilor). Și eu, ca toți cei din generația mea, rămân un om al cărții. Literatură scriu încă de mână, cu pixul, pe caiet. Dar jucăriile electronice mă atrag, pentru că am o fire curioasă și exploratoare: îmi place să știu totul despre lucrurile pe care le am. M-am băgat un pic până și în programare, deși acolo, firește, îmi cam prind degetele.

connect: Citeam într-o carte scrisă de dumneavoastră despre primul laptop pe care l-aţi cumpărat şi cât de mândru eraţi de achiziţia respectivă. Au gadget-urile şi o valoare sentimentală, pe lângă cea educativă şi de divertisment? Se creează o legătură între dispozitiv şi utilizator?

Mircea Cărtărescu: Da, bineînțeles. De fapt, eu păstrez și laptopurile, aparatele foto etc. pe care nu le mai folosesc. Uneori le fac cadou, dar de multe nu mă pot despărți. De curând am văzut în mâinile unui prieten un vechi aparat foto al meu pe care i-l dăruisem și m-a apucat emoția: era aparatul meu, ce căuta el pe mâini străine? Era de parcă o fostă iubită de-a mea s-ar fi plimbat de mână cu altul…

connect: Unele persoane susţin că evoluţia tehnologică din lumea comunicării a diminuat contactul personal dintre oameni. Alţii consideră că posibilitatea de a fi mereu în contact cu prietenii sau familia a facilitat relaţiile interumane. Credeţi că smartphone-urile, tabletele şi calculatoarele influenţează pozitiv sau negativ contactul social?

Mircea Cărtărescu: Nu știu, și contactele interumane evoluează. Eu nu sunt pe Facebook sau în alte rețele de socializare, dar milioane de oameni pierd ore-ntregi pe zi acolo. Vorba lui Horia Patapievici: întotdeauna se pierde ceva când ceva se câștigă. Ai sute de prieteni virtuali, dar din ce în ce mai puțini în realitate. Pentru mine, dispozitivele electronice sunt obiecte de casă, nu instrumente de comunicare.

connect: Care a fost primul telefon pe care l-aţi achiziţionat şi ce folosiţi în momentul de faţă ca dispozitiv de comunicare?

Mircea Cărtărescu: După 13 ani de cereri peste cereri mi s-a aprobat în fine prin 1986 instalarea unui post telefonic în apartamentul unde locuiam, probabil cu pastila microfonului securistic în aparat. Era un telefon cu disc, cum erau toate pe-atunci. Primul mobil a fost un Nokia, luat prin 1996. Azi am un iPhone 3G S de care sunt atât de mulțumit, că nu l-aș mai schimba cu altul. Din păcate trebuie s-o fac, căci s-a fisurat de-atâtea scăpări pe jos în ultimul timp…

Interviu de: Marius Ghenţ

Scurt istoric al zilei naţionale

Instaurată încă de la venirea pe tronul României a lui Carol I, 10 Mai a rămas în tradiţia românilor ca Ziua Naţională a României moderne, până în 1947, când a fost impus regimul comunist. Un principe strãin pe tronul României reprezenta o necesitate politicã întrucât dupã abdicarea forţatã a lui Cuza la 11 februarie se ridica problema menţinerii recunoaşterii unirii celor douã principate. Oferta o primeşte prinţul de Flandra, dar refuzând-o, se decide aducerea în ţarã a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care la 10 mai 1866 intrã în Bucureşti. Acest moment este actul fondator al dinastiei şi marcheazã începutul unei serii de schimbãri însemnate în societatea romaneasca. Carol, în faţa Parlamentului, depune jurãmânt cã va respecta legile, religia şi teritoriul românilor. Dacã pe 9 mai 1877 în Sesiunea Extraordinarã a Adunãrii Deputaţilor ministrul de externe, Mihail Kogãlniceanu, declarã ruperea oricãror legturi cu Poarta Otomanã şi proclamã independenta de stat, a doua zi, pe 10 mai, se organizeazã solemnitatea proclamãrii independenţei, ocazie cu care Principele decide ca sãrbãtoarea naţionalã sã se celebreze ca fiind ziua proclamãrii independenţei. Tot la 10 mai, de aceastã datã în 1881, este proclamat Regatul României. Istoricul Ion Bulei se întreba dacã ziua nu reprezenta mai degrabã un eveniment menit sã aducã familia regalã în prim-plan. 10 mai este totuşi şi sãrbãtoarea României, semnificaţie amplificatã an de an.

În 1947 este înlaturatã monarhia şi odatã cu ea şi sãrbãtoarea de 10 mai, care devine doar ziua în care o monarhie strainã se înstãpâneşte în ţarã, neîncadrându-se în normele noii ordini. Timp de patru decenii 23 august este ziua nationalã a României, marcatã prin parade şi spectacole grandioase. La 23 august 1944 regele Mihai lanseazã lovitura de stat împotriva guvernului Antonescu trecând de partea aliaţilor. La putere este înscaunat un guvern format de noua coaliţie Blocul Naţional Democratic, din care fãceau parte ţãrãniştii, liberalii, social-democraţii şi comuniştii.Deşi nu joacã un rol important la acest eveniment, comuniştii s-au folosit de el ca element de propagandã. Astfel se vorbeşte despre insurecţie armatã, revoluţie de eliberare socialã şi naţionalã antifascistã şi antiimperialistã. Manifestaţiile contribuie la afirmarea cultului personalitãţii lui Nicolae Ceauşescu, când pe stadioane se realizeazã programe speciale, defilãri megalomane şi petreceri muncitoreşti.

1 decembrie este adoptatã ca zi naţionalã a României în 1990, datã la care Marea Adunare de la Alba-Iulia voteaza unirea Transilvaniei cu România, creându-se un singur stat naţional. Primul pas este fãcut de fapt la 21 nov./4 dec. 1917, când Sfatul Tãrii din Basarabia proclamã Republica Democraticã Moldoveneascã, urmat de cel din 24 ian./6 feb. când se adoptã declaraţia de independenţã. Încununarea acestor actiuni se împlineşte la 27 martie/9 aprilie 1918, când Sfatul Tarii de la Chişinãu, ales prin vot universal, direct, egal si secret decide cu majoritate de voturi unirea cu România a Republicii Democratice Moldovenesti. Apoi Comitetul Executiv al Consiliului Naţional din Bucovina, convoacã un Congres General al Bucovinei pentru 15/28 nov. 1918 în Palatul Mitropolitan din Cernãuţi. Preşedintele Congresului, Iancu Flondor, dã citire moţiunii în care se afirmã cã Bucovina este parte organicã a Moldovei. Congresul general al Bucovinei hotãrãşte în numele suveranitãţii naţionale unirea neconditionata a Bucovinei în vechile ei hotare cu Regatul României. În zilele când românii din Bucovina rostesc hotarârea de Unire cu România, în Transilvania se pregãteşte ultimul act al marii epopei naţionale.

Adunarea Naţionalã de la Alba Iulia, constituitã din 1228 de delegaţi şi susţinutã de 100.000 de persoane, adoptã o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi Banat cu România. La 1 decembrie 1918 Vasile Goldiş citeşte rezoluţia Unirii: „Adunarea națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureș, Tisa și Dunăre.” Legea unirii este ratificata prin Decretul-Lege No. 3631 din 11 decembrie de cãtre regele Ferdinand, fiind votatã de Adunarea Deputaţilor în şedinta din 29 decembrie 1919, în unanimitate.  În conformitate cu constituţia din 1991, articolul 12, alineatul 2, 1 decembrie este Ziua Naţionalã a României, zi adoptatã anterior, prin Legea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgatã de preşedintele Ion Iliescu şi publicatã în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990.

Autor: Irina-Maria Manea

Plus info despre drapelul Romaniei: aici