Stephen King, „nemuritorul“ din Maine

Ochi de dragon, turnuri întunecate, minţi tulburate, oraşe spulberate, destine încurcate. Bun venit în lumea scriitorului-magician! Nu vă grăbiţi, este timp pentru toţi cititorii gata să se lase hipnotizaţi.

A scris peste 50 de cărţi, care s-au vândut, de-a lungul timpului, în mai mult de 350 de milioane de exemplare. Cu ani în urmă, a dormit într-o rulotă, împreună cu familia, şi a lucrat într-o spălătorie. Acum are milioane de cititori şi zeci de milioane de dolari în conturi bancare şi proprietăţi. Mai are trei copiii şi trei nepoţi, un trecut în care şi-a învins demonii, un prezent liniştit şi un viitor spre care priveşte optimist. Scrie în fiecare zi, citeşte şi face fapte caritabile. Îl cheamă Stephen King şi este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai îndrăgiţi scriitori din lume. Dacă n-au citit, milioane de oameni măcar au auzit de „Shining”, „Carrie”, „Dolores Claiborne”, „Apocalipsa”, „Jocul lui Gerald”, „Misery”, „Colorado Kid”, „Ochii dragonului”,„Povestea lui Lisey”, „Duma Key”, „Turnul întunecat” sau, mai recent, de „11/ 22/ 63″.

A locuit întotdeauna în America, mai exact în Maine, statul în care s-a născut în 1947. „Sunt echivalentul Big Mac-ului cu cartofi prăjiţi în literatură”, se autoironizează, făcând aluzie la elitismul şi la snobismul unor critici literari care strâmbă din nas când îi aud numele. S-a specializat în romane horror, şi-a încercat mâna în fantasy şi science-fiction, a scris despre fobii şi coşmaruri şi susţine că este în continuare îndrăgostit de pasiunea din care şi-a făcut o profesie.

O dezertare, o moarte şi o descoperire

Provenit dintr-o familie modestă, povesteşte că a fost un copil oarecare, deşi a scris prima carte la 12 ani. Două întâmplări petrecute în copilărie i-au deschis ochii spre tenebre. Mama lui a povestit că micuţul Stephen, pe când avea 4 ani, s-a dus să se joace pe şinele de cale ferată, cu un prieten, şi s-a întors peste o oră alb ca varul. Un marfar îi ucisese prietenul.

Cu doi ani în urmă, Donald King, tatăl micuţului rămas fără partener de joacă, plecase de acasă ca să-şi cumpere un pachet de ţigări şi nu se mai întorsese niciodată. La 12 ani, Stephen i-a găsit cărţile. Printre ele, romanele lui H.P. Lovecraft. „Eram deja pe drum”, a povestit scriitorul mai târziu.

O maşină de scris, o rulotă şi un debut

Mama a reuşit să-i cumpere o maşină de scris la mâna a doua. La 18 ani, când a câştigat bursa de studiu la universitatea din Maine, scrisese două romane. Unul dintre ele se numea „Rage”/„Furie” şi povestea despre un adolescent care împuşcă doi profesori şi ia ostatici nişte colegi. A fost tipărit sub pseudonim şi King nu l-a retipărit niciodată. Iată de ce: „Niciodată n-am crezut că cititul poate determina pe cineva să facă ceva ce n-ar face, dacă n-ar citi. Cred că oamenii cu pricina găsesc trăgaciul. E ca şi cum ai pune un stimulator în ceva ce oricum este periculos, dar n-am vrut să iau parte la aşa ceva. Am simţit că e răspunderea mea să nu mai tipăresc romanul şi asta am făcut”.

După liceu, a urmat cursurile Universităţii din Maine, specializându-se în literatură engleză, timp în care a publicat articole şi povestiri în reviste locale. S-a căsătorit cu Tabitha Spruce, pe care a cunoscut-o la bibliotecă. După absolvire, n-a reuşit să-şi găsească decât o slujbă de muncitor într-o spălătorie, un coşmar de care acum, după ce şi-a făcut din coşmar o specialitate, îşi aminteşte amuzat. A predat apoi literatură engleză, a locuit cu soţia şi cu copiii într-o rulotă şi a început să inventeze poveşti cu monştri pentru ei.

Acolo a scris romanul care l-a lansat pe orbită. Carrie este o fată care ajunge să spulbere cu gândul un oraş întreg. Romanul care-i poartă numele a fost publicat la scurtă vreme după ce autorul i l-a citit mamei, pe patul de moarte.

Un Dumnezeu, demoni şi coşmaruri

Acum, lui Stephen King îi place să-şi trăiască viaţa în „pădurile din spate”. Scrie zilnic, mai ales dimineaţa, la lumina soarelui, dar ideile bune îi vin, după propriile spuse, după ce se înserează. Susţine că n-ar dormi cu niciun preţ într-o casă bântuită şi că n-ar participa niciodată la o şedinţă se spiritism, nici dacă i-ar muri soţia şi un medium ar predinde că astfel ea îi va transmite un mesaj.

„Oricum, şi aşa suntem prea aproape de o lume de neînţeles. Şi vine o vreme când orice om trebuie să intre în această lume. O să aflăm atunci, aşa că pot aştepta”, a explicat Stephen King, care nu ascunde nimic din trecut.

La vremea debutului, în 1974, se lăsa pradă alcoolului şi cocainei, nerefuzând nici marijuana, nici Xanax. Le-a tot încercat cam zece ani, până când Tabitha i-a făcut binele cu forţa. Stephen King a ajuns la Alcoolicii Anonimi, a luptat cu propriii lui demoni şi a câştigat.

„De-a lungul anilor, înţelegerea mea a căpătat profunzime, dar oare există un Dumnezeu care ne ascultă rugăciunile? Nu ştiu. Dar sunt optimist, aşa că de ce nu? Ce pierzi, dacă accepţi şi crezi că există acolo sus o forţă care lucrează în slujba binelui? Este o idee extrem de liniştitoare”, povestea scriitorul într-un interviu relativ recent.Preocupat de ce se petrece în mintea omenească, scriind ficţiuni horror care să înspăimânte intelectul, nu instinctul cititorului, Stephen King nu pune destinul pe seama hazardului: „Sunt o persoană religioasă în sensul că eu cred în Dumnezeu şi mai cred că există un spirit logic infailibil, care controlează într-o anumită măsură ce se petrece. Dar există şi teoria ceasornicarului – Dumnezeu, care a întors universul şi l-a lăsat să facă tic-tac. Tot ce se poate. Sau poate că din când în când îşi bagă nasul în câte ceva. Dar sunt sigur că există ceva acolo sus”.

În 1977, când vremea drogurilor şi a alcoolului nu trecuse, a dat lovitura cu romanul „Shining”. Popularitatea i-a crescut şi graţie celebrei ecranizări omonime, regizate de Stanley Kubrick în 1980. Autorul a recunoscut că mult din el însuşi se ascunde în protagonistul Jack Torrance, un scriitor alcoolic. Doar „suntem înclinaţi să scriem despre fobiile noastre”.

Artişti – mai ales scriitori şi pictori – se găsesc destui în cărţile lui Stephen King, printre personaje care experimentează supranaturalul în diverse forme, în hipnotizante jocuri ale minţii, originea tuturor lucrurilor, ţinut sumbru, niciodată cunoscut. Însă omul oarecare – de fapt, o iluzie, căci aşa ceva nu există – este tipologia predilectă a prozatorului convins că „fiecare viaţă este o imitaţie a nemuririi”. Omul în faţa coşmarului, omul confruntat cu propria închipuire, cu propriile tenebre şi cu miracolele, creatoare şi distrugătoare, tot de el inventate – iată ce-l fascinează pe scriitor.

Un miracol distrugător ce revine în proza lui este computerul şi de la el începe povestea din „Apocalipsa”, alt bestseller al autorului, care povesteşte amuzat: „Oamenii mă întreabă de ce scriu asemenea caraghioslâcuri. Le spun că am o inimă de băieţel şi… că o ţin într-un borcan, pe birou”.

Glorie, forţă, normalitate

Începând cu anii ’80, ascensiunea lui Stephen King a fost de neoprit, însoţită de succesul financiar. În 2011, a figurat în topul Forbes al celor mai bine plătiţi zece scriitori din lume. Potrivit clasamentului, numai în intervalul aprilie 2010  – aprilie 2011 autorul ar fi câştigat 28 de milioane de dolari. O bună parte din câştig vine din drepturile de ecranizare acordate pentru zeci de producţii cinematografice care i-au crescut popularitatea şi au îndreptat spectatorii şi spre cărţile scriitorului american. Printre cele mai recente astfel de filme se numără „A Bag of Bones”, cu Pierce Brosnan, regizat de Mick Garris în 2011.

În 1982, apărea pe piaţă „Pistolarul”, primul volum din seria „Turnul întunecat”, pe care autorul însuşi, dar şi cititorii o consideră de importanţă majoră în destinul lui literar. Horror, fantasy, legende arthuriene, lumi care s-au născut şi din universul lui J.R.R. Tolkien. În 2010, volumele publicate până acum în cadrul seriei se vânduseră deja în 30 de milioane de exemplare, în 40 de ţări.

Anul trecut, după o campanie publicitară lungă şi inteligentă, Stephen King şi-a publicat romanul „11/22/63″, la care lucrează din anii ’70, invitându-şi cititorii la încă un joc greu de refuzat: Cum ar fi fost istoria, dacă John F. Kennedy, preşedintele SUA, n-ar fi fost ucis pe 22 noiembrie 1963. La această călătorie în timp, într-o carte ce face ocolul unei Americi care a existat în realitate, cititorii au un răspuns previzibil. Romanul face deja parte din lunga listă de bestselleruri semnate de Stephen King.

Între timp, scriitorul trăieşte în acelaşi ritm şi în aceeaşi familie. Nu mai ascultă muzică atunci când scrie. Preferă liniştea şi se bucură de jocurile la care i se dedă în continuare imaginaţia, fără să se rupă de aparenţele unui trai ordinar: „Mănânc de trei ori pe zi, dorm opt ore pe noapte. Citesc enorm. Încă sunt îndrăgostit de ce fac, de ideea de a născoci, aşa că orele pe care le petrec scriind sunt ore binecuvântate”.

“Fiecare viaţă este o imitaţie a nemuririi.”
Stephen King scriitor

“Sunt echivalentul Big Mac-ului cu cartofi prăjiţi în literatură.”
Stephen King scriitor

Sfârşitul lumii vine din computer

De câteva decenii, se vorbeşte obsesiv şi adesea isteric despre sfârşitul lumii. Jurnalişti, oameni de ştiinţă şi scriitori, unii autentici şi mulţi impostori, se întrec în teorii, ipoteze şi ficţiuni despre apocalipsă. În acest context şi fidel tradiţiei gotice din literatura americană, în 1978 Stephen King propune un roman intitulat chiar aşa: „Apocalipsa”. Povestea, care începe de la o eroare de computer ce preface universul într-un pustiu, se naşte printre tenebre şi imagini coşmareşti. „Mi-am dorit să scriu o fantezie epică asemenea celei create de J.R.R. Tolkien în „Stăpânul inelelor”, dar în manieră americană. Aşa a luat naştere „Apocalipsa”. Romanul a fost reeditat de Editura Nemira. Aceasta i-a consacrat o serie de autor lui Stephen King, în cadrul căreia va tipări şi romanul „11/ 22/ 63″. ;

Cărţile preferate ale scriitorului

- „The Golden Argsoy”, volumul editat de Van H. Campbell şi Charles Grayson, care cuprinde cele mai cunoscute povestiri din lume scrise în limba engleză
- „Aventurile lui Huckleberry Finn”, de Mark Twain
- „Versetele satanice”, de Salman Rushdie
- „McTeague”, de Frank Norris
- „Împăratul muştelor”, de William Golding
- „Casa umbrelor”, de Charles Dickens
- „1984″, de George Orwell
- „Cvartetul maharajahului”, de Paul Scott
- „Lumină în august”, de William Faulkner
- „Meridianul sângelui”, de Cormac McCarthy

Autor: Dana G. Ionescu

sursa 

K. G. Durckheim: omul, opera (sinopsis)

Născut la Munchen într-o familie creştină, contele Durckheim este atras de timpuriu de viaţa mistică. Adolescenţa îi este marcată de războiul din 1914-1918. În răstimpul celor patruzeci şi şase de luni petrecute pe front, spectacolul morţii îi provoacă atât fascinaţie, cât şi repulsie. El însuşi va fi însă cruţat de uciderea altor fiinţe umane. 

După finalizarea studiilor de filosofie şi psihologie, Durckheim se stabileşte la Kiel, unde, alături de câţiva prieteni, înfiinţează un mic grup de studiu – denumit Quator – în cadrul căruia pune la punct o practică a tăcerii interioare şi posturi de meditaţie. În această perioadă îi descoperă pe Eckhart, Nieztsche, Rilke, descoperă budismul şi Evanghelia lui Ioan. 

 Numit, în 1923, profesor la Institutul de psihologie de la Leipzig iar în 1931 profesor la Academia de la Breslau, în 1937 Durckheim se vede însărcinat cu o misiune culturală în Japonia în scopul studierii bazelor spirituale ale educaţiei nipone. 

Va petrece zece ani în Ţara Soarelui-Răsare . Se interesează de Zen rinzai, practică meditaţia, face cunoştinţă cu D. T. Suzuki. Partea centrală a învăţăturii lui Durckheim se va baza pe cunoaşterea acumulată în Japonia şi pe cultivarea tăcerii. 

La întoarcerea în Germania, deschide la Todtmos-Rutte, în Munţii Pădurea Neagră, împreună cu analista jungiană Maria Hippius, un Centru de formare în psihologia existenţială şi de reuniuni pe această temă adresat tuturor celor care doresc să pătrundă în cea de-a patra dimensiune modificându-şi starea interioară.

traducere de Adina Ihora – sursa

Karlfried Graf Durckheim (1896-1988), doctor in filozofie si in psihologie, socotit printre maestrii spirituali ai timpului nostru. Timp de patruzeci de ani a lucrat ca psihoterapeut la Todtmoss-Rutte (Padurea Neagra), unde a fondat un Centru de formare si intalniri de psihologie existentiala. Activitatea si opera sa – in jur de douazeci de carti – sunt considerate a fi una din culmile intalnirii dintre traditia mistica crestina (Meister Eckhart) si “Calea orientala” (Zen). 

Carti scrise de Karlfried Graf Durckheim (selectie):

- Hara-Centre vital de l’homme, Le Courrier du Livre, 1969.

- Le Zen et nous, Le Courrier du Livre, 1976.

- Exercices initiatiques dans la psyhotherapie, Le Courrier du Livre, 1977.

- La Maitre interieur, Le Courrier du Livre, 1980.

- L’Esprit Guide, convorbiri purtate cu Frantz Woerly, Albin Michel, 1985.

– Le Japon et la culture de silence, Le Courrier du Livre, 1986.

- Le Son du silence, Cerf, 1989.

- Le Don de la Grace, Ed. du Rocher, 1992.

- Le Centre de l’ etre, discutii inregistrate de Jacques Castermane, Albin Michel, 1992.

- L’ Experience de la transcendence, Albin Michel, 1994.

- Sous le signe de la grande experience, Ed. du Rocher, 1995.

- L’Homme et sa double transcendence, Albin Michel, 1996.

Traduse in romana:

- Dialog pe Calea Initiatica, Editura Herald, 2007

- Centrul Fiintei, Editura Herald, 2011

- Hara – Centrul vital al omului, Editura Herald, 2012

Jacques Castermane este cel pe care Durckheim l-a ales sa-i continue activitatea. Actualmente el traieste in Franta, la Mirmande unde conduce Centrul Durckheim, un loc dedicat exercitiului, experientei si vietii spirituale. Centrul a fost intemeiat de Jacques Castermane si inaugurat de K.G. Durckheim in 1981. A scris carti de spiritualitate: Intelepciune aplicata; Lectiile lui K.G. Durckheim; Cum am putea fi Zen? in care dezvaluie substanta invataturilor Maestrului sau.

scrisa de Viorica Juncan – sursa

resurse suplimentare:

Inregistrari video cu Karlfried Graf Durckheim 

The Nondual Wisdom of Karlfried Graf Durckheim

L e Centre D U R C K H E I M 

Ingrid Beatrice Coman: „Sunt un salahor al literaturii”

Născută la Tecuci, în 1971, Ingrid Beatrice Coman şi-a definitivat studiile literare in Italia. Aici a frecventat seminarii de profil, printre care cel al scriitorului italian Raul Montanari şi seminarii de scenarizare cinematografică la renumita şcoală Holden din Torino. După limba italiană, engleza este o a doua limbă prin care Ingrid B. Coman şi-a exersat talentul literar, studiind la Milano literatura engleză în cadrul Institutului British Council, paralel urmând un curs de scriere creativă la Londra. Ingrid B. Coman a debutat in 2001 cu nuvela “Evghenij che torna” (Evghenij care se întoarce). În acelaşi an a urmat a doua nuvelă “Il re della 54″ (Regele din camera 54), integrată într-o antologie de nuvele îngrijită de Raul Montanari (“Onda lunga: nuovi narratori in arrivo, anzi già arrivati” -Valul lung: noi naratori în formare, mai bine zis deja formaţi). Foarte bine primite de către critica italiană, nuvelele lui Ingrid Coman au fost mai târziu reunite în “Non spegnete la luce” (Nu stingeţi lumina, 2008). Primul roman apare in 2005: “La città dei tulipani” (Oraşul lalelelor) o fermecătoare ficţiune ambientată în Afghanistan, în timpul războiului american. “Tè al samovar” este al doilea roman al scriitoarei. Cu “Te al samovar”, Ingrid Coman şi-a reafirmat calităţile de prozator-artist, migălitor de fantasme prin ochiurile Istoriei mari. In 2010 vede tiparul cel de-al treilea roman, “Per chi crescono le rose” (Pentru cine cresc trandafirii) un roman frescă al societăţii româneşti a cărei acţiune se petrece cu puţin timp înaintea căderii regimului Ceauşescu.

- Ingrid Beatrice Coman, te-ai născut în România, ţi-ai definitivat studiile în Italia, unde te-ai stabilit, acum locuieşti în Malta. Ai publicat mai multe nuvele şi mai multe romane, înţeleg că şi traduci, nicăieri n-am găsit cu ce anume faci în acest moment, pe lângă faptul că îţi creşti băieţelul. Cu ce te ocupi, de fapt? Vrei să spui pe scurt “Ziarului de duminică” povestea ta, mai ales că este una de succes?

- Aceasta este o întrebare care ar putea rezuma soarta unei generaţii întregi de scriitori. Fără să vrei ai atins un punct foarte dureros în povestea unui scriitor. De multe ori m-am izbit, ca să spun aşa, de acest paradox: dacă un tâmplar vine să-ţi repare o uşă sau un dulap, îi arăţi ce are de făcut, îl plăteşti, şi la revedere. La fel se întâmplă şi cu multe alte meserii “clare”, şi nimeni nu şi-ar permite, cred, să cheme un instalator, un electrician, un taximetrist – toate meseriile acestea preţioase de care ne folosim în orice moment al cotidianităţii – fără să-l plătească sau punându-i la îndoială meseria. Nu am auzit niciodată pe nimeni întrebând un măcelar cu ce se ocupă, de fapt, în viaţă.

Acesta este paradoxul: foarte rar am întâlnit un scriitor care să nu fie întrebat: bine bine, scrii, dar cu te ce ocupi de fapt în viaţă? Adică, în traducere liberă, din ce mănânci? Pentru că ştim cu toţii că scrisul este meseria muritorilor de foame, din păcate, şi că aura aceea de magie care însoţea figurile scriitorilor din alte vremuri s-a destrămat. Aşa că astăzi foarte rar un scriitor îşi poate permite să fie… scriitor.

Mulţi sunt profesori, traducători, funcţionari de tot felul. Şi numai cine a trecut prin acest gen de “viaţă dublă” care de fapt înseamnă “muncă dublă” poate să înţeleagă cât este de greu să rămâi în echilibru pe funia subţire şi tremurată dintre pasiune şi necesitate.

Poate că scriitorii nu mai sunt la modă, cine ştie, poate că le-a trecut vremea, sau încă nu le-a venit, cert este că rămâne o meserie delicată pentru zilele noastre. Mii de rânduri aşternute pe hârtie în numele unui crez ascuns care numai Dumnezeu ştie cum de mai rezistă şi din ce se mai hrăneşte…

Aşa că, uite, întrebarea ta nu mă ia prin surprindere. Mi-ar plăcea să răspund: scriu, scriu şi iarăşi scriu, asta fac în viaţă, mă trezesc cu o poveste nouă pe vârfurile degetelor şi ştiu că până la sfârşitul zilei trebuie să o aştern pe hârtie, altfel îmi rămâne un gol dureros şi insuportabil în zi…

Dar ştiu că nu ar fi întru totul adevărat. Aşa că îţi răspund: încerc să supravieţuiesc. Mă trezesc în fiecare dimineaţă înainte de răsărit (şi când ai norocul unei ferestre care priveşte spre mare, e un privilegiu) să scriu, de mână, ca un soi de posedată matinală. Dacă am noroc prind vreo doua-trei ore de muncă înainte de a se trezi băieţelul meu, care îmi împarte ziua cu ritmurile lui. Mă ocup de el, pâna la ora când trebuie să meargă la grădiniţă. Apoi alerg să deschid un birou care n-are nici o legătură cu scrisul, al unei firme care nu îşi are rădăcinile în cultură, şi mă străduiesc să o fac să meargă, lucrând la proiecte industriale cu aceeaşi sârguinţă cu care lucrez la o carte.

Apoi trec dintr-o piele într-alta, ca să spun aşa, alerg să trec “pe curat” ultimul capitol, ultima nuvelă, ultima idee pe care am scris-o de mână, cu ochii pe ceas, să nu pierd ora când va trebui să alerg să-mi aduc băieţelul acasă.

După amiaza aproape copie dimineaţa – alergătura la birou, apoi acasă la scris, citesc ca o dementă, printre picături, mă străduiesc în acelaşi timp să fiu şi prezentă în viaţa copilului meu, deşi mi se întâmplă câteodată să primesc reclamaţii gen “joaca-te cu mine, mami, mai lasă hârţoagele alea…”.

Cam asta sunt: un fel de salahor al literaturii, aş putea spune. Merg orbeşte înainte, fără să ştiu încotro, cu singura certitudine că, orice s-ar întâmpla, nu trebuie să mă opresc…

- Unul dintre romanele tale, cel apărut în 2010, “Pentru cine cresc trandafirii”, descrie societatea românească cu puţin timp înaintea căderii lui Ceauşescu. Cât de mult ai cunoscut acea societate, dat fiind că, prin forţa împrejurărilor, erai foarte tânără?

- Aveam peste 17 ani când s-a întâmplat. Tânără sau nu, balaurul acela cu mii de capete se înfruptase deja din toată copilăria şi adolescenţa mea. Eram prea tânără să înţeleg? Poate, dar cu siguranţă nu eram prea tânără să simt muşcătura adâncă în carnea mea şi a celor din jurul meu – a dinţilor metalici ale unui mecanism monstruos şi nebănuit de puternic. Mi-au trebuit mulţi ani să mă împac cu acele amintiri, şi nu întâmplător cartea se naşte la 20 de ani distanţă (incredibil cât de mult le ia unor răni să se închidă!). Uneori trebuie să te îndepărtezi foarte mult – în spaţiu şi în timp – ca să înţelegi. Când am luat pentru prima oară în mână pixul cu gândul să scriu despre asta, am ştiut că drumul de întoarcere era deschis şi că a venit vremea să cobor în ungherele cele mai ascunse ale sufletului meu.

- Stabilirea în Italia, apoi în Malta, le-ai perceput ca pe nişte rupturi? Ţi-au influenţat cariera sau scrisul?

- Orice plecare este o ruptură, inevitabil. Şi, ca orice ruptură, doare. Pot să spun că bântui prin lume în căutarea acelui ceva fără nume care încă îmi scapă. Nu ştiu dacă voi rămâne in Malta, dar nici nu mă mai îngrijorează gândul. Am învăţat să merg acolo unde mă duce viaţa, fără să crâcnesc. Există un soi de înţelepciune a coincidenţelor, in care eu de fapt nu cred. Adică cineva, acolo sus, ne pune pietre de hotar în cale, un fel de călăuze ascunse, şi uneori e mai bine să te supui fără să pui prea multe întrebări. Există şi un avantaj imens în asta: şi anume faptul că, după o vreme, îţi iei ce ai mai bun cu tine în suflet, şi oriunde se întâmplă să te afli, eşti deja acasă. Aceasta este, consider eu, cea mai mare libertate.

- Vorbeşti perfect româneşte, e firesc, e limba maternă, dar vorbeşti la fel de bine italiana, în care ai şi scris un roman, la fel de bine şi engleza, în care înţeleg că scrii următorul roman. Cum se explică această uşurinţă? Cărei culturi socoteşti că îi aparţii?

- Tuturor, probabil. Si niciuneia. În sensul că suntem ceea ce suntem indiferent de limba în care ni se îngăduie să ne exprimăm. Au fost momente când mi-am dat seama că aş continua să scriu şi dacă n-ar mai rămâne nici o limbă vie pe pământul ăsta. Simt ceva în suflet care mă bântuie şi cere să se aştearnă pe hârtie. Dacă aş fi avut talent la pictură, sau la muzică, trecerea ar fi fost poate mai directă. Aşa, trebuie să îmbrac în cuvinte tot ce am de scos la lumină. Şi trecerea de la o limbă la alta este dificilă, pentru că fiecare din ele e o lume aparte. Dar, ca un fel de Alice în ţara minunilor, în fiecare dintre ele găsesc ceva nou, ceva unic. E adevărat că trec de la una la alta, şi de multe ori mă trezesc scriind un capitol în italiană, ca apoi să încerc să termin cutare nuvelă în română, ca să am timp să lucrez la ultimul fragment din romanul în engleză. Dar nu ştiu dacă aş putea să o chem “uşurinţă”, dat fiind că presupune foarte multă muncă. Şi aici mă întorc la definiţia de salahor al literaturii…

- Acţiunile cărţilor tale se petrec în foarte multe ţări – Rusia, Afganistan, România. E o întâmplare? Vrei să demonstrezi că pretutindeni condiţia umană e aceeaşi? Despre ce vorbesc romanele tale?

- Nu vreau să demonstrez nimic, de fapt. Fiecare carte este o călătorie în necunoscut, merg alături de personajele mele o bucată de vreme şi ele au tot felul de lucruri să-mi povestească sau să-mi arate. Le urmez, recunoscătoare, există ceva magic în relaţia care se creează cu personajele, şi până să pun cuvântul sfârşit pe ultima pagină a cărţii, voi fi străbătut cale lungă într-un tărâm care cu câteva pagini înainte îmi era necunoscut. Rusia, Afganistan, România – sunt departe una de alta doar pe hartă. Oamenii – în esenţa lor, în puterea lor de a supravieţui, în neputinţa lor, uneori – sunt aceiaşi, mereu şi oriunde. Şi apoi eu consider că nu există război, dictatură, injustiţie pe lumea asta care să nu ne privească îndeaproape, pe fiecare dintre noi; fiecare bărbat răpus, femeie abuzată, copil flămând din oricare parte a lumii- sunt rude cu noi…

- Unul dintre cei mai importanţi scriitori italieni, Raul Montanari, spunea despre tine că “te-ai născut romancieră, că amploarea romanului îţi este naturală”. Aşa simţi?

- Mă feresc întotdeauna de definiţii, ca de nişte închisori ambulante. Eu nu ştiu, de fapt, ce sunt. Încerc să aflu prin oglinda a ceea ce fac. Mă privesc, uneori, în ochii unui cititor căruia un roman, o nuvelă sau chiar şi un simplu cuvânt din ce scriu i-a lăsat un semn, o urmă în suflet. O pereche de ochi umeziţi de emoţie pot să dea sens unei vieţi întregi, pentru că ştii că cineva, undeva, a deschis o carte de a ta, a făcut-o parte din timpul şi sufletul său şi nu-i pare rău. Şi pot să spun că cea mai mare satisfacţie de până acum nu au fost cronicile, sau numărul de cărţi vândute (deşi, sigur, sunt binevenite) ci lacrimile unei doamne de la Emergency după o lectură din Oraşul lalelelor, spunându-mi că există cu adevărat, acolo, in Kabul, un băieţel care visa să zboare în timp ce-şi târa de colo colo genunchiul spulberat de o mină. Sau un domn din Novara după o prezentare a romanului Ceai la samovar care mi-a spus că şi bunicul lui s-a întors într-o cutie de lemn din Siberia, doar că nu a bănuit niciodată ce se ascunde dincolo de tăcerile primite moştenire de la părinţi. Ca să nu mai vorbesc de zecile de români care mi-au scris după ultima carte, Pentru cine cresc trandafirii, spunându-mi că da, îmi amintesc, chiar aşa simţeam şi eu, chiar asta mi s-a întâmplat, ce bine că n-ai uitat…

- Colaborezi cu mai multe reviste ale comunităţii române din Italia. Cum se manifestă, din punct de vedere cultural, această comunitate?

- Se străduieşte să-şi afirme identitatea. Să existe. E o muncă titanică, pentru că din păcate ultima ştire a unei găinării sau crime comise de un român spulberă ani întregi de lucruri bune, pentru că memoria occidentului este uneori aburită şi selectivă, şi oamenii uită cu uşurinţă mii de lucruri bune pe care le-ai adus şi te pun pe cruce pentru ultima ştire urâtă. E o luptă inegală, copleşitoare, crudă. Uneori mă bate gândul că cineva le alimentează ad arte acolo sus. Dar nu avem ce face. Ştim că trebuiesc ridicate zeci de piscuri de munte pentru a putea acoperi o râpă. Totuşi oamenii nu-şi pierd speranţa şi continuă să construiască. Aceasta este partea ascunsă a diasporei, cea pe care mulţi preferă să n-o vadă, ca să nu li se pună la îndoială convingerile crescute în mintea lor după ultimul telejurnal ca ciupercile după ultima ploaie…

- Ce crezi că nu se ştie despre literatura română în Italia şi ai vrea să fie cunoscut?

- Am constatat cu mare tristeţe că nu se ştie mai nimic. Nu numai nu se cunosc scriitorii contemporani, cu mici excepţii fericite, ci nu se ştie nimic despre clasici. Nu poţi să-ţi imaginezi de câte ori am auzit întrebarea aceasta dezarmantă, pusă cu nonşalanţă “da’ ce, aveţi şi voi literatură?” iar şi iar, şi te apucă aşa o febră ciudată şi ai vrea să le vomiţi în faţă toţi Emineştii şi Petreştii si Călineştii şi să-i inviţi, pe unii dintre ei, să mai treacă pe la şcoală.

Dar nu te poţi apăra de ignoranţă cu arme convenţionale. De fapt nici nu cred că te poţi apăra, şi poate nici nu trebuie, pentru că ignoranţa e o povară doar pentru legitimii proprietari, şi până la urmă fiecare este urzitorul propriului destin.

Ce putem să facem este să devenim o punte între o lume şi alta, între o limbă şi alta, pentru toţi acei oameni – şi sunt mulţi – italieni care mai au urechi să audă şi ochi să vadă. Este motivul pentru care m-am hotărât să traduc mici bijuterii ale literaturii române în limba, astăzi puţin prăfuită, a lui Dante.

Autor: Stelian Turlea   

sursa

Tratatul ACTA, amenintare infima pentru internet. Vezi ce se pregateste pentru ONU!

Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) ar putea dobandi puteri fără precedent în ceea ce priveşte controlul asupra internetului. Cu concursul Rusiei si Chinei, in acest an va fi demarat un proces diplomatic special in aceasta directie.

Zeci de ţări, printre care şi Rusia şi China, fac presiuni pentru a ajunge la un consens în privinţa controlului asupra internetului până la sfârşitul anului 2012.

În iunie 2011, premierul Vladimir Putin a declarat că scopul acestor negocieri este obţinerea controlului internaţional asupra internetului, prin intermediul Uniunii Internaţionale a Telecomunicaţiilor (UIT), organizaţie care funcţionează sub auspiciile ONU, scrie în The Wall Street Journal Robert McDowell, comisar al Comisiei Federale de Comunicaţii.

Din Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor fac parte 193 de state (printre care se numără şi România) şi 700 de corporaţii şi instituţii academice. În luna decembrie 2012, reprezentanţii UIT vor lua parte timp de zece zile la o conferinţă organizată în Dubai.

În cadrul acestui eveniment ar putea fi transpuse într-o lege internaţională următoarele propuneri:

- Supravegherea internaţională a ameninţărilor de securitate digitală şi a schimbului de informaţii private.

- Companiile de telefonie mobilă vor putea percepe tarife suplimentare pentru traficul web “internaţional”. Spre exemplu, românii care vor vizita site-uri americane vor putea fi nevoiţi să plătească în plus pentru fiecare click pe care îl dau, pe acelaşi sistem ca apelurile telefonice efectuate în străinătate.

- UIT va ajunge să aibă un cuvânt greu de spus în ceea ce priveşte organizaţiile care asigură funcţionarea internetului, cum ar fi ICANN, organizaţia care coordonează adresele web.

Ţările în curs de dezvoltare vor avea cel mai mult de pierdut în urma adoptării unei astfel de legi, astfel că India şi Brazilia se opun din răsputeri unui internet împărţit pe regiuni. O structură internaţională de reglementare a internetului de la vârf în jos este în contradicţie cu arhitectura internetului, care este de fapt o reţea de reţele fără graniţe şi limitări geografice, scrie Robert McDowell.

scrisă de Valentina Mărieş

sursa

Clubul de proză

Marţi, 28 februarie 2012, ora 17:00, va avea loc o nouă ediţie a Clubului de Proză în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti (Bd. Dacia nr. 12). Evenimentul o are invitată pe prozatoarea Doina Ruşti; după lectura făcută de aceasta, va avea loc un dialog pe tema prezenţei literaturii noastre în străinătate. Sunteţi invitaţi să discutăm despre târgurile de carte şi agenţii literari, traducerile şi premiile literare din Europa, autori români premiaţi în străinătate etc.

Întâlnirea se va încheia cu o comunicare incitantă prezentată de Aurel Maria Baros: De ce este tradusă literatura română de cei care nu cunosc limba română? Cazuri incontestabile.

Clubul de proză al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti se desfăşoară sub egida Uniunii Scriitorilor din România şi a Muzeului Naţional al Literaturii Române.

Scris de Andreea Chebac 

sursa

Cititorii români sunt predominant cititoare

Conform sondajului pe 2011 al Asociaţiei române pentru evaluare şi strategie,   femeile domină topul cititorilor români, atît în sens negativ, cît şi pozitiv.  Ele sunt cele mai prezente atît în topul celor care nu citesc deloc cărți (22,3% femei faţă de 21,9% bărbaţi), dar şi în cel al subiecţilor care au citit o carte în ultima săptămînă (26% femei faţă de 19,5% bărbaţi).

În ultima săptămînă au citit o carte cu precădere subiecţii cu vîrste între 36 şi 65 de ani, dar şi cei care locuiesc în mediul urban.

Cei mai rapizi cititori sunt locuitorii din Moldova şi cei care au finalizat studii superioare.

Tipurile de cărţi citite sunt – pe primul loc romane ale autorilor străini, pe al doilea romane ale autorilor români urmate de cărţi religioase.

Mihai Eminescu rămîne scriitorul preferat al românilor, deşi mai puţin de jumătate (46%) citesc poezie. Cei mai mulţi cititori de poezie sunt femei, rezidenţi în mediul rural şi locuitori din Moldova.
Românii citesc de plăcere şi din pasiune, pentru relaxare şi pentru ocuparea timpului liber sau din lipsă de ocupaţie.

Unul din zece respondenţi cheltuie anual sub 50 de lei pe cărţi şi 1 din 20 alocă anual peste 1000 de lei pe cărţi.  Peste jumătate dintre români cumpără cărţi care sunt vîndute împreună cu ziare.

Author: Captain Planet

sursa

sursa foto

Ce a fost mai întâi: conceptul literar sau literatura?

Tzvetan Todorov atrage atenţia asupra unei situaţii care atentează pe de o parte la varietatea interpretării operelor literare, iar pe de altă parte la plăcerea lecturii. Autorul face o analiză de profunzime a sistemului de învăţământ francez, care pune accent în special pe conceptele literare, lăsând într-un plan secund decriptarea scrierilor.

Acesta a început să îşi dea seama de problemele existente în sistemul educaţional în momentul în care îşi ajuta copiii la temele la literatură, iar aceştia primeau note mediocre. Iniţial, Tzvetan Todorov credea că toţi profesorii împărtăşeau viziunea lui asupra literaturii. Însă în momentul în care a devenit membru al Consiliului Naţional al Programelor, şi-a dat seama că lucrurile stăteau cu totul altfel.

Elevii erau învăţaţi să lucreze în permanenţă cu conceptele literare. Se punea un accent nefiresc de mare pe teoretizare, în detrimentul unei analize de conţinut. Tinerii pierdeau plăcerea lecturii şi a substanţei operei în sine, pentru că trebuiau să se concentreze mai ales la „scheletul” cărţii şi foarte puţin la conţinut.

“Analiza operelor la şcoală nu ar mai trebui să aibă ca scop ilustrarea conceptelor (tocmai introduse de cutare ori cutare lingvist, cutare ori cutare teoretician al literaturii) şi să ne prezinte astfel textele ca o concretizare a limbii şi a discursului. Datoria sa ar fi de a ne face să accedem la sensul lor – căci se pretinde că acesta ne conduce, la rândul lui, spre o cunoaştere a umanului care îi interesează pe toţi. După cum am spus, această idee nu îi e străină unei părţi importante a lumii profesorale, dar ar trebui să se treacă de la idei la acţiune.”

Todorov mai vorbeşte şi despre rolul cathartic al literaturii, care îl ajută pe cititor să se regăsească, să se identifice cu entităţi asemănătoare lui sau cu care şi-ar dori să semene sau chiar să treacă cu brio peste momente extrem de dificile cu care se confruntă într-un anumit punct al existenţei:

“Literatura poate mult. Ne poate întinde mâna când suntem profund deprimaţi, ne apropie de ceilalţi oameni din jurul nostru, ne face să înţelegem mai bine lumea şi ne ajută să trăim. Ceea ce nu înseamnă decât că ea este, înainte de orice, o metodă de îngrijire a sufletului. Fiind totodată şi revelaţie a lumii, ea poate, pe parcurs, să ne transforme, pornind din interiorul fiecăruia. […] Cititorul obişnuit care continuă să caute în operele pe care le citeşte răspunsul la întrebarea ce anume îi dă sens vieţii are dreptate atunci când se revoltă împotriva profesorilor, criticilor şi scriitorilor care îi spun că literatura nu vorbeşte decât despre ea însăşi sau că transmite numai dezamăgire. Dacă n-ar avea dreptate, lectura ar fi condamnată să dispară în cel mai scurt timp.”

După cum spuneam, autorul se referă la situaţia existentă în sistemul educaţional din Franţa, însă problema poate fi considerată valabilă şi în România. Rari sunt profesorii de limba şi literatura română care îşi învaţă elevii să analizeze operele literare prin prisma propriei gândiri şi a propriilor idei. Se pune un accent mult prea mare pe conceptele literare, se pierde din frumuseţea unei cărţi din cauză că se cere o abordare exclusiv teoretică, schematică, cu graniţe bine definite, pe care, dacă nu le respecţi întocmai, este posibil să nu primeşti un punctaj prea bun.

Libertatea de exprimare în analiza literară este una destul de limitată. Elevul nu este stimulat să gândească şi cu atât mai puţin să îşi exprime propriile păreri, aspect care duce la sărăcirea interpretărilor literare şi la o obişnuinţă greu de îndepărtat, odată întipărită. Iar problema pleacă din rădăcinile sistemului educaţional, cu atât mai greu de schimbat cu cât acesta este vechi, cu valoare de doctrină.

Titlu: Literatura în pericol
Autor: Tzvetan Todorov
Editura: Art
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Luigi Bambulea
Numar pagini: 111
ISBN: 978-973-124-406-8

Scris de Marinela Gheorghe

sursa